15 ianuarie

Ziua de naștere a lui Eminescu. Puține manifestări interesante despre Luceafăr. Un oarecare, la o emisiune TV, parodia Somnoroase păsărele, recurgând la aluzii sexuale. Nu supără numai incultura, ci și reaua credință. Batjocorindu-l pe Eminescu, batjocorim poporul român. Cine dă dreptul acestui microfonagiu ambulant să asocieze liricii eminesciene, prostituate de duzină?
Bietul Eminescu; dupa ce comuniștii i-au interzis Doina, fiindcă ne povestea cum se unduiește Romania de la Nistru pân' la Tisa, dupa ce alți pierde vară l-au etichetat ca naționalist și antisemit, acum pseudovipuri plasmatice își bat joc de Biblia românilor, adică de opera eminesciană. Cine am fi fost noi, românii, fără Eminescu? Nimeni în drum, niște sărăntoci… expresii arhaice dar plastice și sugestive. Popor care ar fi silabisit mecanic crâmpeie din lirica europeană: Petrarca, Hugo, Petofi, Byron, Pușkin, Holderlin, Lamartine, Heine. Cu Eminescu am plonjat țanțoși în cultura mondială. Vorba hâtrului țăran, proptit în coada sapei care scrutând Bărăganul, filozofa mulțumit : avem și noi, nu numai ei!
Avem și noi Poetul nostru national, glasul care a știut să ne cânte în versuri înțelepciunea, durerea, zbuciumul, dorul, tristețea, gingășia, revolta, omenia, curajul, ura, iubirea, melancolia, setea de absolut.

Eram la Porto în 2006 la o întâlnire de Proiect Comenius. O înterb pe o franțuzoaică, profesoară de literatură universală dacă a auzit de Eminescu. S-a uitat mirată la mine și mi-a răspuns peste umar: je ne sais pas, ca y est! Precipitat am încercat să-i înfig într-un colț al encefalului nevoia de Eminescu. Nepăsarea ei mă tensionase. Cordul intrase în fibrilații și privirea–mi sfredelea necruțător chipul incolor al celei care prin atitudine încerca să mă umilească. I-am smuls atunci din mână o icoană pe care i-o făcusem cadou și am scris apăsat pe chipul sfințit, Eminescu! M-a privit mirată, iar eu i-am zâmbit și am șuierat printre dinți: Eminescu, să nu uiți, este sufletul Românilor, Poetul lor național!
Ca y est!

Am înțeles atunci că nu îl merităm. Luceafarul ni s-a dăruit, dar noi în nimicnicia noastră nu am știut să îl facem cunoscut. Nu l-am recitat și nu l-am suspinat în lumea largă, nu l-am respectat, nu l-am tradus, nu l-am explicat și pe înțelesul altora. Cel mai bine l-a definit Petre Þuțea, acest Sancho Panza câmpulungean: Eminescu, despre care Iorga spune că-i expresia integrală a națiunii române, iar Blaga că reprezintă ,,ideea platonică de român,,; e românul absolut. L-am definit eu: sumă lirică de voievozi.
Nu îl poți contrazice pe Þuțea. Spusele sale au valoare axiomatică!

Relevantă a fost dupa revoluție descoperirea de către tineri a lui Petre Þuțea. Un bătrân încă robust, jovial, care surprindea prin inteligență, cultură, moralitate, umor și modul viu de a comunica. Era ultimul mohican al intelectualității formate în perioada interbelică. Filozofase alături de Nae Ionescu, Cioran, Eliade, Vulcănescu, Crainic, Petre Pandrea, Polihroniade, Pătrășcanu. Era acum, în ciuda sărăciei materiale și a decrepitudinii biologice, quintesența elitei românești. Îngurgitase 13 ani de pușcărie fiindcă făcuse speculă cu idei (după cum îi plăcea să spună), ca un adevărat român ce se respectase și care nu înfulecase rahat communist la comandă. Avea un umor debordant și vorba unui țăran, coleg de celulă, care întrebat de gardieni dacă înțelege ceva din toată filozofia pe care o perora Þuțea în celulă a răspuns extaziat: nu înțeleg nimic, dar e o grozăvie! Și într-adevăr era o grozăvie să îl asculți pe acest om, care ne învăța ce este libertatea, democrația, ce este viața cu adevarat.

Dacă își va pierde cineva, vreodată, vremea cu acest Jurnal, Jurnalul ludic al unui om obișnuit, va fi surprins poate de românofobia mea arhetipală. Citindu-l pe Þuțea, care spunea că ,,la Cioran e ciudată nu neliniștea de a fi om, ci neliniștea de a fi român,, am reușit să mă înțeleg. Nu mă chinuie foamea de absolut, nu am cultura unui lider de opinie avizat literar sau filozofic și nu caut adevărul universal, nu sunt naționalist în sensul xenofob, dar îmi iubesc neamul și ethosul românesc. Aș dori ca acest popor să fie în percepția europenilor mult mai mult decat este imaginea despre Balcani, sintetizată de inegalabilului Þuțea prin sintagma, ,,curul Europei,,!