Helmult era cam speriat la gândul de a avea un copil cu Elena, de a avea un copil în sine îl speria, dar prins în angrenajul vieții și aproape tot timpul cu o sticlă de coniac de la magazinul de vis-a-vis lângă el, s-a trezit cu Flavia în casă. O făptură mică și negricioasă, o Elena în miniatură. După naștere Elena a făcut depresie și nu o dorea pe micuță. Ea a vrut un băiat cu ochi albaștri și cu pielea albă, fapt pentru care a refuzat să o alăpteze. Pleca de acasă pur și simplu, de dimineața până seara.Noroc că s-au trezit sentimentele paterne în Helmut și s-au transformat puternic în iubire si compasiune pentru făptura negricioasă care urla de foame cât o țineau plămânii și... o țineau. Bărbatul o înfășura neîndemânatic și pleca cu ea să o caute pe Elena. Era vară și o găsea de cele mai multe ori în parcul din apropiere.
- Elena, hai tu, dă-i să sugă, că moore sărmana copilă...
- Las-o să mooră! era de cele mai multe ori răspunsul femeii.
- Hai dă-i pănă să face mai mare, tu că o cresc eu.
- Cu ce, că ție nu-ți place să muncești...
- O să muncesc acum Elena, pentru Flavia o să muncesc, o să vezi.
- Flavia...de unde ai găsit numele ăsta?
- Îl știu dintr-o carte. E nume roman, latin și e forte frumos.
- E prea frumos pentru ea...
- Pentru fetița mea nimic nu e prea frumos.
Flavia auzise de multe ori această istorioară. De câte ori se supăra tatăl ei pe mama sa, îi amintea că nu a vrut s-o alăpteze.
Și a muncit Helmut, a muncit și a iubit-o cum numai un tată adevărat putea să o facă, fără să țină cont că pielea ei era neagră, părul ca abanosul, nasul cât un borcănaș,buzele groase și răsfrânte, foarte roșii, puternic vascularizate. Ochii albaștri fumurii, doar scoteau în evidență celelalte părți ale feței nu tocmai frumoase și atrăgeau atenția asupra chipului.
Din cauza fizionomiei, de mică fusese marginalizată, dar atunci nu simțea prea mult, deoarece tatăl ei o ducea în parc la leagăne, la circ, la teatru de păpuși. Însă de când se mărise începuse să simtă indiferența, chiar refuzul fetelor de a merge cu ea pe stradă, a colegilor ce nu doreau prietenie cu ea, deși la învățătură era printre primii din clasă. A fost momentul când copila s-a izolat. Luase obiceiul de a privi pe geamul ce dădea în strada mare. Știa când se deschide și se închide magazinul mare de vis-a-vis, cunoștea vecinii din curțile de peste stradă, știa la ce oră plecau și se întorceau acasă. După ce venea de la școală se posta la geam și de acolo conversa cu mama ei, acolo-și făcea temele.
Viața orașului era tumultoasă, fierbinte, tinerii se întâlneau, se sărutau, se certau, oamenii mergeau în grabă sau se plimbau în pas lent.
- Uite mamă, pe fata asta n-am mai văzut-o demult...
- Pe care? o întreba Elena fără însă a face vreo mișcare de a se ridica din fotoliul ei preferat din cauza greutății.
- A...lasă că și așa n-o cunoști.
- Tu o cunoști?
- Da... de pe stradă. Uneori mi se pare că pe toata lumea care trece pe stradă o cunosc, spunea fata, serios.
- De unde să o cunoști? sau mai știi?...dacă nu te miști din geamul ăla. Mai bine te-ai duce și tu pe stradă cu tinerii. O fată de 19 ani, nu stă în geam, se plimbă și ea cu fete și cu băieți...
Flavia ofta și nu mai răspundea. Se obișnuise să atragă priviri doar de mirare sau compasiune și nu se mai plângea mamei, că nu o voia nimeni ca prietenă. Elena avea o replică:
- Uite și eu cum arăt și tot m-am măritat cu tatăl tău.
