Într-o bună dimineață, cînd Gregor Samsa se trezi în patul lui, după o noapte de vise zbuciumate, se pomeni metamorfozat într-o gînganie înspăimîntătoare. Zăcea întins pe spatele său tare ca o carapace și, cînd ridica puțin capul, își vedea abdomenul cafeniu boltit în sus și divizat în segmente rigide, de forma unor arcuri ; plapuma abia se mai ținea să nu alunece cu totul de pe această proeminență. Nenumăratele lui picioare, jalnic de subțiri în comparație cu dimensiunile sale de altădată, îi tremurau, neajutorate, înaintea ochilor.
«Ce s-a întîmplat cu mine ?» îi trecu prin gînd. Nu era vis. în jur se afla camera lui liniștită — o adevărată cameră omenească, deși cam mică — cuprinsă între cei patru pereți pe care-i cunoștea atît de bine. Deasupra mesei, pe care se vedea, împrăștiată, o colecție de mostre de stofe — căci Samsa era voiajor comercial — sta atîrnată fotografia ce-o tăiase deunăzi dintr-o revistă ilustrată și o pusese într-o ramă frumoasă, aurită. Reprezenta o femeie cu căciulită în cap și cu un boa de blană la gît : femeia ședea drept și întindea spre privitor un manșon mare de blană, în care îi dispărea întregul braț, pînă la cot.
Privirea lui Gregor lunecă apoi spre fereastră, și vremea mohorîtă de afară — căci se auzeau picurile de ploaie țîrîind pe glaful de tablă — îl făcu profund melancolic. «Ce-ar fi, dacă aș mai trage un pui de somn și aș uita de toate smintelile astea», gîndi el, dar ideea se dovedi întru totul nerealizabilă, deoarece se obișnuise să doarmă pe partea dreaptă și, în situația actuală, nu se putea întoarce în poziția respectivă. Cu oricîtă forță căută să se arunce pe partea dreaptă, se rostogolea de fiecare dată îndărăt pe spate, încercă de sute de ori, închizînd ochii pentru a nu fi nevoit să-și vadă picioarele zvîrcolindu-se, și renunță abia în clipa cînd începu să simtă într-o parte o durere ușoară, surdă, pe care n-o cunoscuse pînă atunci.
«Of, Doamne, gîndi el, ce meserie obositoare mi-am mai ales și eu ! Zi de zi pe drumuri. Neplăcerile afacerilor sînt mult mai nesuferite decît cele din magazinul părintesc de odinioară ; în plus, mai trebuie să îndur și chinul voiajurilor, grija de a nu pierde legăturile trenurilor ; mesele neregulate și proaste, relațiile cu oamenii, care se schimbă mereu, nu durează și nu pot deveni niciodată mai intime. Ducă/se dracului toate astea !» Simți o ușoară mîncărime pe burtă, deasupra ; se împinse, încet, pe spate, spre tăblia patului, pentru a-și putea ridica mai bine capul ; zări locul mîncărimii, acoperit cu niște punctișoare mici, albe, despre care nu știa ce să creadă ; apoi vru să pipăie locul cu unul din picioare, dar îl trase numaidecît îndărăt, întrucît îl treceau fiori reci de îndată ce-l atingea.
Lunecă îndărăt, în poziția de mai-nainte. «Sculatul ăsta dis-de-dimineață, gîndi el, te tîmpește de tot. Omul trebuie să doarmă ca lumea. Alți voiajori duc o viață fără griji, ca niște cadîne în harem. De pildă, cînd mă reîntorc la birt, în cursul dimineții, pentru a transcrie comenzile obținute, îi găsesc pe toți domnii ăștia abia la micul dejun. Să îndrăznesc eu să fac una ca asta, cu șeful meu ! Aș zbura numaidecît. La urma urmei, cine știe dacă n-ar fi mai bine pentru mine să se întîmple așa. Dacă nu m-aș stăpîni, de dragul părinților, de mult mi-aș fi dat demisia, m-aș fi prezentat înaintea șefului și i-aș fi spus părerea mea pe șleau. Și sînt sigur că ar fi căzut de pe pupitru ! Ce manieră ciudată mai e și asta, să te așezi cu fundul pe pupitru și să vorbești de la înălțimea aceea cu salariatul, care trebuie să se dea cît poate mai aproape, deoarece șeful este surd. Ei, dar nu e pierdută cu totul orice speranța ; cînd voi avea, odată, strînși laolaltă toți banii pentru a putea plăti datoria părinților mei față de el — s-ar putea să mai dureze vreo cinci-șase ani pînă atunci — am să fac neapărat și acest lucru. Și apoi să vezi, ce mai viață ! Deocamdată, firește, trebuie să mă scol numaidecît, întrucît trenul meu pleacă la cinci.»
