Am venit de la dat zăpada înainte de a termina treaba complet. Soția m-a privit lung și m-a întrebat, insinuant, dacă am mai lăsat zăpadă pe alee. Þineam în pumnul ascuns la spate o omidă prinsă de zăpadă sub o frunză. M-am întrebat dacă o mai fi vie și gândul mi-a răspuns că ar putea să devină un fluture, frumos colorat. Am adus omida în casă, am curățat masa și am așezat-o, la căldură, sub ochiul unei veioze aprinse. Mi-am aprins o țigare și mi-am fixat privirea pe omida înghețată, dorind un mic transfer de energie, o rază de viață. Soția m-a privit fix și a început să mă boscorodească:
-Nu era destul că-ți suportam pisicile, câinii, peștii, papagalii, asta ca să enumerăm numai cu ce mi-ai populat casa. Mai ai "păsărele"și prin curte: vrăbii, sticleți, scatii, fazani, turturele și Dumnezeu știe ce alte jivine. Acum, colac peste pupăză, mi-ai adus , plocon, și o omidă!
Probabil că din cauza căldurii veiozei, a vibrației glasurilor noastre și a fumului de țigare, omida s-a mișcat, și-a tras spre înainte capul ce era protejat de pântec și picioare, și a strănutat.
Soția mea plecase la biserică, așa că, am rămas singur cu omida pe masă și cu zăpada din curte nedată.
După atâta nemișcare și frig, dând de căldură, omida a-nceput să se foiască și, după câțiva centimetri parcurși târâș, a sărit de pe masă, căzând pe covor. Perișorii tari și frumos colorați i-au amortizat căderea așa că a încercat să-și continuie promenada. Am dat fuga la "lada cu vise", o ladă mare în care îmi purtam averea când eram militar, am deschis-o și am căutat pămătuful din pene de struț pe care l-am adus cu mine, ca semn al nebuniilor mele, din Tibet. Cînd mă deplasam în interiorul spațiului sfânt, spre templu sau în orice altă direcție, pămătuful din pene de struț mă ajuta să mătur cărările, în fața pașilor mei, să nu deranjez sau să ucid vreo ființă minusculă sau neobservată. În urma celor câteva luni petrecute între budiști mi-am revenit cu greu. La întoarcere, singura amintire apăsătoare, acel pămătuf din pene de struț, l-am ascuns ca pe un gând la care nu voiam să mă întorc, sau poate nu atunci. Măturam covorul cu grijă, de parcă aș fi fost un antemergător cu girofar în fața coloanei unui mahăr. Cert este că nu am dorit în nici un fel să tulbur comportamentul omizii în periplul de pe covor. După câțiva metri omida s-a oprit, și-a săltat torsul, de parcă ar fi fost centaur, m-a privit în ochi, și cu primele două perechi de picioare îndreptate spre mine, mi-a vorbit:
-Fii amabil, mă duci înapoi sub veioză?
Totul era straniu, era ridicol. Am rămas mut pentru câteva clipe. Omida vorbise. Mi-era nuștiucum să-i răspund dar mai ales mi se părea că voi fi obiectul unui mișto grobian dacă aș fi povestit întâmplarea. M-am conformat, am lăsat-o să se târască pe degetul întins și am ridicat-o, așezând-o în cercul de lumină și căldură. Păroasa, așezându-se picioare peste picioare, îmi zice:
-Văd că mori de curiozitate să mă întrebi câte ceva dar te sfiești.
-Nu-ți cer un c.v. dar înșiră-mi, pe scurt, povestea ta.
-Am să-ți povestesc, promit, dar mai întâi spune-mi de ce m-ai adus în casă?
-M-am rugat pentru tine și Dumnezeu mi-a dat speranța că îți vei împlini menirea și vei ajunge un fluture. Nici nu mă interesează ce fel de fluture, de Madagascar, de arin sau de varză, o amărâtă de albiliță, să fii fluture și atât.
Apoi am rupt câteva frunze dintr-un trandafir japonez și i le-am așezat alături ,sugerndu-i să servească ceva de mâncare. Cu gura plină de frunze, mi-a mulțumit spunându-mi că aș putea fi un om bun. Apoi, continuând să mestece și-a început povestea.
-Eu, omida din fața ta, vin din țara lui Lem. Habar nu ai tu pe unde vine chestia asta, dar faptul că este pe undeva pe dincolo de Norul lui Magelan, nu te ajută la nimic. Acolo, în briza moale a unui apus călduț, am căzut dintre frunzele unui arbore Sin, în pliul unui costum de cosmonaut. Așa o fi vrut Dumnezeu.
-Tu crezi în Dumnezeu?-am întrebat-o în șoaptă ca nu cumva să mă audă soția, dacă ar veni, pe neprgătite, de la slujba bisericească.
-Tu crezi că Dumnezeu s-a ocupat numai de planeta voastră?
Am tăcut. Nici nu aveam ce să răspund și am prelungit tăcerea ca să-i las posibilitatea să continuie povestirea.