A convețui cu cineva de 20 de ani, fără ca soțul tău să dorească a ieși cu tine pe stradă sau să te prezinte prietenilor, anturajului său, asta numea ea măritiș. ''Nu, asta n-am să tolerez niciodată'', își spunea Flavia. Își iubea tatăl până la venerație, nu-l condamna, nu-l întrebase niciodată ce sentimente avea pentru mama sa, era subiect tabu pentru ea, dar asemenea situație era hotărâtă să nu accepte în viața ei. ,, Dacă nu o să-mi găsesc un băiat să mă iubească pentru ceea ce sunt, nu pentru cum arăt, atunci n-am să mă mărit niciodată'', gândea fata. Iar tatăl său îi întărea ideea că ea are sânge arian în vene, doar are ochi albaștri, faptul că este brunetă este o simplă întâmplare. Fata credea acest lucru cu toată ființa și că lucrurile se vor limpezi vreodată.
Însă până la recunoașterea eu-lui arian mai stătea în casă, privind pe geam la viața trepidantă de pe bulevardul marelui oraș.
Deodată auzi ușa trântidu-se și o bușitură surdă, grea. Se ridică, cât putu de repede și ajunse înaintea mamei ei la ușă. Tatăl său care venea de la serviciu, zăcea prăbușit pe pragul ușii.
- Tată, tată, ce ai? ce te doare? țipă fata și alergă repede după un pahar cu apă.
Bărbatul cu ochii injectați, abia murmură:
- Chemați salvarea, stomacu', nu mai pot...
Elena sună repede la salvare care ajunsese în timp scurt, spitalul fiind aproape. Diagnosticul la urgență, după ce-l pusese la niște raze fusese, ulcer cu nișă. Flavia era cu el.
- Domnișoară trebuie operat, nișa pe care o are este cam mare, cronică și nu se vindecă altfel.
- E grav, domnule doctor? întrebă fata plângând, privind la tatăl ei care stătea chircit pe un pat.
- Nu e grav dar e dureros. Se rezecă partea aceea a stomacului și se face ca nou. Dar trebuie acordul bolnavului și al familiei pentru operație, semnătura că își asumă riscurile...minore.
Flavia îi explică toate acestea tatălui ei care înnebunit de durere spuse:
- Dau semnătură, dau orice, numai să scap de durerea asta.
Astfel într-o oră Helmult intrase în operație iar Flavia plecă acasă cu gândul de a reveni, după ce-și va liniști mama, pensionară pentru invaliditate de muncă cu un grad avansat de diabet, de câțiva ani.
- I-am spus eu să lase coniacu' că o să moară, începu să se jelească Elena care rar ieșea din casă. Cobora foarte greu cele 15 trepte. Era victima kilogramelor.
- Lasă mamă, doctorul a spus că nu este grav, încerca fata să o liniștească.
După vreo două ore, Flavia plecă la spital, pregătindu-se să rămână acolo dacă ar fi fost cazul. Însă medicul care îl operase o asigură că e bine, că este la reanimare, lucru obișnuit după anestezie generală și după orice operație.
Deci putea să plece acasă că oricum nu avea acces în salonul de reanimare.
Fata plecă. Era vară, tocmai terminase liceul pedagogic și intrase la Institutul de litere. Era visul ei și al tatălui ei, să se facă profesoară de limba română.
Parfumul trandafirilor din parcul ce se întindea pe o suprafață destul de mare în fața spitalului, te îmbăta în pragul serii, trecea ca un balsam prin toare simțurile, lăsând o senzație de bine amestecată cu moliciune și cu dorința de a rămâne cât mai mult timp în acea feerie.. Flavia se așeză pe o bancă, pentru a savura aceste miresme care nu se comparau cu nimic. '' Ce plăcut e în parc! Când va ieși tata din spital, o să venim aici în parc. Nu am mai fost de multă vreme noi doi în parc.''
A doua zi dimineața, pregătită cu ceai făcut de Elena, care era foarte pricepută în ale bucătăriei, fata plecă la spital. Medicul o primi foarte rece, se tot foia, se tot codea, după care-i spuse:
- Tatăl tău a murit.
După ce a înțeles adevăratul sens al cuvintelor Flavia a leșinat. S-a trezit cu urechile vâjâindu-i, udată serios cu apă rece.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .