Capitolul 1
Era unul dintre acele blocuri mixte de pe Central Avenue, blocuri care nu sunt încă ocupate în întregime de negri. Tocmai ieșisem dintr-o frizerie de doi bani, la care o agenție de plasare credea că lucrează un anume Dimitrios Aleidis. Nu era o problemă prea importantă. Soția lui se arătase dispusă să plătească ceva bani pentru a-l vedea înapoi acasă.
Nu l-am găsit niciodată, dar nici nevastă-sa nu mi-a dat vreun ban.
Zi călduroasă, spre sfârșitul lui martie; stăteam în fața frizeriei privind reclama luminoasă a unui local numit Florian's, aflat la etajul al doilea. Un bărbat privea și el într-acolo. Se uita la ferestrele prăfuite cu o privire fixă și extaziată, ca un emigrant est-european care soarbe pentru prima oară din ochi Statuia Libertății. Era un tip masiv, înalt de vreo doi metri și solid ca un camion. Se afla la câțiva pași de mine. Mâinile îi atârnau șleampete pe lângă corp și o țigară uitată fumega între degetele lui enorme.
Negri liniștiți treceau pe stradă și îi aruncau priviri tăioase. Arăta îngrozitor. Purta o pălărie mițoasă, o haină sport gri cu nasturi albi ca niște mingi de golf, cămașă maro, cravată galbenă, pantaloni gri din flanel reiat și pantofi din piele de crocodil cu pete albe în dreptul degetelor. Din buzunarul de la piept se revărsa o batistă galben-strălucitor, ca și cravata. Avea și niște pene colorate înfipte în panglica de la pălărie, dar ar fi fost la fel de șocant și fără ele. Chiar și pe o stradă mai deocheată, ca Central Avenue, omul nu putea trece neobservat. E ca și când ai vedea un păianjen pe o felie de cozonac.
Era palid și nebărbierit. Oricum, tot nebărbierit ar fi arătat. Avea păr negru și creț, sprâncene stufoase care se întâlneau deasupra nasului borcănat, urechi mici și delicate față de statura sa și o privire melancolică, specifică ochilor cenușii. Stătea nemișcat, ca o statuie; după mult timp, a zâmbit.
A pornit agale pe trotuar către ușile batante ce ascundeau scările pe care se putea ajunge la etajul al doilea. A împins ușile, a aruncat o privire rece și inexpresivă în lungul străzii, apoi a intrat. Dacă ar fi fost mai mic de statură și mai puțin țipător îmbrăcat aș fi crezut că vrea să dea o spargere. Dar cu hainele, pălăria și constituția asta era imposibil.
Ușile s-au balansat un timp și erau pe punctul de a se opri. S-au deschis însă din nou, în afară, brusc. Ceva a zburat de-a latul trotuarului și a aterizat în șanțul dintre două mașini parcate. A aterizat în mâini și în genunchi, scoțând un sunet strident, ca un șoarece încolțit. S-a ridicat încet, și-a recuperat pălăria și s-a retras pe trotuar. Era un negru tânăr, subțire, cu umeri înguști; purta un costum, liliachiu cu o floare la butonieră. Avea părul negru și lucios. A rămas cu gura deschisă și a gemut un moment. Trecătorii l-au privit nepăsători. Și-a potrivit pălăria, s-a târât până la perete și a început să meargă nesigur de-a lungul clădirii.
Liniște. Totul a reintrat în normal. M-am îndreptat către ușile batante și am rămas în fața lor. Erau nemișcate. Nu era treaba mea, așa că le-am deschis și am privit înăuntru.
O mână imensă a apărut din întuneric, m-a apucat de umăr și m-a strâns îngrozitor. Aceeași mână m-a tras înăuntru și m-a ridicat fără nici un efort pe prima treaptă. O voce groasă mi-a șoptit:
― Hmm, sunt numai tuciurii pe-aici. Ai mai văzut aÈ™a ceva, amice?
Era întuneric și liniște. Sunete vagi trădau prezența oamenilor sus, la etaj, dar eram singuri pe scări. Namila m-a privit solemn și a continuat să-mi strivească umărul.
― Un negru, a zis. L-am aruncat afară. Ai văzut cum l-am azvârlit?
Mi-a eliberat umărul. Osul nu părea rupt, dar brațul era înțepenit.
― Doar È™tii cum sunt localurile astea, am zis în timp ce îmi frecÈ›ionam umărul. Știi la ce să te aÈ™tepÈ›i.
― Nu spune asta, amice, a mârâit namila încet, ca patru tigri după o masă bună. Velma lucra aici. MicuÈ›a Velma.
Mi-a apucat iarăși umărul. Am încercat să mă feresc, dar era rapid ca o pisică. A reînceput să-mi frământe mușchii cu degetele lui de fier.
― Da, a zis. MicuÈ›a Velma. N-am văzut-o de opt ani. Zici că asta-i o cârciumă de negri?
Am confirmat, bolborosind.
M-a ridicat încă două trepte. M-am smucit, încercând să mă eliberez. Nu aveam armă, pentru că mi se păruse inutilă atunci când îl căutam pe Dimitrios Aleidis. Oricum, nu cred că mi-ar fi fost de vreun folos. Probabil că namila ar fi înghițit-o.
― Du-te sus È™i convinge-te, i-am spus, încercând să ascund agonia din glas.
Mi-a dat drumul din nou. M-a privit și ochii lui cenușii împrăștiau tristețe.
― Mă simt bine, a zis, È™i vreau ca nimeni să nu mă enerveze. Hai să mergem sus È™i să bem ceva.
― Nu te vor servi. Þi-am spus doar că e o cârciumă pentru negri.
― N-am văzut-o pe Velma de opt ani, spuse cu vocea aceea puternică È™i tristă. Opt ani de zile de când ne-am despărÈ›it. Nu mi-a mai scris de È™ase ani. Are, cu siguranÈ›a, un motiv. Lucra aici. Era foarte drăguță. Hai să mergem sus.
― Bine, am strigat. Am să merg cu tine. Dar nu mă mai împinge. Lasă-mă să merg singur. Mă simt bine, sunt deja băiat mare, È™tiu chiar să mă duc singur la baie. Nu mă mai împinge.
― MicuÈ›a Velma lucra aici, spuse încet. Nu era atent la mine.
Am început să urcăm pe scări. M-a lăsat să merg singur. Umărul mă durea și ceafa îmi era udă.


Capitolul 2

Alte două uși batante separau capul scărilor de local. Namila le-a deschis ușor, împingându-le cu degetele, apoi a intrat în încăpere. Era o cameră lungă și îngustă, nu prea curată, nici prea luminoasă. Un grup de negri cânta și sporovăia într-un colț, în jurul unei mese de joc luminate. Lângă peretele din dreapta se afla un bar. Restul încăperii avea numai mese mici și rotunde. Erau câțiva clienți, bărbați și femei, negri cu toții.
Lampa de deasupra mesei de joc s-a zguduit și zgomotul a încetat brusc. S-a așternut o liniște apăsătoare. Toți ochii aceia cafenii s-au întors către noi. Vedeam fețe cu nuanțe între gri și negru ai căror ochi străluceau și priveau curioși la reprezentanții unei alte rase.
Un negru solid, cu gâtul gros, stătea rezemat de bar. Avea dungi roz pe mânecile cămașei; bretelele alb cu roz se încrucișau pe spatele său lat. Se vedea de la două poște că e gorila localului. S-a întors încet și ne-a privit, în timp ce își întindea picioarele și își plimba peste buze limba imensă. Fața plină de cicatrici, crestată, turtită și cu pielea îngroșată îți dădea impresia că suportase toate loviturile pe care ți le poți imagina, poate mai puțin aceea cu o cupă de excavator.
Părul scurt și creț avea reflexe gri. Uneia dintre urechi îi lipsea lobul.
Era mare și greoi. Avea picioarele groase și, foarte ciudat pentru un negru, crăcănate. Și-a mai mișcat puțin limba, apoi a zâmbit și a pornit spre noi în poziție de luptă. Omul meu îl aștepta calm.
Negrul cu dungi roz pe mâneci a pus mâna sa neagră și masivă pe pieptul namilei de lângă mine. Prin comparație, mâna aceea mare arăta ca o gămălie de ac. Namila nici nu s-a clintit. Bătăușul a zâmbit puțin.
― Nu primim albi aici. E numai pentru negri. ÃŽmi pare rău.
Cu ochii săi mici și cenușii, namila a aruncat o privire rapidă prin încăpere. Obrajii i s-au îmbujorat puțin.
― Cioară nenorocită, a spus încet, cu amărăciune. Apoi a ridicat vocea. Unde-i Velma?
Gorila se amuza. A studiat hainele albului, cămașa maro și cravata galbenă, haina gri și mingile acelea de golf pe ea. Își mișca delicat capul, privind din diverse unghiuri. Apoi și-a coborât privirea către pantofii din piele de crocodil. A râs încetișor, apoi a zis:
― Velma, zici? Nu-i nici o Velma pe-aici. Nici mărfuri ilegale, nici curve. Și-acu' cară-te, albule, cară-te.
― Velma lucra aici, spuse namila. Vorbea ca prin vis, parcă ar fi fost singur într-o pădure, culegând trei-fraÈ›i-pătaÈ›i. Am scos batista È™i mi-am È™ters, din nou, ceafa.
Gorila a început deodată să râdă.
― Ptiu, zise, aruncând prietenilor săi o privire rapidă, peste umăr. Velma lucra aici! Da' nu mai lucrează. S-a retras. Ha, ha.
― Fă bine È™i ia laba aia nenorocită de pe cămaÈ™a mea, l-a atenÈ›ionat namila.
Gorila s-a încruntat. Nu era obișnuit să i se vorbească așa. Și-a retras mâna și a strâns-o într-un pumn de culoarea și dimensiunea unei vinete mari. Trebuia să se gândească la slujbă, la reputația sa de bătăuș, la ce vor spune prietenii săi. A cumpănit o secundă, apoi a făcut o greșeală. Cu o mișcare scurtă din cot, a expediat un pumn în falca albului. În încăpere s-au auzit murmure.
A fost o lovitură bună; umărul s-a deplasat, corpul a venit după el. Era foarte multă forță în acest pumn și omul care l-a expediat avea multă experiență. Namila însă nu și-a mișcat capul mai mult de un centimetru.
N-a încercat să pareze lovitura. A încasat-o, s-a scuturat puțin, a scos un sunet înfundat și la apucat pe negru de gât. Gorila a încercat să-l lovească cu genunchiul între picioare. Uriașul l-a ridicat, l-a întors, apoi și-a depărtat puțin picioarele, l-a îndoit spre spate și l-a apucat de curea, care s-a rupt ca o ață. A pus mâna sa imensă pe spatele negrului și l-a azvârlit de-a lungul încăperii. Trei clienți au sărit din fața gorilei care, învârtindu-se, clătinându-se și agitându-și mâinile a luat din drum o masă, apoi s-a izbit de perete, producând un zgomot care trebuie să se fi auzit până la Denver.
― Există indivizi care cred că pot s-o facă oricând pe deÈ™tepÈ›ii, a zis namila È™i s-a întors spre mine. Da, hai să bem ceva.
Ne-am îndreptat spre bar. Cât ai bate din palme, clienții au devenit umbre mute ce se deplasau în cea mai mare liniște prin cameră, pentru a ajunge la ușile din capul scărilor. Nici un zgomot, ca niște umbre pe iarbă. Nici ușile nu au fost lăsate să balanseze. Ne-am rezemat de bar.
― Whisky sec, a zis namila. Tu ce vrei?
― Whisky sec, am răspuns.
Am primit whisky sec.
Uriașul alb sorbea impasibil whisky-ul aflat într-un pahar scund și gros. Se uita fix la barman, un negru gras, speriat, îmbrăcat într-o haină albă și care se mișca cu încetinitorul.
― Tu È™tii unde e Velma?
― Velma spui?, a zis barmanul pe un ton tânguitor. N-am mai văzut-o pe-aici în ultimul timp. Nu, dom'le, n-am mai văzut-o.
― De când eÈ™ti aici?
― Păi, să vedem, a zis barmanul, apoi a lăsat prosopul, s-a încruntat È™i a început să numere pe degete. Cam de zece luni, cred. Aproape un an. Cam aÈ™a.
― Ia mai gândeÈ™te-te.
Barmanul s-a uitat speriat și mărul lui Adam a început să i se miște ca o găină decapitată.
― De când a devenit localul ăsta o cârciumă pentru negri? a întrebat uriaÈ™ul cu asprime.
― Poftim?
Namila a strâns pumnul în jurul paharului, care a devenit aproape invizibil.
― De cel puÈ›in cinci ani, i-am răspuns. Tipul ăsta n-are cum să fi auzit despre o fată albă numită Velma. Nimeni de aici nu È™tie.
Uriașul s-a uitat la mine de parcă nu m-ar fi văzut până atunci. Whisky-ul nu l-a trezit.
― Cine dracu' te-a rugat să-È›i bagi nasul unde nu-È›i fierbe oala?
Am zâmbit, un zâmbet foarte larg și prietenos.
― Eu sunt tipul care a venit aici cu tine. ÃŽÈ›i aduci aminte?
A rânjit drept răspuns.
― Whisky sec, i-a spus barmanului. MiÈ™că-È›i fundul mai repede! MarÈ™!
Barmanul a șters-o, dându-și ochii peste cap. M-am întors cu spatele la bar pentru a privi încăperea. Era goală, dacă exceptam barmanul, namila, pe mine și gorila lipită de perete. Gorila se mișca. Se mișca încet, cu greutate, datorită durerilor. Se târa pe lângă perete, ca o muscă fără o aripă. Se mișca prin spatele meselor, obosit, dezamăgit, neputincios. L-am privit chinuindu-se. Barmanul a adus încă două whisky-uri. M-am întors cu fața la bar. Uriașul de lângă mine a aruncat gorilei o privire fugară, apoi nu i-a mai acordat nici o atenție.
― N-a mai rămas nimic din cârciuma asta, s-a plâns el. Era o scenă micuță, o orchestră È™i niÈ™te camere drăgălaÈ™e unde un tip putea să se distreze. Velma cânta aici. Era roÈ™cată. Drăgălașă ca niÈ™te chiloÈ›ei de dantelă. Tocmai trebuia să ne căsătorim atunci când mi-au pus în cârcă o porcărie.
Am luat cel de-al doilea whisky. Începusem să mă satur de aventuri.
― Ce s-a întâmplat?
― Unde îți imaginezi că am fost ăia opt ani de care È›i-am povestit?
― Ai prins fluturi.
Și-a înfipt în piept arătătorul cât banana.
― La pârnaie. Mă cheamă Malloy. Toată lumea îmi spune Moose Malloy, fiindcă sunt aÈ™a mare. Afacerea Great Bend. Patruzeci de miare. Singur. E ceva, nu?
― Și ai de gând să-i cheltuieÈ™ti acum?
Mi-a aruncat o privire tăioasă. În spatele nostru se auzeau zgomote. Gorila era din nou în picioare, clătinându-se puțin. A pus mâna pe mânerul rotund al unei uși greu vizibile, aflată în spatele mesei de joc. A reușit, cu greu, să o deschidă. Apoi s-a auzit un zgomot de ușă închisă și o încuietoare.
― Unde duce asta!, a întrebat Malloy.
Barmanul și-a dat ochii peste cap și a căutat cu privirea ușa pe care gorila a intrat împleticindu-se.
― Păi, ăla e biroul lu' domnu' Montgomery. El e È™efu'. Are birou' acolo, în spate.
― Ãsta ar putea să È™tie ceva, a zis namila È™i a golit paharul dintr-o înghiÈ›itură. Ar fi bine să n-o facă pe deÈ™teptu'. ÃŽncă două pahare!
A traversat încăperea fără să se grăbească, cu mișcări sigure și degajate. Spatele său enorm era mai lat decât ușa aceea încuiată. Scuturată puțin, ușa a cedat. Malloy a intrat și a trântit ușa după el.
Era liniște. L-am privit pe barman și el pe mine. A lustruit tejgheaua, a oftat și a lăsat mâna dreaptă în jos.
M-am întins peste tejghea și l-am prins de brațul subțire și fragil, i-am zâmbit, ținându-i brațul în continuare.
― Ce ai acolo, jos, băiete?
Și-a lins buzele, s-a lăsat pe mâna mea și n-a scos o vorbă. Fața lui neagră a devenit cenușie.
― Tipul ăsta e puternic, am zis. S-ar putea să facă mult mai mult decât ai văzut până acum. Din cauza băuturii. Caută o fată pe care o cunoÈ™tea. Ãsta era un local pentru albi. Te-ai prins?
Barmanul și-a lins buzele.
― A lipsit multă vreme. Opt ani. Nu pare să-È™i dea seama ce mult înseamnă asta, deÈ™i m-aÈ™ fi aÈ™teptat să i se pară o veÈ™nicie. El crede că cineva de pe-aici trebuie să È™tie unde e prietena lui. Te-ai prins?
― Credeam că eÈ™ti cu el, a È™optit barmanul.
― N-am avut de ales. M-a întrebat ceva jos È™i apoi m-a târât după el. Nu l-am mai văzut până acum, dar n-am avut chef să zbor peste niÈ™te clădiri. Ce ai acolo, jos?
― O puÈ™că cu È›eava scurtă.
― Vai, e ilegal, am È™optit. Uite ce, sunt de partea ta. Ce mai ai acolo?
― Mai am un pistol. ÃŽntr-o cutie pentru È›igări. Dă-mi drumu' la braÈ›.
― Bine, am zis. Acum, depărtează-te un pic. UÈ™urel. Mai într-o parte. Nu e momentul să te joci cu pistolul.
― Spuneai, a zis barmanul rânjind, lăsându-È™i întreaga greutate pe braÈ›ul meu, spuneai...
S-a oprit. Ochii i s-au rotit și capul s-a mișcat brusc.
Dinspre capătul încăperii s-a auzit un pocnet surd; era dincolo de ușa de lângă masa de joc. Putea fi o ușă trântită, dar era destul de improbabil. Cam așa gândea și barmanul, care a înțepenit de frică. Vorbea fără nici o noimă. Am ascultat. Nu era nici un alt zgomot. M-am dus repede în spatele tejghelei, dar era prea târziu.
Ușa din capătul sălii s-a deschis cu zgomot și a apărut Moose Malloy, cu mișcări calme și greoaie. S-a oprit și pe față i-a apărut un zâmbet larg, forțat.
În mâna sa, un Colt Army 45 arăta ca un pistol jucărie.
― Să nu încerce careva vreo glumă proastă, a spus cu o voce degajată. PuneÈ›i mâinile pe bar.
Și eu și barmanul l-am ascultat.
Moose Malloy a privit încăperea cu atenție. Rânjea încordat. A pornit spre noi. Chiar și în hainele astea, arăta ca un om ce ar putea jefui singur o bancă.
A ajuns la bar.
― Mâinile sus, cioară, a zis încet. Barmanul a ridicat mâinile. UriaÈ™ul a trecut în spatele meu È™i m-a pipăit cu mâna stângă. SimÈ›eam în ceafă respiraÈ›ia lui fierbinte. M-am depărtat puÈ›in.
― Nici domnul Montgomery n-a È™tiut unde e Velma, a zis. TotuÈ™i, a încercat să-mi spună. Cu asta. Mâna puternică a lovit uÈ™or pistolul. M-am întors È™i l-am privit. Da, o să mă recunoÈ™ti. N-ai să mă uiÈ›i, amice. Spune-le copoilor să fie cu ochii în patru.
S-a jucat puțin cu pistolul.
― Salut. Trebuie să prind un tramvai.
A pornit spre scări.
― N-ai plătit pentru băutură, i-am atras atenÈ›ia. S-a oprit È™i m-a privit cu atenÈ›ie.
― Ai ceva dreptate, dar eu n-aÈ™ insista foarte tare pe chestia asta.
Și-a continuat drumul, a trecut de ușile duble și pașii au început să se audă la distanță tot mai mare.
Barmanul s-a aplecat. Am sărit în spatele tejghelei și l-am împins. O pușcă cu țeava scurtă se afla pe un raft, sub un șervet. Lângă ea o cutie pentru țigări în care se găsea un 38 automatic. Le-am luat pe amândouă. Barmanul s-a rezemat de rafturile pentru pahare.
M-am îndreptat către ușa strâmtă de lângă masa de joc. De la ușă pornea un coridor în formă de L, aproape neluminat. Gorila era întinsă pe podea, inconștientă, cu un cuțit în mână. M-am aplecat, am luat cuțitul și l-am aruncat pe niște scări. A inspirat greu; mâna i-a rămas nemișcată.
Am pășit peste gorilă și am deschis o ușă pe care scria cu vopsea neagră, scorojită: „Birou".
Lângă fereastra parțial acoperită cu scânduri era un birou mic și zgâriat. Pe scaunul cu spătar înalt se afla un corp țeapăn, cu capul atârnat pe spate în așa fel încât vârful nasului era îndreptat către fereastră. Ceafa fiind sprijinită de spătar, capul atârna ca o cârpă, ca și când ar fi fost prins în balamale.
În dreapta omului, într-un sertar deschis, se afla un ziar cu o pată de ulei în mijloc. Acolo trebuie să fi fost arma. Poziția capului domnului Montgomery dovedește că ideea de a folosi pistolul nu a fost prea fericită.
Pe birou se afla un telefon. Am lăsat jos pușca și, înainte de a chema poliția, am încuiat ușa. M-am simțit mai în siguranță așa, iar domnul Montgomery nu părea să aibă ceva împotrivă.
Până când a ajuns mașina de patrulare, barmanu și gorila dispăruseră și eram singur în local.


Capitolul 3

Cazul a fost încredințat lui Nulty, un tip agitat, slăbănog la față, cu mâini lungi și galbene pe care le-a ținut pe genunchi, încrucișate, cea mai mare parte a timpului în care am stat de vorbă. Era locotenent în cadrul secției de pe 77-th Street. Am discutat într-o încăpere sărăcăcioasă, cu două birouri mici, așezate față în față, între care era loc pentru o singură persoană. Podeaua era acoperită cu linoleum maro, murdar, iar aerul era îmbâcsit cu fum de țigară. Cămașa lui Nulty era veche și ponosită, iar mânecile de la haină erau îndoite înăuntru. Un om atât de sărac nu putea fi decât cinstit, dar nu părea persoana potrivită pentru a-l înfrunta pe Moose Malloy.
A aprins un chiștoc, apoi a aruncat bățul de chibrit pe podea, unde se aflau multe altele.
― Ciori. ÃŽncă o crimă de-asta împuÈ›ită. Asta e recompensa după optsprezece ani petrecuÈ›i în departament. Nici un articol, nici un anunÈ›, nici măcar patru rânduri în rubrica de diverse.
N-am zis nimic. A luat cartea mea de vizită, a citit-o din nou, apoi a aruncat-o.
― Philip Marlowe, detectiv particular. Doamne, dar eÈ™ti un tip puternic. Ce-ai făcut tot timpul ăla?
― Care timp?
― Timpul în care Malloy îi rupea gâtul negrului.
― Aa, dar asta s-a întâmplat în altă încăpere, iar Malloy nu m-a informat că se duce să rupă gâtul cuiva.
― Bate-È›i joc de mine, a zis Nulty supărat. Hai, bate-È›i joc de mine. ToÈ›i fac la fel. Ce mai contează unul în plus. Bietul Nulty. Tot timpul se fac glume pe seama lui.
― Nu vreau să-mi bat joc de nimeni. Chiar aÈ™a a fost ― s-a întâmplat în altă cameră.
― Da, sigur, răspunse Nulty, în timp ce sufla fum de È›igară proastă. Doar am fost acolo È™i am văzut, nu-i aÈ™a? Nu erai înarmat?
― Pentru treaba asta, nu.
― Ce treabă?
― Căutam un frizer care È™i-a părăsit nevasta. Ea crede că ar putea fi convins să se întoarcă acasă.
― Un negru?
― Nu, un grec.
― Bine, a zis Nulty È™i a scuipat în coÈ™ul de gunoi. Bine. Și cum l-ai întâlnit pe uriaÈ™ul ăla?
― Þi-am mai spus. Pur È™i simplu, s-a întâmplat să fiu pe-acolo. A azvârlit un negru de la Florian's, iar eu am făcut tâmpenia de a băgă capul înăuntru ca să văd ce se întâmplă. M-a dus sus.
― Adică, te-a ameninÈ›at?
― N-avea armă la el atunci. Oricum, eu n-am văzut vreo armă. Pistolul l-a luat de la Montgomery, probabil. M-a cărat după el.
― P-asta n-o înghit. Tu eÈ™ti cel care poate căra pe cineva cu uÈ™urință.
― N-are nici un rost să ne contrazicem. Eu l-am văzut pe tip, tu nu. Poate să ne care, la fel de uÈ™or, ca pe un ceas de mână. Până când a plecat n-aveam cum să È™tiu că a omorât pe cineva. Am auzit o împuÈ™cătură, dar m-am gândit că cineva s-a speriat È™i a tras în Malloy, după care uriaÈ™ul i-a luat arma.
― Și de ce, mă rog, te-ai gândit tocmai la asta?, a întrebat Nulty, suav. Doar a folosit o armă ca să jefuiască banca aia, nu?
― GândeÈ™te-te la hainele pe care le purta. Nu te-ai fi dus să omori pe cineva îmbrăcat în halul ăla. O căuta pe Velma, cu care era prieten înainte de a fi arestat pentru treaba cu banca. Lucra acolo, la Florian's, sau cum s-o fi chemat localul ăla pe vremea când era pentru albi. Acolo l-au prins. O să-l găseÈ™ti.
― Cum să nu, aÈ™a de mare È™i cu hainele alea, e o joacă de copii.
― De acord, s-ar putea să aibă un alt costum, o maÈ™ină, o ascunzătoare, bani È™i prieteni. Dar o să-l prinzi.
Nulty a scuipat din nou în coșul de gunoi.
― O să-l prind, a zis, cam atunci când o să-mi crească al treilea rând de dinÈ›i. Câți oameni lucrează la cazul ăsta? Unul. Știi de ce? Nici un pic de publicitate. Odată, în partea de est a 84-th Street, s-au tăiat cinci negri. Era sânge pe mobilă, pe pereÈ›i È™i pe tavan. Când am ajuns acolo, am văzut în faÈ›a casei un individ care lucrează la Chronicle, un reporter. S-a dus până pe terasă È™i s-a întors la maÈ™ină. S-a uitat urât la noi, È™i a zis: „La dracu, iar negri;, Și s-a cărat. Nici măcar n-a intrat în casă.
― Poate a fost eliberat condiÈ›ionat. ÃŽn cazul ăsta, te vei bucura de ceva cooperare. Dar ai grijă cum acÈ›ionezi, altfel s-ar putea să pierzi câțiva oameni. Și atunci sigur o să È›i se facă publicitate.
― Și nici n-o să mai am cazul ăsta, a zis Nulty batjocoritor.
Telefonul de pe birou a sunat. A răspuns, asculta și zâmbea trist. A închis, apoi și-a notat ceva într-un carnet. Avea o privire neputincioasă, ca un far în ceață.
― L-au identificat. Amprentele, mutra, totul. E ceva, oricum. A început să citească din carnet: doi metri, 120 de kilograme. Mamă, ce tip! Să-l ia dracu'. ÃŽl dau în urmărire acum. Probabil că îl pun la sfârÈ™itul listei de maÈ™ini furate. Nu-mi rămâne decât să aÈ™tept. Și-a aruncat È›igara într-o scuipătoare.
― ÃŽncearcă s-o cauÈ›i pe fată, i-am spus. Velma. Malloy o caută È™i el. AÈ™a a început chestia asta. Caut-o pe Velma.
― Caut-o tu, mi-a răspuns Nulty. Eu n-am mai intrat într-un bordel de douăzeci de ani.
M-am ridicat.
― O.K., am zis È™i m-am îndreptat către ușă.
― Hei, stai puÈ›in, glumeam. Nu eÈ™ti foarte ocupat, nu-i aÈ™a?
Răsuceam o țigară între degete și-l priveam de lângă ușă.
― Vreau să spun, că ai timp să o cauÈ›i pe fata asta. Ai avut o idee bună. S-ar putea să găseÈ™ti ceva. ÃŽn plus, lucrezi acoperit.
― Și eu cu ce mă aleg?
Și-a întins mâinile și mi-a zâmbit fermecător, ca o cursă de șoareci.
― Voi aÈ›i avut de multe ori probleme cu poliÈ›ia. Nu-È›i strică un prieten.
― Cu ce o să mă ajute el?
― Uite ce e, a insistat Nulty. Eu sunt un oarecare. Dar orice tip din departament îți poate face mult bine.
― Și vrei să fac asta fiindcă te iubesc sau îmi dai ceva bani?
― Fără bani, a răspuns Nulty miÈ™cându-È™i nasul galben. Am nevoie să mă remarc. De la ultima reorganizare încoace, e foarte greu. N-aÈ™ uita niciodată, amice. Niciodată.
M-am uitat la ceas.
― Bine, dacă găsesc ceva, al tău e. Și când îl prinzi, vin să-l identific.
Ne-am strâns mâinile, apoi eu am străbătut coridorul murdar și am coborât pe niște scări pentru a ajunge în fața clădirii, la mașina.
Trecuseră două ore de când Moose Malloy a plecat de la Florian's cu acel Army Colt în mână. Am mâncat la un bufet, am cumpărat jumătate de litru de whisky și am pornit pe Central Avenue, spre est și apoi spre nord. Despre cazul ăsta aveam idei foarte vagi, cam ca valurile de aer cald care dansau deasupra trotuarului. Mă amestecasem în treaba asta numai din curiozitate. Dar, cinstit vorbind, nu am făcut nimic în ultima lună. Chiar și o muncă neplătită era o schimbare în bine.


Capitolul 4

Florian's a fost, desigur, închis. Un polițist îmbrăcat în civil stătea în fața localului, într-o mașină, citind un ziar. Își pierduse timpul de pomană. Nimeni de aici nu auzise de Moose Malloy. Barmanul și gorila nu erau de găsit și niciunul dintre locatarii blocului nu era dispus să vorbească despre ei.
Am trecut pe lângă local și am parcat după colț, de unde am văzut un hotel pentru negri, situat de cealaltă parte a intersecției, în diagonală față de blocul în care se afla Florian's. Se numea hotel Sans Souci. Am coborât din mașină, am traversat și am intrat în hotel. Două rânduri de scaune goale se aflau de o parte și de alta a unui covor jerpelit. În capăt, în întuneric, stătea un bărbat chel, cu ochii închiși, cu mâinile negre așezate liniștit în fața sa, pe birou. Moțăia, sau, oricum, așa dădea impresia. Purta o cravată Ascot care arăta ca și cum n-ar mai fi fost desfăcută de prin 1880. Pe acul de la cravată avea o piatră verde, cât un măr. Capul îi atârna, așa încât atingea cravata. Mâinile erau curate, cu manichiura făcută. Avea pete albe la marginea unghiilor. Pe insigna de pe brațul său se putea citi: „Acest hotel se află sub protecția International Consolidated Agencies, Ltd. Inc.".
Când negrul acesta liniștit a deschis un ochi și m-a privit atent, am arătat spre insignă.
― Control de la H.P.D. AveÈ›i vreun necaz?
H.P.D. Însemna Hotel Protective Departament, departament al unei organizații care se ocupa cu depistarea unor indivizi care semnează cecuri fără acoperire, pleacă fără să achite nota de plată sau lasă valize pline cu bombe.
― Necazuri, frate, este un lucru de care fiecare dintre noi e plin, a zis cu voce sonoră. Și-a coborât tonul de câteva ori È™i a adăugat: cum ziceai că te cheamă?
― Marlowe. Philip Marlowe.
― Frumos nume, frate. Simplu È™i plăcut. Arăți foarte bine astăzi. Apoi a zis cu voce È™i mai joasă; dar nu eÈ™ti de la H.P.D., amice. N-am mai văzut niciodată unul d-ăsta pe-aici.
A arătat spre insignă cu un gest leneș.
― P-asta am cumpărat-o la mâna a doua, doar aÈ™a, pentru efect.
― Ai dreptate, am zis. M-am rezemat de birou È™i am început să învârtesc o monedă de jumătate de dolar pe lemnul zgâriat È™i neacoperit. Ai auzit ce s-a întâmplat la Florian's azi dimineață?
― Am uitat.
Dar ochii lui erau acum deschiși. Priveau cum strălucește moneda învârtită.
― A fost omorât È™eful, am zis. Un tip care se numea Montgomery. Cineva ia rupt gâtul.
― Odihnească-se în pace. Vocea a coborât din nou. PoliÈ›ist?
― Particular ― într-o chestie confidenÈ›ială. Și È™tiu să recunosc un om care poate păstra un secret.
M-a studiat, apoi a închis ochii și a meditat, l-a deschis din nou, prudent, și și-a fixat privirea asupra monedei care se învârtea. N-a putut rezista tentației.
― Cine a făcut asta?, a întrebat încet. Cine l-a aranjat pe Sam?
― Un tip foarte puternic, tocmai ieÈ™it de la puÈ™cărie, s-a supărat că nu era o cârciumă pentru albi. Se pare că mai demult era. Poate îți aminteÈ™ti?
N-a zis nimic. Moneda a căzut pe o parte, a zbârnâit plăcut și a rămas nemișcată.
― Ce preferi?, am întrebat. Sa-È›i citesc un capitol din Biblie sau să-È›i ofer ceva de băut?
― Amice, mie îmi place să citesc Biblia acasă, în familie, în intimitate. Privirea îi era fixă, ochii mari È™i strălucitori.
― Probabil, ai mâncat de prânz.
― Prânzul, a zis, este un lucru de care un om cu constituÈ›ia È™i temperamentul meu nu are nevoie.
Vocea a coborât.
― Vino pe partea asta a biroului.
Am ocolit biroul, am scos din buzunar sticla plată care conținea jumătate de litru de whisky și am pus-o pe un raft. M-am întors la locul meu. S-a aplecat pentru a examina sticla.. Părea mulțumit.
― Amice, ce-o să-È›i spun nu te costă nimic, dar îmi face plăcere să beau un păhărel în compania ta.
A deschis sticla, a pus pe birou două pahare mici și le-a umplut până sus. A luat unul, l-a mirosit atent, apoi l-a vărsat pe gât, ținând degetul mic ridicat.
L-a degustat, a meditat, a dat din cap aprobator, apoi a zis:
― Asta e o băutură adevărată, frate. ÃŽn ce mod aÈ™ putea să-È›i fiu de folos? Nu există nici un individ prin cartierul ăsta pe care să nu-l È™tiu după numele mic. Doamne, lichiorul ăsta e o companie excelentă. Și-a umplut din nou paharul.
I-am spus ce s-a întâmplat la Florian's și de ce. M-a privit solemn și a clătinat din cap.
― Sam conducea un local drăguÈ› È™i liniÈ™tit. Nimeni n-a mai fost tăiat acolo de vre-o lună.
― Cum se numea localul acum È™ase sau opt ani, pe când era o cârciumă de albi?
― Nu e uÈ™or să foloseÈ™ti memoria, frate.
Am dat din cap afirmativ.
― M-am gândit că ar fi putut să se cheme la fel. Malloy ar fi zis ceva dacă numele ar fi fost schimbat.
Dar al cui era localul?
― Mă uimeÈ™ti, amice. Numele bietului om era Florian. Mike Florian.
― Și ce s-a întâmplat cu domnul Florian?
Negrul și-a întins mâinile grațioase. A zis cu o voce sonoră și tristă:
― A murit, amice. Domnul l-a ales. Era prin 1934, poate '35, nu mai È™tiu exact. O viață pierdută, frate, din cauza unei boli de rinichi, aÈ™a am auzit. Un om necredincios cade ca un viÈ›el fără coarne, frate, dar sus îl aÈ™teaptă întotdeauna iertarea. Vocea a revenit la un nivel potrivit pentru afaceri: Zău dacă È™tiu de ce.
― Mai există cineva apropiat lui? Pune-È›i încă un pahar.
A închis sticla cu fermitate și a împins-o spre mine.
― Numai două înainte de apus, amice. MulÈ›umesc. Metodele tale rănesc demnitatea omului... A rămas nevastă-sa. Se numeÈ™te Jessie.
― Ce È™tii despre ea?
― Orice om care vrea să È™tie pune întrebări. Nu È™tiu nimic. Uită-te în cartea de telefon.
În cel mai întunecat colț al holului se afla o cabină telefonică. Am intrat și am trântit ușa suficient de tare pentru a se aprinde lumina. Am căutat numele în cartea mototolită, legată de masă. Nu era nici un Florian. M-am întors la birou.
― Nici urmă, am zis.
Negrul s-a aplecat, a ridicat o carte cu adrese, a pus-o pe birou și a împins-o spre mine. A închis ochii. Se plictisise. Figura în carte o Jeesie Florian, văduvă. Locuia la 1644 West 54-th Place. Mă întrebam dacă vreodată în viață mi-am folosit cu adevărat creierul.
Am scris adresa pe o bucată de hârtie și am împins cartea. Negrul a pus-o la loc, mi-a strâns mâna, apoi și-a încrucișat brațele pe birou, revenind în poziția în care era atunci când am intrat. Ochii i s-au închis încetișor. Părea adormit.
Pentru el, episodul se încheiase. În drum spre ușă i-am mai aruncat o privire. Avea ochii închiși, respira ușor și regulat, mișcând puțin din buze după fiecare expirație. Chelia strălucea.
Am ieșit din Hotel Sans Souci și-am traversat, îndreptându-mă către mașină. Totul părea atât de simplu. Prea simplu.