-Când eram la bordul navei spațiale, pe când echipajul era în repaus și nava era pe pilot automat, am intrat în baza lor de date și mi-am dat seama că mă îndreptam către locul în care , la facerea lumii, Dumnezeu îl zămislise pe Fluturele Primordial. Atunci m-am luminat și mi-am amintit vorbele unui cizmar de pe planeta Lem:"nimic nu este întâmplător și nimic nu este fără Dumnezeu".
-Cizmar pe planeta Lem? Ce putea face un cizmar acolo?
-Noi, omizile, la cîte picioare avem, stricăm tare multe perechi de încălțări.
-Aha!-am răspuns eu, luminat-dar zii mai departe.
Ouăle Fluturelui Primordial au fost aduse de voi, pământenii, pe Lem. Studii, cercetări, observații, totul era făcut cu minuțiozitate. Noi ne-am continuat programul genetic și ne-am reprodus, fără să dezvoltăm populații imense, dar având grijă ca specia să nu ne dispară. Nimfele noastre au purtat secretul vieții și al morții copiilor Marelui Fluture spre clipa revenirii la origini. Dar să nu crezi că viața pe Lem era o viață calmă. Nu! Dintre noi, au apărut, prin mutații genetice, dirijate sau poate nu, exemplare aparte, indivizi care s-au adaptat extraordinar de bine, cunoscând și utilizând, în interes propriu, Regulamentul. Acest act, inițial, a fost o necesitate pentru a nu se instaura anarhia. Ulterior, acei mutanți au dorit puterea asupra celorlalți și folosindu-se de Regulament au reușit să se impună ca niște mici zei. Toți acești mutanți, pentru a perpetua gena lor, au instaurat noi și noi reguli printre care s-au strecurat și elementele subiective în decizii.
Pentrucă ambientul nostru, al tuturor, nu era foarte favorabil, și din dorința ca, în timp, ei să rămână singuri ca specie, considerându-se superiori, furând tehnologie de la oameni, au creat un soare numai al lor, așanumitul Soare Roz. Selecția și gradul de acces sub Soarele Roz era supraveghetă de Femeia Străjer, sub vegherea neatentă a Omizii Tată.
Această Omidă Străjer nu cred că avea organe reproducătoare femeiești, nu cred și pace!. Studiul îndelungat al Regulilor Uiversului au determinat-o să poarte ochelari, niște ochelari negrii, mari și rotunzi, cu lentile bifocale, încadrați pe de lături cu niște peri negri, fleșcăiți, ce-i încadrau gura, ca o crestătură, cu buzele subțiate de atîtea ordine, interdicții și pedepse pe care le rostea sec, sacadat, necruțător, dindu-le greutate de Decret.
Noi, omizile ce am păstrat nealterată gena Marelui Fluture, eram tratate cu dispreț. După un timp ne-am dat seama că trăim întrun sistem închis și fără speranță. Faptul că ne-am păstrat nealterat bagajul genetic de la Marele Fluture, ne-a ajutat să ne adaptăm la viața mai aspră, prin vegetația mai sîracă și căldura împuținată. Dacă omizile Soarelui Roz se bucurau în continuare de toxinele din plantele aristolochia, servindu-se una pe alta cu fiecare ocazie, noi, pentrucă primeam hrană mai puțină și mai săracă, și nici nu aveam căldură suficientă, ne-am adaptat și acum puteam consuma aproape orice fel de frunze.
-Mă ierți că te întrerup, poți să-mi spui cum te cheamă?
-Are vreo importanță? Dar fie- îmi zise ea și-mi întinse, în semn de salut, piciorul drept din față-mă numsc Alexandra. Regina Alexandra!
-Ești neam regal ...sau, ca la amerindieni, genitorii tăi aveau o concepție mai liberală privind onomastica?
-Tot neamul ne numim Regina Alexandra și atât! Mă lași să-ți continui povestea sau tac!
-Te rog iartă-mă -i-am zis, întinzându-i mâna- mă cheamă Viorel. Acum, te rog, spune mai departe.
Alexandra s-a așezat pe pachetul de țigări, a mirosit interiorul, a plescăit mulțumită și a continuat:
-Toată acea mutație genetică a Omizii Tată, ne păstra în viață doar pentru a avea legitimitate. Dacă noi, populația originară am fi dispărut, oamenii de știință ar fi abandonat proiectul și existența lor ar fi fost încheiată.
Întruna din zile, în interiorul populației noastre, am descoperit un individ căruia nu îi puteam găsi justificarea, Copilul Marelui Fluture l-a privit în ochi și, după o discuție între patru ochi, l-a lăsat liber, printre noi. Rolul intrusului era de a introduce inhibatori de reproducere în hrana și în apa noastră. Copilul s-a tras sub un maldăr de frunze și a meditat câteva ore. A doua zi, de dimineață, sub soarele nostru sărac, s-a înfăptuit Marea adunare, convocată de Copil, care, după ce și-a dres glasul, , a cuvântat:
"A apărut riscul major al dispariției noastre. Fiecare dintre noi va trebui să gândească o modalitate de întoarcere la Pământul Mamă. În orice stadiu de dezvoltare ar fi, ou, larvă, nimfă sau fluture, câți mai mulți dintre noi va trebui să caute întoarcerea la Origini."