își întoarse privirea spre deșteptătorul care ticăia pe dulap. «Sfinte Dumnezeule !» se sperie el. Era șase și jumătate, iar limbile ceasului mergeau liniștit înainte, trecuseră chiar de jumătate și se apropiau de fără un sfert. Să nu fi sunat oare deșteptătorul ? Se vedea bine din pat că fusese potrivit cum trebuie pentru ora patru ; cu siguranță că și sunase. Dar cum a putut oare să doarmă fără să-l audă, că doar, cînd sună, mișcă pînă și mobilele din loc ! De fapt, nu dormise prea liniștit, dar probabil că, în schimb, dormise cu atît mai adînc. Și acum ce mai putea face ? Trenul următor pleca la șapte ; ca să-l prindă măcar pe ăsta, trebuia să dea un zor nemaipomenit ; dar colecția de mostre încă nici nu era împachetată, iar el nu se simțea cîtuși de puțin odihnit și înviorat. La urma urmei, chiar dacă ar mai prinde trenul, de praftorița șefului tot nu scapă, de vreme ce omul de serviciu al întreprinderii l-a așteptat la trenul de cinci și a raportat de mult despre întîrzierea lui. Ãsta era omul șefului, n-avea nici șira spinării și nici minte. Ce-ar fi să anunțe că este bolnav ? Ar fi penibil și ar da de bănuit, întrucît Gregor n-a fost încă niciodată bolnav în cei cinci ani de serviciu. Cu siguranță că șeful va veni împreună cu medicul Asigurărilor sociale, le va face reproșuri părinților pentru puturosul lor de fiu și va respinge toate pretextele, sprijinindu-se pe părerea medicului Asigurărilor, pentru care nu există decît oameni sănătoși, dar care umblă să scape de muncă. Și, în cazul de față, oare n-ar cam avea dreptate ? Dacă făcea abstracție de dorința de-a continua să doarmă, ceea ce era cu totul nejustificat după un somn atît de lung, în rest se simțea cu adevărat foarte bine și avea și-o poftă de mîncare cît se poate de zdravănă.
În timp ce reflecta, în cea mai mare grabă, la toate astea, fără a se putea hotărî să se scoale — iar deșteptătorul tocmai arăta trei sferturi — cineva ciocăni ușurel la ușa de lîngă capul palului. „Gregor, strigă o voce — era a mamei — e șapte fără un sfert. N-aveai de gînd să pleci la drum ?" Ce voce blîndă ! Gregor se sperie singur, cînd își auzi glasul cu care răspunse : era, fără îndoială, vocea lui de totdeauna, dar în ea se amesteca, venind parcă de undeva, din adînc, un piuit dureros, pe care nu-l putea reține și care făcea ca toate cuvintele să nu fie clare decît în primul moment, după care rezonanța lor se deforma într-atît, încît nici nu-ți mai dădeai seama dacă ai auzit cu adevărat bine sau nu. Gregor ar fi vrut să răspundă pe larg și să explice totul, dar, în împrejurările de față, se mărgini doar să spună : „Da, da, mulțumesc mamă, mă scol îndată '". Datorită ușii de lemn, schimbarea vocii lui Gregor nu se putu observa de-afară, de vreme ce mama fu satisfăcută de acest răspuns și plecă tîrșindu-și pașii. Dar scurta discuție atrase atenția celorlalți membri ai familiei asupra faptului că, în ciuda oricăror așteptări, Gregor mai era încă acasă ; și iată-i numaidecît pe tatăl său bătînd încetișor, dar cu pumnul, în ușa laterală. „Gregor ! Gregor ! strigă el, ce s-a întîmplat ?" Apoi, după o scurtă tăcere îl soma încă o dată, cu glas mai gros : „Gregor ! Gregor !" La cealaltă ușă laterală îl chema încet, tînguitor, sora lui : „Gregor ! Nu te simți bine ? Ai nevoie de ceva ?" Gregor răspunse în ambele direcții : „Sînt gata, uite-mă", și se strădui ca, printr-o articulare cît mai îngrijită și prin intercalarea unor lungi pauze între cuvinte, să înlăture din glasul lui tot ce ar fi putut părea surprinzător. Tatăl lui se și întoarse la micul dejun, dar sora continuă în șoaptă : „Gregor, deschide, te implor !" Lui Gregor, însă, nici prin gînd nu-i trecea să deschidă, așa că binecuvîntă obiceiul, dobîndit în cursul călătoriilor, de-a încuia toate ușile în timpul nopții, chiar și acasă.