Capitolul 5

La 1644 West 54-th Place se găsea o casă maronie, veștejită, ce avea în față un gazon maroniu, veștejit. Iarba dispăruse pe o porțiune mare în jurul unui palmier nemilos. Pe prispă se afla un balansoar singuratic, iar adierea de după amiază făcea ca ramurile de poinsettia să lovească ritmic în pereții de stuc, plini de crăpături. Un rând de haine gălbuie, doar pe jumătate spălate, dansau pe o sârmă ruginită din curtea vecină.
Am mai condus vreo cincizeci de metri, mi-am parcat mașina pe trotuarul de vis-a-vis și m-am întors pe jos.
Casa avea o ușă dublă, cea exterioară fiind de fapt, o plasă contra țânțarilor. Soneria nu funcționa, așa că am bătut în cadrul de lemn al primei uși. S-a auzit târșiitul unor pași înceți, ușa interioară s-a deschis și am văzut în camera prost luminată o femeie firavă care și-a suflat nasul când a deschis ușa. Avea o față cenușie și buhăită, păr lățos, care nu era nici șaten, nici blond, era prea potolit pentru a fi roșu și prea murdar pentru a fi gri.
Corpul era înfășurat într-un halat de baie diform, care nu mai avea de multă vreme culoare sau croială. Nu era decât ceva care o acoperea. I se vedeau foarte clar degetele de la picioare prin papucii bărbătești, de piele maron, tocită.
― Doamna Florian? Doamna Jessie Florian?
― ÃŽhî, s-a auzit un sunet părăsind gâtul, ca un bolnav care se dă jos din pat.
― SunteÈ›i doamna Florian, cea al cărei soÈ› a fost mai demult patronul unul local de pe Central Avenue? Mike Florian?
Folosind degetul mare, și-a așezat o șuviță de păr peste una din urechile ei mari. Apoi a zis cu o voce grea, înfundată:
― Ce? Cum? Mike s-a dus de cinci ani. Cine ziceai că eÈ™ti?
Paravanul contra țânțarilor era încă închis cu un cârlig.
― Sunt detectiv, am spus. AÈ™ dori câteva informaÈ›ii.
S-a uitat fix ia mine timp de un minut, minut lung și deprimant. Pe urmă, cu efort, a scos cârligul și s-a întors cu spatele la ușă.
― Intră, atunci. N-am avut mult timp să fac curat, a scâncit. De la poliÈ›ie, a?
Am pășit înăuntru și am pus cârligul la loc. Un radio mare zumzăia în stânga ușii, într-un colț al camerei. Era singurul obiect de valoare vizibil. Părea nou-nouț. În rest, numai gunoaie: mobilă murdară, așezată în dezordine, un balansoar de lemn, copie a celui de pe prispă, o masă pătată în cealaltă cameră, amprente uleioase pe ușa batantă de la bucătărie. Câteva lampadare uzate, cu abajururi care odinioară fuseseră înzorzonate, dar care acum erau la fel de vesele ca rablele care mai circulă încă pe străzi.
Femeia s-a așezat în balansoar, și-a legănat papucii și m-a privit. M-am așezat la capătul canapelei și m-am uitat la radio. M-a văzut. O falsă veselie, la fel de slabă ca ceaiul chinezesc, i s-a arătat pe față și în voce:
― E singurul meu amic, a zis, apoi a chicotit. Mike a călcat strâmb? Pe mine nu mă prea vizitează poliÈ›ia.
Chicotul necontrolat avea substrat alcoolic. M-am lăsat pe spate și am dat de ceva tare, mi-am răsucit mâna și am descoperit că era o sticlă de gin goală. Femeia a chicotit din nou.
― A fost o glumă, a spus, dar sper din suflet că sunt o grămadă de târfe blonde acolo unde se află el acum. Cât timp a fost aici nu s-a săturat niciodată de ele.
― Eu mă gândesc mai mult la o roÈ™cată, am zis.
― Cred că È™i din astea i-ar prinde bine. Ochii ei nu mi se mai păreau la fel de tulburi acum. Nu-mi amintesc. Te gândeÈ™ti la o roÈ™cată anume?
― Da. O cheamă Velma. Nu È™tiu ce nume de familie folosea, dar nu era, oricum, cel adevărat. M-au angajat bătrânii ei să o găsesc. Localul dumneavoastră din Central e acum un restaurant de negri, È™i, bineînÈ›eles, cei de acolo n-au auzit de ea. AÈ™a că m-am gândit la dumneavoastră.
― Bătrânii ei nu s-au prea grăbit s-o caute, a spus femeia, gânditoare.
― Ies È™i ceva bani din treaba asta. Cred că va fi nevoie s-o găsesc ca să pun mâna pe ei. Banii fac bine memoriei.
― La fel ca È™i băutura. E cam cald, nu? Da' ai spus că eÈ™ti copoi.
Ochii vicleni, fața atentă, neclintită. Picioarele din papucii bărbătești nu se mai mișcau.
Am ridicat sticla moartă și am scuturat-o. Apoi am aruncat-o într-o parte și am scos din buzunarul de la spate sticla de whisky de care eu și negrul de la hotel abia dacă ne atinsesem. Mi-am pus-o pe genunchi. Ochii ei s-au blocat într-o privire neîncrezătoare. Apoi o bănuială a început să i se furișeze în suflet ca o pisică, dar cu mai mult zgomot.
― Nu eÈ™ti poliÈ›ai, a È™optit. Nici un poliÈ›ai nu cumpără aÈ™a ceva. Care-i poanta, dom'le?
Și-a suflat din nou nasul, folosind una dintre cele mai murdare batiste pe care mi-a fost dat să le văd vreodată. Ochii i-au rămas ațintiți asupra sticlei. Bănuiala s-a luptat cu setea, iar setea a câștigat. Ca-ntotdeauna.
― Velma era dansatoare È™i cântăreață. Nu cumva o cunoaÈ™teÈ›i? DeÈ™i nu cred că mergeaÈ›i prea des la local.
Ochii de culoarea algelor priveau sticla. O limbă încărcată i-a umezit buzele.
― Doamne, asta da băutură, a oftat ea. Nu-mi pasă cine eÈ™ti. Dar È›ine-o bine, meÈ™tere. Nu e momentul să-È›i cadă ceva din mână.
S-a ridicat și, legănăndu-se ca o rață, a ieșit din cameră și s-a întors cu două pahare groase, murdare.
― Fără combinaÈ›ii. Bem doar ce-ai adus. I-am turnat o porÈ›ie care pe mine m-ar fi dat gata.
A apucat-o privind pofticioasă, a înghițit-o ca pe o aspirină și s-a uitat la sticlă, i-am mai turnat o porție și mi-am pus și mie puțin. Și-a luat paharul și s-a așezat în balansoar. Ochii ei erau deja cu două nuanțe mai închiși la culoare.
― Dom'le, chestia asta dispare repede la mine, a zis. N-apucă să facă valuri în pahar. Despre ce vorbeam?
― Despre o roÈ™cată pe nume Velma, care lucra la localul vostru din Central Avenue.
― Mda.
A biruit și a doua porție. M-am deplasat și am pus sticla la capătul dinspre ea al canapelei.
A înșfăcat-o.
― Mda. Cine ziceai că eÈ™ti?
Am scos o carte de vizită și i-am dat-o. A citit-o cu limba-ntre dinți, a așezat-o pe masa de alături și a pus paharul gol peste ea.
― Mda, un particular. N-ai zis aÈ™a, meÈ™tere. M-a atenÈ›ionat cu degetul, un reproÈ™ glumeÈ›. Da` băutura spune că eÈ™ti totuÈ™i un băiat bun. ÃŽn cinstea crimei!
Și-a umplut paharul pentru a treia oară și l-a golit. M-am așezat, am început să învârt o țigară între degete și am așteptat. Sau știa ceva sau nu. Dacă știa ceva, atunci putea să-mi spună sau nu. Simplu.
― Era o roÈ™cată drăguță, a zis încet, cu vocea îngroÈ™ată de alcool. Mda, îmi aduc aminte de ea. Cânta È™i dansa. Avea picioare frumoase È™i nu È™i le ascundea. S-a cărat undeva. De unde să È™tiu eu ce fac târfele astea?
― Păi, nu prea mi-am închipuit că o să È™tiÈ›i, i-am zis. Dar era normal să vin să vă întreb, doamnă Florian. Mai serviÈ›i niÈ™te whisky ― pot să dau fuga să mai aduc dacă se termină.
― Tu nu prea bei, a zis brusc.
Am pus mâna în jurul paharului și am înghițit conținutul suficient de încet, încât să pară mai mult decât era.
― Unde sunt babacii ei?
― Ce importanță are?
― Bine, a rostit dispreÈ›uitoare. ToÈ›i copoii e la fel. Bine, frumosule. Orice tip care-mi dă de băut, îmi e prieten. S-a întins după sticlă È™i È™i-a pregătit a patra tură. N-ar trebui să mă trag de È™ireturi cu tine. Dar când îmi place de cineva, fac orice pentru el, dacă îmi convine. S-a hlizit. Era drăguță ca o cadă de baie. Þine-te bine de scaun È™i ai grijă să nu cazi în gropi, mi-a zis. Am o idee.
S-a ridicat din balansoar, a strănutat, cât pe-aci să-i cadă halatul, l-a prins repede în jurul burții și m-a privit cu răceală.
― Nu trage cu ochiul, a spus È™i a ieÈ™it din nou din cameră, lovind tocul uÈ™ii cu umărul.
Am auzit pașii împleticiți îndreptându-se către partea din spate a casei.
Crengile de poinsettia loveau monoton în peretele din față. Dintr-o parte se auzea vag fâșâitul hainelor înșirate pe sârmă. A trecut un vânzător de înghețată, sunând din clopoțel. În colț, radioul mare, nou și frumos șoptea despre dans și dragoste pe un ton dulce și dureros ca cel al unui bocet.
Apoi, din spatele casei s-au auzit diverse zgomote. Un scaun răsturnat, un sertar tras prea mult care s-a vărsat pe jos, cotrobăieli, izbituri și blesteme. Apoi, sunetul unei chei întoarse în broască și scârțâitul unui capac de ladă ridicat. Noi căutări și bufnituri. O tavă a aterizat pe jos. M-am ridicat de pe canapea, m-am strecurat în sufragerie și de acolo într-un hol scurt. Am privit de după o ușă deschisă.
Se afla înăuntru, legănându-se în fața lăzii, încercând să apuce ceva din ea, apoi aruncându-și nervoasă părul pe spate. Era mai beată decât credea. S-a aplecat și s-a proptit de ladă, tușind și oftând. Apoi s-a lăsat pe genunchii noduroși și a vârât ambele mâini în ladă.
Când le-a scos, ținea ceva în mâinile tremurânde. Era un pachet gros, decolorat de trecerea vremii, legat cu bandă adezivă roz. Încet, cu gesturi neîndemânatice, a desfăcut banda. S-a aplecat din nou pentru a ascunde un plic în partea dreaptă a lăzii. A lipit banda la loc, cu mișcări nesigure.
M-am furișat înapoi și m-am așezat pe canapea. Respirând zgomotos, femeia a revenit în cameră și a rămas în ușă, clătinându-se, cu pachetul în mână. Mi-a rânjit triumfătoare și a aruncat pachetul, care a aterizat la picioarele mele. Legănându-se, s-a întors la balansoar, s-a așezat și s-a întins după băutură. Am ridicat pachetul de pe podea și am desfăcut banda roz.
― Uită-te la ele, a zis icnind. Poze din ziare. Nu că ar fi ajuns vreuna din târfe în ziar dacă n-ar fi trecut mai întâi pe la poliÈ›ie. ToÈ›i ăștia sunt de la local. Asta-i tot ce mi-a lăsat ticălosul ― astea È™i hainele lui vechi.
Am răsfoit prin teancul de poze strălucitoare ce înfățișau bărbați și femei prinși în timpul dansului. Bărbații aveau trăsături ascuțite, de nevăstuică, și erau îmbrăcați în tricouri și pantaloni scurți sau în costume extravagante, de clovn. Artiști ocazionali, lipsiți de talent. Puțini dintre ei aveau să ajungă vreodată la vest de Main Street, în cartierele luxoase, i-ai fi putut vedea în cartierele de mâna a doua, jucând în vodeviluri decente, sau în teatre ieftine, în spectacole la limita legii, depășind-o uneori, și atunci poliția îi înhăța, urmau procese zgomotoase, apoi ajungeau pe scenă rânjind, sadic de obsceni și îmbâcsiți, mirosind ca transpirația râncedă. Femeile aveau picioare frumoase și își arătau pulpele cam prea mult, pentru gustul lui Will Hays. Dar fețele lor erau la fel de lipsite de trăsături, ca haina unui funcționar de stat. Blonde, brunete, cu ochi mari, de vacă, cu privire prostească, țărănească. Ochi mici și neastâmpărați, în care se citea lăcomia vagabondului din stradă. Câteva erau evident vicioase. Una sau două ar fi putut avea păr roșcat. Nu-ți puteai da seama din poze. Le-am privit degajat, fără interes, și am lipit banda la foc.
― N-am de unde să le È™tiu pe-astea, am zis. De ce să mă uit la ele?
Mi-a rânjit de deasupra sticlei pe care mâna ei dreaptă o strângea tremurând.
― Păi n-o cauÈ›i pe Velma?
― E printre ele?
O umbră de viclenie i s-a așternut pe față, dar nu s-a simțit prea bine acolo, așa că a fugit în altă parte.
― N-ai o poză de-a ei, de la bătrâni?
― Nu.
Asta a deranjat-o. Orice fetiță are pe undeva o fotografie, fie și numai una în care e îmbrăcată cu o rochiță scurtă și are o fundă în păr. Ar fi trebuit să o am.
― Iar a început să nu-mi mai placă de tine, a zis femeia, aproape în È™oaptă.
M-am ridicat cu paharul în mână și l-am pus lângă al ei, pe marginea mesei.
― Toarnă-mi È™i mie un gât înainte de a goli sticla.
A întins mâna după pahar, iar eu m-am întors, am mers repede prin sufragerie și hol până la dormitorul bramburit în care se aflau lada deschisă și tava trântită pe jos. O voce a strigat ceva în urma mea. Am vârât mâinile în dreapta lăzii, am simțit un plic și l-am scos rapid.
Când m-am întors în cameră, am văzut că se ridicase de pe scaun, dar nu făcuse decât doi-trei pași. Avea în ochi o licărire ciudată. O licărire ucigașă.
― Stai jos, am lătrat la ea. De data asta n-ai de-a face cu un găligan fără minte ca Moose Malloy.
A fost o încercare mai mult sau mai puțin la nimereală și nu s-a întâmplat nimic. A clipit de două ori și a încercat să-și ridice nasul cu buza de sus, ocazie cu care mi-a arătat câțiva dinți murdari într-un rânjet iepuresc.
― Moose? Moose? Ce-i cu el?, a îngăimat.
― E liber, i-am zis. A ieÈ™it din puÈ™cărie. A ieÈ™it la plimbare cu un pistol de calibrul patruzeci È™i patru în mână. A omorât un negru pe Central în dimineaÈ›a asta pentru că n-a vrut să-i spună unde e Velma. ÃŽl caută pe mizerabilul care l-a turnat acum opt ani.
O dâră de frică a traversat fața femeii. A dus sticla la gură și a tras un gât. O parte din whisky i s-a scurs pe bărbie.
― Și, deci, poliÈ›aii îl caută pe EL, a spus È™i a râs. PoliÈ›ai. Ha!
O bătrânică minunată. Îmi plăcea să stau cu ea. Îmi plăcea s-o îmbăt ca să-mi ating scopurile sordide. Eram un tip strașnic. Eram bucuros că sunt așa cum sunt. În meseria mea te lovești de tot soiul de porcării, dar mie cam începuse să mi se facă greață.
Am deschis plicul pe care îl țineam în mână și am scos o fotografie lucioasă. Era la fel ca celelalte și totuși diferită, mult mai drăguță. De la brâu în sus, fata purta un costum de arlechin. Sub coiful alb cu moț negru în vârf, zulufii aveau o nuanță închisă care ar fi putut fi roșie. Era fotografiată din profil, iar ochiul care se vedea părea vesel. N-aș putea spune că era o fată minunată și inocentă; de altfel, nu mă pricep prea bine la asta. Dar era drăguță. Oamenii se purtaseră frumos cu ea, cel puțin pentru mediul în care se învârtea. Totuși, avea o figură foarte comună, iar frumusețea ei era de duzină. Puteai vedea o grămadă ca ea pe orice stradă, la ora prânzului.
De la brâu în jos, poza arăta în principal picioare, picioare foarte frumoase, că veni vorba. ÃŽn colÈ›ul din dreapta jos, scria:. „A ta, pentru totdeauna ― Velma Valento".
I-am arătat-o femeii, de la distanță. S-a întins după ea, dar n-a ajuns.
― De ce ai ascuns-o?, am întrebat.
N-a emis nici un sunet, în afara respirației greoaie. Am pus fotografia înapoi în plic și plicul în buzunar.
― De ce ai ascuns-o?, am întrebat iar. Ce o face deosebită față de celelalte? Unde e fata?
― E moartă. Era o fată bună, dar a murit, copoiule. Cară-te.
Sprâncenele ei pătate și groase s-au mișcat în sus și în jos. Mâna s-a deschis, sticla de whisky a alunecat pe podea și a început să se verse. M-am aplecat ca să o ridic. A încercat să-mi tragă un șut în față. M-am ferit.
― Asta tot nu explică de ce ai ascuns-o, am zis. Când a murit? Cum?
― Sunt o biată bătrână bolnavă, a mormăit ea. Cară-te, ticălosule.
Am rămas uitându-mă la ea, fără să zic nimic, fără să mă gândesc la ce anume aș putea spune. Am făcut un pas și am pus sticla, acum aproape goală, pe masa de alături.
Ea se uita fix la covor. În colț, radioul murmura plăcut. Afară a trecut o mașină. O muscă a intrat bâzâind pe una din ferestre. După un timp, femeia și-a mișcat buzele și a început să vorbească podelei, o înșiruire fără sens de cuvinte. Apoi, a râs și și-a dat capul pe spate; din gură îi curgea saliva. Mâna dreaptă s-a întins după sticla pe care a golit-o, lovindu-și dinții. După ce s-a golit de tot a ridicat-o, a scuturat-o și a aruncat-o spre mine. Sticla s-a dus într-un colț, s-a rostogolit pe covor și s-a oprit lovind pragul cu un zgomot înfundat.
Mi-a rânjit încă o dată, apoi ochii s-au închis și a început să sforăie.
Poate că se prefăcea, dar nu-mi mai păsa. Mă simțeam brusc obosit, foarte obosit. Mi-am luat pălăria de pe canapea, m-am dus la ușă, am deschis-o și am ieșit. Radioul încă mai murmura în colțul lui și femeia încă mai sforăia în scaunul ei. M-am uitat repede la ea, peste umăr, înainte de a închide ușa.
Avea ochii tot închiși, dar ceva îi lucea sub pleoape. Am coborât scările și am mers pe drumul crăpat ce ducea în stradă.
Una din perdelele casei vecine era trasă și o față îngustă și concentrată era lipită de geam, privind afară; era fața unei bătrâne cu păr alb și nas ascuțit.
„Bătrâna Spioană" își controla vecinii. Pretutindeni se află una ca ea. I-am făcut cu mâna. Perdeaua s-a tras la loc.
M-am întors la mașină, m-am urcat în ea, am condus până la secția de poliție de pe 77-th Street și am urcat la etajul doi, intrând în mica vizuină urât mirositoare a lui Nulty.


Capitolul 6

Nulty nu părea să se fi mișcat. Stătea pe scaun, afișând aceeași atitudine posacă. Erau însă încă două chiștoace în scrumieră, iar podeaua găzduia ceva mai multe bețe de chibrit arse.
M-am așezat la biroul liber, iar Nulty a întors o fotografie ce stătea cu fața în jos pe biroul său și mi-a întins-o. Era o fotografie specifică poliției, față profil și amprente. Era chiar Malloy, într-o lumină puternică. Ieșeau în evidență sprâncenele imense.
― Ãsta-i tipul.
I-am dat-o înapoi.
― Am primit o telegramă de la puÈ™căria statului Oregon, a zis Nulty. Și-a ispășit integral condamnarea. Dar lucrurile merg bine. Cercul se strânge în jurul lui. BăieÈ›ii de la patrulă au vorbit cu un vatman la capătul liniei de pe 7-th Street. Și-a adus aminte despre un tip de mărimea lui, arătând ca el. A coborât la intersecÈ›ia dintre străzile 3-rd È™i Alexandria. O să intre într-una din casele alea mari în care nu stă nirneni. Sunt o grămadă de case de-astea demodate, prea departe de oraÈ™, greu de închiriat. O să se instaleze pe-acolo È™i l-am prins. Tu ce-ai făcut?
― Purta o pălărie extravagantă È™i avea mingi albe de golf pe haină?
Nulty s-a încruntat și și-a pus mâinile pe genunchi.
― Nu, un costum bleu. Poate maro.
― Sigur, nu era un veÈ™mânt egiptean?
― Ce? A, da, foarte amuzant. Adu-mi aminte să râd când o să am timp.
― Nu era Elanul. N-ar fi folosit un tramvai. Are bani. GândeÈ™te-te la hainele pe care le poartă. Nu sunt produse de serie. Trebuie să fi fost făcute la comandă.
― Bine, dă-mi în cap, a zis Nulty supărat. Tu ce-ai făcut?
― Ceea ce ar fi trebuit să faci tu. Localul ăsta, Florian's, avea acelaÈ™i nume È™i pe vremea când era local de noapte pentru albi. Am vorbit cu un recepÈ›ioner negru care cunoaÈ™te cartierul. Emblema e scumpă, aÈ™a că cioroii au continuat să folosească acelaÈ™i nume după ce au pus mâna pe local. Numele tipului era Mike Florian. A murit de câțiva ani, dar nevastă-sa trăieÈ™te încă. LocuieÈ™te la 1664 West 54-th Place. Nu e trecută în cartea de telefon, dar o găseÈ™ti în cartea de adrese a oraÈ™ului.
― Și ce să fac, să mă întâlnesc cu ea?, a întrebat Nulty.
― Am făcut-o È™i pe asta. Am luat jumătate de litru de whisky cu mine. E o femeie încântătoare, de vârstă mijlocie, cu faÈ›a ca o găleată de noroi. Și dacă asta s-a spălat pe cap de când a terminat al doilea an de Colegiu, eu îmi mănânc roata de rezervă.
― PoÈ›i s-o treci peste poante.
― Am întrebat-o pe doamna Florian despre Velma. ÃŽÈ›i aduci aminte, domnule Nulty, roÈ™cata pe care o căuta Moose Malloy. E prea complicat, domnule Nulty, te obosesc?
― Hei, nu te supăra aÈ™a!
― N-ai să înÈ›elegi. Doamna Florian zice că nu-È™i aminteÈ™te de Velma. Casa e plină de vechituri, în afară de un radio nou, care valorează cel puÈ›in 70―80 de dolari.
― De ce ar trebui să mă îngrijoreze asta?
― Doamna Florian ― eu, ca prieten, îi spun Jessie ― mi-a spus că nu i-au rămas de la soÈ›ul ei, decât hainele È™i câteva instantanee din spectacolele trupei care lucra din când în când la local, l-am oferit whisky, È™i e genul de femeie care își bea porÈ›ia chiar dacă trebuie să te strângă de gât ca să ia sticla. După al treilea sau al patrulea pahar s-a dus în dormitorul ei modest, a început să azvârle lucruri în stânga È™i-n dreapta È™i a scos pozele dintr-o ladă veche. Am urmărit-o fără să își dea seama È™i am văzut cum a scos repede o fotografie din pachet È™i a ascuns-o. AÈ™a că, după un timp m-am furiÈ™at în dormitor È™i am luat-o.
Am scos din buzunar poza balerinei și am pus-o pe birou. A ridicat-o, a privit-o și a zâmbit.
― Drăguță. Destul de drăguță. Cu câtva timp în urmă mi-ar fi prins bine o bucățică, aÈ™a ca asta. Ha, ha. Velma Valento, nu? Ce s-a întâmplat cu păpuÈ™a asta?
― Doamna Florian zicea că a murit, dar asta nu prea explică de ce a ascuns fotografia.
― Nu prea, ce-i drept. De ce a ascuns-o?
― N-a vrut să-mi spună. Până la urmă, după ce i-am spus că Moose e liber, i-am devenit antipatic. PoÈ›i să crezi aÈ™a ceva?
― Zi mai departe.
― Asta-i tot. Þi-am spus cum a fost, È›i-am dat È™i poza. Dacă asta nu te ajută, atunci nimic din ce aÈ™ putea să-È›i mai spun nu te va ajuta.
― Ce-aÈ™ putea să fac? E vorba, totuÈ™i, doar de un negru. ÃŽntâi să-l prindem pe Moose. La dracu, sunt opt ani de când n-a mai văzut fata, dacă nu l-a vizitat la puÈ™cărie.
― Bine, am zis, dar nu uita că o caută È™i e un tip care nu se dă bătut. Apropo, l-au agățat pentru spargerea unei bănci. Asta presupune o recompensă. Cine a încasat-o?
― Nu È™tiu, a zis Nulty, dar aÈ™ putea să aflu. De ce?
― Cineva l-a turnat. Poate că È™tie cine. Atunci ar sacrifica ceva timp È™i pentru treaba asta. M-am ridicat. La revedere È™i noroc.
― Mă laÈ™i baltă?
M-am îndreptat spre ușă.
― Trebuie să trec pe acasă, să fac o baie, să-mi parfumez gura È™i să-mi fac manichiura.
― EÈ™ti bolnav?
― Doar murdar. Foarte, foarte murdar.
― Atunci, de ce te grăbeÈ™ti? Mai stai un pic. S-a lăsat pe spate È™i È™i-a pus degetele mari în butonierele vestei, ceea ce îl făcea să arate oarecum a poliÈ›ist, dar nu-l făcea mai atrăgător.
― Nici o grabă, am zis. Absolut nici o grabă. Doar că nu mai am ce să fac. Dacă doamna Florian spune adevărul ― È™i nu văd de ce ar minÈ›i ― această Velma e moartă. Asta e tot ce vroiam să aflu.
― Da, a zis Nulty cu suspiciunea obiÈ™nuită.
― Și îl aveÈ›i pe Moose Malloy în plasă, aÈ™a că asta-i tot. Eu am să mă duc frumos acasă È™i am să încerc să-mi câștig existenÈ›a.
― S-ar putea să-l scăpăm pe Moose. Unii reuÈ™esc să o È™teargă. Chiar È™i dintre ăștia, uÈ™or de reperat.
Până și privirea era suspicioasă, în măsura în care se putea vorbi de vreo expresie a ochilor.
― Cât È›i-a dat?, m-a întrebat.
― Ce?
― Cât te-a plătit bătrâna ca să nu te amesteci?
― Să nu mă amestec, în ce?
― ÃŽn orice ai putea să te amesteci, de acum încolo.
Și-a scos degetele din butoniere, a împreunat mâinile și le-a pus pe burtă. A zâmbit.
― O, Doamne!, am zis È™i am ieÈ™it din birou, lăsându-l cu gura căscată.
Am ajuns la un metru de ușă, apoi m-am întors și am privit din nou înăuntru, fără să fac vreun zgomot. Stătea în aceeași poziție, jucându-se cu degetele. Dar nu mai zâmbea. Părea îngrijorat. Era tot cu gura căscată.
Nu s-a mișcat, nici n-a ridicat privirea. Nu știu dacă m-a auzit sau nu. Am închis ușa și am plecat.


Capitolul 7

Calendarul de anul ăsta prezenta un autoportret al lui Rembrandt, cam murdar datorită slabei reproduceri a culorilor. Avea o paletă mânjită, un deget murdar și o căciulită scoțiană, care nu era nici ea prea curată. Cealaltă mână ținea o pensulă ridicată, ca și când ar fi fost gata să se apuce de treabă dacă cineva l-ar fi plătit în avans. Fața era îmbătrânită, plină de riduri, plictisită de viață și trăda un consum excesiv de alcool. Dar era o față veselă, iar ochii străluceau ca două picături de rouă.
Stăteam la birou și priveam tabloul când a sunat telefonul, era patru și jumătate, și am auzit o voce rece, sigură și arogantă. După ce am răspuns, a zis tărăgănat:
― SunteÈ›i Philip Marlowe, detectiv particular?
― Corect.
― A, asta înseamnă că sunteÈ›i. Mi-aÈ›i fost recomandat ca fiind o persoană care È™tie să păstreze un secret. AÈ™ dori să veniÈ›i la mine acasă, în seara asta la ora 7, pentru a discuta ceva. Mă numesc Lindsay Marriott È™i locuiesc la 4212 Cabrillo Street, Montemar Vista. ȘtiÈ›i pe unde vine asta?
― Știu unde se află Montemar Vista, domnule Marriott.
― Da. Ei bine, strada Cabrillo e destul de dificil de găsit. Străzile de pe aici alcătuiesc un model interesant, dar complicat. V-aÈ™ sugera să urcaÈ›i pe scările de lângă cafeneaua cu mese pe trotuar. Dacă faceÈ›i aÈ™a, Cabrillo este a treia stradă la care ajungeÈ›i, iar casa mea este singura din zonă. Deci, vă aÈ™tept la ora 7?
― Despre ce este vorba, domnule Marriott?
― AÈ™ prefera să nu discutăm asta la telefon.
― N-aÈ›i putea, totuÈ™i, să-mi daÈ›i niÈ™te lămuriri? Montemar Vista e destul de departe.
― Am să vă plătesc cheltuielile, dacă nu veÈ›i accepta. DoriÈ›i un anume fel de slujbă?
― Nu, atât timp cât sunt treburi ilegale.
Vocea a devenit glacială.
― Dacă n-ar fi fost ceva legal, nu v-aÈ™ fi sunat. Un băiat educat. Modul subjonctiv bine utilizat.
I-aș fi tras un șut în fund, dar n-aveam bani, nici să-mi hrănesc pisica. Așa că i-am răspuns, cu voce mieroasă:
― Vă mulÈ›umesc pentru telefon, domnule Marriott. Voi fi acolo.
A închis și cu asta basta. Mi s-a părut că domnul Rembrandt afișa un zâmbet vag. Am scos o sticlă dintr-un sertar adânc al biroului și am luat un gât. Domnul Rembrandt s-a cam bosumflat.
O rază de soare a trecut peste marginea biroului și a căzut liniștită pe covor. Afară, pe bulevard, semafoarele își vedeau de treabă, iar autobuzele vâjâiau; o mașină de scris țăcănea monoton în biroul de avocați, dincolo de peretele despărțitor. Tocmai mi-am pregătit pipa și am aprins-o, când telefonul a sunat din nou.
Era Nulty, de data asta. Abia putea să vorbească.
― Ei bine, se pare că nu mă prea pricep, a zis după ce m-a recunoscut. Mi-a scăpat ceva: Malloy a vizitat-o pe văduva aia.
Am strâns puternic receptorul în mână, gata să-l sparg. Buza de sus parcă mi s-a răcit.
― Zi mai departe. Credeam că sunteÈ›i pe urmele lui.
― Era altul, nu era Malloy. Am primit un telefon de la o bătrână care locuieÈ™te pe strada West 54 È™i care stă toată ziua la fereastră. Doi tipi au fost la doamna Florian. Primul a parcat pe cealaltă parte a străzii È™i era foarte precaut. A studiat bine zona înainte de a intra. A stat cam o oră. Un metru optzeci, păr negru, constituÈ›ie obiÈ™nuită. A ieÈ™it liniÈ™tit.
― Mirosind a alcool.
― Aha, tu erai! Ei bine, al doilea a fost Moose. Un tip în haine È›ipătoare È™i mare, cât o casă. A venit tot cu maÈ™ina, dar bătrâna n-a putut citi numărul pentru că era prea departe. Zice că trecuse cam o oră de când ai plecat tu. A intrat repede È™i n-a stat decât cinci minute. ÃŽnainte de a se urca în maÈ™ină a scos un pistol mare È™i l-a încărcat. Cred că aÈ™a ceva a văzut bătrâna; de aceea a telefonat. TotuÈ™i, n-a auzit împuÈ™cături înăuntru, în casă.
― Trebuie să fi fost o mare dezamăgire.
― Da, altă poantă. Adu-mi aminte să râd când o să am timp. Și să i-o spui È™i bătrânei. BăieÈ›ii din patrulă s-au dus acolo, nu le-a răspuns nimeni È™i au intrat, uÈ™a din față fiind deschisă. Nimeni mort, nimeni acasă. Doamna Florian a È™ters-o. S-au oprit la casa alăturată È™i i-au spus bătrânei, care fierbea de ciudă că a scăpat evenimentul. Au raportat, apoi È™i-au văzut de treburi. Peste o oră, poate o oră È™i jumătate, bătrâna a sunat din nou È™i a anunÈ›at că doamna Florian s-a întors acasă. Am întrebat-o ce e aÈ™a de important în asta si mi-a închis telefonul în nas.
Nulty s-a oprit pentru a-și trage răsuflarea și pentru a asculta comentariile mele. N-am zis nimic. După câteva clipe a continuat, bombănind.
― Ce părere ai?
― Nimic neobiÈ™nuit. Era normal ca Moose să se ducă acolo. O cunoÈ™tea, desigur, foarte bine pe doamna Florian. BineînÈ›eles, nu putea să stea prea mult. Se temea că poliÈ›ia a aflat despre văduvă.
― Mă gândesc, a zis Nulty calm, să mă duc până acolo, poate aflu unde a plecat.
― Bună idee, dar trebuie să găseÈ™ti pe cineva care să te ridice de pe scaun.
― Ce? A, încă o poantă. Ce mai contează acum? N-o să mă supăr.
― Bine. Acum spune-mi tot planul.
― L-am identificat pe Moose. De data asta, chiar l-am găsit. Era la Girard, mergea spre nord cu un hârb închiriat. A alimentat acolo È™i băiatul de la benzinărie l-a recunoscut după descrierea pe care am difuzat-o cu puÈ›in timp în urmă. Zicea că totul se potrivea, mai puÈ›in faptul, că purta un costum negru. Am cerut ajutorul unităților din zonă È™i din întregul stat. Dacă o ia spre nord, îl prindem la bariera Ventura, iar dacă trece pe Ridge Route, trebuie să oprească la Castaic pentru taxă. Dacă nu opreÈ™te, drumul va fi blocat. Nu vrem victime printre poliÈ›iÈ™ti, dacă se poate. Ce zici, e bine?
― Pare bine, dacă ăla e Malloy È™i dacă acÈ›ionează exact aÈ™a cum te aÈ™tepÈ›i tu.
Nulty și-a dres vocea cu grijă.
― Da. Tu o să mă ajuÈ›i cu ceva? ― întreb aÈ™a, din curiozitate.
― Nu. De ce aÈ™ mai face ceva?
― Te-ai descurcat foarte bine cu doamna Florian. Poate mai È™tie ceva.
― Pentru a afla, nu-È›i trebuie decât o sticlă plină.
― Ai lucrat foarte bine. N-ai vrea să fii drăguÈ› È™i să mai petreci puÈ›in timp cu ea?
― Credeam că e treaba poliÈ›iei.
― Sigur. Dar ideea cu fata a fost a ta.
― Dacă doamna Florian nu minte, asta a căzut.
― Cucoanele mint tot timpul ― din obiÈ™nuință, a zis Nulty furios. Nu eÈ™ti prea ocupat, nu?
― Am o slujbă. A picat de curând. O treabă pentru care sunt plătit. ÃŽmi pare rău.
― O laÈ™i baltă, ha.
― Eu n-aÈ™ lua-o chiar aÈ™a. Trebuie să lucrez ca să am din ce trăi.
― Bine, amice. Dacă aÈ™a gândeÈ™ti, asta e.
― Nu e vorba de cum gândesc, am È›ipat. Pur È™i simplu, n-am timp de pierdut pentru tine sau pentru vreun alt poliÈ›ai.
― Bine, îmi cer scuze, a zis Nulty È™i a închis.
Am rămas cu receptorul în mână și am strigat în el:
― 1750 de poliÈ›iÈ™ti în oraÈ™ul ăsta È™i vor ca eu să fac treaba lor?
Am trântit receptorul în suport și am mai tras o dușcă.
După puțină vreme am coborât în holul clădirii pentru a cumpăra un ziar de seară. Moartea lui Montgomery n-a făcut obiectul vreunui rând. De data asta, Nulty a avut dreptate.
Am părăsit biroul la o oră potrivită pentru un prânz întârziat.


Capitolul 8

Când am ajuns în Montemar Vista începuse să se întunece, dar apa strălucea încă, iar valurile cu creste lungi se spărgeau departe de țărm. Un grup de pelicani zbura în formație chiar pe buza înspumată a unui val. Un yacht singuratic se îndrepta către portul de la Bay City. Dincolo de el, imensa pustietate a Pacificului era un amestec între gri și purpuriu.
Montemar Vista constă din câteva zeci de case de forme și dimensiuni diferite, agățate cu dinții și sprâncenele de o coastă muntoasă și dând impresia că s-ar prăbuși la cea mai mică atingere, printre cutiile de conserve de pe țărm.
Deasupra plajei, autostrada trecea pe sub o arcadă din beton, de fapt, un pod pietonal. De la baza podului porneau niște scări din beton cu o balustradă galvanizată pe una din părți; urcau pieptiș. Dincolo de arcadă se vedea cafeneaua despre care îmi vorbise clientul meu, luminată și animată înăuntru; terasa de pe trotuar nu avea copertină, iar la mesele acoperite cu ceramică și având picioare de metal se afla o singură persoană, o negresă în papuci, care fuma și privea marea având o sticlă de bere în față.
Un foxterrier folosea unul din scaunele de metal pe post de stâlp. Femeia și-a dojenit câinele, neconvingător, în timp ce treceam cu mașina prin fața cafenelei. Am plătit pentru a folosi locul de parcare.
M-am întors la pod și am luat-o în sus pe scări. Era o plimbare frumoasă, dacă îți place să gâfâi. Am numărat 280 de trepte până la Cabrillo Street. Erau acoperite cu nisip adus de vânt, iar balustrada era rece și umedă, ca o broască râioasă.
Până când am ajuns, lumina de pe suprafața apei dispăruse cu totul, iar un pescăruș cu o aripă ruptă se lupta cu briza. M-am așezat pe ultima treaptă, mi-am scos nisipul din pantofi și am așteptat ca pulsul să scadă până la o sută și ceva. Când am reînceput să respir aproape normal, mi-am dezlipit cămașa de spate și am pornit către o casă luminată, singura aflată la o distanță rezonabilă față de trepte.
Era o casă mică și drăguță, cu scări în spirală, acoperite cu sare, care duceau la ușa principală, cu un felinar la intrare. Garajul se afla dedesubt, pe o latură. Ușa acestuia era ridicată și rulată, astfel că lumina felinarului cădea oblic pe o mașină neagră, mare cât un tanc, cu vopsea metalizată, cu o statuetă pe capacul radiatorului și niște inițiale gravate, probabil, emblema. Mașina avea volan pe dreapta și părea să fi costat mai mult decât casa.
Am urcat și am căutat o sonerie, dar n-am găsit decât un ciocănel care lovea într-un cap de tigru. În ceața serii, zgomotul se auzea înfundat. N-am auzit pași în casă. Cămașa era udă și o simțeam pe spate, ca pe o pungă cu gheață. Ușa s-a deschis silențios și în fața mea a apărut un bărbat înalt, blond, îmbrăcat într-un costum din flanel alb, având în jurul gâtului o eșarfă din satin violet.
Purta o albăstrea la reverul hainei, iar ochii lui albaÈ™tri păreau, prin comparaÈ›ie, palizi. EÈ™arfa violetă era suficient de largă pentru a-mi permite să constat că nu purta cravată È™i că avea un gât subÈ›ire, bronzat È™i destul de gingaÈ™, cam ca al unei femei solide. Avea trăsături un pic exagerate, dar era un tip bine, cu 1―2 centimetri mai înalt decât mine. Asta însemna 1.81. Părul lui blond era aranjat de natură, în trei zone care-mi aminteau de trepte, aÈ™a că nu mi-a plăcut. Nu mi-ar fi plăcut, oricum. Una peste alta, arăta exact ca un individ care ar purta un costum din flanel alb, o eÈ™arfă violet în jurul gâtului È™i o albăstrea la rever.
Și-a dres vocea și s-a uitat, peste umărul meu, la marea întunecată. S-a auzit o voce rece și arogantă:
― Da?
― E ora È™apte, am zis. Șapte fix.
― A, da. Ia să vedem, vă numiÈ›i...
S-a oprit și s-a încruntat, în timp ce făcea un efort de memorie. Mi s-a părut dubios, la fel de dubios ca și actele unei mașini rablagite. L-am lăsat să se gândească puțin, apoi l-am ajutat.
― Philip Marlowe. La fel ca la prânz.
M-a privit încruntat, apoi s-a retras un pas și a zis rece:
― A, da. Asta e. Intră, Marlowe. Valetul meu e liber în seara asta.
A împins ușa cu vârful degetului, ca și când a face singur așa ceva, e un lucru foarte neobișnuit.
Am trecut pe lângă el și mirosul lui de parfum. A închis ușa. Intrarea era un balcon scund, cu balustradă, care înconjura din trei părți camera de zi. Pe al patrulea perete al acesteia se aflau două uși și un șemineu. În șemineu ardea focul. Balconul era plin cu rafturi pentru cărți și piedestale pe care se aflau, protejate cu sticlă, niște bucăți de metal care vroiau să fie sculpturi.
Am coborât trei trepte pentru a ajunge în zona principală a camerei. Covorul îmi mângâia gleznele.
Am văzut un pian mare, de concert, închis. Într-un colț al pianului, pe o bucată de catifea de culoarea piersicii, se afla o vază înaltă de argint, cu un trandafir galben în ea. Mobila era fină și frumoasă, iar pe podea erau foarte multe perne, unele având ciucuri aurii. Numai un răuvoitor putea să spună că nu e o cameră frumoasă. Într-un colț întunecat se afla, ca în filme, o canapea acoperită cu damasc. Era genul de cameră în care proprietarii stau în papuci, sorb bitter cu zahăr, vorbesc cu voci foarte afectate, uneori chiar în șoaptă. Era genul de cameră în care puteai să faci orice, numai să lucrezi, nu.
Domnul Lindsay Marriott s-a rezemat de pian, s-a aplecat pentru a mirosi trandafirul, apoi a deschis o tabacheră franțuzească emailată, din care a scos o țigară maro, lungă, cu o dungă aurie. M-am așezat pe un fotoliu roz, sperând să nu las urme pe el. Am aprins un Camel, am scos fumul pe nări și am privit un obiect din metal strălucitor, aflat pe un raft. Era un arc de cerc, cu o adâncitură și două protuberante. Priveam insistent. Marriott și-a dat seama.
― O piesă interesantă, a zis neglijent. Am cumpărat-o chiar ieri. E „Spirit of Dawn", a lui Asta Dial.
― Credeam că e „Two Warts on a Fanny" a lui Klopstein.
Domnul Lindsay Marriott arăta de parcă ar fi înghițit o albină. A scuipat-o cu dificultate.
― Ai un umor cam ciudat È™i de prost gust.
― Nu mă pot abÈ›ine.
― Da, a zis foarte rece. Da, desigur. Nu mă îndoiesc... Ei bine, problema pentru care am dorit să te văd este, de fapt, destul de puÈ›in importantă È™i foarte simplă. Nici nu È™tiu dacă merita efortul de a veni până aici. Mă întâlnesc diseară cu niÈ™te tipi cărora trebuie să le dau ceva bani. M-am gândit că n-ar fi rău să am pe cineva cu mine. PorÈ›i armă?
― Uneori.
Am privit ridurile bărbiei lui late și groase. Ar fi fost o sculptură reușită.
― AÈ™ vrea să nu porÈ›i arma. E pur È™i simplu, o tranzacÈ›ie, o afacere.
― Nu prea mi se întîmplă să împuÈ™c pe cineva, am zis. E vorba de È™antaj?
S-a încruntat.
― ÃŽn nici un caz. Nu am obiceiul de a da motive de È™antaj.
― Se întâmplă unor oameni foarte buni. Ba, chiar, celor mai buni.
Și-a scuturat țigara. Ochii lui albaștri aveau o privire mohorâtă, dar buzele zâmbeau. Tipul de zâmbet pe care îl asociez cu o frânghie de mătase.
A mai suflat puțin fum, apoi și-a lăsat capul pe spate. Ieșeau acum în evidență mușchii fini, dar puternici ai gâtului. Și-a coborât încet privirea. Mă studia.
― Mă întâlnesc cu aceÈ™ti oameni într-un loc destul de retras, probabil. ÃŽncă nu È™tiu unde. AÈ™tept un telefon pentru detalii. Trebuie să fiu imediat gata de plecare. Nu va fi prea departe de aici. AÈ™a ne-am înÈ›eles.
― Când aÈ›i aranjat asta?
― Cu trei sau patru zile în urmă.
― AÈ›i amânat cam mult problema gărzii de corp.
S-a gândit puțin la asta, apoi și-a scuturat țigara.
― Cam aÈ™a e. M-am hotărât greu. Ar fi mai bine să mă duc singur, deÈ™i nimeni nu îmi impune asta. Pe de altă parte, nu prea sunt un erou.
― Ei vă cunosc, desigur.
― Nu sunt convins. Voi avea la mine mulÈ›i bani È™i nu ai mei. Fac asta pentru o prietenă. Nu mi-ar place să-i pierd, desigur.
Am stins țigara, m-am afundat în fotoliul roz și am început să mă joc cu degetele.
― Câți bani È™i pentru ce?
― ÃŽmi pare rău, dar nu pot să intru în asemenea amănunte.
Avea un zâmbet mult mai simpatic acum, dar tot nu-mi plăcea.
― VreÈ›i să vă însoÈ›esc pentru a vă È›ine pălăria?
Mâna i-a tremurat și pe mâneca albă a căzut scrum. L-a scuturat și a privit locul rămas murdar.
― Nu-mi place cum te porÈ›i, a zis cu voce tăioasă.
― Da, am mai avut plângeri, dar nu m-am învățat minte. DoriÈ›i un bodyguard care n-are voie să poarte armă. DoriÈ›i pe cineva care să vă ajute, dar care să nu È™tie ce are de făcut. DoriÈ›i să-mi risc gâtul fără să È™tiu de ce sau pentru ce sau măcar cât de mare este riscul. Ce oferiÈ›i pentru toate astea?
― N-am avut timp să mă gândesc la asta. Obrajii îi deveniseră roÈ™u-intens.
― Și credeÈ›i că aÈ›i putea să vă gândiÈ›i la asta?
S-a aplecat grațios și a zâmbit.
― Un pumn în nas ar fi suficient?
Am rânjit, m-am ridicat și mi-am pus pălăria. Am pornit către ușă, mergând agale.
În spatele meu s-a auzit un strigăt:
― ÃŽÈ›i ofer o sută de dolari pentru numai câteva ore din timpul tău. Dacă nu e suficient, spune. Nu e nici un risc. Unei prietene i-au fost furate niÈ™te bijuterii, de către niÈ™te hoÈ›i înarmaÈ›i. Eu le răscumpăr. Stai jos È™i nu mai fi aÈ™a țâfnos.
M-am îndreptat către fotoliul roz și m-am așezat din nou.
― Bine, am zis, povesteÈ™te-mi.
Ne-am privit unul pe celălalt vreo zece secunde.
― Ai auzit de jadul Fei Tsui? m-a întrebat încet, apoi È™i-a aprins o altă È›igară maro.
― Nu.
― Este singurul jad cu adevărat preÈ›ios. Celelalte tipuri au valoare mai ales datorită manoperei. Fei Tsui e valoros prin el însuÈ™i. Toate depozitele cunoscute au fost epuizate cu sute de ani în urmă. O prietenă a mea avea un colier format din 60 de mărgele de 6 carate fiecare, toate sculptate. Valora între 80 È™i 90 de mii de dolari. Guvernul chinez are È™i el unul, puÈ›in mai mare, evaluat la 125 de mii. Colierul prietenei mele a fost furat acum câteva nopÈ›i. Eram de față dar nu am putut face nimic. Am fost împreună la o petrecere, apoi la Trocadero È™i eram în drum spre locuinÈ›a ei. Eu conduceam. O maÈ™ină ne-a zgâriat cu bara din față stânga, apoi a oprit pentru a-È™i cere scuze, am crezut noi, în loc de scuze am avut parte de un jaf rapid È™i bine lucrat. Erau trei sau patru oameni, deÈ™i eu n-am văzut decât doi, dar sunt sigur că mai era unul la volan È™i cred că am văzut È™i o sclipire metalică în oglinda retrovizoare. Prietena mea purta colierul. L-au luat, împreună cu două inele È™i o brățară. Cel care părea a fi È™eful a studiat obiectele la lumina unei lanterne, fără să se grăbească. Apoi, ne-a dat înapoi unul dintre inele, spunând că aÈ™a ne vom da seama cu ce fei de oameni avem de-a face; ne-a mai spus să aÈ™teptăm un telefon înainte de a anunÈ›a poliÈ›ia sau compania de asigurări. Am urmat instrucÈ›iunile. Se întâmplă foarte multe chestii din astea. Ori taci È™i plăteÈ™ti răscumpărarea, ori nu-È›i mai găseÈ™ti niciodată bijuteriile. Dacă sunt zdravăn asigurate, nu regreÈ›i prea tare. Când e vorba însă de piese rare, e mai bine să plăteÈ™ti.
Am dat din cap, aprobator.
― Colierul ăsta de jad nu e un lucru peste care să dai în fiecare zi.
Și-a plimbat un deget pe suprafața lucioasă a pianului, cu o expresie visătoare, ca și când i-ar face plăcere să atingă lucruri fine.
― Chiar aÈ™a. E de neînlocuit. Ar fi trebuit să nu-l poarte deloc, dar niciodată nu se gândeÈ™te la consecinÈ›e. Celelalte lucruri erau bune, nimic deosebit, însă...
― Aha. Cât plătiÈ›i?
― Opt mii de dolari. Foarte puÈ›in. Dar dacă e sigur, că prietena mea nu poate găsi altul asemănător, la fel de sigur e È™i faptul, că indivizii nu pot scăpa de el. E o piesă cunoscută tuturor bijutierilor din È›ară.
― Prietena dumneavoastră are un nume?
― AÈ™ prefera să nu vi-l spun acum.
― Ce-aÈ›i aranjat zilele astea?
M-a privit cu ochii aceia palizi. Mi se părea puțin speriat, dar îl cunoșteam de prea puțin timp, pentru a fi sigur de asta. Poate era puțin amețit. Mâna care ținea țigara maro nu-și găsea locul.
― Negociem la telefon, prin mine. Totul este aranjat, mai puÈ›in ora È™i locul întâlnirii. Se va întâmpla în seara asta. AÈ™tept un telefon pentru amănunte. Nu va fi prea departe de aici, aÈ™a au spus, È™i trebuie să fiu imediat gata de plecare. AÈ™a ca să nu pot spune nimic. PoliÈ›iei, vreau să zic.
― ÃŽhî. Banii sunt marcaÈ›i? Presupun că sunt bani.
― Bani gheață, desigur. Hârtii de câte douăzeci de dolari. Nu, de ce să fie marcaÈ›i?
― Pot fi marcaÈ›i în aÈ™a fel, încât sunt detectaÈ›i de lumina neagră. Nici un motiv ― în afară de acela că poliÈ›iÈ™tilor le-ar place să pună mâna pe băieÈ›ii ăștia È™i sunt încântaÈ›i de orice cooperare. O parte din banii ăștia, ar putea fi găsiÈ›i asupra vreunui tip care are deja cazier...
S-a încruntat și părea gânditor.
― Nu È™tiu ce este lumina neagră.
― Razele ultra-violete fac anumite cerneluri să strălucească în întuneric. AÈ™ fi putut să fac treaba asta.
― N-avem timp acum, a zis scurt.
― E unul din lucrurile care mă îngrijorează.
― De ce?
― De ce m-aÈ›i căutat abia azi după masă? De ce tocmai pe mine? Cine v-a spus despre mine?
A râs. Era un râs de puști, dar nu chiar de copil mic.
― Ei bine, trebuie să mărturisesc că am luat numărul din cartea de telefon, la întâmplare. Vezi, n-am avut intenÈ›ia de a lua pe cineva cu mine. Dar după amiază m-am gândit că n-ar strica.
I-am privit mușchii gâtului în timp ce aprindeam încă una din țigările mele strivite.
― Care-i planul?
Și-a întins mâinile.
― Merg unde mi se spune, predau banii È™i primesc colierul de jad.
― Aha!
― ÃŽÈ›i place foarte mult expresia asta.
― Ce expresie?
― Aha.
― Și eu unde am să fiu? ÃŽn maÈ™ină, în spate?
― Cam aÈ™a. E o maÈ™ină mare, e mult loc în spate.
― Uite ce e, am zis încet. Vrei să mergem împreună, în maÈ™ină, într-un loc pe care-l vei afla la telefon în seara asta. Vei avea opt mii de dolari, bani gheață È™i cu ăștia ar trebui să răscumperi un colier de jad, care face de zece-douăsprezece ori mai mult. Ceea ce vei primi ― dacă vei primi ceva ― va fi un pachet pe care nu vei avea voie să-l deschizi. S-ar putea, de asemenea, ca tipii să ia banii pur È™i simplu, să-i numere undeva, în altă parte, È™i să-È›i trimită colierul prin poÈ™tă, dacă sunt mărinimoÈ™i. Nimic nu-i poate împiedica să te tragă pe sfoară. Oricum, nimic din ceea ce aÈ™ putea eu să fac. Ãștia sunt hoÈ›i. Sunt duri. Ar putea chiar să-È›i tragă una în cap, nu prea tare, doar cât să te È›ină pe loc până se cară.
― ÃŽmi e puÈ›in frică de asta, a zis încet È™i a clipit nervos. Cred că tocmai de-asta vreau pe cineva cu mine.
― Þi-au luminat faÈ›a la prima întâlnire?
A scuturat din cap, nu.
― De fapt, nu contează. Aveau o grămadă de ocazii să te vadă, de atunci încoace. Probabil, că È™tiau totul despre tine mai demult. Treburile astea sunt bine pregătfte. La fel de bine pregătite, ca un dinte înainte de a i se pune o plombă de aur. IeÈ™i des cu tipa asta?
― Nu foarte rar, a zis înăbuÈ™it.
― Măritată?
― Uite ce e, hai să n-o mai amestecăm deloc pe doamna asta, a mârâit.
― Bine, am zis. Dar cu cât È™tiu mai multe, cu atât fac mai puÈ›ine gafe. AÈ™ vrea să nu mă bag în treaba asta, Marriott. Chiar aÈ™ vrea. Dacă băieÈ›ii vor să joace cinstit, n-ai nevoie de mine. Dacă nu, oricum n-am ce să fac.
― Nu vreau decât să mă însoÈ›eÈ™ti, a zis repede. Am ridicat din umeri.
― Bine, dar eu conduc È™i È›in banii, iar tu te ascunzi în maÈ™ina. Avem cam aceeaÈ™i înălÈ›ime. Daca e vreo problemă, le spun adevărul. N-avem nimic de pierdut.
― Nu. A strâns din buze.
― Primesc o sută de dolari pentru nimic. Dacă o încurcă cineva, eu trebuie să fiu acela.
S-a încruntat, a dat din cap de câteva ori, dar după destul de mult timp, fața i s-a luminat și a zâmbit.
― Bine, a zis încet. Bănuiesc că nu are prea mare importanță. Vom fi împreună. Vrei niÈ™te brandy?
― Aha. Și ai putea să-mi aduci È™i suta de dolari, îmi place să simt că am bani.
Mergea ca un balerin, partea de sus a corpului rămânând nemișcată.
În timp ce ieșea, a sunat telefonul, care se afla într-un mic intrând ce făcea parte din sufragerie, un spațiu furat din balcon. Nu era telefonul pe care îl aștepta. Vorbea prea afectat.
După puÈ›in timp a venit cu o sticlă de Martell cinci stele È™i cu cinci hârtii noi de câte 20 de dolari. A fost o seară frumoasă ― până acum.


Capitolul 9

Era o casă foarte liniștită. În depărtare se auzea un zgomot abia perceptibil, putea fi un val, sau mașinile mișunând pe autostradă, sau vântul prin brazi. Departe, jos, se agita marea. Am ascultat-o, gândindu-mă la tot felul de lucruri.
Telefonul a sunat de patru ori în următoarea oră și jumătate. Cel pe care îl așteptam a venit la zece și opt minute. Marriott a vorbit cu voce foarte joasă, apoi a pus aparatul la loc fără nici un zgomot și s-a ridicat cu mișcări silențioase. Pe față i se citea îngrijorarea. Avea acum haine închise la culoare. A intrat în cameră ca și când ar fi preocupat să nu trezească pe cineva și și-a turnat ceva alcoolic într-un pahar de brandy. A privit, paharul în lumină, cu un zâmbet straniu, trist. Apoi l-a ridicat brusc, și-a dat capul pe spate și a turnat băutura pe gât.
― Ei bine, totul e aranjat, Marlowe. EÈ™ti gata?
― Sunt gata încă de când am venit. Unde mergem?
― Un loc numit Purrissima Canyon.
― N-am auzit de el.
― Iau o hartă.
A luat una, a deschis-o repede și s-a aplecat asupra ei, în timp ce razele de lumină se jucau prin părul lui strălucitor. A indicat ceva cu degetul. Era unul dintre canioanele ce se aflau de-a lungul bulevardului care leagă orașul de autostrada de pe coasta, la nord de Bay City. Aveam idee pe unde se găsea, dar atât. Părea să fie la capătul unei străzi numite Camino de la Costa.
― Nu facem mai mult de douăsprezece minute până acolo, a zis Marriott repede. Ar trebui să ne miÈ™căm. Nu avem decât douăzeci de minute.
Mi-a dat un pardesiu deschis la culoare, care făcea din mine o țintă perfectă. Îmi venea destul de bine. Mi-am pus propria pălărie. Aveam o armă sub braț, dar nu i-am spus.
În timp ce ne îmbrăcam, a continuat să vorbească cu voce înceată și nervoasă, plimbându-și mâinile, tot timpul pe plicul din hârtie de manila, burdușit cu cei opt mii de dolari.
― Purrissima Canyon are un fel de platformă orizontală, aÈ™a au zis. E despărÈ›ită de stradă printr-o barieră, dar te poÈ›i strecura. Un drum neasfaltat coboară È™erpuind până la platforma aceea, unde noi trebuie să-i aÈ™teptăm cu luminile stinse. Nu sunt case în jur.
― Noi?
― Adică eu ― teoretic.
― Aha.
Mi-a înmânat plicul și l-am deschis. Erau chiar bani, o mulțime de fișicuri de bancnote. Nu i-am numărat. Am închis plicul și l-am ascuns sub pardesiu, în dreptul coastelor.
Ne-am îndreptat către ușă și Marriott a stins toate luminile. A deschis precaut ușa din față și a privit afară cu atenție. Am ieșit și am coborât pe scara plină de depuneri de sare, în spirală, până la nivelul străzii și al garajului.
Era puțină ceață, care e întotdeauna, noaptea, în această zonă. A trebuit să pornesc ștergătoarele de parbriz.
Mașină mare, străină, mergea singură, dar țineam și eu mâna pe volan așa, din obișnuință.
Timp de două minute am desenat opturi pe coasta muntelui, apoi am ajuns lângă cafenea. Acum e clar de ce mi-a sugerat Marriott să folosesc scările. Aș fi putut să conduc ore întregi pe străzile astea întortocheate fără să mă deplasez mai mult decât un pește prins în undiță.
Farurile coloanelor de mașini de pe autostradă formau un fel de bare luminoase, pe ambele sensuri. Camioane mari, cu remorcă, se îndreptau către nord, scârțâind, împopoțonate cu beculețe verzi și galbene. După trei minute ne-am îndepărtat puțin de mare și am început să șerpuim la poalele colinelor. S-a făcut liniște. Era pustiu și mirosea a vareh și a salvie sălbatică. Se mai vedea câte o fereastră galbenă, luminată, ici și colo, ca o ultimă portocală rămasă neculeasă. Treceau mașini ce stropeau asfaltul cu lumini albe și reci, apoi dispăreau din nou în întuneric. Nori de ceață ascundeau stelele de pe cer.
Marriott s-a aplecat și a zis:
― Luminile acelea de pe dreapta sunt de la Belvedere Beach Club. Următorul canion este Las Pulgas, iar după el vine, Purrissima. O luăm la dreapta când ajungi în vârful celei de-a doua pante. Avea o voce liniÈ™tită, dar încordată.
Am mormăit ceva și am continuat drumul.
― Þine-È›i capul la cutie, am zis peste umăr. Putem fi urmăriÈ›i. MaÈ™ina asta sare-n ochi. S-ar putea ca băieÈ›ii să nu fie încântaÈ›i văzând că suntem doi.
Am coborât într-o depresiune pe la capătul unui canion, după puțin timp, iar jos și iar sus. Marriott mi-a strigat în ureche:
― Prima la dreapta. Vezi casa aceea cu foiÈ™or pătrat? Treci pe lângă ea.
― Te pomeneÈ™ti că i-ai ajutat să aleagă locul ăsta!
― Deloc, a zis È™i a râs forÈ›at. Dar cunosc destul de bine canioanele astea.
Am luat-o la dreapta pe lângă o casă cu foișor de formă pătrată, acoperit cu țiglă rotundă. Farurile au luminat pentru o clipă o plăcuță care indica numele străzii și pe care am citit: Camino de la Costa. Am coborât apoi pe o stradă lată, brăzdată de instalații electrice neterminate, cu trotuare năpădite de buruieni. Visul unui agent imobiliar a eșuat. Se auzea cântecul greierilor și orăcăitul broaștelor de pe trotuar. Da, mașina lui Marriott era foarte silențioasă.
Am văzut întâi, cam o casă pe fiecare stradă, apoi o casă la două străzi, apoi casele au dispărut cu totul. Chiar dacă una sau două ferestre mai erau încă luminate, oamenii de aici păreau să se culce o dată cu găinile. Strada pavată s-a transformat brusc într-un drum de pământ, tare ca betonul atunci când nu ploua. Drumul a început să se îngusteze și a luat-o la vale printre tufișuri. Luminile de la Belvedere Beach Club atârnau în aer pe partea dreaptă iar undeva în depărtare strălucea apa. Mirosul înțepător al salviei umplea aerul nopții. Am zărit o barieră vopsită în alb care bloca drumul de pământ și am auzit vocea lui Marriott lângă umărul meu:
― Nu cred că poÈ›i să treci de asta. Nu ai suficient loc.
Am oprit motorul acela silențios, am stins farurile și am așteptat puțin, cu urechile ciulite. Nimic. Am închis toate luminile și am ieșit din mașină. Greierii nu mai cântau. Câteva clipe, liniștea a fost atât de adâncă, încât am auzit sunetul cauciucurilor mașinilor de pe autostradă, la țărm, la o milă depărtare. Apoi, unul câte unul, greierii au început din nou să cânte, până când sunetele lor au umplut noaptea.
― Stai liniÈ™tit. Cobor puÈ›in să mă uit, am È™optit către partea din spate a maÈ™inii.
Am pipăit mânerul armei de sub haină și am pornit. Între tufișuri și barieră era ceva mai mult spațiu decât ni se păruse din mașină. Cineva tăiase tufișurile și pe pământ erau urme de mașină. Probabil, puștii care își fac de cap acolo, jos, în nopțile calde. Am trecut de barieră. Drumul cobora și am văzut o curbă. În față era întuneric. Undeva, departe, se auzea vag marea. Mai erau farurile mașinilor de pe autostradă. Am mers mai departe. Drumul s-a terminat într-o poiană întunecoasă, înconjurată de tufișuri. Nu era nimeni acolo. Singura intrare părea să fie cea folosită de mine. Am stat liniștit, ascultând.
Minutele au trecut încet, unul după altul, dar eu am continuat să aștept un sunet mai deosebit. Nimic. Mi se părea că sunt singur în toată depresiunea aia.
Am privit spre clubul luminat. De la una din ferestrele de sus, un om cu un binoclu bun putea probabil, să supravegheze destul de bine locul ăsta. Putea să vadă o mașină venind sau plecând, putea să vadă cine a ieșit din ea, dacă e o persoană sau un grup. Dacă stai într-o cameră întunecată și ai un binoclu bun poți vedea mult mai multe lucruri decât îți închipui că e posibil.
M-am pregătit să mă întorc. De la baza unui tufiș, un greiere a scârțâit suficient de tare pentru a mă face să tresar. Am luat-o iarăși pe drumul șerpuitor și am trecut de bariera albă. Tot nimic. Mașina neagră strălucea abia perceptibil, nu era foarte întunecată, dar nici luminoasă. M-am dus lângă ea și am pus un picior pe bara de lângă locul șoferului.
― Mi se pare că a fost numai o încercare, am È™optit. Doar ca să vadă dacă respecÈ›i ordinele.
Ceva s-a mișcat vag în spate, dar n-am primit nici un răspuns. Am privit în jur, încercând să văd și altceva decât tufișuri.
Nu știu cine a fost, dar mi-a aplicat o lovitură zdravănă după ceafă. Mai târziu, m-am gândit că am auzit, parcă, șuieratul unei bâte. Faci tot felul de presupuneri, după.
"Patru minute", a spus vocea. "Cinci, poate șase. Trebuie să se fi mișcat repede și în liniște. El nici măcar n-a icnit".
Am deschis ochii și am văzut, ca prin ceață, o stea. Eram culcat pe spate și mă simțeam rău.
„S-ar putea să fi fost ceva mai mult, a continuat vocea. Poate opt minute cu totul. Probabil, că erau ascunși în tufișuri, exact unde s-a oprit mașina. Tipul era ușor de speriat, i-au luminat puțin fața, a intrat în panică și a coborât din mașină. Bietul de el!"
Era liniște. M-am ridicat într-un genunchi. Simțeam dureri de la ceafă până la glezne.
„Apoi unul dintre ei a intrat în mașină și a așteptat să te întorci. Ceilalți s-au ascuns din nou. Și-au imaginat că o să-i fie teamă să vină singur. Sau au simțit ceva în vocea lui la telefon și au devenit suspicioși".
M-am așezat în patru labe, amețit, ascultând.
„Da, cam așa s-a întâmplat", a mai zis vocea.
Era chiar vocea mea. Vorbeam cu mine însumi.
Încercam, inconștient, să-mi dau seama ce s-a întâmplat.
― Taci, isteaÈ›o, am zis È™i am încetat să-mi mai vorbesc.
În depărtare se auzea zgomotul motoarelor, ceva mai aproape, cântau greierii și orăcăiau trei broaște. Nu cred că o să-mi mai placă sunetele astea.
Mi-am ridicat o mână de pe pământ și am încercat să îndepărtez sucul dizgrațios de salvie de pe ea, apoi m-am șters pe haină. Bună treabă am făcut pentru o sută de dolari! Mâna a început să umble singură pe sub haină. Plicul nu mai era, bineînțeles. A ajuns apoi la sacou. Portofelul era la locul lui. M-am întrebat dacă o mai fi suta de dolari. Probabil, că nu. Ceva atârna greu sub brațul meu drept. Pistolul, în centură.
Frumos din partea lor să-mi lase arma. O faptă bună ― ca È™i când ai închide ochii cuiva după ce îl omori.
Mi-am simțit ceafa. Pălăria era la post. Am scos-o cu greutate și capul era sub ea. Bunul și bătrânul cap, îl am de atâta vreme! Acum era puțin cam moale, cam scofâlcit și cam încet. Pălăria mi-a folosit. Puteam încă să folosesc capul. Cel puțin încă un an, de acum încolo.
Am pus mâna dreaptă înapoi pe pământ, am ridicat-o pe stânga și am tot mișcat-o, până când am reușit să văd ceasul. Limbile fosforescente arătau 10:56, dacă am văzut bine.
Telefonul a venit la 10:08. Marriott a vorbit vreo două minute. După încă patru am ieșit din casă. Timpul trece foarte încet, atunci când faci într-adevăr, ceva. Vreau să spun, că faci foarte multe mișcări în foarte puține minute. Chiar asta vreau să spun? Cui dracu îi pasă ce vreau să spun? De acord, alții sunt mai grozavi ca mine și vorbesc mai puțin. Ce vreau să spun e că am ajuns la 10:15, să zicem. Locul de întâlnire e la douăsprezece minute distanță, 10:27. Am ieșit, am coborât puțin, am petrecut cel puțin opt minute uitându-mă pe acolo, apoi m-am întors ca să-mi supun capul acestui tratament; 10:35. Mai punem un minut până am fost lovit și am dat cu nasul de pământ. Știu că am izbit pământul cu fața, pentru că am bărbia zgâriată. Doare. Nu, nu pot să o văd. Dar nici nu trebuie. E bărbia mea și pot să-mi dau seama dacă e lovită sau nu. Poate vrei să mai scot ceva. Bine, taci din gură și lasă-mă să mă gândesc. Dar cu ce să gândesc?...
Ceasul arăta 10:56 p.m. Asta înseamnă că am fost inconștient douăzeci de minute.
Un somn de douăzeci de minute. Exact cât trebuie. ÃŽn timpul ăsta, am ratat o misiune È™i am pierdut opt mii de dolari. De ce nu? ÃŽn douăzeci de minute poÈ›i scufunda un vapor, poÈ›i doborî trei sau patru avioane È™i poÈ›i asista la o dublă execuÈ›ie. PoÈ›i să mori, să te însori, să iei foc, să găseÈ™ti o slujbă, să-È›i scoÈ›i un dinte sau să scapi de amigdale. ÃŽn douăzeci de minute, poÈ›i să te trezeÈ™ti dimineaÈ›a. PoÈ›i să bei un pahar cu apă la un club ― oare?
Un somn de douăzeci de minute. E cam mult. Mai ales într-o noapte răcoroasă, în aer liber. Am început să tremur.
Stăteam tot în genunchi. Mirosul de salvie a început să mă enerveze, ca și uleiul ăsta dizgrațios din care albinele sălbatice fac miere. Mierea e dulce, mult prea dulce. Stomacul a început să mă chinuie. Am strâns din dinți cu putere, încercând să-i păstrez în gură. Fruntea era plină de sudoare rece. M-am ridicat într-un picior, apoi în amândouă și m-am îndreptat, clătinându-mă. Mă simțeam ca un picior amputat.
M-am întors încet. Mașina dispăruse. Drumul era pustiu până la dealul întunecat unde se termina strada pavată, Camino de la Costa. În stânga, bariera vopsită în alb sfida întunericul. În spatele tufișurilor se vedea, undeva pe cer, o zonă ceva mai luminată; erau, probabil, luminile din Bay City. Ceva mai la dreapta, destul de aproape, luminile de la Belvedere Club.
M-am dus în locul unde fusese mașina, am scos din buzunar un pix-lanterna și am îndreptat lumina slabă către pământ. Solul era roșu, argilos, foarte tare pe vreme uscată, dar acum nu era exagerat de uscată. Era puțină ceață, suficientă însă, pentru a înmuia suprafața pământului atât cât să vezi unde a staționat o mașină. Puteam să văd foarte clar marca acelor cauciucuri grele, cu zece rânduri de zimți: Vogue. Am luminat-o, m-am aplecat și am amețit. Am luat-o după urme. Băieții au mers drept înainte câțiva metri, apoi au luat-o spre stânga. Nu au întors. Au trecut prin stânga barierei. Acolo i-am pierdut.
M-am dus lângă barieră și am îndreptat lanterna către tufiș. Crengi proaspăt rupte. Au trecut printre barieră și gardul viu și au luat-o la vale. Solul era și mai umed aici. Iarăși marca acelor cauciucuri grele. Am continuat să merg în jos, am parcurs toată curba și am ajuns la intrarea în poiana închisă între tufișuri.
Era acolo, cu vopseaua metalizată strălucind în noapte; semnalizatoarele au trimis înapoi raza lanternei. Era acolo, liniștită, fără lumini, cu toate ușile închise. M-am apropiat încet, strângând din dinți la fiecare pas. Am deschis una din ușile din spate și am luminat puțin înăuntru. Gol. Nici în față nu era nimeni. Motorul era oprit. Cheia era în contact, legată cu un lănțișor. Nici o husă deranjată, nici un geam spart, nici un pic de sânge, nici un corp. Totul curat și ordonat. Am închis ușile și am înconjurat mașina, sperând să găsesc vreo urmă. N-am reușit.
Un sunet m-a făcut să tresar. Mârâitul unui motor, dincolo de tufișuri. N-am sărit decât o jumătate de metru. Am lăsat lanterna și arma mi-a sărit singură în mână. Farurile au luminat cerul, apoi au coborât iarăși. Părea să fie o mașină mică. Avea un sunet înfundat, care se potrivea cu umezeala din aer.
Farurile au bătut și mai mult în jos și au devenit mai puternice. O mașină venea pe drumul de pământ. A parcurs două treimi din el, apoi s-a oprit. Un proiector s-a aprins și s-a îndreptat într-o parte. După câtva timp s-a stins. Mașina a început să coboare panta. Am scos arma din buzunar și m-am ascuns după mașina lui Marriott.
O mașină mică, cu două uși, n-am putut să-i disting forma sau culoarea, a intrat în poiană și s-a poziționat, așa încât farurile luminau tot. M-am ghemuit instantaneu. Razele au trecut pe deasupra mea ca niște săbii. Vehicolul s-a oprit. Motorul a tăcut. Farurile s-au stins. Liniște. S-a deschis o portieră și un picior ușor a atins pământul. Și mai multă liniște. Chiar și greierii au tăcut. Apoi o lumină a tăiat întunericul pe jos, paralel cu solul, la numai câțiva centimetri deasupra lui. N-am avut cum să-mi mișc picioarele atât de repede. Raza a rămas înțepenită pe gleznele mele. Pe urmă, s-a ridicat măturând din nou capota.
Apoi un râs. Un râs de fată. Încordat ca o strună de mandolină. Un sunet ciudat pentru locul ăsta.
O voce nu prea tăioasă a spus:
― IeÈ™i de acolo cu mâinile sus, goale. Te-am văzut.
Nu m-am mișcat.
Lumina a tremurat puțin, ca și când ar fi tremurat mâna care o ținea. A măturat încă o dată capota. Vocea mi s-a adresat iarăși:
― Ascultă, străine. Am un pistol automatic cu zece gloanÈ›e. Þintesc bine. Ambele tale picioare sunt vulnerabile. Pui pariu?
― Aruncă-l sau È›i-l zbor din mână, am mârâit.
Știți cum e atunci când rupi scândurile de pe un coteț de găini? Cam așa a sunat vocea mea.
― O, un tip dur. Avea un tremur în voce, foarte simpatic. A devenit mai dură: IeÈ™i? Număr până la trei. GândeÈ™te-te la ce-È›i spun. Ai douăsprezece gloanÈ›e, poate È™aisprezece. Dar picioarele au sa te doară foarte tare. Gleznele au nevoie de foarte mulÈ›i ani pentru a se reface, iar uneori, nici nu se refac cu adevărat...
M-am ridicat încet și m-am uitat spre lanternă.
― Și eu vorbesc foarte mult atunci când sunt speriat, am zis.
― Nu te mai miÈ™ca. Cine eÈ™ti?
M-am deplasat către partea din față a mașinii, spre ea. Când am ajuns la doi metri de capul din spatele lanternei m-am oprit. Lumina era îndreptată spre mine, în continuare.
― OpreÈ™te-te acolo, a strigat fata furioasă, după ce mă oprisem. Cine eÈ™ti?
― Arată-mi arma.
A ținut-o în dreptul luminii. Era îndreptată spre stomacul meu. Un pistol mic, de buzunar, arătând ca un Colt automatic.
― A, asta!, am zis. Jucărie! Nici măcar nu are zece gloanÈ›e. Doar È™ase. Ceva mic, pentru fluturi. Altceva nu poÈ›i să împuÈ™ti cu asta. Să-È›i fie ruÈ™ine că m-ai minÈ›it.
― EÈ™ti nebun?
― Eu? Poate puÈ›in ameÈ›it. M-a lovit un borfaÈ™.
― Asta... asta e maÈ™ina ta?
― Nu.
― Cine eÈ™ti?
― La ce te-ai uitat atunci când ai folosit proiectorul?
― Adică întrebările le pui tu. Era un bărbat. M-am uitat la un bărbat.
― Avea păr blond, în scări?
― Poate o fi avut vreodată. Acum, nu.
Asta a avut un efect neplăcut asupra mea. Nu mă așteptam.
― Nu l-am văzut, am spus istovit. Mergeam în jos, după urmele de cauciucuri, cu o lanternă. Am făcut
încă un pas spre ea. Arma s-a îndreptat imediat spre mine, lumina nu s-a mișcat.
― Stai cuminte, a zis încet. Foarte cuminte. Prietenul tău e mort.
Câteva clipe n-am zis nimic.
― Bine, hai să mergem să-l vedem.
― Ba, o să stăm chiar aici, n-o să te miÈ™ti deloc È™i o să-mi spui ce s-a întâmplat. Vocea era hotărâtă. Nici urmă de teamă. Era convinsă de ceea ce spunea.
― Marlowe. Philip Marlowe. Detectiv. Particular.
― AÈ™a o fi. DovedeÈ™te.
― Trebuie să-mi scot portofelul.
― Las-o moartă. Þine-È›i mâinile acolo unde sunt. Trecem peste asta. PovesteÈ™te-mi.
― Poate că omul ăsta nu e încă mort.
― Ba, e mort de-a binelea! Cu capul făcut praf. Povestea, domnule. Repede.
― După cum am mai spus, s-ar putea să nu fie mort. Mergem să ne uităm. Am miÈ™cat un picior, în față.
― Dacă miÈ™ti, trag!, a strigat.
Am mișcat și celălalt picior. Lanterna s-a mișcat și ea. Cred că a făcut un pas în spate.
― ÃŽÈ›i asumi niÈ™te riscuri cam mari, domnule, a zis încet. Bine, ia-o înainte È™i eu te urmez. Dacă nu arătai atât de bolnav...
― M-ai fi împuÈ™cat. Am primit o lovitură în cap. Chestia asta mi-a produs întotdeauna ceva cearcăne.
― Un umor cam morbid, a zis tânguitor..
M-am dat la o parte și lumina a căzut în fața mea, pe pământ. Am trecut pe lângă mașina micuță, obișnuită, curată și strălucitoare. Am continuat în sus, pe drumul de pământ, pe serpentină. Pașii erau foarte aproape de mine, iar lanterna mă ghida. Nu se auzea nici un fel de sunet, exceptând respirația fetei. Pe a mea n-o auzeam.



Capitolul 11

Eram pe la mijlocul pantei când i-am văzut piciorul. Fata a îndreptat lumina în așa fel încât să-l văd tot. Ar fi trebuit să-l observ când am coborât, dar eram aplecat, bâjbâind cu un pix-lanternă în căutarea urmelor unor cauciucuri de patru ori mai late decât raza mea de lumină.
― Dă-mi lanterna, am spus È™i m-am întors puÈ›in. Mi-a dat-o, fără nici un comentariu. M-am lăsat într-un genunchi. SimÈ›eam prin haine pământul rece È™i umed.
Era întins pe spate, la baza unui tufiș, într-o poziție care înseamnă întotdeauna același lucru. Fața era de nerecunoscut. Părul era murdar de sânge, frumoasele scări blonde erau acum pline de sânge și noroi, o clisă întărită.
Fata din spatele meu respira greu, dar nu vorbea. Am luminat fața mortului. Era făcută praf. O mână era întinsă într-o parte, cu degetele curbate, parcă ar fi încercat să se țină de ceva. Pardesiul era pe jumătate strâns sub el, ca și când s-ar fi rotit atunci când a căzut. Picioarele erau încrucișate. La colțul gurii avea o dâră neagră ca petrolul.
― Luminează-l, dacă nu È›i-e scârbă, i-am spus, dându-i lanterna înapoi.
A luat-o și a îndreptat-o către el, calmă, ca un ucigaș cu experiență. Mi-am luat din nou pixul-ianternă și am început să-i umblu prin buzunare, încercând să nu-l mișc.
― N-ar trebui să faci asta, a zis încordată. N-ar trebui să-l atingi până vine poliÈ›ia.
― AÈ™a e. Iar băieÈ›ii de la patrulă n-au voie să-l atingă până vine criminalistica, criminalistica n-are voie să-l atingă, până la expertiza medico-legală, care n-are voie să fie făcută, până i se iau amprentele È™i e fotografiat. Știi cât durează asta? Câteva ore.
― Bine, a zis. Presupun că eÈ™ti genul de tip care are întotdeauna dreptate. Cineva trebuie să-l fi urât tare ca să-i zdrobească È›easta în halul ăsta.
― Nu cred că a fost ceva personal, am mârâit. Unora le place să spargă capete.
― Având în vedere că nu È™tiu despre ce e vorba, era greu să-mi dau seama, a zis sarcastic.
Am continuat să-i umblu prin buzunare. Avea bancnote È™i niÈ™te mărunÈ›iÈ™ într-unul din buzunarele de la pantaloni, un port-chei de piele È™i un cuÈ›it mic în celălalt. ÃŽn buzunarul de la piept avea un portofel cu mult mai multe bancnote, poliÈ›e de asigurare, carnetul de conducere È™i câteva reÈ›ete. La haină ― câteva cutii de chibrituri, un stilou de aur, două batiste din bumbac, albe, fine È™i curate ca zăpada, tabachera emailată din care am văzut că lua È›igaretele acelea maro cu bandă aurie. Erau sud-americane, de la Montevideo. ÃŽn buzunarul interior al hainei se afla o altă tabacheră, pe care n-o mai văzusem. Era din mătase brodată, cu câte un dragon pe fiecare parte. Conturul imita o carapace de broască È›estoasă, atât de fin, încât cu greu îți puteai da seama. Am deschis-o È™i am văzut înăuntru, trei È›igări ruseÈ™ti supradimensionate, sub o bandă elastică. Am scos una. Păreau vechi, uscate, uitate acolo. Aveau filtru găurit.
― Le fuma pe celelalte, am zis peste umăr. Astea trebuie să fi fost pentru vreo prietenă. Părea un tip care are multe prietene.
Fata se aplecase: îi simțeam respirația în ceafă.
― Nu-l cunoÈ™teai?
― L-am întâlnit în seara asta. M-a angajat bodyguard.
― Halal bodyguard!
N-am avut ce să răspund.
― ÃŽmi cer scuze, a È™optit. BineînÈ›eles, nu cunosc împrejurările. Crezi că astea ar putea fi droguri? Pot să mă uit?
l-am dat tabachera brodată.
― Am cunoscut odată un tip care folosea aÈ™a ceva. Trei pahare cu tărie, trei È›igări È™i pe urmă se urca pe pereÈ›i.
― Nu mai miÈ™ca lanterna.
A făcut o pauză scurtă, apoi a vorbit din nou:
― ÃŽmi pare rău.
Mi-a întins tabachera și am pus-o la loc în buzunar. Asta e tot ce avea. Nu puteam să constat decât că nu furaseră tot.
M-am ridicat și mi-am scos portofelul. Cele cinci bancnote de douăzeci erau la locul lor.
― HoÈ›i stilaÈ›i, am zis. Nu iau decât cantități mari de bani.
Lumina s-a îndreptat către pământ. Mi-am pus portofelul la loc, am băgat în buzunar pixul-lanternă și m-am repezit către pistolul mic pe care-l ținea în aceeași mână cu lanterna. Ea a scăpat lanterna, eu am luat pistolul. S-a retras rapid, în timp ce eu mă aplecam după lanternă, l-am luminat puțin fața, apoi am închis lanterna.
― Nu fi nesuferit, a zis È™i a băgat mâinile în buzunarele unui pardesiu larg. Nu m-am gândit că tu l-ai omorât.
Mi-a plăcut vocea ei rece și liniștită. Mi-a plăcut felul ei de a fi. Stăteam în întuneric, față în față, tăcuți. Vedeam tufișurile și cerul înstelat.
I-am luminat fața și a clipit. Era o față mică, fină și plină de viață, cu ochi mari. O față subțire, frumos desenată, ca o vioară de Cremona. O față foarte frumoasă.
― Ai părul roÈ™u, am zis. EÈ™ti irlandeză.
― Și mă cheamă Riordan. Și ce dacă? Dă lumina aia la o parte. Nu e roÈ™u, e castaniu.
Am dat lumina la o parte.
― Care e numele mic?
― Anne. Să nu-mi spui Annie.
― Ce cauÈ›i pe-aici?
― Uneori, noaptea, plec la plimbare. Nu pot să dorm. Locuiesc singură. Sunt orfană. Cunosc împrejurimile ca pe propriul buzunar. Treceam pe aici È™i am văzut o lumină clipind în vale. E puÈ›in cam frig pentru îndrăgostiÈ›i. Și ei nu au nevoie de lumină, nu-i aÈ™a?
― Da, eu n-am avut niciodată nevoie. ÃŽÈ›i asumi riscuri cam mari, domniÈ™oară Riordan.
― Parcă È™i eu am spus acelaÈ™i lucru despre tine. Aveam un pistol, nu mi-a fost frică. Nimeni nu mă împiedică să vin aici.
― Aha. Numai instinctul de autoapărare. ÃŽn noaptea asta nu prea judec, dar să presupunem că ai permis pentru armă. I-am dat pistolul înapoi, cu mânerul spre ea. L-a luat È™i l-a pus în buzunar.
― Cât de ciudaÈ›i sunt oamenii! Eu scriu din când în când. Articole.
― Câștigi ceva?
― Al naibii de puÈ›in. Ce cauÈ›i în buzunarele lui?
― Nimic, în mod special. ÃŽmi bag nasul peste tot. Am avut opt mii de dolari pentru a răscumpăra niÈ™te bijuterii furate unei doamne. Ne-au tras pe sfoară. Nu È™tiu de ce l-au omorât. Nu părea un tip agresiv. Și n-am auzit nici un zgomot. Eram în vale când l-au aranjat. El era în maÈ™ină, mai sus. Trebuia să mergem cu maÈ™ina până în poiana în care m-ai găsit, dar ni s-a părut că nu putem trece fără să o zgâriem. AÈ™a că eu am coborât pe jos È™i în timpul ăsta l-au omorât. Apoi unul dintre ei a intrat în maÈ™ină È™i m-a păcălit È™i pe mine. Am crezut că e amicul meu.
― Nu cred că trebuie să te învinuieÈ™ti pentru asta.
― ÃŽncă de la început mi s-a părut că e ceva putred în treaba asta. Am simÈ›it ceva. Dar aveam nevoie de bani. Trebuie să mă duc la poliÈ›ie È™i să-mi torn cenușă pe cap. Vrei să mă duci până în Montemar Vista? Mi-am lăsat maÈ™ina acolo unde locuia el.
― Sigur. Dar n-ar trebui să-l păzească cineva? Ai putea să iei maÈ™ina mea, sau aÈ™ putea să chem eu poliÈ›ia.
M-am uitat la ceas. Acele păreau să arate că ne apropiem de miezul nopții.
― Nu.
― De ce nu?
― Nu È™tiu de ce. Pur È™i simplu, aÈ™a am chef. O să mă descurc singur.
N-a zis nimic. Am coborât din nou, ne-am urcat în mașina ei mică, a întors-o cu farurile stinse, a pornit spre vârful dealului și s-a strecurat pe lângă barieră. O stradă mai încolo a aprins farurile.
Mă durea capul. Nu ne-am spus nimic până am ajuns lângă prima casă de pe marginea străzii pavate. Atunci a zis:
― Ai nevoie să bei ceva. Hai să mergem la mine. Ai putea să suni la poliÈ›ie de acolo. Oricum, trebuie să vină din vestul Los Angeles-ului, pentru că pe aici nu-i decât o unitate de pompieri.
― Continuă să mergi de-a lungul coastei. O să mă descurc singur.
― Dar de ce? Nu mi-e frică de ei, iar depoziÈ›ia mea te-ar putea ajuta.
― Nu vreau nici un fel de ajutor. Trebuie să mă gândesc. Vreau să fiu singur un timp.
― Eu... Bine, a zis.
A scos un sunet vag, înfundat, și a intrat pe bulevard. Am ajuns la service și am luat-o spre nord, către Montemar Vista și cafeneaua de acolo. Eram înțepenit. Mașina s-a oprit, am ieșit și am rămas în ușă.
Am scos o carte de vizită din portofel și i-am dat-o.
― S-ar putea ca într-o zi să ai nevoie de protecÈ›ie. Anunță-mă. Dar nu mă chema dacă e ceva de gândit.
A pus cartea de vizită pe volan și a zis încet:
― Mă găseÈ™ti în cartea de telefon pentru Bay City 819 Twenty-five Street. Să nu te superi că mă bag unde nu-mi fierbe oala. Cred că eÈ™ti încă ameÈ›it după lovitura aia în cap.
A întors mașina rapid și a pornit înapoi pe autostradă, iar eu priveam cum dispare în întuneric.
Am trecut pe lângă pod și cafenea, am ajuns la parcare și am intrat în mașină. În fața mea se afla un bar și am avut un moment de ezitare. Mi s-a părut însă mai înțelept să mă duc la secția de poliție din vestul Los Angeles-ului, unde am și ajuns după douăzeci de minute. Eram rece ca o broască și verde ca dosul unei bancnote noi de un dolar.



Capitolul 12

O oră și jumătate mai târziu cadavrul fusese ridicat, vânzoleala se terminase, iar eu îmi spusesem povestea de vreo trei sau patru ori. Am stat în biroul căpitanului de la secția de poliție din vestul Los Angeles-ului. Clădirea era liniștită. Doar un bețiv dintr-o celulă continua să bată câmpii în așteptarea condamnării din zori.
O lumină albă și puternică, ce provenea de la un reflector, cădea pe o măsuță joasă și lată pe care erau întinse lucrurile găsite în buzunarele lui Lindsay Marriot, lucruri care păreau acum la fel de moarte, ca și stăpânul lor. Omul din partea cealaltă a mesei se numea Randall și era de la criminalistica din Los Angeles. Un individ slab și tăcut, de vreo cincizeci de ani, cu păr cărunt, fin și lucios, ochi reci și comportament distant. Purta o cravată roșu închis cu pete negre și petele parcă dansau în fața ochilor mei. În spatele lui, dincolo de conul de lumină, doi tipi mușchiuloși, bodyguards, îmi urmăreau fiecare câte o ureche.
Am răsucit o țigară, am aprins-o, dar nu mi-a plăcut gustul. Am rămas privind-o cum arde între degete. Mă simțeam ca la optzeci de ani și eram tare adormit. Randall a zis cu răceală:
― Cu cât spui povestea asta mai des, cu atât sună mai stupid. Omul ăsta, Marriott, negocia, bineînÈ›eles, de câteva zile È™i deodată, cu numai câteva ore înainte de întâlnire, dă telefon unui necunoscut È™i îl angajează ca bodyguard.
― Nu chiar ca bodyguard, am intervenit. Nici măcar nu i-am spus că am armă. Vroia doar să-l însoÈ›esc.
― Cum a aflat despre tine?
― ÃŽntâi a zis că de la un prieten comun. Pe urmă, că a luat numele la întâmplare, din cartea de telefon.
Randall a scotocit cu delicatețe prin grămada de lucruri de pe masă, a găsit o carte de vizită, a ridicat-o ca pe un lucru foarte murdar și a împins-o de-a lungul mesei.
― Avea cartea ta de vizită.
M-am holbat la ea. Provenea din portofelul lui, împreună cu alte cărți de vizită pe care nu m-am deranjat să le studiez la Purrissima Canyon. Era, într-adevăr, cartea mea de vizită. Destul de neîngrijită, ciudat pentru un om ca Marriott. O pată rotundă de grăsime trona într-un colț.
― Sigur, am spus, împart de-astea ori de câte ori am prilejul. E un lucru firesc.
― Marriott te-a lăsat să transporÈ›i banii, a continuat Randall. Opt mii de dolari. A avut ceva încredere în tine!
Am tras din țigară și am suflat fumul spre tavan. Lumina îmi chinuia ochii. Mă durea ceafa.
― Nu mai am cei opt mii de dolari. ÃŽmi pară rău.
― Nu. N-ai fi aici, dacă ai avea banii. Sau poate ai fi? Era o grimasă dispreÈ›uitoare pe faÈ›a lui, dar părea artificială.
― AÈ™ face o grămadă de lucruri pentru opt mii de dolari. Dar dacă aÈ™ vrea să omor un om cu o bâtă l-aÈ™ lovi cel mult de două ori ― în moalele capului.
A dat ușor din cap. Unul dintre tipii din spatele lui a scuipat în coșul pentru hârtii.
― Asta-i una din ciudățeniile cazului. Pare o treabă de amator, dar s-ar putea să fi fost special făcută în felul ăsta. Banii nu erau ai lui Marriott, nu-i aÈ™a?
― Nu È™tiu. Am impresia că nu, dar e doar o impresie. N-a vrut să-mi povestească despre doamna implicată în chestia asta.
― Nu È™tim nimic despre Marriott, încă, a zis Randall încet. Poate că a vrut să-i fure el însuÈ™i.
― Hmm?
Eram surprins. Probabil, arătam surprins. Mutra lui Randall a rămas neschimbată.
― Ai numărat banii?
― BineînÈ›eles că nu. Mi-a dat un pachet. Erau bani înăuntru È™i păreau o mulÈ›ime. A spus că erau opt miare. De ce ar fi vrut să-i fure de la mine, când îi avea deja înainte să intru eu în scenă?
Randall s-a uitat spre tavan și a lăsat colțurile gurii în jos. A dat din umeri.
― Hai să o luăm iarăși mai din urmă. Cineva i-a jefuit pe Marriott È™i însoÈ›itoarea lui, a È™terpelit acest colier de jad È™i alte câteva bijuterii, mai târziu le-a propus să-l răscumpere pentru o sumă foarte mică în raport cu presupusa lui valoare. Marriott trebuia să facă schimbul. A vrut să se descurce singur; nu È™tim dacă cealaltă parte a impus asta sau măcar a menÈ›ionat-o. ÃŽn cazuri din astea pun, în general, condiÈ›ii destul de dure. Dar Marriott a decis că poate fi însoÈ›it. Amândoi aÈ›i crezut că aveÈ›i de-a face cu o bandă organizată, care nu apelează la durități pentru a încheia afacerea. Marriott era speriat. Foarte normal. Dorea companie È™i te-a ales pe tine, deÈ™i erai un străin pentru el, doar un nume pe o carte de vizită primită de la o persoană despre care È›i-a spus că e un prieten comun. Apoi, în ultimul moment, Marriott a hotărât că tu să duci banii È™i să discuÈ›i cu băieÈ›ii, în timp ce el se ascunde în fundul maÈ™inii. Zici că a fost ideea ta, dar poate că spera să propui asta. Dacă nu, ar fi făcut-o el.
― Nu prea a agreat ideea la început.
A ridicat din nou din umeri.
― S-a prefăcut că nu-i place, dar a cedat. ÃŽn sfârÈ™it, a primit un telefon È™i aÈ›i plecat spre locul descris. Toate astea pot fi puse ia cale de Marriott. Nu poÈ›i fi convins de nimic din ceea ce È›i-a povestit. Când aÈ›i ajuns, nu era nimeni pe-acolo. Ar fi trebuit să conduceÈ›i până în vale, dar vi s-a părut că nu e suficient loc pentru maÈ™ina aceea mare. Și chiar n-a fost, pentru că e zgâriată zdravăn pe partea stângă. Cobori din maÈ™ină, te duci în vale, aÈ™tepÈ›i câteva minute, te întorci È™i cineva din maÈ™ină te pocneÈ™te în cap. Presupunând că Marriott vroia banii ăia È™i mai vroia să te scoată È›ap ispășitor ― n-ar fi acÈ›ionat, exact aÈ™a?
― E o teorie superbă! Marriott m-a pocnit, a luat banii, apoi a avut mustrări de conÈ™tiință È™i È™i-a zburat creierii, după ce a îngropat banii sub un tufiÈ™.
Randall s-a uitat fix la mine.
― Avea un complice, bineînÈ›eles. Ar fi trebuit să vă aranjeze pe amândoi, ca să nu fie nevoit să dea o parte din bani. Dar complicele l-a înÈ™elat È™i l-a omorât. Pe tine n-a fost nevoie să te omoare pentru că nu-l cunoÈ™ti.
L-am privit admirativ și mi-am scuturat țigara într-o scrumieră de lemn care a avut odată margine de sticlă.
― Se potriveÈ™te cu ceea ce È™tim până acum, a zis Randall calm. E o teorie la fel de bună ca oricare alta.
― Un lucru nu prea se potriveÈ™te ― de ce să mă lovească Marriott din maÈ™ină? Oricum, după ce a fost omorât, eu nu-l mai suspectez.
― Ba, se potriveÈ™te foarte bine. Tu nu i-ai spus lui Marriott că ai arma, dar ar fi putut să bănuiască sau să observe că ai ceva sub braÈ›. ÃŽn acest caz, era normal să te lovească atunci când nu te aÈ™tepÈ›i. Și nu te aÈ™teptai să fi lovit din maÈ™ină.
― Bine, am zis. Ai câștigat. E o teorie bună, dacă presupunem că banii nu erau ai lui Marriott, ca voia să-i fure È™i că avea un complice. Deci, planul lui era să ne turnăm amândoi cenușă în cap, banii s-au dus, ne pare rău, eu plec acasă È™i uit tot. Vreau să zic, aÈ™a spera el să se termine? I-ar fi plăcut?
Randall a zâmbit nemulțumit.
― Nici mie nu prea îmi place. Dar mă străduiesc să găsesc ceva. Și se potriveÈ™te cu ceea ce È™tim până acum, adică foarte puÈ›in.
― Nu È™tim destule pentru a trece la teorii. De ce să nu presupunem că spunea adevărul È™i că, poate, a recunoscut vreunul dintre hoÈ›i?
― Ai zis că n-ai auzit nici o luptă, nici un zgomot.
― AÈ™a e. S-ar putea, însă, să-l fi strâns de gât repede, sau să fi fost prea speriat ca să mai poată È›ipa. Să presupunem că erau ascunÈ™i după tufiÈ™uri È™i m-au văzut plecând. M-am depărtat ceva. Câteva zeci de metri. S-au uitat în maÈ™ină È™i l-au văzut pe Marriott. Cineva îi pune un pistol în față È™i îi ordonă să iasă repede. Apoi îl lovesc. Pentru că a zis ceva, sau s-a comportat ca È™i când ar fi recunoscut pe cineva.
― ÃŽn beznă?
― Da! Unele voci îți rămân în minte. PoÈ›i recunoaÈ™te pe cineva, chiar È™i în întuneric. AÈ™a trebuie să fi fost.
Randall a scuturat din cap.
― Dacă e o bandă bine organizată, de hoÈ›i de bijuterii, n-ar fi omorât fără să fie provocaÈ›i.
S-a oprit brusc și ochii au strălucit. A închis gura încet, atent. Avea o idee.
― Șantaj, a zis.
Am dat din cap.
― Da, asta e o idee.
― ÃŽncă ceva. Cum ai ajuns aici?
― Cu maÈ™ina mea.
― Unde era maÈ™ina ta?
― ÃŽn Montemar Vista, în parcarea de lângă cafenea.
M-a privit gânditor. Cei doi vlăjgani din spatele lui s-au uitat la mine cu suspiciune. Bețivul din celulă a început să cânte, dar vocea era răgușită și asta l-a descurajat. A început să plângă.
― M-am întors la autostradă È™i am făcut auto-stopul. O fată singură a oprit È™i m-a luat.
― Ce fată!... a zis Randall. Era noapte târziu, pe o È™osea pustie È™i a oprit.
― Mda. Unele fac asta. N-am încercat să o cunosc, dar părea drăguță.
Îi priveam știind că nu mă cred și întrebându-mă de ce nu spun adevărul.
― Era o maÈ™ină mică, am continuat. Un Chevy. N-am luat numărul.
― Ha, n-a luat numărul, a zis unul din idioÈ›i È™i a scuipat din nou în coÈ™ul pentru hârtii.
― Dacă ascunzi ceva în ideea că vrei să lucrezi personal la cazul ăsta, mai bine ai lăsa-o baltă, Marlowe. Nu-mi plac toate bucățile poveÈ™tii tale È™i am de gând să-È›i mai las o noapte de gândire. Mâine o să îți cer o declaraÈ›ie scrisă. Până atunci, lasă-mă să-È›i dau un sfat. E vorba despre o crimă, e treaba poliÈ›iei È™i nu vrem ajutorul tău, chiar dacă ne-ar fi de folos. Tot ce vrem de la tine e povestea. Clar?
― Clar. Pot să plec acasă? Nu mă simt prea bine.
― PoÈ›i.
Ochii lui păreau de gheață.
M-am ridicat și m-am îndreptat spre ușă, într-o tăcere mormântală. După ce am făcut patru pași, Randall și-a dres vocea și a zis într-o doară:
― A, încă ceva. Ai observat ce fel de È›igări fuma Marriott?
M-am întors.
― Da, unele maro, sud-americane, dintr-o tabacheră franÈ›uzească emailată.
S-a întins după o cutiuță îmbrăcată în mătase aflată în grămada de lucruri de pe masă și apus-o în fața sa.
― Pe-asta ai mai văzut-o?
― Sigur, am văzut-o pe masă, printre lucrurile lui.
― ÃŽnainte de asta.
― Cred că da. Zăcea nu È™tiu pe unde.
― N-ai scotocit cadavrul?
― O.K. M-am uitat prin buzunarele lui. Asta era într-unul din ele. ÃŽmi pare rău. Curiozitate profesională. N-am deranjat nimic. ÃŽn plus, era clientul meu.
Randall a luat tabachera de mătase și a deschis-o. S-a uitat în ea. Era goală! Cele trei țigări dispăruseră. Am strâns tare din dinți și mi-am păstrat expresia obosită. Nu era deloc ușor.
― L-ai văzut fumând vreo È›igară din cutia asta?
― Nu.
Randall a clătinat din cap.
― Este goală, precum vezi. Dar era în buzunarul lui. Are puÈ›in tutun în ea. Am de gând să-l examinez la microscop. Nu sunt sigur, dar bănuiesc că este marihuana.
― Dacă ar fi avut aÈ™a ceva, ar fi fumat în seara asta. Avea nevoie de curaj.
Randall a închis tabachera cu atenție și a pus-o ia loc.
― Asta-i tot, a spus. Și nu te băga.
Am ieșit.
Ceața se risipise și stelele erau strălucitoare, parcă ar fi fost din crom, lipite pe un cer din catifea neagră. Am condus repede. Aveam mare nevoie să beau ceva și barurile erau închise.