Cuvintele Copilului ne-au pus pe gânduri.. Înțelepciune Marelui Fluture vorbea prin gura Copilului. Dumnezeu a vrut ca eu să fiu unul dintre cei întorși aici, să încercăm renașterea Marelui Neam. Timpul nefavorabil ar fi putut stinge această speranță, dar tu ai fost condus de Mâna Destinului.
-Sunt onorat de aprecieri dar totul a fost o întâmplare.
-Îți amintești vorbele Cizmarului de pe Lem? "nimic nu este întâmplător și nimic nu este fără voia lui Dumnezeu". Domnul a vrut ca tu să mă salvezi de la pieire..
M-am simțit stingherit și obligat să-mi duc menirea până la capăt.
-Alezandra, draga mea, dorești să-ți fac niște ghetuțe din coji de mazăre?
-Vrei să mă gonești? Vrei să mă arunci în zăpadă?
-Nu! Tu spuneai că acolo purtai încălțări și acum te văd desculță.
-Dacă voi rămâne în casa ta nu mai am nevoie de ghete. Simt primăvara în perii de pe spate.
M-am apucat să-i pregătesc un loc de odihnă, cu căldură și umiditate suficientă, ferit de câini, pisici, păsări și de ochii soției.
Un acvariu dezafectat l-am căptușit , pe fund, cu vată, iar pe laterale cu spumă poliuretanică.
Capacul din plasă asigura aerul iar un bec de putere mică asigura căldura propice.
Am luat un capac de pet, l-am umplut cu apă, am luat pachetul de țigări cu omidă cu tot și am intrat în camera "destrăbălărilor mele". Pești în acvarii, colivii cu păsărele, scule de pescuit, flori și acum și acvariul pe care l-am așezat cu grijă, pe un scaun, mai aproape de lumină. Am rupt câteva frunze proaspete și le-am așezat întrun colț. Ne-am luat la revedere și am închis ușa cu grijă. Soția a venit de la biserică, a curățat feștilele candelelor, le-a aprins iar și apoi s-a așezat la T.V. la serialul favorit.
Tot acest ritual s-a derulat timp de câteva săptămâni. Întro dimineață, dorind să-mi văd protejata, care luase proporții, și care, cu voce somnoroasă mi-a spus:
-Ca orice lepidopteră care se respectă, simt că mi-a venit vânt în pânze și voi păși în stadiul de nimfă. Dacă voi reuși să ajung fluture, așa cum ai sperat, mai vorbim atunci. La revedere, Om Bun.
-La revedere-i-am răspuns privind trupul, care, în noua dimensiune, începuse să se coloreze întrun maro intens.
Am revenit în cameră îngândurat. Ce viață zbuciumată are și Alexandra!
Timp de câteva zile am tot revenit la casa Alexandrei. Pupa, de dimensiuni impresionante, lăsa să răzbată un foșnet abea perceptibil. Mi-am apropiat buzele de pupă și am șoptit:
-Alexandra, ți-e bine?
O șoaptă a răzbătut discret din interior:
-Stai liniștit! Mâine, la prima rază de soare, vino și vorbim.
Am plecat în dormitor.Am adormit și am avut tot felul de vise colorate, cu aripi de fluturi, nave spațiale, păduri ciudate și luminițe de candelă.
Unul dintre cățeii din casă m-a trezit, trăgându-mi perna de sub cap, cu dinții. Am deschis ochii. Zorii mîngâiau ferestrele. Am deschis ușa pentru cățel și m-am strecurat în "camera destrăbălărilor". Pe marginea acvariului, scăldându-se în razele de soare, cu aripile larg deschise, un fluture uriaș mă privea drept în ochi. Cei treizeci de centimetri de fluture erau încadrați de niște aripi superbe.
-Om Bun, misiunea mea este aproape de final. Regina Alexandra sunt eu, urmașa celui mai mare fluture, stră strănepoata Marelui Fluture.
Prin fereastră auzeam psărelele hârjonindu-se. Câțiva boboci plezniseră lăsând frunzele crude, ca niște aripi de fluture verde, să se bucure de soarele cald. Apoi Alexandra mi-a cîntat:
-Te rog să-mi deschizi fereastra pentrucă simt Chemarea Primă. Om bun, apropie-te!
m-am supus , aplecându-mă până la marginea acvariului.
Aripa uriașă m-a atins pe obraz iar trompa uriașă și catifelată mi-a atins colțul ochiului, unde mi-a așezat o lacrimă de fericire. Piciorușele au înălțat corpul superb în aer și în urma bătăilor de aripi aerul iriza dragoste și speranță.
Am închis fereastra ca după un vis și am privit acvariul
Întrun colț era un cuib, plin cu ouă mici și colorate, așezate lângă pachetul de țigări.