Mai întîi voia să se scoale în liniște, nestingherit, să se îmbrace și mai ales să-și mănînce micul dejun, și abia după aceea să chibzuiască ce era de făcut, întrucît băgase de seamă că, în pat, nu-și putea aduna gîndurile. își aminti cum uneori, stînd culcat, simțea o ușoară durere, pricinuită probabil de faptul că dormise într-o poziție incomodă, și cum durerea aceasta pierea, ca o simplă nălucire, de îndată ce se scula ; și fu nespus de curios să vadă cum se vor sfîrși halucinațiile lui de astăzi. Nu se îndoia cîtuși de puțin că schimbarea vocii nu era altceva decît simptomul prevestitor al unei răceli strașnice, boala profesională a tuturor voiajorilor.
Îi fu foarte ușor să dea plapuma la o parte : nu trebui decît să se umfle puțin și ea căzu de la sine. Mai departe însă, îi veni foarte greu, întrucît era neobișnuit de lat la trup. Ar fi avut nevoie de mîini și de picioare, pentru a se ridica în sus ; dar, în locul acestora, n-avea decît nenumăratele piciorușe, care se mișcau necontenit în toate felurile și pe care, în plus, nici măcar nu le putea stăpîni. Dacă, la un moment dat, voia să îndoaie unul din ele, atunci acesta era primul care se întindea ; și dacă, totuși, izbutea pînă la urmă să execute cu el mișcarea dorită, celelalte se frămîntau, între timp, ca scăpate de sub control și păreau cuprinse de o agitație dureroasă. «Numai să nu stau degeaba în pat», îi trecu lui Gregor prin minte.
întîi vru să coboare cu jumătatea inferioară a corpului, dar această parte, pe care de altfel încă nici n-o văzuse și despre care nu-și putea face o idee precisă, se dovedi foarte greu de urnit din loc ; totul mergea nespus de încet ; și cînd, în cele din urmă, cuprins de o furie aproape sălbatică, își adună puterile și-și făcu vînt înainte, fără a ține seama de nimic, constată că greșise direcția și se lovi puternic de tăblia de la picioarele patului ; iar din pricina durerii tăioase care îl săgeta înțelese că tocmai partea inferioară a corpului era, pentru moment, probabil cea mai sensibilă.
De aceea încercă să coboare mai întîi cu jumătatea superioară a trupului și întoarse, precaut, capul spre marginea patului. Lucrul acesta fu mai ușor de realizat și, în ciuda lățimii și greutății, masa corpului urmă și ea, încet, întoarcerea capului. Dar cînd se văzu, în cele din urmă, cu capul suspendat în gol, în afara patului, se temu să mai înainteze în felul acesta, întrucît, dacă și-ar fi dat în sfîrșit drumul să
cadă astfel, ar fi trebuit să se întîmple o adevărată minune ca să nu se aleagă cu o rană la cap. Și, în nici un caz, nu trebuia să-și piardă cunoștința ; așa că, preferă să rămînă în pat.
Dar cînd, după ce repetă efortul, oftă adînc, căci se pomeni iarăși în aceeași poziție și cînd își mai văzu și piciorușele luptîndu-se aprig între ele, fără a putea găsi modalitatea de a le potoli și de a le orîndui mișcările, își spuse din nou că e imposibil să mai rămînă în pat și că lucrul cel mai înțelept era să facă orice sacrificiu, dacă întrevedea măcar o speranță, cît de mică, să poată scăpa de acolo. Totodată nu pierdu însă prilejul să-și amintească, printre picături, că e preferabil să chibzuiască liniștit și chiar cît se poate de liniștit, decît să ia hotărîri disperate. În asemenea clipe își ațintea ochii pe fereastră, dar din păcate priveliștea ceții matinale, care ascundea privirilor pînă și clădirile de pe cealaltă parte a străzii, nu-i putea insufla nici încredere și nici vioiciune.