Capitolul 13

M -am trezit la ora nouă, am băut trei cești cu cafea neagră, mi-am pus comprese cu gheața pe ceafă și am citit două ziare de dimineață care fuseseră strecurate pe sub ușa apartamentului. Era un paragraf despre Moose Malloy, dar numele lui Nulty nu era menționat. Nimic despre Lindsay Marriott. Poate la rubrica mondenă.
M-am îmbrăcat, am mâncat două ouă fierte, am băut a patra ceașcă cu cafea și m-am privit în oglindă. Mai aveam încă umbre vineții sub ochi. Am deschis ușa de ia apartament ca să plec, dar a sunat telefonul.
Era Nulty. Părea supărat.
― Marlowe?
― Mda. L-ai prins?
― Da, sigur... L-am prins. S-a oprit È™i a râs. Apoi a continuat:
― Pe drumul spre Ventura, după cum am prevăzut. Mamă, ce distracÈ›ie! Un băiat imens, cât un baraj, în drum spre un bordel. Avea cinci sticle de rachiu pe locul din față al unei maÈ™ini închiriate È™i bea din a È™asea în timp ce conducea cu 70 de mile pe oră. Ca să-l prindem, n-am avut nevoie decât de doi poliÈ›iÈ™ti de prin zonă, cu arme È™i bastoane.
A făcut o pauză. Mi-au trecut prin cap câteva poante, dar nici una nu se potrivea. Nulty a continuat:
― Tipul s-a jucat puÈ›in cu poliÈ›iÈ™tii È™i, după ce a reuÈ™it să-i trimită la culcare, le-a răsturnat maÈ™ina, a aruncat staÈ›ia radio într-un È™anÈ›, a deschis o nouă sticlă de rachiu È™i s-a culcat È™i el. Peste câtva timp, băieÈ›ii È™i-au revenit È™i au început să-l lovească cu bastonul în cap. După vreo zece minute a simÈ›it, dar avea deja cătuÈ™e. A fost uÈ™or. Acum e la închisoare, pentru conducerea maÈ™inii sub influenÈ›a alcoolului, agresarea unor poliÈ›iÈ™ti aflaÈ›i în misiune, doi la număr, pagube aduse proprietății publice, încercare de evadare, tulburarea liniÈ™tii È™i parcare în locuri înterzise. Amuzant, nu-i aÈ™a?
― Care-i poanta? Doar nu mi-ai povestit toate astea ca să mă distrez?
― Era altul, a spus Nulty furios. Idiotul ăsta se numeÈ™te Stoyanoffsky, locuieÈ™te în Hamet È™i tocmai se întorcea de la muncă. Lucrează în subteran, în tunelul San Jack. Are nevastă È™i patru copii. Nevastă-sa e îndurerată. Ce-ai de gând cu Malloy?
― Nimic .Mă doare capul.
― Oricând ai puÈ›in timp liber...
― Nu cred, am zis. MulÈ›umesc, oricum. Când e ancheta referitoare la negru?
― De ce te interesează?, a mârâit Nulty È™i a închis.
Am mers pe bulevardul Hollywood, am parcat mașina în spatele clădirii și am urcat la biroul meu. Am deschis ușa de la sălița de așteptare, pe care o las întotdeauna descuiată, poate vine vreun client care vrea să aștepte.
Domnișoara Anne Riordan și-a ridicat privirea dintr-o revistă și mi-a zâmbit.
Purta un costum cafeniu și o bluză albă cu guler înalt dedesubt. În lumina zilei, părul era castaniu și peste el avea o pălărie cu o calotă cât un pahar de whisky și un bor imens. O purta la un unghi de aproximativ 45 de grade, astfel că marginea borului îi atingea umerii. În ciuda acestui fapt, arată interesant. Sau poate tocmai datorită acestui fapt.
Avea cam douăzeci și opt de ani. Fruntea nu era prea lungă, dar era mai lată decât se considera a fi elegant. Nasul era mic și ascuțit, buza de sus era puțin cam lungă, iar gura puțin cam lată. Ochii erau albastru-cenușiu cu licăriri aurii. Avea un zâmbet frumos. Arăta ca și cum ar fi dormit bine. Era un chip drăguț, un chip pe care îți face plăcere să-l privești. Drăguț, dar nu chiar atât de drăguț, încât să-l iei cu tine un box ori de câte ori o scoți la plimbare.
― Nu È™tiam care sunt orele tale de program, aÈ™a că am aÈ™teptat. Am observat că secretara nu este aici azi.
― N-am secretară.
Am traversat sala și am descuiat ușa biroului, apoi am conectat soneria de la ușa exterioară.
― Ãsta e locul unde îmi storc creierii. Hai să intrăm.
A trecut prin fața mea, lăsând în urmă un miros de santal abia perceptibil; a rămas în picioare, privind la cele cinci dulapuri pentru dosare, la covorul maro-roșcat destul de uzat, la mobila prăfuită și la perdelele nu prea curate.
― Cred că ai avea nevoie de cineva care să răspundă la telefon. Și măcar din când în când să trimită perdelele la spălat.
― O să mă ocup eu de perdele, la Sfântu' AÈ™teaptă. Ia loc. S-ar putea să-mi scape câteva lucruri neimportante È™i nefolositoare, de amănunt. Dar economisesc bani.
― ÃŽnÈ›eleg, a spus cu răceală È™i a aÈ™ezat cu atenÈ›ie o geantă mare din piele de căprioară pe un colÈ› al biroului acoperit cu sticlă.
S-a întins și a luat o țigară. Mi-am pârlit degetele cu un chibrit pentru a-i oferi foc.
A suflat fumul și mi-a zâmbit. Dinți frumoși, puțin cam mari.
― Probabil că nu te aÈ™teptai să mă vezi atât de curând. Ce-È›i mai face capul?
― Nu prea bine. ÃŽntr-adevăr, nu mă aÈ™teptam.
― PoliÈ›ia s-a purtat drăguÈ› cu tine?
― ÃŽn limita posibilităților lor.
― Nu te reÈ›in de la ceva important, nu-i aÈ™a?
― Nu.
― Cu toate astea, nu eÈ™ti prea încântat că mă vezi.
Mi-am umplut pipa și m-am întins după cutia de chibrituri. A urmărit asta încântată. Fumătorii de pipă sunt tipi puternici. Eu am s-o dezamăgesc.
― Am încercat să te scot din chestia asta, i-am zis. Nu È™tiu exact de ce. Oricum, nu mai este treaba mea. Mi-am încasat porÈ›ia noaptea trecută, È™i n-am reuÈ™it să adorm decât cu ajutorul unei sticle. Acum e cazul poliÈ›iei È™i am fost avertizat să nu mă bag.
― Motivul pentru care n-ai vrut să mă amesteci, a continuat ea calm, este acela că te-ai gândit că poliÈ›ia n-o să creadă că am coborât aseară până acolo, numai din curiozitate. AÈ™ fi fost suspectă È™i m-ar fi bătut la cap până mă zăpăceau.
― De unde È™ti că eu nu te consider suspectă?
― PoliÈ›iÈ™tii sunt È™i ei oameni, a zis, fără legătură cu întrebarea mea.
― Erau, atunci când au intrat în poliÈ›ie.
― O, eÈ™ti cinic în dimineaÈ›a asta. A aruncat o privire scormonitoare de jur împrejur. Te descurci bine aici? Financiar, vreau să zic. Cu mobila asta...
Am mârâit.
― Sau ar trebui să încerc să-mi văd de treburile mele È™i să nu pun întrebări impertinente?
― Ar merge, dacă ai încerca?
― Acum suntem chit. Spune-mi, de ce m-ai acoperit aseară? A fost din cauză că am păr roÈ™cat È™i o figură drăguță?
N-am zis nimic.
― Am să mai încerc. Þi-ar place să È™tii cui aparÈ›inea colierul de jad?
Am simțit cum mi-a înțepenit fața. M-am gândit, dar nu eram sigur. Mi-am adus brusc aminte. Nu-i spusesem nici un cuvânt despre vreun colier de jad.
Am luat chibriturile și mi-am aprins din nou pipa.
― Nu foarte mult, am zis. De ce?
― Pentru că È™tiu.
― Aha!
― Ce faci tu atunci, când ai cu adevărat chef de vorbă? MiÈ™ti degetele de la picioare?
― Ai venit aici ca să-mi povesteÈ™ti ceva. PovesteÈ™te-mi mai repede.
Ochii ei au clipit și mi s-au părut pentru un moment, triști. Și-a strecurat limba printre dinți și a rămas așa câteva clipe, privind fix biroul. Apoi a dat din umeri și mi-a zâmbit candid.
― Of, È™tiu că sunt al naibii de curioasă. Dar e glasul sângelui, tata a fost poliÈ›ist. Se numea Cliff Riordan È™i a fost È™eful poliÈ›iei din Bay City, timp de È™apte ani. Presupun că ăsta e motivul.
― Parcă îmi amintesc. Ce s-a întâmplat cu el?
― A fost concediat. Asta l-a distrus. O bandă de pungaÈ™i condusă de un anume Laird Brunette a reuÈ™it să instaleze un primar. L-au mutat pe tata la Biroul de înregistrări È™i Identificări, care în Bay City e cât un pliculeÈ› de ceai. Tata a renunÈ›at, a tăiat frunza la câini câțiva ani, apoi a murit. Curând după aceea a murit È™i mama. Sunt singură de doi ani.
― ÃŽmi pare rău.
A stins țigara. Nu avea urme de ruj pe filtru.
― Singurul motiv pentru care te plictisesc cu asta este acela că mă descurc uÈ™or cu poliÈ›iÈ™tii. Presupun că ar fi trebuit să-È›i spun aseară. ÃŽn dimineaÈ›a asta am aflat cine se ocupă de caz È™i m-am dus să-l văd. La început a fost puÈ›in supărat pe tine.
― Nu-i nimic. Chiar dacă i-aÈ™ fi spus adevărul, tot nu m-ar fi crezut. Ce poate să-mi facă? ÃŽmi mănâncă o ureche È™i cu asta basta.
Părea afectată. M-am ridicat și am deschis și cealaltă fereastră. Zgomotul traficului de pe bulevard a pătruns în valuri. Mă simțeam îngrozitor. Am deschis sertarul de jos al biroului, am scos sticla și mi-am turnat un pahar.
Domnișoara Riordan mă urmărea cu dezaprobare. Nu mai eram un tip puternic. Am băut ce era în pahar, am pus sticla la loc și m-am așezat.
― Nu mi-ai oferit È™i mie, a spus cu răceală.
― ÃŽmi pare rău. E abia ora unsprezece sau chiar mai devreme. Nu m-am gândit că vrei.
Ochii i s-au încrețit la colțuri.
― E un compliment?
― ÃŽn cercul meu, da.
S-a gândit la asta. Nu însemna nimic pentru ea. Nu însemna nimic, nici pentru mine. Dar băutura mă făcea să mă simt ceva mai bine.
S-a aplecat și a tras încet geanta de-a lungul biroului.
― N-ai vrea să angajezi un ajutor, nu-i aÈ™a? Nici măcar dacă te-ar costa numai un cuvânt amabil, din când în când?
― Nu.
A dat din cap.
― M-am gândit că n-o să vrei. Mai bine își spun ce È™tiu È™i mă duc acasă.
N-am zis nimic. Mi-am aprins din nou pipa. Te face să pari preocupat, chiar atunci când nu te gândești la nimic.
― ÃŽn primul rând, m-am gândit că un colier de jad ca acela e o piesă de muzeu, foarte bine cunoscută.
Am ținut chibritul în sus, încă arzând și am urmărit flacăra apropiindu-se de degete. Atunci am suflat cu blândețe și am aruncat bățul în scrumieră.
― Nu È›i-am spus nimic despre un colier de jad.
― Tu nu, dar locotenentul Randall, da.
― Ar trebui să-i coasă gura.
― ÃŽl cunoÈ™tea pe tata. I-am promis că nu spun nimănui.
― Mi-ai spus mie.
― Știai deja, prostule. Și-a ridicat mâna ca È™i când ar fi vrut să-È™i acopere gura, dar s-a oprit la jumătatea drumului È™i a pus mâna la loc, apoi a clipit. Bine jucat.
― Știai, nu-i aÈ™a?, a întrebat apăsat.
― Eu credeam că e vorba despre diamante. O brățară, o pereche de cercei, un pandantiv, trei inele, dintre care unul avea È™i smaralde.
― Nu-i prea amuzant. Chiar deloc.
― Jad Fei Tsui. Foarte rar. Mărgele sculptate, de È™ase carate fiecare, È™aizeci de bucăți. Face optzeci de mii de dolari.
― Ai niÈ™te ochi căprui frumoÈ™i, È™i o faci pe durul.
― Ei bine, cui îi aparÈ›ine È™i cum ai aflat?
― Am aflat foarte uÈ™or. M-am gândit ca cel mai bun bijutier din oraÈ™ ar trebui să È™tie, aÈ™a că m-am dus la managerul de la Block's. I-am spus că sunt scriitoare È™i vreau să scriu un articol despre pietre preÈ›ioase rare È™i aÈ™a mai departe ― È™tii tu.
― AÈ™a că el a crezut în părul tău roÈ™cat È™i în chipul tău frumos.
S-a însorit vizibil.
― Mi-ar fi spus oricum. AparÈ›ine unei doamne bogate, care locuieÈ™te în Bay City, pe o proprietate aproape de canion. Doamna Lewin Lockridge Grayle. SoÈ›ul ei este om de afaceri, bancher sau aÈ™a ceva, enorm de bogat, vreo douăzeci de milioane. Avea o staÈ›ie de radio în Beverly Hills, staÈ›ia KFDK È™i doamna lucra acolo. S-au căsătorit de cinci ani. Domnul Grayle este mai în vârstă, cam bolnav, stă acasă È™i înghite calomel în timp ce doamna Grayle se distrează în oraÈ™.
― Managerul ăsta de la Block's e un tip tare bine informat!
― Nu È™tiu toate astea de la el, prostule. Doar despre colier. Restul le-am aflat de la Giddy Gertie Arbogast.
Am scos din nou sticla.
― Doar n-ai de gând să devii unul dintre detectivii aceia beÈ›i, nu-i aÈ™a?, m-a întrebat neliniÈ™tită.
― De ce nu? Ei își rezolva întotdeauna cazurile, fără măcar să transpire. Continua povestea.
― Giddy Gertie este editor la Chronicle. ÃŽl cunosc de mulÈ›i ani. CântăreÈ™te cam o sută È™i are mustaÈ›a gen Hitler. A căutat în arhivă ceva despre familia Grayle. PriveÈ™te.
A scotocit în geantă, a scos o fotografie și a împins-o spre mine.
Era o blondă. O blondă în stare să facă un călugăr să spargă ferestrele cu vitralii. Era îmbrăcată în haine de stradă, alb cu negru și purta pălărie. Părea puțin cam trufașă, nu prea tare. Orice s-ar spune, era frumoasă. Vreo treizeci de ani. Am luat o gură de băutură și am simțit cum îmi arde gâtul.
― Ia-o de aici, am spus. O să încep să È›opăi.
― De ce, pentru tine am luat-o. O s-o întâlneÈ™ti, nu-i aÈ™a?
Am privit din nou fotografia, apoi am strecurat-o sub sugativă.
― Diseară la unsprezece, ar fi bine?
― Ascultă, nu te È›ine numai de bancuri, domnule Marlowe. Am vorbit cu ea la telefon. O să te primească.
― AÈ™a începe totul.
A făcut un gest nervos, așa că am încetat să mă mai prostesc și mi-am refăcut mutra încruntată.
― De ce vrea să mă vadă?
― Colierul, bineînÈ›eles. Uite cum a fost. I-am dat telefon È™i am avut o grămadă de probleme încercând să vorbesc cu ea, dar am reuÈ™it, i-am spus È™i ei textul pe care îl spusesem tipului de la Block's, dar n-a mers. Se purta ca È™i când ar fi fost mahmură. A spus ceva despre vorbit cu secretara, dar am reuÈ™it s-o È›in la telefon È™i am întrebat-o dacă e adevărat că are un colier de jad Fei Tsui. După un timp a răspuns că da. Am întrebat-o dacă aÈ™ putea să-l văd. A vrut să È™tie de ce. Am plasat din nou textul acela, dar iar n-a mers. O auzeam căscând È™i răstindu-se la cineva pentru că i-a făcut legătura cu mine. Atunci i-am spus că lucrez pentru Philip Marlowe. A zis: „Nu zău! Chiar aÈ™a?"
― Incredibil! Doamnele din înalta societate vorbesc ca niÈ™te stricate.
― Știu eu, a zis domniÈ™oara Riordan cu dulceață în glas, poate unele chiar sunt stricate. Am întrebat-o dacă are un telefon direct È™i mi-a spus că nu e treaba mea. Dar n-a închis. Nostim, nu?
― Era preocupată de colier È™i nu È™tia ce amestec ai tu. Sau poate o fi auzit deja de la Randall. DomniÈ™oara Riordan a dat din cap.
― Nu, l-am sunat mai târziu È™i nu È™tia cui aparÈ›ine colierul, l-am spus eu È™i era foarte surprins că am aflat.
― O să se obiÈ™nuiască cu tine, am zis. N-are încotro. Și pe urmă?
― Atunci i-am zis doamnei Grayle: „Încă îl mai vreÈ›i înapoi, nu?". Chiar aÈ™a. N-am È™tiut cum să spun altfel. Trebuia să zic ceva È™ocant. A mers. Mi-a dat imediat un alt număr de telefon. Am sunat-o acolo È™i i-am spus că vreau s-o văd. A părut surprinsă, aÈ™a că a trebuit să-i spun povestea. Nu i-a plăcut. Dar se întreba de ce nu auzise nimic despre Marriott. Presupun că s-a gândit că a plecat cu banii. O să o văd la ora două. O să îi spun cât de drăguÈ› È™i cât de discret eÈ™ti È™i că vei fi atât de amabil, încât să o ajuÈ›i să recapete colierul, dacă mai există vreo È™ansă È™i aÈ™a mai departe. Este deja interesată.
N-am spus nimic. O priveam fix. Părea dezamăgită.
― Ce se întâmplă? Am greÈ™it?
― Nu înÈ›elegi că ăsta este de acum cazul poliÈ›iei È™i am fost avertizat să nu mă amestec?
― Doamna Grayle are tot dreptul să te angajeze, dacă vrea să o facă.
― Să facă ce?
A deschis și a închis geanta cu gesturi nervoase.
― O, Doamne! O femeie ca asta... cu privirea asta... arătând aÈ™a de bine... S-a oprit È™i È™i-a muÈ™cat buza. Ce fel de om era Marriott?
― Nu l-am Cunoscut prea bine. Cred că era un afemeiat. Nu prea mi-a plăcut.
― Genul care atrage femeile?
― Unele. Altele l-ar scuipa.
― Se pare că pe doamna Grayle a atras-o. A ieÈ™it cu el.
― Probabil că iese cu o sută de bărbaÈ›i. Sunt foarte puÈ›ine È™anse să găsim colierul acum.
― De ce?
M-am ridicat, m-am dus într-un capăt al biroului și am bătut tare cu pumnul în perete. Þăcănitul mașinii de scris din partea cealaltă a încetat un moment, apoi a început din nou. M-am dus la fereastra deschisă și m-am uitat în jos, la spațiul dintre clădirea mea și hotelul Mansion House. Mirosul de cafea era atât de tare, încât puteai să stai pe el. M-am întors la birou, am pus sticla de whisky la loc în sertar, l-am închis și m-am așezat. Mi-am aprins pipa pentru a opta sau a noua oară și am privit cu atenție peste paharul pe jumătate gol, la fața mică, serioasă și cinstită a domnișoarei Riordan.
Puteai să îndrăgești chipul ăsta. Sunt multe blonde atrăgătoare care nu valorează mai mult de zece cenți duzina, dar asta e o fată care îți rămâne întipărită în minte, i-am zâmbit.
― Ascultă, Anne. Uciderea lui Marriott a fost o greÈ™eală prostească. Banda din spatele acestui jaf n-ar fi făcut niciodată aÈ™a ceva. Probabil că vreun tâmpit pe care l-au angajat ca să È›ină un pistol în mână È™i-a pierdut capul. Marriott a făcut o miÈ™care greÈ™ită È™i cretinul l-a lovit; totul s-a întâmplat atât de repede, încât nimeni n-a putut să intervină. E vorba de o bandă bine organizată, care are informaÈ›ii sigure despre bijuterii È™i doamnele care le poartă. Cer sume moderate ca recompensă È™i joacă cinstit. ÃŽn cazul ăsta e o crimă grosolană care nu se potriveÈ™te deloc. Eu cred că cel care a făcut-o e mort de câteva ore, aruncat în Pacific cu greutăți legate la picioare. Iar colierul ori este în Pacific, ori ― dacă È™tiu valoarea lui adevărată ― l-au ascuns undeva È™i n-o să aibă curajul să-l scoată ani buni, de-acum înainte. Sau, dacă banda e suficient de mare, s-ar putea ca bijuteria să apară în alt colÈ› al lumii. Cei opt mii pe care i-au cerut par a fi foarte puÈ›in, dacă avem în vedere valoarea reală. Pe de altă parte, e un obiect greu de vândut. Oricum, de un lucru sunt sigur: n-au vrut să omoare pe nimeni.
Anne Riordan mă asculta, cu buzele întredeschise, cu o figură fascinată, parcă l-ar fi privit pe Dalai Lama.
A închis gura încetișor și a dat din cap.
― EÈ™ti minunat, a spus cu blândeÈ›e. Dar eÈ™ti trăsnit.
S-a ridicat și a tras geanta spre ea.
― Te duci să vorbeÈ™ti cu tipa sau nu?
― Randall nu mă poate opri, dacă dorinÈ›a este a ei.
― Bine. Eu mă duc la un alt editor ca să văd ce mai pot să aflu. Poate despre viaÈ›a ei amoroasă. Ar trebui să aibă, nu?
Fața ei încadrată de părul castaniu era melancolică.
― Cine n-are, am mormăit.
― Eu n-am avut niciodată. Nu ceva serios.
M-am ridicat și mi-am pus mâna la gură. Mi-a aruncat o privire ascuțită și s-a îndreptat către ușă.
― Ai uitat ceva, am spus.
S-a oprit și s-a întors.
― Ce? S-a uitat pe toată suprafaÈ›a biroului.
― Știi foarte bine, ce!
S-a întors la birou și m-a privit serioasă.
― De ce l-ar ucide pe tipul care l-a omorât pe Marriott, dacă nu vor crime?
― Pentru că e genul de tip care va fi prins la un moment dat È™i poate vorbi, atunci când e lăsat fără droguri. Vreau să spun, că n-ar ucide un client.
― De ce eÈ™ti atât de sigur că ucigaÈ™ul se droga?
― Nu sunt sigur. Bănuiesc. Majoritatea ăstora se droghează.
― Da? S-a ridicat, a dat din cap È™i a zâmbit. Cred că la asta te refereai. A căutat puÈ›in în geantă È™i a pus pe masă un pachet mic, învelit în hârtie.
L-am luat, am desprins cu atenție banda adezivă și am desfăcut hârtia. Înăuntru se aflau trei țigări rusești cu filtru de hârtie. Am privit-o. Tăcea.
― Știu că n-ar fi trebuit să le iau, a zis abia respirând. Dar eram sigură că sunt droguri. Până acum erau puse doar în hârtie, dar în ultima vreme am văzut în Bay City că le pun È™i în È›igări. Am văzut de mai multe ori. M-am gândit că n-ar fi frumos ca bietul om să fie găsit mort cu marihuana în buzunar.
― Ar fi trebuit să iei È™i cutia, am spus liniÈ™tit. Era plină de tutun È™i praf. Iar faptul că era goală a trezit suspiciuni.
― N-am putut... cu tine acolo. Eu... am vrut să mă întorc È™i să o iau. Dar n-am avut destul curaj. Ai avut probleme?
― Nu, de ce să am?
Am mințit.
― Mă bucur, a spus îngândurată.
― De ce nu le-ai aruncat?
S-a gândit la asta, cu geanta pe umăr și pălăria aceea absurdă înclinată atât de tare, încât îi acoperea un ochi.
― Poate pentru că sunt fiică de poliÈ›ist. Nu poÈ›i să arunci o probă.
Avea un zâmbet gingaș și vinovat, iar obrajii erau îmbujorați. M-am înfiorat.
― Ei bine...
Cuvintele pluteau în aer ca fumul într-o cameră închisă. Buzele i-au rămas întredeschise, ca și când ar fi vrut să continue. Am lăsat-o așa. S-a îmbujorat și mai tare.
― ÃŽmi pare îngrozitor de rău. N-ar fi trebuit să fac asta.
Nici acum n-am zis nimic. S-a dus repede la ușă și a ieșit.



Capitolul 14

M-am jucat un timp cu una dintre țigările acelea lungi, rusești, apoi le-am aranjat pe toate într-un șir, una lângă alta, și m-am așezat comod în scaunul care scârțâia. Nu poți arunca o probă clară. De fapt, ce era așa de clar? Că un om fuma ocazional droguri, un om care părea atras de orice lucru exotic. Pe de altă parte, o mulțime de tipi fumează marihuana, cântăreți, puști de liceu sau fete drăguțe, care au renunțat la lupta cu viața. Hașiș american. O buruiană care crește oriunde. Cultivarea e ilegală. În concluzie, America e plină de așa ceva.
Am stat și mi-am pufăit pipa, ascultând țăcănitul mașinii de scris aflate dincolo de peretele biroului meu, zgomotul traficului de pe Hollywood Boulevard și primăvara vâjâind prin aer, ca o pungă de hârtie ce se târăște de-a lungul unui trotuar de beton.
Þigările erau mari, ca mai toate cele rusești, iar marihuana e o iarbă grosolană. Hemp indian. Hașiș american. Proba. Doamne, ce pălărie purta! Mă durea capul. Rahat.
Mi-am luat briceagul, am scos o lamă mică și ascuțită, alta decât cea cu care îmi curăț pipa, și am luat una dintre țigări. Ce ar face un chimist de la poliție? Ar tăia țigara pe mijloc și ar examina conținutul la microscop, pentru început. S-ar putea întâmpla să găsească ceva neobișnuit. Șanse mici, dar ce naiba, e plătit pentru asta.
Am despicat deci, una. Fiitrul era greu de străpuns. Nu-i nimic, eu sunt un tip dur; l-am tăiat. Nimic nu-mi stă în cale.
Din filtru au apărut niște bucățele răsucite de hârtie lucioasă, unele tipărite. M-am îndreptat pe scaun și am încercat să le ordonez, dar alunecau pe masă: am luat altă țigară și am studiat filtrul. Apoi, m-am apucat din nou de lucru, după altă metodă. Am despicat țigara până la locul unde începea filtrul. Hârtia era subțire peste tot, puteam simți ce era înăuntru. Am detașat filtrul cu atenție, apoi, cu și mai multă atenție, l-am tăiat longitudinal, exact atât cât trebuie. Înăuntru se afla o altă bucățică de hârtie răsucită, neatinsă, de data asta.
Am scos-o, foarte mândru. Era o carte de vizită, subțire, sidefie. Avea gravate discret câteva cuvinte, în colțul din stânga jos, un număr de telefon din Stillwood Heights. În colțul din dreapta jos, textul: „Numai cu programare". În mijloc, ceva mai mare, dar tot discret: „Jules Amthor". Dedesubt, un pic mai mic: „Psihiatru".
Am luat a treia țigară. De data asta am reușit, cu multă dificultate, să scot bucățica de hârtie fără să tai nimic. Era la fel. Am pus-o la loc.
M-am uitat la ceas, am pus pipa în scrumieră, apoi a trebuit să mă uit din nou 1a ceas ca să-mi dau seama cât e ora. Am înfășurat într-o bucată de hârtie de ziar cele două țigări tăiate și cartea de vizită stricată, apoi, într-o altă bucată, țigara întreagă. Am încuiat ambele pachete în birou.
Am rămas cu gândul la cartea de vizită. Jules Amthor, psihiatru, numai cu programare, număr de telefon din Stillwood Heights. Trei asemenea hârtiuțe, în interiorul a trei țigări cu droguri dintr-o tabacheră chinezească sau japoneză învelită în mătase, imitând o carapace de broască țestoasă, un articol care ar costa între treizeci și cinci și șaptezeci și cinci de cenți într-un magazin oriental, ceva de genul Hooey Phooey Sing sau Long Sing Tung, unde un japonez manierat se hlizește la tine și râde din inimă atunci când îi spui că tămâia Moon of Arabia miroase ca fetele din bordelul lui Frisco Sadie.
Și toate astea în buzunarul unui om care a murit și care mai avea în buzunar o tabacheră cu adevărat scumpă, conținând țigări pe care chiar le fuma.
N-avea nici o logică. Poate că uitase de ele. Poate nici nu-i aparțineau. Poate le găsise în holul unui hotel și uitase să le predea. Uitase că le are asupra sa. Jules Amthor, psihiatru.
A sunat telefonul și am răspuns neatent. Era vocea puternică a unui polițist plin de el. Era Randall.
Nu lătra. Era rece ca gheața.
― Deci, nu È™tiai cine e fata din noaptea trecută. Și ea te-a luat de pe bulevard È™i v-aÈ›i plimbat până acolo. Frumoasă minciună, Marlowe.
― Poate ai È™i tu o fată È™i nu È›i-ar place ca tot soiul de reporteri să sară din tufiÈ™uri È™i să-È›i bage bliÈ›ul în față.
― M-ai minÈ›it.
― Mi-a făcut plăcere.
A tăcut un moment, ca și când ar fi trebuit să ia o hotărâre.
― Să trecem peste asta, a zis. A venit È™i mi-a spus povestea ei. Este fata unui om pe care, întâmplător, îl cunosc È™i îl respect.
― Ea È›i-a povestit È›ie, tu i-ai povestit ei.
― l-am spus câte ceva, a zis rece. Din anumite motive. Pentru aceleaÈ™i motive te-am sunat È™i pe tine acum. Ancheta asta va fi secretă. Avem È™ansa să prindem banda asta de hoÈ›i de bijuterii È™i o vom face.
― Oh, dimineață era o bandă de criminali. ÃŽn regulă.
― Apropo, era praf de marihuana în È›igările din tabachera aia nostimă, cu dragoni pe ea. Sigur, nu l-ai văzut pe tip fumând aÈ™a ceva?
― Foarte sigur. ÃŽn prezenÈ›a mea a fumat numai din celelalte. Dar n-a fost cu mine tot timpul.
― ÃŽnÈ›eleg. Ei bine, asta-i tot. Þine minte ce È›i-am spus aseară. Nu încerca să te bagi în cazul ăsta. Tot ce vrem de la tine e să stai cuminte. Altfel...
A făcut o pauză. Am căscat în microfon.
― Am auzit zgomotul ăsta. Poate crezi că nu sunt în stare să-È›i fac necazuri. Ba, sunt. O singură miÈ™care greÈ™ită È™i te arestez ca martor.
― Vrei să zici că ziarele nu vor afla de cazul ăsta?
― Vor È™ti despre crimă, dar nu È™i ce e în spatele ei.
― Nici tu n-o să È™ti.
― Te-am avertizat de două ori, a zis. A treia oară, gata.
― VorbeÈ™ti prea mult, pentru un tip care È™tie ce să facă.
Mi-a trântit telefonul în nas pentru fraza asta. OK, dă-l dracului, n-are decât să-și bată capul.
M-am plimbat puțin în jurul biroului ca să mă calmez, mi-am pus ceva de băut, m-am uitat din nou la ceas fără să-mi dau seama cât e ora și m-am așezat iarăși la birou.
Jules Amthor, psihiatru, numai cu programare. Dă-i timp și bani, că el vindecă orice, de la un soț impotent, până la o mușcătură de lăcustă. Trebuie să fie un expert în aventuri amoroase, femei care dorm singure și nu le place, băieți și fete care și-au luat lumea-n cap și nici nu mai scriu acasă, probabil că răspunde și la întrebări de genul: „Să-mi vând proprietatea acum sau s-o mai păstrez un an?", „Discursul ăsta îmi va dăuna în ochii publicului sau mă va face să par mai respectabil?". Vin să-i plângă pe umăr bărbați puternici, care zbiară ca leii la birou și de fapt, sunt moi ca mămăliga. Dar cel mai mult e căutat de femei, femei grase,care respiră greu, femei slabe care se topesc, femei bătrâne care visează, femei tinere care își imaginează că au complexele Electrei, femei de toate dimensiunile, formele și vârstele, dar cu un lucru în comun: banii. La domnul Jules Amthor nu există Joia Săracilor. Întâi se plătește cu bani gheață. Târfe bogate, care probabil, se târguiesc la nota de plată a laptelui, îl plătesc imediat.
Un iluzionist, un circar și un tip a cărui carte de vizită e introdusă în niște țigări cu droguri, găsite asupra unui mort. Începea să devină interesant. Am luat telefonul și am cerut operatorului să-mi dea numărul acela din Stillwood Heights.



Capitolul 15

A răspuns o voce de femeie, o voce răgușită și cu accent străin.
― Aloo!
― Pot să vorbesc cu domnul Amthor?
― Regret, nu. ÃŽmi parre foarrte rrău. Amthor nu vorrbeeÈ™te niciodaată laa telefoon. Eu sunt secretaara lui. ÃŽmi lăsaaÈ›i un mesaj?
― Care este adresa lui acolo? AÈ™ vrea să-l văd.
― Aa, vreÈ›i o consuitaaÈ›ie. Va fi încântaat, dar este foarte ocupat. Când dorriÈ›i să-l vedeÈ›i?
― Cât mai repede. Azi.
― Oh, se simÈ›i un regret în voce, asta nu see poaate. Poate săptămâna viitoaare. Să consult agenda.
― Știi ce, lasă agenda. Ai un creion?
― Dar, bineînÈ›eles că am un creion. Eu...
― Notează. Numele meu e Philip Marlowe. Adresa este 615 Cahuenga Building, Hollywood. Asta e pe bulevardul Hollywood, lângă Ivar. Numărul de telefon este Glenview 7537. I-am dictat literă cu literă părÈ›ile mai dificile È™i am aÈ™teptat.
― Da, domnul Marlowe, am notat.
― Vreau să-l vad pe domnul Amthor în legătură cu un om numit Marriott. Am spus È™i numele ăsta pe litere. Este urgent. E o chestie de viață È™i de moarte. Vreau să-l văd repede. R-e-p-e-d-e. Imediat, cu alte cuvinte. E clar?
― VorrbiÈ›i foarrte ciudat, a spus vocea cu accent străin.
― Deloc. Am luat telefonul È™i l-am zgâlțâit. Mă simt bine. AÈ™a vorbesc eu de obicei. E vorba despre o treabă bizară. Domnul Amthor va dori cu siguranță să mă vadă. Sunt detectiv particular. Dar nu vreau să mă duc la poliÈ›ie, până nu ne întâlnim.
Vocea a înghețat brusc.
― Oo, sunteÈ›i de la poliÈ›ie, nu?
― Uite, ce e. Sunt de la poliÈ›ie, nu. Sunt detectiv particular. Privat. Dar este la fel de urgent. Mă cauÈ›i din nou, da? Ai numărul de telefon, da?
― Da, am numărul de telefon. Domnul Marriott e bolnaav?
― Ei, nu e chiar în formă. Deci îl cunoÈ™ti?
― A, nu. Dar aÈ›i spus că e o chestiunee de viaață È™i de moarrte. Domnul Amthor vindecă multă lume.
― De data asta a dat-o în bară. AÈ™tept telefonul. Am închis È™i m-am întins după sticla de pe birou.
Mă simțeam ca și când aș fi trecut prin mașina de tocat. Peste zece minute a sunat telefonul și vocea a spus:
― Domnul Amthor vă va primi la ora È™aase.
― E-n regulă. Care-i adresa?
― Vă trimite o maÈ™ină.
― Am È™i eu maÈ™ină. Dă-mi doar...
― Vă trimite o maÈ™ină, a spus vocea foarte rece È™i telefonul s-a închis.
M-am uitat încă o dată la ceas. Aveam timp suficient pentru masa de prânz. Ultima înghițitură de whisky îmi ardea stomacul. Nu îmi era foame. Am aprins o țigară. Parcă aș fi gustat din batista instalatorului. L-am salutat pe domnul Rembrandt, mi-am luat pălăria și am ieșit. Eram la jumătatea drumului către lift, când brusc mi-a venit ideea. Fără vreun motiv anume, fără vreun sens, ca și când mi-ar fi căzut o cărămidă în cap. M-am oprit, m-am rezemat de peretele de marmură, mi-am dat pălăria pe spate și am început să râd.
O fată care a trecut pe lângă mine mergând de la lift către biroul ei s-a întors și mi-a aruncat o privire, care în general te face să te simți ca o gaură într-un ciorap. Am salutat-o, ridicând mâna și m-am întors. Am telefonat unei companii care se ocupa cu afaceri imobiliare.
― PuteÈ›i găsi un act de proprietate având numai adresa proprietății?, am întrebat.
― Desigur, avem un index. SpuneÈ›i.
― 1644 West 54-th Place. AÈ™ vrea să È™tiu câte ceva despre condiÈ›iile din titlul de proprietate.
― Am să vă caut eu. Care e telefonul? A sunat după trei minute.
― LuaÈ›i ceva de scris. Este parcela 8, zona II, cuprinsă între Caraday Addition È™i Mapiewood Tract, numărul 4. Proprietarul, grevat de oarece datorii, este Jessie Pierce Florian, văduvă.
― Mda. Ce datorii?
― Impozite, chitanÈ›e de plată a îmbunătățirilor ce se fac din zece în zece ani È™i un împrumut de 2600 $ pentru care a garantat cu casa.
― VreÈ›i să spui că o pot da afară după o înÈ™tiinÈ›are venită cu zece minute înainte?
― Nu chiar aÈ™a de repede, dar mult mai repede decât, dacă ar fi fost vorba de o ipotecă. Nu e nimic neobiÈ™nuit, exceptând suma. E mare pentru zona aceea, în afară de cazul în care este o casă nouă.
― E o casă foarte veche È™i în stare foarte proastă. O mie È™i cinci sute ar fi deja prea mult.
― Atunci e chiar neobiÈ™nuit, pentru că acest contract datează de acum patru ani.
― Cine a făcut asta? Vreo companie de investiÈ›ii?
― Nu. O persoană particulară. Un om numit Lindsay Marriott. O.K.?
Nu mai țin minte ce i-am spus sau în ce fel i-am mulțumit. Probabil, că au fost cuvinte goale. Mă uitam pe pereți, gânditor.
Stomacul și-a revenit dintr-o dată. Îmi era foame. M-am dus la Mansion House Coffee Snop și am luat masa de prânz, apoi am scos mașina din parcarea de lângă clădire.
Am luat-o spre sud, apoi spre est, către West 54-th Piace. De data asta, n-aveam nici un fel de băutură la mine.



Capitolul 16

Cartierul arăta exact ca și cu o zi în urmă. Strada era pustie, cu excepția unei camionete de înghețată, două Ford-uri în parcare și un nor de praf într-un colț. Am trecut încet prin dreptul numărului 1644, am parcat ceva mai încolo și am studiat casele de pe ambele părți ale străzii. M-am întors și m-am oprit, privind pajiștea uscată și neîngrijită. Casa părea pustie, dar probabil nu era. Balansoarul singuratic de pe verandă era în aceeași poziție ca și ieri. Pe alee era o hârtie aruncată. Am ridicat-o, i-am tras un șut și atunci am văzut mișcându-se perdeaua de la fereastra din fața casei alăturate.
Iarăși Bătrâna Spioană. Am căscat de plictiseală și am salutat-o, scoțând pălăria. Un nas ascuțit se lipise de partea interioară a geamului. Păr alb deasupra lui și ochi despre care nu puteam să spun nimic din locul unde mă aflam. Am pornit de-a lungul aleii, în timp ce ochii mă urmăreau. M-am îndreptat spre casă. Am urcat treptele de lemn și am sunat.
Ușa s-a deschis cu zgomot. Era o individă înaltă, bătrână, cu o bărbie ca de iepure. Văzuți de aproape, ochii erau ascuțiți, ca lumina ce se reflectă în apa liniștită. Mi-am scos pălăria.
― SunteÈ›i cea care a sunat la poliÈ›ie în legătură cu doamna Florian?
Mă privea neprietenos și mă studia. Probabil n-a scăpat nici alunița de pe omoplatul drept.
― N-am spus că sunt, tinere, È™i n-am spus nici că nu sunt. Cine eÈ™ti dumneata?
Era o voce foarte sonoră, în stare să acopere zgomotul unei petreceri.
― Sunt detectiv.
― Pentru Dumnezeu, de ce nu spui aÈ™a? Ce-a mai făcut? N-am mai văzut nimic, deÈ™i n-am scăpat nici un minut. Henry face toate cumpărăturile pentru mine. Nu s-a mai întâmplat nimic interesant acolo.
A lăsat ușa exterioară deschisă și m-a poftit înăuntru. Holul mirosea a lac pentru lemn. Conținea multă mobilă închisă la culoare, care odată fusese la modă, cu lemn încrustat .și sculpturi în colțuri. Am intrat în camera din față, plină cu obiecte din bumbac și dantelă agățate oriunde puteai să bați un cui.
― Nu te-am mai văzut până acum?, m-a întrebat deodată cu o notă de suspiciune în glas. Sunt sigură că te cunosc. EÈ™ti cel care...
― Exact. TotuÈ™i, sunt detectiv. Cine e Henry?
― A, un băieÈ›el negru care îmi face cumpărăturile. Ei bine, ce doreÈ™ti, tinere?
Și-a netezit cu mâna șorțul curat, alb cu roșu și mi-a aruncat o privire vioaie. A închis și a deschis gura de câteva ori pentru a-și potrivi proteza.
― Au trecut ieri pe aici ofiÈ›erii, după ce au fost la doamna Florian?
― Ce ofiÈ›eri?
― Cei îmbrăcaÈ›i în uniformă, am spus răbdător.
― Da, au trecut pe aici puÈ›in. Nu È™tiau nimic.
― Poate mi-l descrieÈ›i pe tipul acela solid ― cel care avea o armă È™i care v-a făcut să telefonaÈ›i la poliÈ›ie.
L-a descris cu multă acuratețe. Era chiar Malloy.
― Ce tip de maÈ™ină conducea?
― O maÈ™ină mică. Cu greu reuÈ™ea să intre în ea.
― Asta-i tot ce-mi puteÈ›i spune? Acest om e un criminal!
A rămas cu gura căscată, dar ochii erau încântați.
― Pentru Dumnezeu, aÈ™ vrea să-È›i pot spune mai multe, tinere, dar niciodată nu m-am priceput la maÈ™ini. Criminal? Nu poÈ›i fi în siguranță deloc în oraÈ™ul ăsta. Când am venit aici, acum douăzeci È™i doi de ani, nici măcar nu ne încuiam uÈ™ile. Acum sunt gangsteri, È™i poliÈ›iÈ™ti corupÈ›i, È™i politicieni care se luptă între ei cu mitralierele, aÈ™a am auzit. Este scandalos ceea ce se întâmplă, tinere.
― Mda. Ce È™tiÈ›i despre doamna Florian?
Gura ei mică s-a zbârcit.
― Nu este o vecină bună. Pune radioul să cânte tare la miezul nopÈ›ii. Cântă. Nu vorbeÈ™te cu nimeni.
A făcut o pauză.
― Nu sunt sigură, dar cred că bea.
― Are mulÈ›i musafiri?
― N-are musafiri deloc.
― Dumneavoastră trebuie să È™tiÈ›i asta, doamnă...
― Morrison. Pentru Dumnezeu. Ce altceva am de făcut, decât să mă uit pe fereastră?
― Pariez că e interesant! Doamna Florian locuieÈ™te aici de multă vreme?
― De vreo zece ani, socotesc eu. A avut un soÈ›. Mi se părea un om rău. A murit.
A făcut o pauză și s-a gândit.
― Cred că a fost o moarte naturală. N-am auzit altă variantă.
― I-a lăsat ceva bani?
Ochii i s-au închis și bărbia s-a retras. A respirat adânc.
― Ai băut, a constatat rece.
― Tocmai mi-am scos un dinte. Dentistul mi-a recomandat.
― Nu prea cred.
― Alcoolul nu e bun, decât ca medicament, am zis.
― Eu nu-l folosesc nici măcar ca medicament.
― Cred că aveÈ›i dreptate, am spus împăciuitor. I-a lăsat ceva bani? SoÈ›ul ei.
― De unde să È™tiu?
Gura avea mărimea unei prune uscate. Pierdusem.
― A mai fost cineva aici de când au venit ofiÈ›erii?
― N-am văzut.
― MulÈ›umesc foarte mult, doamnă Morrison. N-am să vă mai necăjesc. AÈ›i fost foarte amabilă È™i de mare ajutor.
M-am îndreptat spre ieșire și am deschis ușa. Ea m-a urmat, și-a dres vocea și a clătinat din nou din proteză de câteva ori.
― La ce număr ar trebui să sun? m-a întrebat înmuindu-se puÈ›in.
― University 4-5000. ÃŽntrebaÈ›i de locotenentul Nulty. Din ce trăieÈ™te? Milă?
― Ãsta nu e un cartier cu oameni miloÈ™i, a zis rece.
― Pun pariu că piesa asta a fost odată mândria lui Sioux Falls, am spus, privind fix la bufetul sculptat ce se afla în hol, pentru că nu încăpea în sufragerie. Avea muchiile arcuite È™i picioare subÈ›iri încrustate, iar pe partea din față era pictat un coÈ™ cu fructe.
― Masson City, a spus îmbunată. Da, domnule, am avut o casă frumoasă, eu È™i George. Foarte frumoasă.
Am deschis ușa, am ieșit și i-am mulțumit din nou. Acum zâmbea, un zâmbet la fel de ascuțit ca și privirea.
― PrimeÈ™te o scrisoare recomandată în prima zi a fiecărei luni, a adăugat deodată.
M-am întors și am așteptat. S-a aplecat spre mine.
― Am văzut poÈ™taÈ™ul sunând la ușă È™i dându-i ceva să semneze. ÃŽn prima zi a fiecărei luni. Apoi se îmbracă È™i pleacă. Se întoarce după foarte multă vreme. Cântă jumătate din noapte. Câteodată aÈ™ fi putut chema poliÈ›ia, atât de tare cânta.
Am atins-o ușor pe braț.
― SunteÈ›i una la o mie, doamnă Morrison.
Mi-am pus pălăria, am salutat-o și am plecat. La jumătatea drumului m-am gândit la ceva și m-am întors. Stătea în continuare după plasa de țânțari, cu ușa din spatele ei deschisă. Am urcat pe scări.
― Mâine e întâi, am spus, întâi aprilie. Ziua Păcălelilor. SunteÈ›i amabilă să observaÈ›i dacă își primeÈ™te scrisoarea recomandată?
Ochii au sclipit și a început să râdă, un râs hotărât, de femeie bătrână.
― Ziua Păcălelilor, a mormăit. Poate că n-o s-o primească.
Am lăsat-o râzând. Parcă era o găină care sughițe.



