Am deschis mesajul tău și l-am citit pe mijloc, mai am pe dungă. Îmi place cum scrii și mă incită să scriu din nou, dar nu simt agitația aia pe dinăuntru, n-o mai simt, habar n-am cât o să dureze "nesimțirea" mea, poate că de tot.

Mă gândeam la ce mi-ai scris, aproape te-am convins, nu? Albul nu-i nicidecum puritate, nu știu cui i-a venit ideea (și când) să îmbrace miresele în alb. Sunt condamnate la nonculoare, nonbucurie cromatică, dispariție din peisaj.
Știu semnificația voalului și a domnișoarelor de onoare, mireasa tre' să fie protejată de spiritele malefice și
de-aia își acoperă fața, chipul ei se află în spatele unui voal lăptos, care-l separă de lume și-l ferește de soare. Dincolo de perdeaua din interiorul templului lui Solomon, dincolo de cârpa aia afurisită, era chivotul și câți ar fi vrut să-l vadă și să-l pipăie? și câți se gândeau la el cu teamă, emoție și frustrare? De la Moise știau că nu-l pot atinge fără să moară; cum să atingi genele și buzele ei, fără să mori? ea este destinată unui singur om, alesul, de pe tot pământul.
Apoi vin domnișoarele de onoare, rolul lor este să confuzioneze spiritele și pentru asta ele sunt colorate și apar primele, timide, cu buchete de flori în brațe, ca niște Ioane d'Arc gata să se sacrifice pentru stăpâna lor. În sensul ăsta ziceam că albul poate să facă mireasa invizibilă. Că dacă ar fi roșie sau verde sau mov, ar fi văzută de spirite, nu crezi?

Îmi plac miresele hinduse, ele nu se tem de lucruri nevăzute
și culoarea lor transcende dimensiunile spațiale ale lumilor; roșu roșu roșu, bucuria atinge chivotul, chiar
fără să dea la o parte perdeaua.

Gâfâia și tropăia în spatele meu, mă gândeam c-o să-mi sară în spate, m-am întors speriată și l-am văzut; era un câine de talie mare, nici negru, nici alb, în blana lui zăpada se amestecase cu pământul și-i dăduse culoarea aia, algră sau nelbă; a trecut în grabă pe lângă mine, apoi s-a întors, de parcă trebuia să ajungă urgent undeva și uitase traseul;
Bătrânul de pe alee paralizase de frică.
"e...e..este câinele dumneavoastră? daca mușcă?"
"nu, nu vedeți că-i al nimănui? are semnul de nonapartenență în ureche, de abandon și mănâncă zăpadă, cine ar mai putea mușca, după ce mănâncă zăpadă?"
Moșul s-a uitat la mine neîncrezător.
Nu mi-e frică de tine, i-am spus câinelui, tu ești atât de blând, pe cât ești de mare.
S-a oprit din alergătura aia cu destinație câinească și
ne-a privit.
"du-te cu ea", i-a zis moșul, bucuros că scăpase nemușcat.
Și câinele s-a lipit de piciorul meu stâng, escortându-mă o bună bucată de drum.
Prin nămeții albi, mă simțeam apărată, dar nu de voaluri și nici de domnișoare de onoare, ci de-o zeitate îmblanită care scotea aburi pe nări...și poate că pe dinafară nu eram colorată, sigur el mă vedea algru-nelb, dar policromia mirosului meu, policromia sariului meu imaginar târât prin zăpadă, nu mă făcea vulnerabilă în fața nici unui spirit malefic, pentru că el, îmblănitul, mă apăra;
"hai să-ți dau ceva, vino cu mine la chioșcul de peste drum, acolo am pecetluit cu câteva zile în urmă frăția pateului și a pizzei cu de toate, pentru vietățile liber neaparținătoare ca tine".
"un pate de ficat mare, vă rog, aveți și o lingură sau un cuțit? nu aveți? păi zilele trecute ați avut...bine, mulțumesc, da, am înțeles, am să-l duc mai încolo, ca să nu se obișnuiască aici.."
Câinele se oprise în colțul chioșcului și analiza atent mărfurile de pe raft. Femeia pufnea contrariată și cred că-i părea rău că nu se vaccinase AH1N1.
I-am dat pateul și l-am lasat să lingă lingura aia cu care chioșcărița ofticoasa își va mânca mai târziu ciorba.
Dacă ți-aș spune ție câine algru-nelb, îmblănit neîmblânzit, că femeia ar putea mânca ciorbă cu lingura ta, poate că ți-ar fi scârbă, deci n-o să-ți spun.