Capitolul 17

Am sunat și am ciocănrt la ușa vecina, dar n-a răspuns nimeni. Ușa exterioară nu era închisă. Am încercat ușa de la casă. Era descuiată. Am intrat.
Nimic nu era schimbat, nici măcar mirosul de gin. Nu erau cadavre pe podea. O sticlă murdară se afla pe o măsuță mică în spatele scaunului pe care doamna Florian stătuse ieri. Radioul era închis. M-am îndreptat către divan și m-am uitat în spatele pernelor. Același soldat mort, și încă unul lângă el acum.
Am strigat. Nici un răspuns. Mi s-a părut că aud o respirație lungă, tristă, un fel de oftat. Am trecut pe sub arcadă și am pătruns în hol. Ușa de la dormitor era puțin deschisă și geamătul venea din interior. Mi-am strecurat capul înăuntru și am privit.
Doamna Florian era în pat. Stătea întinsă pe spate, învelită până la bărbie cu o pătură de bumbac. Unul dintre ciucuri aproape îi intrase în gură. Fața ei lungă și palidă era vlăguită, pe jumătate moartă. Părul murdar acoperea perna. Ochii s-au deschis încetișor și m-au privit inexpresiv. Camera avea un miros care te îmbolnăvea, de băutură, de haine murdare și aer închis. Un ceas deșteptător de șaizeci și nouă de cenți, ticăia pe biroul a cărui vopsea gri deschis era pe ducă. Se pare că ticăia suficient de tare pentru a dărâma pereții. Deasupra lui, o oglindă arăta o imagine deformată a chipului femeii. Cufărul din care a luat fotografiile era încă deschis.
― Bună ziua, doamnă Florian. Nu vă simÈ›iÈ›i bine? Și-a lipit buzele încetiÈ™or, a pus buza de jos peste
cea de sus, apoi a scos limba, le-a umezit și și-a mișcat fălcile. Vocea suna ca o înregistrare veche și stricată. Ochii arătau că m-au recunoscut. Dar asta nu îi făcea plăcere.
― L-ai prins?
― Pe Moose?
― Sigur.
― Nu încă. Sper că în curând.
A clipit de câteva ori din ochi, apoi i-a iăsat întredeschiși, ca și când ar fi vrut să scape de un coșmar.
― Ar trebui să È›ii uÈ™a încuiată, am zis. S-ar putea să se întoarcă.
― Crezi că mi-e frică de Moose?
― AÈ™a mi s-a părut ieri, când am vorbit despre el. S-a gândit la asta. A gândi e o treabă complicată.
― Ai ceva de băut?
― Nu, azi n-am adus nimic, doamnă Florian. Nu prea am mai avut bani.
― Ginu-i ieftin. Și e bun.
― S-ar putea să ies ca să-È›i aduc, peste câtva timp. Deci, nu È›i-e teamă de Malloy?
― De ce mi-ar fi?
― O.K., deci nu È›i-e teamă de el. Atunci ce te sperie?
O lumină a sclipit în ochii ei, s-a păstrat un moment, apoi a dispărut din nou.
― Las-o baltă. Voi, poliÈ›iÈ™tii, să mă pupaÈ›i în fund.
N-am spus nimic. M-am rezemat de tocul ușii, mi-am pus o țigară în gură și am încercat să o ridic suficient de sus pentru a-mi atinge nasul cu ea. Este mai greu decât pare.
― PoliÈ›iÈ™tii, a spus încet, nu-l vor prinde niciodată pe băiatul ăsta. E bun, se descurcă È™i are prieteni. ÃŽÈ›i pierzi vremea.
― E doar rutină, am zis. Un fel de autoapărare. Unde ar putea fi acum?
A chicotit și și-a băgat gura sub pătura de bumbac.
― Rahat. PoliÈ›ist care o face pe deÈ™teptu'. Voi, băieÈ›i, chiar credeÈ›i că o să obÈ›ineÈ›i ceva.
― Mi-a plăcut Moose, am spus.
În ochii ei a apărut un licăr de interes.
― ÃŽl cunoÈ™ti?
― Am fost cu el ieri, când l-a omorât pe negru.
A deschis gura larg și și-a dat capul brusc pe spate, fără să facă mai mult zgomot, decât atunci când rupi o grisină. Pe față i se scurgeau lacrimi.
― Un tip mare È™i puternic, am zis. Un suflet bun. O dorea foarte mult pe Velma.
A căscat ochii.
― Am crezut că o căutau babacii ei, a spus blând.
― Da. Dar acum e moartă, tu ai spus. Nu mai e nimic de căutat. Unde a murit?
― Dalhart, Texas. A avut o răceală, pe urmă a coborât la plămâni È™i s-a dus.
― Erai acolo?
― La dracu, nu. Am auzit doar.
― Aha. Cine È›i-a spus, doamnă Florian?
― O dansatoare. Nu mai È™tiu numele. Poate o băutură bună ar ajuta. Mă simt ca Valea Moartă.
„Și arăți ca un catâr mort", am gândit, dar n-am spus-o cu voce tare.
― ÃŽncă ceva, am zis, È™i pe urmă poate ies să-È›i aduc niÈ™te gin. M-am uitat pe titlurile tale de proprietate, nu È™tiu ce mi-a venit.
A devenit țeapănă, ca o femeie de lemn îmbrăcată în pijama. Pleoapele s~au închis pe jumătate și respirația s-a oprit.
― Ai un împrumut prea mare garantat cu casa, având în vedere valoarea coborâtă a proprietăților din zona asta. E vorba de un tip numit Lindsay Marriott.
A clipit repede. Nici o altă mișcare. S-a holbat la mine.
― Lucram pentru el, a spus într-un târziu. Eram servitoare în casa lui. M-a ajutat puÈ›in.
Am scos țigara neaprinsă din gură, m-am uitat la ea fără nici un scop și am băgat-o înapoi.
― Ieri după-amiază, câteva ore după ce te-am văzut, domnul Marriott m-a căutat la birou. Mi-a oferit o slujbă.
― Ce fel de slujbă?
Vocea era și mai răgușită acum. Am ridicat din umeri.
― Nu-È›i pot spune asta. E confidenÈ›ial. Am fost la el noaptea trecută.
― EÈ™ti un ticălos deÈ™tept, a È›ipat È™i È™i-a miÈ™cat o mână.
M-am uitat la ea și n-am spus nimic.
― PoliÈ›ist deÈ™tept, a bombănit.
Mi-am plimbat o mână pe tocul ușii. Era lipicios. Imediat ce l-am atins am simțit nevoia să fac o baie.
― Ei, asta e tot. Mă întrebam cum vine treaba. ÃŽn definitiv, poate nu e nici o legătură. Doar o coincidență. Dar poate că înseamnă ceva...
― PoliÈ›ist deÈ™tept... Tu nu eÈ™ti poliÈ›ist adevărat... EÈ™ti un rahat ieftin...
― Se poate, i-am zis. Ei bine, la revedere, doamnă Florian. Fiindcă a venit vorba, nu cred că veÈ›i primi scrisoarea recomandată mâine dimineață.
A aruncat plapuma la o parte și a sărit în picioare cu ochii strălucind. Ceva lucea în mâna ei dreaptă.
Un mic revolver, un Banker Special. Era vechi și ruginit, dar părea în stare de funcționare.
― Spune, a mârâit ea. Spune repede.
M-am uitat la armă și arma s-a uitat la mine. Nu prea prietenos. Mâna din spatele ei a început să tremure, dar ochii străluceau încă. Saliva a început să i se prelingă pe la colțurile gurii.
― Noi doi am putea lucra împreună, i-am zis.
Și arma și maxilarul au coborât în același timp. Eram foarte aproape de ușă. În timp ce arma încă cobora, m-am furișat în afara bătăii ei, dincolo de ușă.
― GândeÈ™te-te, am zis peste umăr.
Nu se auzea nici un sunet, de nici un fel.
Am trecut repede prin hol și prin sufragerie și am ieșit din casă. Mă durea spatele în timp ce mergeam pe trotuar. Mușchii îmi erau înțepeniți.
Nu s-a întâmplat nimic. Am luat-o de-a lungul străzii, m-am urcat în mașină și am plecat.
Ultima zi din martie și o căldură de vară. Mi-am scos haina în timp ce conduceam. În fața secției din 77-th Street, doi băieți de la patrulă stăteau rezemați de o aripă a mașinii. Am trecut printre ușile batante și am găsit un locotenent în uniformă în spatele balustradei, studiind un raport. L-am întrebat dacă Nulty este sus. A spus că așa crede și m-a întrebat dacă sunt un prieten. Eu am spus da, el a zis să urc. Așa că am urcat, am luat-o de-a lungul coridorului și am ciocănit la ușă. O voce a zbierat și am intrat.
Își scobea dinții, stând pe un scaun, cu un picior pe altul. Se uita la degetul mare al mâinii stângi și la lungimea brațului. Degetul părea în regulă, dar privirea lui Nulty era îngîndurată, ca și cum lucrurile n-ar merge bine.
S-a ghemuit pe scaun, a pus piciorul pe podea și a început să privească la mine în locul degetului său mare. Purta un costum cenușiu închis, alături, pe masă, un trabuc mutilat, aștepta ca el să termine cu scobitul între dinți.
Am îndreptat husa de pâslă a scaunului, care nu era prinsă de nimic, m-am așezat și mi-am scos o țigară.
― Tu, a spus Nulty, privindu-È™i scobitoarea să vadă dacă era mestecată îndeajuns.
― Ai avut noroc?
― Malloy? Nu mă mai ocup de chestia asta.
― Și cine se ocupă?
― Nimeni. De ce? Tipu-i la pământ. Noi am anunÈ›at prin telex, iar ei îl caută. Pe naiba, e probabil demult în Mexic.
― Sigur, doar n-a făcut decât să ucidă un negru, am spus. Probabil că nu este decât o chestie minoră.
― ÃŽncă mai eÈ™ti interesat? Credeam că ai altceva de făcut. Ochii săi deschiÈ™i la culoare au alunecat peste faÈ›a mea.
― Am avut o treabă astă-noapte, dar n-a ieÈ™it bine. Mai ai încă fotografia aia a arlechinului?
S-a uitat în jurul său și a dat peste sugativă. A ridicat-o și a scos poza. Arată încă destul de bine. M-am uitat la fața sa.
― Asta-i chiar a mea, am zis. Dacă n-ai nevoie de ea pentru dosar aÈ™ vrea s-o păstrez.
― Ar trebui să existe un dosar, presupun... Mă fac că uit de ea. O.K., păstreaz-o la pălărie. Dosarul l-am dat deja.
Am pus fotografia în buzunarul de la piept și m-am ridicat.
― Ei bine, cred că asta-i tot, am zis răsuflând uÈ™urat.
― Miros ceva, a spus Nulty pe un ton ceva mai rece.
M-am uitat la obiectul de pe marginea biroului său. Ochii lui mi-au urmărit privirea. A azvâlit scobitoarea pe podea și și-a bagat trabucul deformat în gură.
― Pe-asta nu È›i-o dau, a zis el.
― Este doar o vagă bănuială. Dacă se adevereÈ™te, nu te voi uita.
― ViaÈ›a-i grea. AÈ™ avea nevoie de o pauză, amice.
― Un tip care munceÈ™te atât de mult o merită din plin.
Și-a aprins un chibrit cu unghia degetului mare, arătând încântat că a reușit din prima încercare și a început să inhaleze fumul trabucului.
― Bună poantă, a spus Nulty întristat, în timp ce ieÈ™eam.
Coridorul era liniștit, întreaga clădire era liniștită.
Jos, în față, tipii de la patrulă încă mai stăteau lângă aripă. Am luat-o înapoi spre Hollywood.
Suna telefonul când am intrat eu în birou. M-am așezat pe masă și am răspuns.
― Da?
― Vorbesc cu domnul Philip Marlowe?
― Da, Marlowe este.
― Aici este reÈ™edinÈ›a doamnei Grayle. Doamna Lewin Lockridge Grayle. Doamna Grayle ar dori să vă vadă cât mai curând posibil.
― Unde?
― Adresa este 862 Aster Drive, în Bay City. Pot să-i transmit că veÈ›i sosi în mai puÈ›in de o oră?
― SunteÈ›i cumva domnul Grayle?
― BineînÈ›eles că nu. Sunt valetul.
― Mă veÈ›i auzi curând sunând la ușă, am spus È™i am închis.



Capitolul 18

Eram aproape de ocean, îl simțeam, dar apa nu se vedea din locul în care mă aflam. Aster Drive era o curbă lungă și blândă, iar casele din interiorul ei erau doar niște case drăguțe, pe când pe partea canionului erau proprietăți mari și tăcute, cu ziduri de 12 picioare înălțime cu porți de fier forjat și garduri vii ornamentale, iar înăuntru, dacă puteai ajunge acolo, un colț de paradis, foarte liniștit, doar pentru cei bogați.
Un bărbat cu o tunică rusească albastru închis, o moletieră neagră lucioasă și pantaloni bufanți, strălucitori stătea în mijlocul porții deschise. Era un negru arătos, cu umeri largi și părul lins și lucios, iar cozorocul șepcii îi umbrea ușor ochii. Avea o țigară în colțul gurii și ținea capul puțin înclinat, ca și cum ar fi vrut să țină fumul departe de nas. Într-o mână avea o mănușă moale neagră, iar cealaltă mâna era goală. Avea un inel mare pe al treilea deget.
Numărul casei nu era la vedere, dar ar fi trebuit să fie 862. Am oprit mașina, m-am aplecat înspre el și l-am întrebat. I-a luat multă vreme să-mi răspundă. A trebuit să mă studieze foarte atent. Nu numai pe mine, ci și mașina pe care o conduceam. S-a îndreptat neglijent spre mine și în acest timp și-a coborât mâna neînmănușată pe lângă coapsă. Era genul de neglijență făcută special, pentru a fi observată.
S-a oprit la câțiva pași de mașină și m-a studiat din nou.
― Caut reÈ™edinÈ›a familiei Grayle, i-am zis.
― Asta e, dar nu e nimeni acasă.
― Sunt aÈ™teptat.
A clătinat ușor din cap. Ochii lui luceau ca apa.
― Numele?
― Philip Marlowe.
― AÈ™teaptă aici.
S-a îndreptat fără grabă înspre porți și a descuiat o ușă de fier aflată într-unul din stâlpii masivi. Era un telefon înăuntru. A vorbit scurt la el, a trântit ușa și s-a întors la mine.
― AveÈ›i vreun act de identitate?
L-am lăsat să se uite la actul de proprietate ai mașinii.
― Asta nu dovedeÈ™te nimic. De unde È™tiu eu că e maÈ™ina dumneavoastră?
Am scos cheile din contact, am deschis ușa și am ieșit. Eram cam la o jumătate de metru distanță de el. Mirosea frumos. Haig Haig, cel puțin.
― Ascultă, am să vorbesc la telefon cu valetul; el îmi cunoaÈ™te vocea. După asta mă laÈ™i să trec sau trebuie să-mi fac loc singur?
― Asta-i slujba mea, a spus împăciuitor. Dacă n-o fac bine..., a lăsat restul să plutească în aer, continuând să zâmbească.
― EÈ™ti un flăcău de treabă, am zis È™i l-am bătut uÈ™or pe umăr. Dartmouth sau Dannemora?
― Cristoase! De ce n-ai spus că eÈ™ti poliÈ›ist?
Am rânjit amândoi. A făcut un semn cu mâna și am trecut prin jumătatea de poartă deschisă. Drumul făcea o curbă; garduri vii înalte, verde închis, formau un paravan care separau casa de stradă. În spatele altei porți, am văzut un grădinar japonez lucrând la o peluză imensă. Ducea buruienile în afara spațiului verde, zâmbind în felul specific al japonezilor. Apoi a apărut din nou gardul viu și n-am mai văzut nimic pe o porțiune de cincizeci de metri. Drumul s-a terminat într-un rond foarte larg, în care erau parcate mai multe mașini.
Una din ele era un mic cupeu. Mai era o pereche de Buick-uri ultimul model, destul de bune pentru a fi trimise la piață. Lângă ele, o limuzină neagră cu capacele roților mari și nichelate. Mai era o mașină sport, lungă și joasă. Un drum foarte scurt, din beton, ducea de aici, la intrarea principală.
În stânga, alături de spațiul de parcare era o grădină mai joasă cu câte o fântână arteziană în fiecare din cele patru colțuri. Intrarea era barată de o poartă de fier forjat, cu un Cupidon înaripat în mijloc. Mai erau busturi pe suporturi subțiri și o bancă de piatră cu grifoni sculptați la fiecare capăt; un lac lunguieț cu nuferi de piatră în el și cu o broască mare de piatră stând pe una din frunzele nufărului. Mai departe, o boltă de trandafiri conducea la un fel de altar, acoperit în ambele părți, astfel încât razele soarelui să deseneze arabescuri pe treptele altarului, în continuare, în stânga, era o grădină sălbatică, nu prea mare, cu un cadran solar lângă un perete înclinat, construit în așa fel, încât să pară o ruină. Și acolo erau flori. Un milion de flori.
Casa în sine nu era cine știe ce. Ceva mai mică decât palatul Buckingham, cam cenușie pentru California și probabil, cu mai puține ferestre decât Chrysler Building.
M-am îndreptat spre intrare, am apăsat pe sonerie și undeva înăuntru, o mulțime de mecanisme au produs un sunet profund, asemănător clopotelor de la biserică.
Un om îmbrăcat cu o vestă cu nasturi aurii a deschis ușa, s-a înclinat, mi-a luat pălăria și a dispărut. În spatele lui, în umbră, un bărbat în pantaloni cu dungă, haină neagră, guler brodat și cravată gri, și-a înclinat capul cenușiu cam cu o jumătate de centimetru și a spus:
― Domnul Marlowe? Vă rog să mă urmaÈ›i.
Am intrat în hol. Era un hol foarte liniștit. Nici măcar o muscă nu se auzea. Podeaua era acoperită cu carpete orientale, iar pe pereți erau picturi. Am schimbat direcția și am trecut în alt hol. Printr-o ușă din sticlă am văzut o scânteiere de apă în depărtare și mi-am amintit aproape cu un șoc că eram lângă Pacific și casa era pe marginea unuia dintre canioane.
Valetul s-a îndreptat spre o ușă și a deschis-o, a rămas în picioare alături și eu am intrat. Era o cameră frumoasă cu divane mari și fotolii învelite în piele bej, așezate în jurul unui șemineu în fața căruia, pe o podea lucioasă, dar nu alunecoasă, se afla un covoraș subțire ca mătasea și bătrân ca mătușa lui Esop. Un buchet de flori strălucea într-un colț, altul pe o masă joasă; pereții erau din lemn pictat. Era confort, spațiu, un loc agreabil în care noul se îmbina cu vechiul; trei oameni au tăcut brusc, privindu-mă cum traversam încăperea.
Unul dintre ei era Anne Riordan, arătând exact cum o văzusem ultima oară, cu excepția faptului că ținea în mână un pahar cu un lichid de culoarea chihlimbarului. Altul era un tip înalt și subțire, cu o față tristă, o bărbie ascuțită și ochi înfundați și fără nici o culoare pe față, cu excepția unui galben nesănătos. Avea vreo șaizeci de ani, dar arăta mai în vârstă. Purta un costum închis la culoare cu o floare roșie la butonieră și părea preocupat.
A treia persoană era blondă. Îmbrăcată de oraș, într-un albastru-verzui șters. N-am dat prea multă
atenție hainelor ei. Era ceea ce îi recomandase designeru! și sunt convins că își alesese unul potrivit. Rolul lor era s-o facă să pară timidă, iar ochii ei să pară foarte albaștrii. Părul avea culoarea aurului din picturile vechi și fusese aranjat exact cât trebuie. Avea forme care nu trebuiau decât puse în valoare. Rochia era mai degrabă simplă, cu excepția unei cleme din diamant la gât. Mâinile nu erau mici, dar aveau o formă frumoasă, iar unghiile erau vopsite într-o culoare obișnuită, aproape roz. Mi-a aruncat un zâmbet. Părea că zâmbește cu ușurință, dar ochii ei aveau încă o privire curioasă. Gura era senzuală.
― Ce amabil din partea dumneavoastră să veniÈ›i, mi-a spus ea. Acesta este soÈ›ul meu. Prepară-i domnului Marlowe o băutură, dragă.
Domnul Grayle a dat mâna cu mine. Avea o mână rece și puțin umedă. Ochii erau triști. A preparat un whisky cu apă gazoasă și mi l-a dat.
Apoi s-a așezat într-un colț și a rămas tăcut. Am băut jumătate din băutură și am rânjit către domnișoara Riordan. S-a uitat la mine cu o expresie absentă, ca și cum n-ar fi avut habar de nimic.
― CredeÈ›i că puteÈ›i face ceva pentru noi?, a întrebat blonda încetiÈ™or, privind în paharul ei. Dacă da, aÈ™ fi încântată. Dar prefer să suport această pierdere ― destul de mică ― decât să mai am de-a face cu gangsteri È™i tot soiul de indivizi dubioÈ™i.
― Nu prea È™tiu multe despre cazul ăsta.
― Da` sper să ne poÈ›i ajuta. Mi-a aruncat un zâmbet pe care l-am simÈ›it în buzunarul de la È™old.
Am băut și cealaltă jumătate de pahar. Începeam să mă simt odihnit. Doamna Grayle a sunat dintr-un clopoțel aflat pe brațul divanului de piele și a intrat un servitor. Ea a schițat un gest către tavă. El a privit în jur și a preparat două băuturi. Domnișoara Riordan încă se mai juca cu paharul ei, iar domnul Grayle aparent nu băuse. Servitorul a ieșit.
Eu și doamna Grayle ne-am luat paharele. S-a așezat picior peste picior, puțin cam neglijent.
― Nu È™tiu dacă pot face ceva. Mă îndoiesc. Ce avem pentru a putea continua?
― Sunt sigură că poÈ›i. Mi-a mai zâmbit o dată. Cât de departe a mers Lin Marriott cu confidenÈ›ele lui?
S-a uitat pieziș către domnișoara Riordan. Numai că ea nu i-a prins privirea. Continua să stea jos și se uita în altă parte. Doamna Grayle s-a uitat la soțul ei.
― Chiar trebuie să te plictiseÈ™ti cu astea, dragă? Domnul Grayle s-a ridicat în picioare, mi-a spus că i-a făcut plăcere să mă cunoască È™i că ne va părăsi pentru scurt timp, nu se simte foarte bine È™i spera că o să-l scuz. Era atât de politicos, încât am vrut să-l ajut să iasă din cameră pentru a-mi exprima aprecierea.
A plecat. A închis ușa încetișor, ca și când i-ar fi fost teamă să nu trezească pe cineva. Doamna Grayle s-a uitat la ușă un moment, apoi și-a reluat zâmbetul și m-a privit.
― ÃŽn domniÈ™oara Riordan puteÈ›i avea toată încrederea, desigur.
― ÃŽn nimeni nu pot avea toată încrederea, doamnă Grayle. Se întâmplă să È™tie despre caz ― ce este de È™tiut.
― Da. A băut o gură sau două, apoi È™i-a terminat paharul dintr-o înghiÈ›itură. La dracu cu toată politeÈ›ea asta, a spus deodată. Hai să discutăm normal. EÈ™ti un tip care arată prea bine pentru meseria asta.
― Este o muncă destul de urât mirositoare.
― N-am vrut să spun chiar aÈ™a. Câștigi ceva bani din asta, sau este o întrebare impertinentă?
― Nu sunt prea mulÈ›i bani la mijloc. E o grămadă de bucluc. Dar È™i multă distracÈ›ie. Și întotdeauna există È™ansa unui caz mare.
― Cum ajunge cineva detectiv particular? Te superi că te interoghez puÈ›in? Mută măsuÈ›a aici, ca să pot ajunge la băuturi.
M-am ridicat și am împins uriașa tavă de argint pe podeaua lucioasă până în dreptul ei. A mai preparat două băuturi. Eu mai aveam încă jumătate din al doilea pahar.
― Cei mai mulÈ›i sunt foÈ™ti poliÈ›iÈ™ti, am continuat. Eu am lucrat ia D.A. un timp. Am fost concediat.
― Nu pentru incompetență, sunt sigură.
― Nu, pentru obrăznicie. AÈ›i mai primit telefoane?
― Ei bine... S-a uitat înspre Anne Riordan. A aÈ™teptat; privirea ei spunea multe.
Anne Riordan s-a ridicat în picioare. Și-a dus paharul încă plin înapoi la tavă și l-a pus jos.
― Probabil aveÈ›i multe de discutat, a spus ea. Vă mulÈ›umesc foarte mult că aÈ›i vorbit cu mine, doamnă Grayle. Nu voi folosi nimic din ce mi-aÈ›i spus. AveÈ›i cuvântul meu pentru asta.
― Cerule, sper că nu pleci! a spus doamna Grayle cu acelaÈ™i zâmbet.
Anne Riordan și-a prins buza de jos între dinți și a ținut-o acolo un moment, ca și când s-ar fi gândit dacă s-o muște și s-o arunce afară sau s-o lase în pace.
― ÃŽmi pare rău, trebuie. Eu nu lucrez pentru domnul Marlowe. Sunt doar o prietenă. La revedere, doamnă Grayle.
Blonda a clipit către ea.
― Sper că vei mai trece pe aici, curând. Oricând.
A apăsat pe sonerie de două ori. Asta l-a adus pe valet. Acesta a ținut ușa deschisă.
Domnișoara Riordan a ieșit repede și ușa s-a închis. Ceva vreme după asta, doamna Grayle a rămas fixând ușa cu un zâmbet obosit.
― E mult mai bine aÈ™a, nu crezi? a spus ea după un timp.
Am dat din cap în semn de aprobare.
― Te întrebi, probabil, cum È™tie atât de multe dacă este doar o prietenă, am spus. Este o fetiță curioasă. După unele informaÈ›ii a făcut săpături ea însăși, ca de exemplu, cine eÈ™ti tu È™i al cui este colierul de jad. Altele i-au picat, pur È™i simplu. A venit noaptea trecută în locul unde a fost ucis Marriott. Tocmai făcea o plimbare. S-a întâmplat să vadă o lumină È™i a venit acolo.
― Oh, doamna Grayle a ridicat paharul repede È™i s-a strâmbat. Groaznic! Sărmanul Lin. Era o jigodie, ca majoritatea oamenilor. Dar să mori aÈ™a, este îngrozitor. S-a cutremurat. Ochii ei erau mari È™i întunecaÈ›i.
― Deci, este în regulă cu domniÈ™oara Riordan. Nu va vorbi. Tatăl ei a fost È™eful poliÈ›iei aici, multă vreme, am spus eu.
― Da. Nu prea bei.
― Fac ceea ce eu numesc, băut.
― Noi doi ar trebui să ne înÈ›elegem. Þi-a povestit Lin ― domnul Marriott ― cum a avut loc jaful?
― Am înÈ›eles că undeva între zona aceasta È™i Trocadero. N-a spus exact. Trei sau patru oameni.
Și-a înclinat capul auriu strălucitor.
― Să È™tii că este ceva amuzant în jaful asta. Mi-au înapoiat unul din inele, unul destul de drăguÈ›.
― Mi-a spus asta.
― Nu prea purtam colierul acela. Este o piesă de muzeu, probabil nu mai sunt multe în lume asemănătoare; un tip deosebit de jad. Le-a sărit în ochi imediat. Nu cred că ei È™tiu cât valorează, ce zici?
― Știau că nu l-aÈ›i purta dacă n-ar fi preÈ›ios. Cine È™tie cât valorează?
S-a gândit. Era o plăcere să o privești gândindu-se. Stătea în continuare picior peste picior, la fel de neglijent.
― Tot felul de oameni, bănuiesc.
― Dar nu È™tiau toÈ›i că îl veÈ›i purta în noaptea aceea. Cine È™tia despre asta?
Umerii albastru deschis s-au mișcat. Am încercat să-mi țin ochii acolo unde le era locul.
― Servitoarea mea dar ea ar mai fi avut o sută de ocazii. Și am încredere în ea.
― De ce? Nu È™tiu. Pur È™i simplu, am încredere în unii oameni. Și în tine am încredere.
― ÃŽn Marriott aveai încredere?
Fața i s-a încruntat puțin. Ochii au devenit mai atenți.
― ÃŽn unele lucruri, nu. ÃŽn altele, da. Există niÈ™te nuanțări.
Avea un fel plăcut de a vorbi, adânc, pe jumătate cinic și nu prea înflăcărat. Potrivea bine cuvintele.
― Bine, în afară de servitoare. Șoferul?
A scuturat din cap în semn că nu.
― Lin a condus în noaptea aceea, cu propria lui maÈ™ină. Cred că George nu era pe aici. Nu era într-o joi?
― Nu eram de față. Marriott spunea că patru sau cinci zile înainte de a-mi povesti mie. Joi ar fi fost chiar o săptămână din seara trecută.
― Era chiar joi. Mi-a luat paharul din mână È™i degetele ei le-au atins pe ale mele puÈ›in, o atingere foarte catifelată. George are seara de joi liberă. E ziua lui liberă, obiÈ™nuită.
A turnat o porție zdravănă de whisky în paharul meu și a adăugat puțin sifon. Este genul de băutură din care crezi că poți bea într-una și totuși, amețește. A preparat o porție asemănătoare și pentru ea.
― Lin È›i-a spus numele meu?, m-a întrebat încetiÈ™or, cu aceeaÈ™i privire concentrată.
― A avut grijă să n-o facă.
― Atunci, probabil, că ai pierdut timp. Hai să vedem cum stăm. Deci, servitoarea È™i È™oferul ies din discuÈ›ie. Din punct de vedere, al complicității, vreau să spun.
― Din partea mea, nu.
― Ei, cel puÈ›in încerc È™i eu, a spus râzând. Deci, mai e Newton, valetul. Ar fi putut vedea colierul la gâtul meu în seara aceea. Dar atârna destul de jos È™i eram îmbrăcată într-o manta de seară, din vulpe argintie; nu cred că l-ar fi putut vedea.
― Pariez că arătai ca un vis.
― Sper că nu te-ai îmbătat?
― Sunt recunoscut pentru sobrietate.
Și-a dat capul pe spate și a început să râdă în hohote. Am cunoscut doar patru femei în viața mea, care pot să facă asta și să rămână frumoase. Ea era una din ele.
― Newton e OK, am spus. Un tip de genul lui nu se amestecă cu borfaÈ™ii. Este doar o presupunere. Cum e cu servitorul?
S-a gândit și și-a amintit. A clătinat din cap.
― Nu m-a văzut.
― Þi-a cerut cineva să porÈ›i colierul?
Instantaneu, ochii ei au devenit mai atenți. S-a întins după paharul meu pentru a-l umple din nou. Am lăsat-o să-l ia, deși mai avea destul în el. Am urmărit frumoasele linii ale gâtului ei.
După ce a umplut paharele și am început să ne jucăm amândoi cu ele, am continuat.
― Hai să dăm cărÈ›ile pe față È™i după aceea îți voi spune ceva. PovesteÈ™te-mi cum a fost seara.
Și-a privit ceasul de la încheietura mâinii, făcând pentru asta un gest foarte larg.
― Ar fi trebuit să fiu...
― Lasă-l să aÈ™tepte.
Ochii i-au strălucit. Îmi plăceau așa.
― E o chestie să fii atât de direct, a spus.
― Asta e meseria mea. PovesteÈ™te-mi despre seara respectivă. Sau concediază-mă. Una sau alta, frumoaso.
― Mai bine ai veni È™i ai sta lângă mine.
― Mă gândesc la asta de multă vreme. De când te-ai aÈ™ezat picior peste picior, ca să fiu mai exact.
Și-a tras rochia în jos.
― Lucrurile astea blestemate È›i se ridică întotdeauna până la gât.
M-am așezat lângă ea pe divanul din piele bej.
― Nu lucrezi puÈ›in cam rapid? a întrebat încetiÈ™or.
Nu i-am răspuns.
― Faci des lucruri de genul ăsta? a întrebat, privindu-mă pieziÈ™.
― Practic, deloc. Sunt un călugăr tibetan în timpul meu liber.
― Numai că nu prea ai timp liber.
― Hai să ne concentrăm, am spus eu. Hai să strângem tot ce mai e din mintea noastră ― sau a mea. Cu cât ai de gând să mă plăteÈ™ti?
― Oh, deci asta e problema. Credeam că ai de gând să-mi aduci colierul înapoi. Sau măcar să încerci..
― Trebuie să lucrez în felul meu. Ãsta-i felul meu. Am luat o înghiÈ›itură mare care aproape mi s-a urcat la cap. Am tras puÈ›in aer în piept.
― Și să investighez o crimă, am continuat.
― Dar n-are nimic de-a face cu asta. Vreau să spun, este treaba poliÈ›iei, nu-i aÈ™a?
― Mda, numai că sărmanul băiat mi-a plătit o sută de dolari ca să am grijă de el È™i eu nu am făcut asta. Mă face să mă simt vinovat. Mă face să plâng. Vrei să plâng?
― Mai bea ceva.
A mai turnat niște whisky. Nu părea s-o afecteze mai mult decât afecta apa, barajul Boulder.
― Ei bine, unde am rămas?, am întrebat, încercând să-mi È›in paharul în aÈ™a fel încât băutura să stea în interiorul lui. Servitoare nu, valet nu, È™ofer nu, servitor nu. Cum s-a întâmplat jaful? Versiunea ta ar putea avea câteva detalii pe care Marriott nu mi le-a dat.
S-a aplecat în față și și-a sprijint bărbia în palmă. Arăta serioasă, fără să pară prea serioasă.
― Am mers la o petrecere în Brentwood Heights. Apoi Lin a propus să dăm o fugă până la Troc pentru câteva pahare È™i dansuri. AÈ™a am făcut. Erau niÈ™te lucrări pe bulevard È™i drumul era foarte prăfuit. AÈ™a că, la întoarcere, Lin a luat-o pe Santa Monica. Asta ne-a dus pe lângă un hotel destul de părăginit, care se numea Hotel Indio, pe care l-am observat din niÈ™te motive prosteÈ™ti È™i lipsite de importanță. De partea cealaltă a străzii era o berărie È™i o maÈ™ină parcată în faÈ›a ei.
― O singură maÈ™ină, în faÈ›a unei berării?
― Da. Una singură. Era o zonă dubioasă. Ei bine, maÈ™ina a pornit È™i a început să ne urmărească È™i bineînÈ›eles, că noi n-am bănuit nimic. Nu aveam motive. Apoi, înainte de a ajunge la intersecÈ›ia dintre Santa Monica È™i Arguello Boulevard, Lin a spus: „Să mergem pe celălalt drum" È™i a luat-o pe o stradă rezidenÈ›ială cu multe serpentine. Imediat, o maÈ™ină a trecut pe lângă noi, ne-a atins aripa È™i s-a oprit. Un bărbat îmbrăcat cu un pardesiu, cu o eÈ™arfă la gât È™i o pălărie coborâtă pe ochi s-a întors să ne ceară scuze. Avea o eÈ™arfă albă legată în afară, care mi-a sărit în ochi. A fost cam tot ce am observat, cu excepÈ›ia faptului că era înalt È™i subÈ›ire. Imediat ce s-a apropiat - È™i mi-am amintit mai târziu că n-a intrat deloc în bătaia farurilor...
― Natural. Nimănui nu-i place să stea în bătaia farurilor. Mai bea ceva. Torn eu de data asta.
S-a aplecat. Sprâncenele ei frumoase ― fără a fi desenate ― s-au încruntat uÈ™or. Am preparat două băuturi. A continuat:
― Imediat ce a ajuns pe partea unde stătea Lin, È™i-a ridicat eÈ™arfa È™i am văzut o armă strălucind. „RămâneÈ›i liniÈ™tiÈ›i È™i totul va fi în regulă", a spus el. Apoi un alt tip a venit pe partea cealaltă.
― Și toate astea în Beverly Hills, cartierul cel mai bine păzit din California.
A ridicat din umeri.
― Da. Mi-au cerut bijuteriile È™i geanta. Omul cu eÈ™arfa a făcut-o. Cel din partea mea n-a vorbit deloc, i-am dat lucrurile peste Lin È™i omul mi-a înapoiat geanta È™i un inel. A zis să nu chemăm poliÈ›ia È™i oamenii de la asigurări un timp, că ne vor propune o afacere care să ne convină. Spunea că i se pare mai uÈ™or să munceÈ™ti pentru un procent corect. Se purta de parcă avea tot timpul din lume. A mai zis că ar fi putut lucra cu oamenii de la asigurări, dacă ar fi fost nevoie, dar asta însemna complicaÈ›ii È™i au preferat să n-o facă. Vorbea ca un om cu oarecare educaÈ›ie.
― Ar fi putut fi Dressed-Up Eddie, am spus eu. Numai că a fost împuÈ™cat la Chicago.
Iar a ridicat din umeri. Am băut amândoi. A continuat:
― Apoi au plecat. Noi ne-am întors acasă È™i i-am spus lui Lin să păstreze secretul. ÃŽn ziua următoare am primit un telefon. Avem două numere de telefon, dintre care unul direct. Telefonul l-am primit la acesta din urmă. Numărul era secret, bineînÈ›eles.
Am clătinat din cap.
― Se poate cumpăra orice număr cu câțiva dolari. Se întâmplă mereu. Unele vedete sunt nevoite să-È™i schimbe numărul de telefon în fiecare lună.
Am băut din nou.
― I-am spus omului care a sunat să ia legătura cu Lin, care mă reprezintă, È™i, dacă vor fi rezonabili, vom face afacerea. A spus că e-n regulă È™i de atunci presupun, că au avut destul timp să ne urmărească, în sfârÈ™it, cum È™ti, am căzut de acord la suma de opt mii de dolari È™i restul îl cunoÈ™ti.
― L-ai putea recunoaÈ™te pe vreunul din ei?
― BineînÈ›eles că nu.
― Randall È™tie toate astea?
― Sigur. Mai trebuie să discutăm despre asta? Mă plictiseÈ™te.
Mi-a arătat din nou zâmbetul ei fermecător.
― A făcut vreun comentariu?
S-a gândit puțin.
― Poate. Am uitat.
Stăteam cu paharul gol în mână și mă gândeam. Mi l-a luat și a început să-l umple din nou. Am luat paharul plin din mâna ei, l-am transferat în mâna mea stângă, iar cu dreapta i-am prins mâna stângă. Era catifelată și plăcută. A strâns-o pe a mea. Avea mușchi puternici. Era o femeie foarte bine construită, nu o floare de hârtie.
― Cred că avea o idee, dar n-a spus ce.
― Oricine ar fi avut o idee, ascultând toate astea. Și-a întors capul încetiÈ™or È™i s-a uitat la mine.
Apoi, a clătinat din cap.
― ÃŽi prinzi, nu-i aÈ™a?
― De cât timp îl cunoÈ™ti?
― A, de mulÈ›i ani. Era crainic la staÈ›ia care aparÈ›ine soÈ›ului meu. KFDK. Acolo l-am întâlnit È™i pe soÈ›ul meu.
― Știu asta. Dar Marriott trăia ca È™i când ar fi avut bani. Nu foarte mulÈ›i, dar suficienÈ›i.
― A dat de niÈ™te bani È™i a renunÈ›at la radio.
― Ști sigur că a primit bani, sau aÈ™a a zis el? Mi-a strâns mâna.
― Sau n-au fost prea mulÈ›i bani È™i i-a cheltuit repede? i-am strâns È™i eu mâna. A împrumutat de la tine?
― EÈ™ti un tip de modă veche, nu-i aÈ™a?
S-a uitat în jos, la mâna pe care i-o țineam.
― ÃŽncă sunt în timpul muncii. Și whisky-ul tău e atât de bun, încât mă È›ine pe jumătate treaz. Nu că ar fi trebuit să fiu beat...
― Da. Și-a tras mâna È™i a frecat-o puÈ›jn. Ai ceva forță. Lin Marriott era - un È™antajist de clasă, bineînÈ›eles. Trăia de pe urma femeilor.
― Te avea la mână?
― Trebuie să-È›i spun?
― Probabil, n-ar fi înÈ›elept.
A râs.
― O voi face totuÈ™i. Am avut odată o întâlnire la el acasă. Nu am prea des aventuri din astea. M-a fotografiat cu hainele ridicate până la gât.
― Porcul, am zis. N-ai cumva câteva poze din acelea la îndemână?
M-a pălmuit peste încheietura mâinii, apoi m-a întrebat cu blândețe:
― Cum te cheamă?
― Phil. Pe tine?
― Helen. Sărută-mă.
Mi-a căzut în brațe; i-am dat capul pe spate și am început să o mângâi. A clipit și m-a sărutat pe obraji. Când am ajuns la gură, era pe jumătate deschisă și ardea, iar limba se mișca, precum un șarpe.
Ușa s-a deschis și în cameră a intrat domnul Grayle. O țineam în brațe și n-am avut cum să-i dau drumul. Am ridicat capul și m-am uitat înspre el. Mă simțeam la fel de rece ca piciorul lui Firmegan, în ziua în care l-au ars. Blonda nu s-a mișcat, nici măcar nu și-a apropiat buzele. Avea o expresie pe jumătate visătoare, pe jumătate sarcastică.
Domnul Grayle și-a dres vocea și a spus: „Îmi cer scuze", apoi a ieșit încetișor din cameră. În ochii lui se citea o imensă tristețe.
Am împins-o de lângă mine, m-am ridicat în picioare, am scos batista și mi-am șters fața.
Ea a rămas așa cum am lăsat-o, pe jumătate întinsă de-a lungul divanului, cu pielea dezgolită deasupra ciorapului.
― Cine era?
― Domnul Grayle.
― Dă-l naibii.
Am plecat de lângă ea și m-am așezat pe scaunul pe care am stat inițial.
După un timp s-a îndreptat, apoi s-a ridicat și m-a privit serioasă.
― E-n regulă. ÃŽnÈ›elege. La ce dracu' s-ar putea aÈ™tepta?
― ÃŽmi dau seama că È™tie.
― ÃŽÈ›i spun eu că nu e nici o problemă. Nu ajunge? E un om bolnav. Ce dracu...
― Nu È›ipa la mine. Nu-mi plac femeile isterice.
A deschis o geantă aflată alături, a scos o batistă mică, și-a șters buzele și și-a privit fața într-o oglindă.
― Presupun că ai dreptate, a spus. Prea mult scotch. Diseară la Belvedere Club. La ora zece.
Nu se uita la mine. Respira precipitat.
― E un loc bun?
― AparÈ›ine lui Laird Brunette. ÃŽl cunosc foarte bine.
― Bine, am spus. Eram încă îngheÈ›at. Mă simÈ›eam vinovat, ca È™i când aÈ™ fi furat din buzunarul unui om sărac.
A scos un ruj și a început să-ți aranjeze buzele, apoi s-a uitat la mine. Mi-a aruncat oglinda. Am prins-o și mi-am privit mutra. Am mai curățat-o cu batista și m-am ridicat ca să-i înapoiez oglinda.
S-a lăsat pe spate, arătându-mi tot decolteul și m-a privit languros.
― Ce s-a întâmplat?
― Nimic. Ora zece la Belvedere Club. Să nu fi prea strălucitoare. Eu n-am decât un costum de seară. ÃŽn bar?
A aprobat din cap, cu ochii tot languroși.
Am traversat camera și am ieșit, fără să privesc înapoi. Servitorul mă aștepta în hol și mi-a dat pălăria; arăta ca un Sfinx.



Capitolul 19

Am coborât pe alee, m-am pierdut în umbra uriașului gard viu și am ajuns la poartă. Un alt tip era de gardă acum, un voinic în haine civile, în mod clar, un bodyguard. M-a lăsat să ies și m-a salutat.
Am auzit un claxon. Mașina domnișoarei Riordan era parcată în spatele mașinii mele. M-am apropiat și m-am uitat înăuntru. Stătea cu mâinile subțiri și înmănușate pe volan. Zâmbea.
― Am aÈ™teptat, deÈ™i nu e treaba mea. Ce părere ai despre ea?
― Pariez că se dezbracă foarte uÈ™or.
― Chiar trebuie să spui întotdeauna lucruri de genul ăsta? S-a înroÈ™it. Câteodată urăsc bărbaÈ›ii. BărbaÈ›i tineri sau bătrâni, jucători de fotbal sau tenori, milionari care o fac pe deÈ™tepÈ›ii, gigoli È™i chiar... detectivi particulari.
Am privit-o cu un aer trist.
― Știu că vorbesc urât. Dar se poartă în ziua de azi. Cine È›i-a spus că era gigolo?
― Cine?
― Nu fi obtuză! Marriott.
― A, era uÈ™or de ghicit. ÃŽmi pare rău. N-am vrut să fiu răutăcioasă. Presupun că e adevărat că poÈ›i să o dezbraci când doreÈ™ti. Dar de un lucru poÈ›i fi sigur ― nu eÈ™ti primul.
Strada lată, curbă, moțăia liniștită în bătaia soarelui. Un camion cu pereții frumos vopsiți a frânat zgomotos în fața casei aflate de cealaltă parte a străzii, apoi a dat puțin înapoi și un tip a luat-o pe aleea din dreptul intrării. Pe o parte a camionului era scris: „Bay City Infant Service".
Anne Riordan a privit spre mine. Ochii ei albastru-cenuÈ™iu erau triÈ™ti È™i mohorâți. Buza de sus ― un pic prea lungă ― s-a ridicat puÈ›in, apoi a revenit. RespiraÈ›ia ei a produs un zgomot ascuÈ›it.
― Probabil È›i-ar place să-mi văd de treburile mele. Și să nu am idei pe care nu le-ai avut tu mai întâi. Credeam că te voi ajuta È™i eu puÈ›in.
― Nu am nevoie de nici un fel de ajutor. Nici poliÈ›ia nu vrea să mă bag. Nu pot face nimic pentru doamna Grayle. Mi-a spus o poveste despre o berărie de unde a pornit maÈ™ina care i-a urmărit, dar practic cu ce mă ajută asta? Era o tavernă pe Santa Monica. Ãștia sunt hoÈ›i de clasă. Au chiar pe cineva care poate recunoaÈ™te jadul Fei Tsui.
― Dacă n-a fost un aranjament.
― Corect, am spus È™i am scos o È›igară din pachet. Chiar È™i aÈ™a, nu e nimic pentru mine în povestea asta.
― Nici treaba cu psihiatria?
Am rămas cu gura căscată.
― Psihiatrie?
― Dumnezeule, a zis încet, credeam că eÈ™ti detectiv.
― Afacerea asta nu trebuie trâmbiÈ›ată, am zis. Va trebui să-mi controlez fiecare miÈ™care. Acest Grayle are o grămadă de parale. Și dreptatea se cumpără în oraÈ™ul ăsta. Uită-te ce metode simpatice foloseÈ™te poliÈ›ia. Fără reclamă, fără comunicate de presă, nici o È™ansă ca vreun străin să le dea un fir care poate fi important. Nimic în afară de liniÈ™te È™i avertismente să renunÈ›. Nu-mi place deloc.
― Mai ai încă urme de ruj, a spus Anne Riordan. Þi-am amintit de psihiatru. Ei, la revedere. Mi-a părut bine să te cunosc ― într-un fel.
A pornit, a accelerat și a dispărut într-un nor de praf.
Am privit-o plecând. Când nu s-a mai văzut, m-am uitat pe partea cealaltă a străzii. Omul cu camionul pe care scria „Bay City Infant Service" a ieșit pe o ușă laterală a casei, îmbrăcat într-o uniformă atât de bățoasă și de strălucitoare încât mă făcea să mă simt curat, doar privindu-l. Transporta o cutie de carton. S-a urcat în camion și a plecat.
Presupun că a schimbat niște scutece.
M-am suit în propria mea mașină și mi-am privit ceasul înainte de a porni. Era aproape cinci.
Whisky-ul, foarte bun, de altfel, s-a făcut simțit pe drumul înapoi spre Hollywood. Am prins toate stopurile.
„Este o fată drăguță", mi-am spus cu voce tare, „pentru un tip interesat de fete drăguțe". Nimeni n-a zis nimic. „Dar eu nu sunt", am continuat. Nici de data asta n-a răspuns nimeni. „Ora zece, la Belvedere Club", am mormăit. „Ptiu", am auzit deodată.
Parcă ar fi fost vocea mea.
Era șase fără un sfert, când am ajuns la birou. Clădirea era foarte liniștită. Mașina de scris din spatele peretelui era tăcută. Mi-am aprins o pipă și am așteptat.



Capitolul 20

Indianul mirosea. Mirosea toată camera de așteptare când s-a auzit bâzâitul și am deschis ușa ca să văd cine e. Stătea chiar pe coridor, arătând ca și când ar fi fost turnat în bronz. Era un tip solid de la mijloc în sus și avea un piept zdravăn. Arăta ca un vagabond.
Purta un costum maro a cărui haină era prea mică pentru umerii lui, iar pantalonii îi ajungeau probabil, până sub braț. Pălăria era cu cel puțin două numere mai mică și fusese folosită din plin de cineva căruia i se potrivise mai bine. Arăta ca o giruetă pe o casă. Avea un guler maro-murdar care s-ar fi potrivit și unui cal. O cravată atârna peste jacheta închisă la nasturi, o cravată neagră prinsă într-un nod de mărimea unui bob de mazăre. În jurul gâtului gros, pe lângă gulerul murdar, mai avea și o bandă lată, neagră, ca femeile bătrâne.
Fața era mare și lată, cu un nas borcănat mare, cât prova unui vapor. Avea ochi umflați, pleoape mari, umeri de fierar, picioare scurte și aparent greoaie, ca de cimpanzeu. Mai târziu, am aflat că erau doar scurte.
Dacă s-ar fi curățat puțin și ar fi fost îmbrăcat într-o togă albă, ar fi semănat cu un senator roman.
Nu mirosea a praful orașului, ci a pământ, ca un om de la țară.
― Hei, a zis. Vino repede. Vino acum.
M-am întors înapoi în birou, i-am făcut semn cu degetul și m-a urmat, făcând la fel de mult zgomot ca o muscă pe perete. M-am așezat, mi-am rotit scaunul ca un profesionist adevărat și am arătat spre locul destinat clienților, aflat de cealaltă parte a biroului. Nu s-a așezat. Ochii lui mici și negri mă priveau ostil.
― Să vin unde?
― Eu, Second Planting . Eu, indian din Hollywood.
― Ia loc, domnule Planting.
A răsuflat foarte zgomotos; nările lui erau largi, cât o gaură de șoarece.
― Nume Second Planting. Nume, nu domnul Planting.
― Ce pot face pentru dumneata?
Și-a ridicat vocea și a început să-mi vorbească într-o cascadă de bubuituri sonore.
― A spus vino repede. Mare tata alb a spus vino repede. A spus te aduc în căruÈ›a de fier. A spus...
― Mda. Ia-mă încet. Nu sunt copil de È™coală.
― Rahat, a spus indianul.
Am rânjit unul la altul pe deasupra biroului câtva timp. Rânjea mai bine decât mine. Apoi și-a scos pălăria cu un imens dezgust. A băgat un deget sub căptușeală, a scos o bucată de hârtie și a pus-o pe birou. A arătat încruntat înspre ea, cu un deget având o unghie foarte roasă. Părul lui lucios avea urme lăsate de pălăria prea strâmtă.
Am luat bucata de hârtie și am constatat că era o carte de vizită, deloc nouă pentru mine. Mai aveam trei identice, în filtrele celor trei țigări rusești.
M-am jucat cu pipa, fixându-l pe indian și încercând să-l impresionez cu privirea mea. Părea la fel de impresionat ca și peretele din spatele lui.
― O.K. Ce vrea?
― Vrea tu vii repede. Vii acum. Vii...
― Rahat, am spus.
Indianului i-a plăcut asta. A închis gura încetișor, a clipit dintr-un ochi cu un aer solemn, apoi aproape zâmbitor.
― ÃŽl va costa o sută de parale avans, am adăugat, încercând să par dur.
― Hm?
Era depășit. Mă abătusem de la engleza de bază.
― O sută de dolari, am spus. Oameni de fier. Peste. Bucăți în număr de o sută. Eu nu bani, eu nu vin. Priceput? Am început să număr o sută cu ambele mâini.
― Aha. Mare scofală, a rânjit indianul.
A început din nou să cotrobăie sub căptușeala pălăriei și a scos o altă hârtie. Am luat-o și am desfăcut-o. Conținea un bilet nou-nouț de o sută de dolari.
Indianul și-a pus pălăria pe cap, fără a se mai obosi să pună căptușeala la loc. Nu arăta mult mai rău așa. Am rămas privind cu gura căscată la suta de dolari.
― Psihiatrii ăștia sunt tari, am spus. Un tip atât de deÈ™tept mă înspăimânta.
― Nu avem toată ziua, a remarcat indianul pe ton de conversaÈ›ie.
Am deschis biroul și am scos un Colt 38 automatic, un tip considerat dintre cele mai bune. Nu-l purtasem în timpul vizitei la doamna Lewin Lockridge Grayle. Mi-am scos haina, am prins tocul de piele al armei, am pus-o înăuntru, am fixat-o bine și mi-am pus din nou haina.
Indianul era la fel de impresionat ca și când m-aș fi scărpinat pe gât.
― Eu maÈ™ină, zis el. MaÈ™ină mare.
― Nu-mi mai plac maÈ™inile mari. Eu maÈ™ină proprie.
― Tu vii maÈ™ina mea, a spus indianul amenințător.
― Bine, eu vin maÈ™ina ta.
Am încuiat biroul și camera, am deconectat soneria și am plecat, lăsând camera de primire neîncuiată, ca de obicei.
Am traversat holul și am coborât cu liftul. Indianul mirosea. Chiar și liftierul a observat asta.



Capitolul 21

Mașina era o limuzină cu șapte locuri, de culoare albastru închis, un Packard ultimul model, făcut la comandă, genul de mașină în care se poate purta un colier de perle. Era parcată lângă o pompă de incendiu și un șofer închis la culoare, ce părea străin, cu o față ca cioplită în lemn, stătea în spatele volanului. Interiorul era tapițat în piele gri. Indianul m-a pus să stau în spate. Rămânând singur acolo, mă simțeam ca un cadavru de lux, aranjat de un tip cu mult gust de la pompe funebre.
Indianul s-a așezat lângă șofer, mașina a întors în fața blocului și un polițist aflat de cealaltă parte a străzii a strigat: „Hei", timid, ca și când n-ar fi vrut să facă asta, apoi s-a aplecat repede să-și lege șireturile de la pantofi.
Am luat-o spre vest, ne-am îndreptat spre bulevardul Sunset și am mers repede și fără zgomot, de-a lungul lui. Indianul stătea nemișcat lângă șofer. Adieri ocazionale îmi aduceau mirosul lui în nări. Șoferul arăta ca și cum ar fi fost pe jumătate adormit, dar depășea mașinile decapotabile ca și când ar fi fost remorcate. A prins toate semafoarele pe verde; așa sunt unii șoferi.
Am cotit cu o milă sau două înainte de Strip, am trecut pe lângă magazinele de antichități cu nume faimoase, pe lângă vitrinele pline cu dantele și vase antice prețioase, pe lângă noile și strălucitoarele baruri de noapte, cu bucătari faimoși și săli de joc, la fel de faimoase, conduse de tipi bine instruiți, absolvenți ai școlii Purple Gray, pe lângă muzeul Georgian-Colonial, pe lângă clădirile moderne în care impresarii din Hollywood fac bani în flux continuu, am trecut de un loc unde se putea servi prânzul în mașină și care nu se prea potrivea cu peisajul, deși fetele care serveau purtau bluze albe de mătase și șepci ca ale membrilor fanfarei militare; nu se potriveau decât cizmele lungi până la coapse. Am trecut de toate astea și am coborât în serpentine pe un drum lat, spre Beverly Hills; în sud erau multe lumini, de toate culorile, limpezi, precum cristalul, într-o seară fără ceață; am trecut de vilele aflate pe deal, spre nord, am trecut și de Beverly Hills și am luat-o pe șoseaua de la baza dealului. Amurgul s-a lăsat brusc și se simțea briza mării.
Fusese o după-amiază toridă, dar arșița trecuse. Am lăsat în urmă un grup de clădiri luminate, aflate la oarece distanță și au apărut o grămadă de vile, nici ele prea aproape de șosea. Am coborât pe lângă un imens teren de polo pe iarbă, învecinat cu un câmp la fel de mare, pentru antrenamente, apoi am luat-o din nou spre vârful dealului, am ocolit piscul pe un drum de beton, în serpentine, pe lângă o livadă de portocali, probabil mania unui om bogat, pentru că nu suntem într-o țară propice pentru asemenea cultură, și apoi, încetul cu încetul, ferestrele luminoase ale caselor milionarilor au dispărut, șoseaua s-a îngustat și am ajuns în Stillwood Heights.
Mirosul de salvie care venea dintr-un canion mă făcea să mă gândesc la un om mort și la un cer fără lună. Case de stuc erau împrăștiate pe deal, ca niște basoreliefuri. Pe urmă, n-au mai fost case, ci dealuri tăcute și întunecate, cu o stea sau două deasupra lor, o bucată de șosea asfaltată și un scurt povârniș cu un amestec de stejari și manzanită, un loc unde câteodată poți auzi potârnichea dacă te oprești și aștepți. Pe cealaltă parte a șoselei era o zonă argiloasă, deasupra căreia câteva flori sălbatice încăpățânate erau suspendate ca niște copii neascultători, care nu vor să se ducă la culcare.
Apoi șoseaua s-a răsucit brusc, cauciucurile mari au scârțâit și mașina a început să urce mai puțin silențios pe o alee lungă mărginită de geranium sălbatici. În vârful acestuia, slab luminat, singuratic ca un far, se afla un cuib de vultur, o clădire cu multe colțuri, din stuc, cărămidă și sticlă, nouă și modernă, însă nu urâtă; una peste alta, un loc foarte potrivit pentru ca un psihiatru să-și atârne sigla. Nimeni n-ar fi auzit vreun țipăt.
Mașina a întors în fața casei și o lumină a clipit deasupra unei uși negre, pe un perete solid. Indianul a sărit din mașină mormăind și a deschis ușa din spate. Șoferul și-a aprins o țigară cu o brichetă electrică și un miros aspru de tutun a venit înspre mine în aerul serii. Am ieșit.
Ne-am apropiat de ușa neagră. S-a deschis singură, încetișor, aproape cu menajamente. În spatele ei, un hol îngust ducea în casă. Dinspre pereții de cărămidă și sticlă, venea lumină.
Indianul a bombănit:
― Hm. Tu intră înăuntru.
― După dumneata, domnule Planting.
S-a încruntat puțin, dar a intrat, iar ușa s-a închis după noi la fel de tăcut și misterios ca și atunci când s-a deschis. La sfârșitul holului îngust ne-am urcat într-un mic lift. Indianul a închis ușa și a apăsat pe buton.
Ne-am mișcat încetișor, fără zgomot. Mirosul pe care îl împrăștiase indianul până acum era o joacă față de ceea ce simțeam în momentele acelea.
Liftul s-a oprit, ușa s-a deschis. Era lumină și am intrat într-un foișor unde ziua încă mai încerca să se facă simțită. Erau ferestre de jur împrejur. În depărtare strălucea marea. Întunericul se lăsa încet peste dealuri. Unde nu erau ferestre erau pereți pictați; carpete persane vechi, în culori blindate, zăceau pe podea; mai era și un birou de recepție care arăta ca și când ar fi fost făcut din bucăți de sculpturi furate dintr-o biserică, veche. În spatele biroului stătea o femeie și îmi zâmbea, un zâmbet uscat și ascuțit care te-ar fi prefăcut în pulbere imediat ce îl atingeai.
Avea părul lucios răsucit în coc și fața de tip asiatic, închisă la culoare, subțire și ofilită. Avea pietre viu colorate în urechi și inele mari pe degete, inclusiv un smarald montat în argint, care ar fi putut fi un smarald veritabil, dar nu știu cum, reușea să pară la fel de dubios ca o brățară cumpărată dintr-un magazin de doi bani. Mâinile erau uscate și închise la culoare, nu prea tinere și nu prea potrivite pentru a purta inele.
A vorbit. Vocea îmi era cunoscută.
― Ah, domnul Marrlowe, ce drrăguÈ› din parrtea dumneavoastrră să veniiÈ›i. Amthor va fi atât de încântaat.
Am pus pe birou biletul de o sută de dolari pe care mi-l dăduse indianul.
M-am uitat în spate. Indianul coborâse cu liftul.
― ÃŽmi pare rău. Ar fi fost frumos, dar nu pot lua asta.
― Doomnul Amthor ar dorri să vă angajeeze, nu-i aÈ™aa?
A zâmbit din nou. Buzele erau la fel de subțiri ca o foiță de pergament.
― Mai întâi trebuie să È™tiu despre ce slujbă e vorba.
A înclinat din cap și s-a ridicat încet. A apărut în fața mea într-o rochie strâmtă care i se potrivea ca pielea unei sirene și arăta că avea o siluetă frumoasă, dacă îți plăceau fetele cu fundul mare.
― Să vă conduc.
A apăsat pe un buton de pe panou și o ușă s-a deschis silențios. În spatele ei era o lumină lăptoasă. M-am uitat înapoi la zâmbetul ei, înainte să intru. Era mai bătrân decât Egiptul. Ușa s-a închis fără zgomot în spatele meu.
Nu era nimeni în camera de formă octogonală, tapetată de sus până jos în catifea neagră, cu un tavan înalt și negru, care ar fi putut fi tot din catifea. În mijlocul unui covor negru, mat, de culoarea antracitului se afla o, masă albă, de formă octogonală, îndeajuns de mare pentru două perechi de coate și pe ea un glob alb, lăptos, într-un suport negru. Lumina venea de aici. Cum, nu-mi puteam da seama. De fiecare parte a mesei se afla un taburet octogonal alb, care era o copie la dimensiune redusă a mesei. Lângă un perete mai era un taburet. Nu erau ferestre. Și nu mai era nimic altceva în cameră. Pe pereți nu se vedea nici măcar un suport pentru lampă. Dacă mai erau și alte uși, eu nu le-am văzut. M-am uitat înapoi la cea pe care tocmai intrasem. N-am mai văzut-o nici pe asta.
Am stat acolo vreo cincisprezece secunde cu sentimentul ciudat că sunt urmărit. Era probabil vreo fereastră de observație pe undeva, dar n-am putut-o repera. Am renunțat să mai încerc. Mi-am ascultat respirația. Camera era atât de liniștită, încât o puteam auzi trecând prin nas, încetișor, ca un foșnet de perdea.
Apoi o ușă invizibilă din partea îndepărtată a camerei s-a deschis silențios, un bărbat a intrat înăuntru și ușa s-a închis în spatele lui. Omul s-a îndreptat spre masă, cu capul plecat, s-a așezat pe unul din taburetele octogonale și a făcut o mișcare elegantă cu una din cele mai frumoase mâini pe care le-am văzut vreodată.
― Te rog, ia loc. ÃŽn partea opusă mie. Nu fuma È™i nu te agita. ÃŽncearcă să te relaxezi total. Ce pot face pentru tine?
M-am așezat, am luat o țigară în gură și am plimbat-o de-a lungul buzelor fără s-o aprind. L-am studiat. Era înalt, slab și drept ca un stâlp de oțel. Avea cel mai frumos păr cărunt pe care îl văzusem vreodată. Parcă era trecut prin sita de mătase. Pielea era proaspătă ca o petală de trandafir. Ar fi putut avea treizeci și cinci sau șaizeci și cinci de ani. Era un om fără vârstă. Părul lui era periat, dat pe spate, mai frumos decât orice profil pe care Barrymore l-a creat vreodată. Sprâncenele erau negre, mate, ca și pereții, tavanul și podeaua. Ochii erau pătrunzători, mult prea pătrunzători. Erau ochii imobili și parcă drogați ai unui somnambul. Erau ca o fântână dintr-un vechi castel despre care citisem odată. Avea o vechime de nouă sute de ani. Puteai să arunci o piatră în ea și să aștepți. Ascultai și așteptai până când te săturai de așteptat, renunțai și râdeai și tocmai când te pregăteai să pleci, un clipocit venea înapoi spre tine din fundul fântânii, atât de mic, atât de îndepărtat, încât cu greu îți venea să crezi că o fântână ca asta există cu adevărat.
Ochii lui erau la fel de adânci. N-aveau nici expresie, nici suflet, erau ochi care puteau privi un leu rupând un om în bucăți și n-ar fi clipit, ochi care puteau privi un om tras în țeapă țipând în arșița soarelui fără ca genele să-i tresare.
Purta un costum sobru, negru, la două rânduri, croit de un artist. Privea vag spre degetele mele.
― Te rog, nu te agita, a spus. Asta sparge undele, îmi perturbă concentraÈ›ia.
― Face ca gheaÈ›a să se topească, untul să alerge È™i pisica să cărâie, am zis eu.
A zâmbit, cel mai insensibil zâmbet din lume.
― N-ai venit aici ca să fii impertinent, bănuiesc.
― Se pare că ai uitat de ce sunt aici. Că a venit vorba, am înapoiat biletul de o sută de dolari secretarei tale. Am venit, cum poate îți reaminteÈ™ti, în legătură cu niÈ™te È›igări. Þigări ruseÈ™ti, umplute cu marihuana. Cu cartea ta de vizită înfășurată în interiorul filtrului.
― Și vrei să afli de ce s-a întâmplat aÈ™a?
― Mda. Eu ar fi trebuit să-È›i dau o sută de dolari.
― Nu este necesar. Răspunsul este simplu. Sunt lucruri pe care nu le cunosc. Acesta este unul din ele.
Pentru o clipă aproape l-am crezut. Fața lui era la fel de candidă ca a unui înger înaripat.
― Atunci de ce mi-ai trimis un indian dur care pute È™i o maÈ™ină? Chiar aÈ™a, de ce trebuie să pută indianul? Dacă tot lucrează pentru tine, nu l-ai putea pune să facă o baie?
― Este un medium natural. Sunt foarte rari, ca diamantele, È™i tot ca diamantele, se găsesc câteodată în locuri murdare. Să înÈ›eleg că eÈ™ti detectiv particular?
― Da.
― Cred că eÈ™ti o persoană foarte proastă. Pari prost. Te ocupi de afaceri proaste. Și ai venit aici cu o misiune stupidă.
― M-am prins, am spus. Sunt prost. AÈ™a se întâmplă, se prosteÈ™te omul cu vârsta.
― Și cred că nu mai e cazul să te reÈ›in.
― Nu mă reÈ›ii deloc. Eu te reÈ›in pe tine. Vreau să È™tiu ce căutau acele cărÈ›i de vizită în È›igări.
A tresărit; cea mai mică tresărire pe care ar fi putut-o avea.
― CărÈ›ile mele de vizită sunt disponibile pentru toată lumea. Nu dau prietenilor mei È›igări cu marihuană. ÃŽntrebarea ta rămâne stupidă.
― Poate te ajut să-È›i aminteÈ™ti. Þigările erau într-un port-È›igaret chinezesc sau japonez, o imitaÈ›ie de carapace de broască È›estoasă. Ai văzut vreodată ceva de genul ăsta?
― Nu. Oricum, nu-mi amintesc.
― O să-È›i mai dezvălui câte ceva. Port-È›igaretul se afla în buzunarul unui om numit Lindsay Marriott. Ai auzit de el?
S-a gândit.
― Da. Nu putea să suporte lumina puternică È™i am încercat să-l tratez. Vroia să lucreze în cinematografie. Era pierdere de vreme. Cinematograful nu-l vroia.
― E uÈ™or de ghicit asta. Ar fi arătat ca Isadora Duncan. Mai am încă ceva grozav. De ce mi-ai trimis o sută de dolari?
― Dragul meu domn Marlowe, a spus cu răceală. Nu sunt un prost. Am o meserie extrem de sensibilă. Sunt un fel de vraci. Asta înseamnă că fac lucruri pe care medicii, egoiÈ™ti È™i fricoÈ™i, nu pot să le facă. Sunt în pericol tot timpul din cauza unor oameni ca tine. Vreau să pot estima pericolul înainte de a avea de-a face cu el.
― Un pericol foarte palid, cazul meu, nu?
― Practic nu există, a răspuns politicos È™i a făcut un gest ciudat cu mâna stângă, care mi-a atras atenÈ›ia. Apoi, a pus încetiÈ™or mâna pe masa albă È™i a privit spre ea. Și-a înălÈ›at din nou privirea adâncă È™i È™i-a încruciÈ™at braÈ›ele.
― Auzul tău...
― ÃŽi simt mirosul, am spus.
Nu mă gândeam la el. Mi-am întors capul spre stânga. Indianul ședea pe al treilea taburet alb, lângă catifeaua neagră.
Avea ceva în genul unui halat alb pe deasupra celorlalte haine. Stătea nemișcat, cu ochii închiși și cu capul aplecat puțin înainte, ca și când ar fi adormit de o oră. Fața lui puternică și închisă la culoare era plină de umbre.
M-am uitat înapoi la Amthor. Zâmbea cu zâmbetul lui imperceptibil.
― Pun pariu că văduvelor bogate le tremură dinÈ›ii falÈ™i atunci când îl văd. Ce face el ca să câștige bani? Stă pe genunchii tăi È™i cântă cântece franÈ›uzeÈ™ti?
A făcut un gest repezit.
― Treci la subiect, te rog.
― Noaptea trecută, Marriott m-a angajat să merg cu el într-un fel de expediÈ›ie, al cărei scop era plata unor bani către niÈ™te pungaÈ™i, într-un loc ales de ei. Eu am fost lovit în cap. Când mi-am revenit, Marriott era mort.
Nu s-au schimbat prea multe pe fața lui Amthor. N-a țipat și nici n-a început să se urce pe pereți. Dar pentru el a fost o reacție puternică. Și-a desfăcut brațele și apoi și le-a încrucișat invers. Gura lui arăta cruzime. Apoi a rămas nemișcat ca un leu de piatră de lângă Public Library .
― Þigările au fost găsite la el, am adăugat.
S-a uitat la mine cu o privire de gheață.
― Dar nu de către poliÈ›ie; eu le-am luat. Normal, din moment ce poliÈ›ia nu te-a vizitat încă.
― Corect. Suta de dolari, a spus foarte blând, e mai mult decât suficientă.
― Asta depinde de ce doreÈ™ti să cumperi cu ea.
― Ai È›igările acelea la tine?
― Una din ele. Dar nu dovedeÈ™te nimic. Cum spuneai, oricine ar fi putut avea cărÈ›ile tale de vizită. Doar mă întrebam de ce se aflau unde se aflau. Ai vreo idee?
― Cât de bine îl cunoÈ™teai pe domnul Marriott? m-a întrebat.
― Nici un pic. Dar mi-am format niÈ™te păreri despre el. Lucruri care sar în ochi.
Amthor bătea cu degetele pe masa albă. Indianul tot mai dormea cu bărbia sprijinită în piept și pleoapele umflate, închise.
― Că veni vorba, ai întâlnit vreodată o doamnă Grayle, o lady bogată care locuieÈ™te în Bay City?
A aprobat din cap cu un aer absent.
― Da, i-am tratat centrii vorbirii. Avea un defect neimportant.
― Ai făcut o treabă bună cu ea. VorbeÈ™te la fel de bine ca È™i mine acum.
Asta a părut să-l amuze. Încă mai ciocănea cu degetele în masă. Ascultam bătăile. Era ceva în ele ce nu-mi plăcea. Sunau ca un fel de cod. S-a oprit, și-a încrucișat din nou brațele și s-a lăsat pe spate.
― Ce-mi place mie în afacerea asta este că toată lumea cunoaÈ™te pe toată lumea. Și doamna Grayle îl cunoÈ™tea pe Marriott.
― Cum ai aflat asta?, m-a întrebat încet.
N-am răspuns nimic.
― Va trebui să spui poliÈ›iei despre È›igările acelea, mi-a spus el.
Am ridicat din umeri.
― Te întrebi probabil, de ce nu te-am dat afară, a continuat Amthor. Second Planting È›i-ar putea frânge gâtul ca pe o tulpină de È›elină. Și eu mă întreb. Se pare că ai unele teorii. Dacă e vorba de È™antaj, nu plătesc. Nu foloseÈ™te la nimic ― am mulÈ›i prieteni. Dar, bineînÈ›eles, mai sunt indivizi care vor să mă facă să apar într-o lumină proastă. Psihiatrii, specialiÈ™ti sexologi, neurologi, practicieni mărunÈ›i È™i nesuferiÈ›i cu ciocane de cauciuc È™i rafturi pline de literatură aberantă. Și, bineînÈ›eles, ei toÈ›i sunt doctori. Câtă vreme eu sunt doar un vraci. Care este teoria ta?
Am încercat să-l fac să-și plece capul în fața privirii mele, dar nu era posibil. Mi-am umezit buzele. A tresărit ușor.
― Nu te pot condamna că vrei să o păstrezi pentru tine. Este o problemă la care trebuie să mă mai gândesc. Probabil, că eÈ™ti mai inteligent decât mi s-a părut. Pot să fac È™i eu greÈ™eli. ÃŽntre timp...
S-a aplecat înainte și a pus ambele mâini pe globul alb lăptos.
― Cred că Marriott È™antaja femei, am spus. Și făcea parte dintr-o bandă care fura bijuterii. Dar cine îi spunea ce femei să cultive, în aÈ™a fel încât să È™tie tot ce fac, să devină intim cu ele, să se culce cu ele, să le pună să se încarce cu bijuterii È™i să le scoată în oraÈ™ È™i apoi să se repeadă la telefon È™i să le spună băieÈ›ilor unde să opereze?
― Aceasta, a spus Amthor atent, este imaginea ta despre Marriott È™i despre mine? Sunt foarte dezgustat.
Mi-am apropiat fața de a lui până când n-a mai rămas decât o jumătate de metru între noi.
― EÈ™ti complice într-o afacere necurată. Dă-i ce formă îți place, dar tot o să rămâi băgat în asta. Și nu e vorba numai de cărÈ›ile de vizită, Amthor. După cum spuneai, oricine poate ajunge la ele. Nu e vorba de marihuana. Nu te-ai fi vârât într-o treabă ieftină ca asta, ai posibilități mult mai mari. Dar pe spatele fiecărei cărÈ›i de vizită era un spaÈ›iu liber. Iar în spaÈ›iile libere, se afla câteodată tot felul de lucruri scrise cu cerneală invizibilă.
A zâmbit sumbru, dar nu prea am avut timp să-l studiez. Mâinile lui se mișcau pe globul de sticlă. Lumina s-a stins. Camera era în benză totală..



Capitolul 22

Mi-am împins scaunul înapoi, m-am ridicat și mi-am scos arma din tocul de sub braț. Dar a fost inutil. Haina era închisă la nasturi și m-am mișcat prea încet. Eram prea încet oricum, dacă era vorba să împușc pe cineva.
Am simțit o adiere de vânt și miros de pământ. În întunericul desăvârșit, indianul m-a lovit din spate și mi-a imobilizat brațele lângă corp. A început să mă ridice. Puteam încă să mai scot arma și să trag la întâmplare, dar eram departe de prieteni și nu părea să aibă vreun rost.
Am renunțat la armă și l-am apucat de încheieturile mâinilor. Erau greu de ținut pentru că erau alunecoase. Indianul a răsuflat adânc și m-a trântit, lovindu-mă cu capul de podea. În loc să-l prind eu pe el, m-a prins el pe mine. Mi-a încrucișat mâinile la spate și un genunchi ca un colț de stâncă m-a lovit în spinare. M-a îndoit. Puteam fi îndoit. Nu sunt City Hall . M-a îndoit.
Am încercat să țip, fără să am vreun motiv. Dar sunetul mi-a rămas în gât. Indianul m-a aruncat într-o parte și m-a imobilizat cu genunchii.
Mă avea împachetat. Mâinile lui m-au apucat de gât. Câteodată mă trezesc noaptea. Îi simt mâinile în jurul gâtului și îi simt mirosul. Îmi simt respirația gâtuită și pierdută și degetele sleioase chinuindu-mă. Atunci mă trezesc, beau ceva și deschid radioul.
Eram aproape pe ducă atunci când s-au aprins din nou luminile, de un roșu sângeriu, din cauza sângelui din ochii mei. O față a plutit în jurul meu, o mână m-a atins cu delicatețe, dar celelalte mâini erau în continuare înfipte în gâtul meu.
O voce a spus cu blândețe.
― Lasă-l să respire... puÈ›in.
Degetele s-au înmuiat. M-am smuls din strânsoarea lor. Ceva ce strălucea m-a lovit peste obraz.
Vocea a spus încet:
― Pune-l pe picioare.
Indianul m-a ridicat în picioare. M-a împins înapoi lângă perete, ținându-mă de încheieturile mâinilor.
― Amator, s-a auzit vocea blândă È™i obiectul acela lucios m-a lovit din nou peste față. Ceva cald picura încet. Am dat cu limba È™i am simÈ›it gust de fier È™i de sare.
O mână îmi cerceta portofelul. O altă mână scotocea prin toate buzunarele. Þigara învelită în hârtie a ieșit la iveală și a fost despachetată. A dispărut undeva în ceața din fața mea.
― Erau trei È›igări? a întrebat amabil vocea È™i chestia aia lucioasă m-a lovit din nou în maxilar.
― Trei, am zis înăbuÈ™it.
― Și unde spuneai că sunt celelalte?
― ÃŽn biroul meu.
Obiectul strălucitor m-a lovit din nou.
― Probabil mă minÈ›i, o să aflu.
O mulțime de luminițe roșii, jucăușe, străluceau în fața mea. Vocea a spus:
― Mai sugrumă-l puÈ›in.
Degetele de fier s-au înfipt din nou în gâtul meu. Eram foarte aproape de el, foarte aproape de mirosul lui și de mușchii tari ai stomacului său. Am prins unul dintre degete și am încercat să-l îndoi.
Vocea a spus încet:
― Uimitor. ÃŽnvață ceva.
Obiectul strălucitor a vâjâit din nou prin aer. M-a pocnit în falcă, sau în ceva ce fusese odată falca mea.
― Dă-i drumul. E îmblânzit.
Brațele groase și puternice s-au îndepărtat de mine. M-am aplecat, am făcut un pas și m-am proptit pe picioare. Amthor stătea zâmbind foarte liniștit, aproape visător în fața mea. Þinea arma mea în mâna lui delicată și frumoasă. O ținea îndreptată spre pieptul meu.
― Te-aÈ™ putea învăța, a spus cu vocea lui blândă. Dar la ce ar folosi? Un om mărunt È™i murdar într-o lume măruntă È™i murdară. Chiar dacă te luminez puÈ›in, tot aÈ™a vei rămâne. Sau nu-i aÈ™a?
Zâmbea atât de frumos!
I-am zdrobit zâmbetul cu toată forța pe care o mai aveam.
N-a fost chiar atât de rău. S-a clătinat și sângele a început să curgă pe ambele nări. S-a echilibrat, s-a îndreptat și a ridicat din nou arma.
― Stai jos, copile, a spus cu blândeÈ›e. Am musafiri. Sunt atât de bucuros că m-ai lovit! Mă ajută mult.
Am dat peste taburetul alb, m-am așezat pe el și mi-am pus capul pe masa cea albă lângă globul de un alb lăptos care strălucea din nou. Priveam fix la el, stând cu fața pe masă. Lumina mă fascina. Era o lumină frumoasă, o lumină frumoasă și blândă.
În spatele meu, în jurul meu, nu era decât liniște.
Cred că am adormit, pur și simplu, cu fața însângerată lipită de masă și cu un diavol subțire și frumos lângă mine, ținând arma mea în mâna lui, privindu-mă și zâmbind.



Capitolul 23

― ÃŽn regulă, a spus un tip solid. PoÈ›i să te scoli acum.
Am deschis ochii și m-am ridicat.
― Afară, în camera cealaltă, amice.
Eram în picioare, încă visând. Am plecat undeva, printr-o ușă. Am recunoscut locul unde eram ― camera de recepÈ›ie, cea cu ferestre de jur împrejur. Afară era întuneric acum.
Femeia cu inele nepotrivite stătea la biroul ei. Un bărbat stătea în picioare, în spate.
― Ia loc aici, amice.
M-a împins în jos. Era un scaun frumos, drept dar confortabil, însă n-aveam chef de asta. Femeia din spatele biroului avea o agendă deschisă și citea cu voce tare din ea. Un om în vârstă și scund, cu o față lipsită de expresie și mustăți cărunte o asculta.
Amthor stătea lângă o fereastră, cu spatele la cameră, privind afară, la linia imobilă a oceanului, departe, în spatele luminilor de pe dig, în spatele lunii. Privea într-acolo ca și când i-ar fi plăcut. Și-a întors capul pe jumătate, ca să mă privească, și am observat că sângele îi fusese curățat de pe față, dar nasul nu mai era cel pe care îl văzusem prima oară, se putea sesiza o diferență de vreo două numere. Asta m-a făcut să zâmbesc, să-mi plescăi buzele și atât.
― Te distrezi, amice?
M-am uitat de unde venea zgomotul; era în fața mea și era cel care mă ajutase să ajung aici. Un roșcovan cu fața bătută de vânturi, de vreo nouăzeci de kilograme, cu dinți pătați și o voce puternică, de circar. Era dur, rapid și se hrănea cu carne crudă. Nimeni nu-l putea îmblânzi. Era genul de polițist care scuipă pe bastonul de cauciuc în fiecare seară, în loc să-și facă rugăciunea. Dar avea ochi veseli.
Stătea crăcănat în fața mea, ținând portofelul meu deschis în mână, zgâriind pielea cu unghia degetului mare de la mâna dreaptă, ca și când i-ar fi plăcut doar să distrugă lucruri. Chiar și lucruri micuțe, dacă n-avea altceva. Dar sunt convins că ar fi zdrobit o mutră cu mult mai multă plăcere.
― Cam scuturat, amice, nu? Din oraÈ™ul mare È™i rău, nu? O mică încercare de È™antaj, hm?
Pălăria era dată pe spate. Avea păr castaniu închis, transpirat, lipit de frunte. Ochii lui amuzați străluceau de îngâmfare.
Îmi simțeam gâtul ca și când ar fi fost strâns în menghină. M-am ridicat și- i-am simțit mirosul. Indianul. Avea degetele ca bucățile de oțel de scule.
Femeia s-o oprit din cititul agendei și a închis-o. Tipul mai în vârstă, scund și cu mustață căruntă, a clătinat din cap și a venit să stea în spatele celui care vorbea cu mine.
― PoliÈ›iÈ™ti? i-am întrebat, frecându-mi bărbia.
― Tu ce crezi, băiete?
Umor de polițist. Cel scund se uita chiorâș și părea aproape orb.
― Nu din Los Angeles, am spus privindu-l. L-ar fi dat afară din cauza ochiului.
Tipul solid mi-a înapoiat portofelul. M-am uitat în el. Aveam încă toți banii. Și toate cărțile de vizită. Tot ce conținuse era înăuntru. Eram surprins.
― Spune ceva, amice, a zis cel solid. Ceva care să ne facă să ne îndrăgostim de tine.
― DaÈ›i-mi arma înapoi!
S-a aplecat puțin înainte și s-a gândit. Îl puteam vedea gândindu-se. Se simțea călcat pe bătături.
― Ah, îți vrei arma, amice?
S-a uitat întrebător la cel cu mustața căruntă.
― ÃŽÈ™i vrea arma, i-a spus.
Apoi s-a uitat din nou la mine.
― Și la ce-È›i trebuie arma, amice?
― Vreau să împuÈ™c un indian.
― A, vrei să împuÈ™ti un indian, amice.
― Da, doar un indian.
S-a uitat din nou la cel cu mustață căruntă.
― Tipul ăsta e tare dur. Vrea să împuÈ™te un indian.
― Ascultă, Hemingway, nu mai repeta tot ce zic eu.
― Cred că tipul e trăznit. Tocmai m-a numit Hemingway. Tu ce zici, e traznit?
Cel cu mustață a mușcat o țigară și n-a zis nimic. Omul subțire și chipeș de la fereastră s-a întors și a spus cu blândețe:
― Cred că e posibil să fie puÈ›in dezechilibrat.
― Nu văd nici un motiv să-mi spună Hemingway! Numele meu nu e Hemingway.
Omul în vârstă a adăugat:
― N-am văzut nici o armă.
S-au uitat amândoi la Amthor, care a spus:
― Este înăuntru, la mine. O să È›i-o dau, domnule Blane.
Solidul și-a îndoit puțin genunchii și s-a aplecat până când i-am simțit respirația.
― De ce mi-ai spus Hemingway, amice?
― Sunt doamne de față!
S-a îndreptat din nou.
― Pricep.
S-a uitat la tipul cu mustață. Acesta a dat din cap, s-a întors și s-a îndreptat spre partea opusă a camerei. Ușa glisantă s-a deschis. Tipul a intrat și Amthor l-a urmat.
Era liniște. Femeia cu ten închis la culoare a privit în jos, spre suprafața biroului, și s-a încruntat. Solidul s-a uitat la sprânceana mea dreaptă și a clătinat ușor din cap dintr-o parte în alta, impresionat.
Ușa s-a deschis din nou și omul cu mustață s-a întors. A cules o pălărie de undeva și mi-a înmânat-o. A scos arma mea din buzunar și mi-a dat-o și pe asta. Știam că e descărcată, după greutate. Am prins-o sub braț și m-am ridicat.
― Să mergem, amice, a spus tipul solid. Departe de aici. Cred că puÈ›in aer te va ajuta să te îndrepÈ›i.
― O.K., Hemingway.
― O face din nou, a zis tipul, supărat. Continuă să-mi spună Hemingway, pentru că sunt doamne de față. ÃŽnseamnă cumva vreo porcărie?
― GrăbeÈ™te-te, a intervenit tipul cu mustață.
Solidul m-a prins de braț și ne-am îndreptat cu toții spre micul lift. Am intrat în el.



Capitolul 24

Când liftul a ajuns jos, am luat-o de-a lungul unui coridor îngust și am ieșit pe o ușă neagră. Afară era aer proaspăt și rece, deasupra stratului de ceață ce venea dinspre ocean. Am respirat adânc.
Tipul solid încă mă mai ținea de braț. Era o mașină acolo, o limuzină închisă la culoare, particulară. Solidul a deschis ușa din față.
― Nu e chiar confortul cu care eÈ™ti obiÈ™nuit, amice. Dar puÈ›in aer o să te ajute să-È›i revii. Ai ceva împotrivă? N-am vrea să facem vreun lucru care nu È›i-ar place, amice.
― Unde e indianul?
Și-a mișcat puțin capul și m-a împins în mașină. M-a așezat în partea dreaptă, în față.
― A, da, indianul. Trebuie să-l omori cu un arc È™i o săgeată. AÈ™a e corect. E È™i el în maÈ™ină, în spate.
M-am uitat în spate. Nu era nimeni.
― La naiba, nu-i aici, a zis solidul. Probabil, că cineva l-a ajutat să scape. Nu mai poÈ›i să laÈ™i nimic într-o maÈ™ină neîncuiată.
― GrăbeÈ™te-te, a spus tipul cu mustață È™i s-a urcat în spate.
Hemingway a ocolit mașina și și-a înghesuit burta în spatele volanului. A pornit. A întors și am început să coborâm pe drumul mărginit de geranium sălbatic. O briză rece venea dinspre ocean. Stelele erau mult prea îndepărtate. Abia se vedeau.
Am ajuns la capăt și am luat-o pe drumul de munte asfaltat, fără nici o grabă.
― Cum se face că ai venit fără maÈ™ină, amice?
― Amthor a trimis după mine.
― De ce ar fi făcut asta, amice?
― Probabil, pentru că vroia să mă vadă.
― Băiatul ăsta are o imaginaÈ›ie bogată.
A scuipat în afară, a luat frumos o curbă și a lăsat mașina să alunece la vale.
― Noi am auzit că tu l-ai căutat la telefon È™i ai încercat să intri în legătură cu el. Deci, s-a gândit că n-ar fi rău șă aibă o întrevedere, ca să È™tie cu cine are de-a face. AÈ™a încât È™i-a trimis propria maÈ™ină.
― Pentru că È™tia că are de gând să cheme niÈ™te poliÈ›iÈ™ti È™i că nu o să am nevoie de maÈ™ina mea ca să ajung acasă. O.K., Hemingway.
― Mda. Iar asta. Bine. Avea un dictafon sub masă È™i secretara lui a notat toată conversaÈ›ia; i-a citit-o domnului Blane.
M-am întors și l-am privit pe domnul Blane. Fuma liniștit o țigară, aproape adormit. Nu se uita la mine.
― A notat pe dracu. Probabil are o colecÈ›ie de conversaÈ›ii special pregătite, pentru cazuri de genul ăsta.
― Poate ne poÈ›i spune de ce ai vrut să-l vezi pe tipul ăsta, a sugerat Hemingway politicos.
― Adică, să-È›i spun cât încă mai am o bucățică de față?
― Oh, noi nu suntem băieÈ›i răi, a spus, cu un gest larg.
― ÃŽl cunoÈ™ti destul de bine pe Amthor, nu-i aÈ™a, Hemingway?
― Domnul Blane îl cunoaÈ™te. Eu respect ordinele.
― Cine naiba e domnul Blane?
― Este domnul care stă pe locul din spatele tău.
― Și în afară de asta, cine naiba e?
― Vai, dar toată lumea îl cunoaÈ™te pe domnul Blane.
― Bine, am spus simÈ›indu-mă dintr-o dată foarte obosit.
Era ceva mai multă liniște, mai multe curbe, mai multe porțiuni asfaltate, mai mult întuneric și mai multă durere.
― Acum că suntem între prieteni, nu sunt doamne de față È™i nu mai avem suficient timp ca să aflăm de ce te-ai dus acolo, n-ai putea să-mi spui ce e chestia asta cu Hemingway?
― O poantă, am spus. O poantă foarte veche.
― Și cine e acest Hemingway?
― Un tip care obiÈ™nuia să spună aceleaÈ™i È™i aceleaÈ™i lucruri, până când te convingea că are dreptate.
― Probabil, că asta îi lua al naibii de mult timp. Ai o minte tare aiurită pentru un detectiv particular. Mai ai încă dinÈ›ii tăi naturali?
― Mda, cu câteva plombe în ei.
― Atunci cu siguranță eÈ™ti un norocos, amice. Omul din spate a intervenit.
― Lasă asta. Ia-o pe prima stradă la dreapta.
― Sigur.
Hemingway a dus limuzina pe o stradă îngustă și murdară care cobora. Am mers pe acolo cam o milă. Mirosul de salvie devenise insuportabil.
― Aici, a spus omul din spate.
Hemingway a oprit mașina și a tras frâna de mână.
S-a întins peste mine și a deschis ușa.
― Ei, mi-a făcut plăcere să te cunosc, amice. Dar nu te mai întoarce. Oricum, nu cu afaceri. IeÈ™i.
― Mă duc acasă de aici?
Tipul din spate a intervenit iarăși:
― GrăbeÈ™te-te.
― Mda. Te duci acasă de aici, amice. O să te descurci?
― Sigur, asta o să-mi dea timp să mă gândesc la câteva lucruri. De exemplu, voi, băieÈ›i, nu sunteÈ›i poliÈ›iÈ™ti din Los Angeles. Dar unul dintre voi e poliÈ›ist, poate chiar amândoi. AÈ™ zice că sunteÈ›i din Bay City. Mă întreb de ce aÈ›i ieÈ™it din zona voastră?
― N-o să fie cam greu de dovedit, amice?
― Noapte bună, Hemingway.
Nu mi-a răspuns. Nici unul din ei n-a mai vorbit. Am încercat să ies din mașină, am pus picioarele pe bordură și m-am aplecat puțin, amețit.
Tipul din spate a făcut o mișcare bruscă, pe care mai mult am simțit-o, decât am văzut-o. O gaură întunecată s-a deschis în fața mea, mult, mult mai adâncă decât noaptea care ne înconjura.
M-am scufundat în ea. Nu avea sfârșit.



Capitolul 25

Camera era plină de fum.
Fumul atârna în aer, în fire subțiri, urcând și coborând, ca o perdea din mărgele mici și transparente. Două ferestre păreau a fi deschise pe peretele din fața mea, dar fumul nu se mișca. Nu mai văzusem niciodată această cameră. Ferestrele aveau gratii.
Eram amorțit și fără putere. Mă simțeam ca și când aș fi zăcut un an. Dar fumul mă deranja. M-am lăsat pe spate și m-am gândit la asta. După multă vreme am respirat adânc și am simțit o durere în plămâni.
― Foc! am strigat.
Asta m-a făcut să râd. Nu știu ce era așa de amuzant, dar am început să râd. Stăteam întins pe pat și râdeam. Nu mi-a plăcut râsul meu. Era un râs prostesc.
Un singur strigăt a fost de ajuns. Un zgomot de pași s-a auzit în afara camerei, o cheie a fost introdusă în broască și ușa s-a deschis. Un om a sărit înăuntru și a trântit ușa după el. Þinea mâna dreaptă lângă șold.
Era un om scund și slab, într-o haină albă. Ochii lui aveau o privire amețită, întunecată și fără vlagă. Erau vineți.
Am pus capul pe pernă și am căscat.
― Nu te supăra, Jack. Mi-a scăpat.
Stătea încruntat, cu mâna dreaptă lângă șoldul drept. O față sălbatică, ochi negri inexpresivi, piele alb-cenușie și un nas care semăna cu o carapace.
― Poate vrei È™i o cămașă de forță, s-a răstit la mine.
― Lasă, Jack. ÃŽn regulă. Am dormit puÈ›in. Unde sunt?
― Unde È›i-e locul.
― Pare a fi un loc drăguÈ›. Oameni drăguÈ›i, atmosferă drăguță. Cred că voi mai trage un pui de somn.
― N-ai face rău, a bombănit.
A ieșit. Ușa s-a închis. Cheia s-a răsucit și pașii s-au îndepărtat.
Nu a reușit să facă fumul mai suportabil. Încă mai plutea în mijlocul camerei. Ca o perdea. Nu se dizolva, nu pleca, nu se mișca. Era aer în cameră, îl puteam simți pe față. Dar fumul nu-l simțeam. Era ca o țesătură cenușie construită de o mie de păianjeni. Mă întrebam cum au reușit să-i pună să lucreze împreună.
Pijama din bumbac. În genul celor pe care le are Spitalul Central. Fără dublură, fără o cusătură mai mult decât strictul necesar. Bineînțeles, material de proastă calitate. Gulerul îmi zgâria gâtul, care era încă inflamat. Am început să-mi amintesc câte ceva. M-am ridicat și am simțit mușchii gâtului. Erau încă dureroși. Doar un indian... O.K., Hemingway. Deci, ai vrea să-te faci detectiv? Să câștigi bani buni? Nouă lecții ușoare. Furnizăm și insigne. Pentru încă 50 de cenți, trimitem și o centură.
Gâtul era dureros, iar degetele simțeau că nu simt nimic. Erau ca niște banane. M-am uitat la ele. Arătau ca niște degete. Nu prea frumoase. Degete obișnuite. Au fost livrate probabil împreună cu insigna, centura și diploma.
Era noapte. Lumea din spatele ferestrelor era întunecată. Un glob de porțelan atârna în mijlocul tavanului, susținut de trei fire. Era luminat. Avea o mulțime de luminițe colorate pe margine, portocalii și albastre. M-am uitat la ele. Mă săturasem de fum. În timp ce le priveam, au început să se deschidă ca niște hublouri și au apărut câteva capete. Mici, dar vii, ca de păpuși, dar vii. Era un om cu o beretă de marinar și un nas de Johnnie Walker, având o șapcă pe care era desenată o blondă; mai era un tip slăbuț, cu cravata răsucită, arătând ca un chelner dintr-o bodegă de pe faleză. Și-a dezlipit buzele și a întrebat:
― Cum doriÈ›i friptura, domnule? ÃŽn sânge sau mai bine prăjită?
Am închis ochii și i-am strâns tare, iar când i-am deschis din nou, nu mai era decât un glob de porțelan, susținut de trei fire.
Dar fumul stătea nemișcat în aerul care se mișca.
Am apucat colțul unui cearceaf jegos și mi-am șters transpirația de pe față, cu degetele amorțite pe care le-am primit după absolvirea școlii, după nouă ore ușoare, plătite pe jumătate înainte. Căsuța Poștală Două Milioane Patru Sute Șaizeci și Opt de mii Nouă Sute și Douăzeci și Patru, Cedar City, lowa. Scrântiți. Idioți.
M-am ridicat și după un timp am ajuns cu picioarele pe podea. Erau înțepenite și pline cu ace. Ace obișnuite, de cusut, în stânga, doamna. Ace mai mari în dreapta. Picioarele au început să simtă podeaua. M-am ridicat. Mult prea sus. M-am ghemuit de durere, respirând greu în timp ce mă țineam de o margine a patului, iar o voce care părea să vină de sub pat repeta într-una: „Ar trebui să.... ar trebui să... ar trebui să..."
Am început să merg, clătinându-mă ca un om beat. Pe o măsuță mică, albă, lucioasă, aflată între două ferestre cu gratii, se găsea o sticlă cu whisky. Arăta bine. Părea pe jumătate plină. Sunt mulți oameni drăguți pe lume, în ciuda aparențelor. Poți fi nemulțumit de ziarul de dimineață și te poți lua la harță cu tipul care stă lângă tine în sala de cinema, poți să urli la politicieni și cu toate astea, sunt o grămadă de oameni buni pe lume. De exemplu, tipul care a lăsat aici jumătate de sticlă de whisky. Avea o inimă mare, cât sânii lui Mae West.
M-am îndreptat spre ea, am apucat-o cu mâinile pe jumătate înțepenite și am dus-o la gură, tanspirând ca și cum aș fi ridicat unul din picioarele podului Golden Gate.
Am luat o înghițitură lungă. Am pus din nou sticla jos, cu multă grijă. Am încercat să ling ce-mi cursese pe bărbie.
Whisky-ul avea un gust ciudat. Tocmai când realizam asta, am văzut o chiuvetă înghesuită într-un colț și am făcut-o. Da, am făcut-o. Am vomitat. Dizzy Dean n-a făcut niciodată un asemenea efort.
Timpul trecea. Mi-era greață, eram amețit, mă țineam strâns cu mâinile de marginea chiuvetei, scoțând strigăte animalice, cerând ajutor.
A trecut. M-am întors în pat, m-am întins pe spate și am zăcut acolo, respirând cu greutate și privind fumul, care nu mai era așa de clar. Nu mai era așa real. Poate era ceva cu ochii mei. Dintr-o dată, a dispărut cu totul, iar lumina globului de porțelan fixat în tavan a devenit mai puternică.
M-am ridicat din nou. Era un scaun de lemn lângă peretele cu ușa. Mai era încă o ușă, în afară de cea pe care intrase omul cu haină albă. De la toaletă, probabil. Acolo puteau să fie hainele mele. Podeaua era acoperită cu un linoleum în pătrate verzi și gri. Pereții erau zugrăviți în alb. O cameră curată. Patul în care zăcusem era din fier, îngust, pat de spital, mai scund decât e normal și avea curele subțiri de piele în ambele părți, cam în locurile unde ar trebui să se afle încheieturile și gleznele „pacientului".
Era o cameră din care îți face plăcere să ieși.
Îmi simțeam tot corpul acum, capul amețit, gâtul inflamat și durerea din brațe. Nu-mi aminteam nimic despre brațe. Am suflecat mânecile pijamalei și m-am uitat. Între cot și umăr mâinile erau pline de înțepături. În jurul fiecăreia se vedea o mică pată decolorată, de mărimea unui sfert de dolar.
Droguri. Am fost umplut cu droguri ca să rămân liniștit. Poate chiar scopolamină, ca să mă facă să vorbesc. Prea multe droguri deodată. Am avut noroc să ies din starea asta. Unii reușesc, alții nu. Depinde de constituția fiecăruia. Droguri.
Asta era cauza fumului și a capetelor micuțe de pe marginea globului de porțelan, a vocilor, a gândurilor năstrușnice, a gratiilor și a amorțelii pe care o simțeam la degete. Whisky-ul făcea parte probabil, din medicația necesară unei dezalcoolizări intensive. S-au gândit să nu ratez cumva vreun tratament.
M-am ridicat, dar n-am reușit să stau în picioare și am lovit cu stomacul peretele opus. Asta m-a făcut să cad și să respir greu multă vreme. Eram plin de transpirație și mă furnica tot corpul. Simțeam picăturile reci de sudoare formându-se pe frunte și apoi coborând încet de-a lungul nasului până ajungeau în colțul gurii, de unde le lingeam prostește.
M-am ridicat încă o dată, mi-am fixat bine picioarele în podea și am reușit să stau aproape drept.
― O.K., Marlowe, am spus printre dinÈ›i. Tu eÈ™ti un tip tare. Un om de fier, înalt de vreo 2 metri, 90 de kilograme dezbrăcat È™i spălat pe față. MuÈ™chi puternici, maxilare tari. PoÈ›i să te descurci. Ai fost pus la pământ de două ori, sugrumat È™i lovit în falcă cu patul armei. Ai fost umplut cu droguri È™i È›inut sub influenÈ›a lor, până când ai ajuns la fel de nebun ca un È™oarece dansator. Și ce înseamnă toate astea? Rutină. Acum să te văd făcând ceva într-adevăr dur, de exemplu, să-È›i pui pantalonii.
M-am întins din nou pe pat.
Timpul a trecut. Nu știu cât. Nu aveam ceas în stare de funcționare. Oricum, ceasurile nu măsoară genul ăsta de timp.
M-am săltat. Devenise deja monoton. M-am ridicat în picioare și am început să merg. Nu e ușor să mergi. Inima îți saltă ca o pisică nervoasă. Mai bine mă întind la loc și mă culc. Mai bine stau cuminte o vreme. Ești într-un mare rahat, amice, O.K. Hemingway, sunt un tip slab. Nu pot să sparg o vază de flori, nici să rup o unghie de la un deget.
Nu contează. Merg. Sunt puternic. O să ies de aici.
Și m-am întins din nou pe pat.
A patra oară a fost ceva mai bine. Am traversat camera, înainte și înapoi de două ori. M-am dus la chiuvetă, am curățat-o puțin, m-am aplecat și am băut apă din palmă. Am așteptat câteva clipe și am mai băut puțin. Mult mai bine.
Am mers. Am mers. Am mers.
După jumătate de oră de mers, genunchii îmi tremurau, dar capul era limpede. Am mai băut apă, multă apă. Gemeam și beam apă.
M-am întors la pat. Era un pat minunat. Era făcut din petale de trandafir. Cel mai frumos pat din lume. L-au luat de la Carole Lombard. Pentru ea era prea moale. Mi-aș fi dat tot restul vieții ca să mă odihnesc în el două minute. Un pat minunat, moale, un somn minunat, ochi care se închid și pleoape care cad, sunetul blând al respirației, întuneric, odihnă, perne moi...
Am mers.
Au construit piramidele, apoi s-au plictisit de ele, le-au dărâmat, piatra s-a transformat în nisip și a fost folosită pentru asfaltul din care e făcut barajul Boulder. După ce l-au construit, au adus apa în sud și au folosit-o pentru irigații.
Am mers, gândindu-mă la tot felul de lucruri. Nu mă puteam plictisi.
M-am oprit. Eram pregătit pentru o discuție.



Capitolul 26

Ușa de la toaletă era încuiată. Scaunul greu era mult prea greu pentru mine. Chiar așa trebuia să fie. Am luat perna și cearceafurile de pe pat și am dat salteaua la o parte. Era o rețea de arcuri dintr-un metal negru, lucios, lungi de vreo douăzeci de centimetri, prinse sus și jos cu alte arcuri, mai mici. M-am apucat să meșteresc la unul din ele. A fost cea mai dificilă treabă pe care am făcut-o vreodată. Zece minute mai târziu, aveam două degete însângerate și un arc scos. L-am întins. Îmi plăcea cum oscilează. Și avea un sunet plăcut.
Când am terminat, m-am uitat spre sticla de whisky. Ce bine mi-ar fi prins o băutură!
Am mai băut niște apă. M-am odihnit puțin, stând pe arcuri. Apoi m-am dus lângă ușă, mi-am apropiat gura de broască și am strigat cât am putut de tare:
― Foc! Foc! Foc!
A fost o așteptare scurtă și plăcută. A venit alergând greoi. Cheia n-a intrat bine în broască și s-a răsucit greu. Ușa a sărit într-o parte. Eram lipit de perete, în spatele ei. Adusese alt baston de data asta, un instrument scurt și drăguț, învelit în piele maro. Privirea lui a poposit pe patul dezmembrat, apoi a început să cerceteze în jur.
Mi-am luat avânt și l-am lovit. L-am lovit la tâmplă și s-a prăbușit. Stătea în genunchi. L-am mai lovit de două ori. A scos un sunet înăbușit. Am luat bastonul din brațul neputincios. A gemut.
L-am lovit cu genunchiul în față și mă durea genunchiul. El nu mi-a spus dacă îl doare fața. Fiindcă mai horcăia încă, l-am pocnit cu bastonul.
Am luat cheia din ușă, de afară, am încuiat pe dinăuntru și m-am dus lângă el. Mai avea niște chei. Una dintre ele s-a potrivit la toaletă, unde atârnau hainele mele. Au scotocit prin buzunare. Banii nu mai erau în portofel. M-am întors la omul cu haina albă. Avea prea mulți bani pentru meseria pe care o practica. Am luat ceea ce îmi aparținea, apoi l-am târât până în pat, l-am legat de mâini și de picioare și i-am îndesat un metru de cearceaf în gură. Avea nasul sfărâmat. Am așteptat un timp ca să mă conving că poate respira.
Îmi părea rău pentru el. Un om mărunt, încercând să-și păstreze slujba și să încaseze cecul săptămânal. Poate avea soție și copii. Păcat. Singurul lui ajutor era bastonul. Nu era prea cinstit. Am pus jos sticla de whisky desfăcută, așa încât ar fi putut ajunge la ea, dacă n-ar fi avut mâinile legate.
L-am bătut pe umăr. Îmi venea să plâng pentru el.
În toaletă erau toate lucrurile mele, chiar și tocul de piele și arma, fără gloanțe în ea. M-am îmbrăcat greu, datorită degetelor înțepenite.
Tipul din pat dormea. L-am lăsat acolo și l-am încuiat înăuntru.
Afară era un culoar lung și liniștit, cu trei uși închise. Nici un sunet nu se auzea din spatele lor. O carpetă deschisă la culoare era pusă pe jos și era la fel de tăcută, ca și restul casei. La capăt era alt hol, perpendicular pe primul, și începutul unei scări mari, vechi, cu balustrada din stejar alb. Cobora în spirală până la un hol slab luminat, care avea două uși cu vitralii, era pardosit cu mozaic și acoperit cu două carpete groase. O rază de lumină se strecura pe lângă o ușă aproape închisă. Dar nici un zgomot.
O casă veche, cum se construiau pe vremuri și nu se mai construiesc acum. Aflată probabil pe o stradă liniștită, înconjurată cu tufe de trandafiri și având o mulțime de flori în față. Cât despre interior, important e să nu se audă țipetele.
Tocmai pusesem un picior pe scară, când am auzit un om tușind. Asta m-a făcut să sar înapoi și am văzut că în capătul primului hol era o ușă pe jumătate deschisă. M-am îndreptat în direcția aceea, în vârful picioarelor. Am așteptat, lipit de ușa parțial deschisă, fără să intru. O rază de lumină cădea lângă piciorul meu, pe carpetă. Omul a tușit din nou. Era o tuse adâncă, din plămâni puternici. Liniștită și relaxată. Nu era treaba mea. Treaba mea era să ies de aici. Dar orice individ care stătea cu ușa deschisă în casa asta mă interesa. Putea fi un grangur sau un servitor. M-am apropiat puțin. Un ziar a foșnit.
Am putut vedea o parte dintr-o cameră aranjată ca o cameră, nu ca o celulă. Un birou negru avea pe el o pălărie și niște reviste. Ferestre cu perdele din dantelă, un covor bun.
Arcurile patului au scrâșnit. Un tip solid, ca și tușea lui. Am prins ușa cu vârfurile degetelor și am mai împins-o câțiva centimetri. Nu s-a întâmplat nimic. Capul meu s-a strecurat înăuntru. A fost cel mai lent lucru pe care l-am făcut în viața mea. Acum am văzut bine camera, patul și omul din el; scrumiera plină cu mucuri de țigări se revărsa pe noptieră și de acolo pe covor. O mulțime de ziare erau împăștiate pe pat. Unul din ele stătea într-o pereche de mâini uriașe, acoperind o față uriașă. Am văzut părul, pe la marginea ziarului. Era negru, ondulat și foarte des, cu o fâșie de piele albă sub el. Ziarul s-a mișcat puțin și mi-am ținut respirația, dar tipul nu și-a ridicat privirea.
Avea nevoie de un bărbierit. Oricum, tot nebărbierit ar fi arătat. Îl mai văzusem, pe Central Avenue, într-o tavernă de negri, numită Florian's. Era îmbrăcat într-un costum țipător, cu mingi albe de golf pe haină și un pahar de whisky în mână. Și îl mai văzusem cu un Army Colt, arătând ca o jucărie în mâna lui, trecând cu ușurință printr-o ușă. Văzusem câte ceva din activitățile lui. Toate bine făcute.
A tușit din nou, s-a răsucit pe spate, a căscat și s-a întins după un pachet mototolit de țigări, aflat pe noptieră. La capătul degetului mare a strălucit o flacără. Pe nări a ieșit fum.
― Ah, a suspinat, È™i ziarul a ajuns din nou în faÈ›a mutrei lui.
L-am lăsat acolo și am pornit-o înapoi pe hol. Domnul Moose Malloy se afla pe mâini bune. M-am dus la scări și am coborât.
O voce murmura ceva în spatele unei uși puțin deschise. Am așteptat să aud o altă voce răspunzând. Nimic. Era o conversație telefonică. M-am apropiat de ușă și am ascultat. Era o voce foarte joasă, practic un murmur. N-am înțeles nimic. Pe urmă s-a auzit un clinchet. Liniște după aceea.
Era timpul s-o șterg, cât mai departe. Așa că am deschis ușa și am pășit înăuntru.



Capitolul 27

Era un birou nici prea mare, nici prea mic, cu un aspect foarte ordonat. O bibliotecă cu uși de sticlă, având înăuntru cărți grele. Un dulăpior de prim ajutor pe perete. Un sterilizator din email și sticlă, plină cu ace și seringi puse la copt. Un birou masiv, lat, având pe el o sugativă, un cuțit de bronz pentru tăiat hârtie, o trusă de stilouri, o agendă, mai nimic în rest, exceptând coatele unui om îngândurat, care-și acoperea fața cu palmele.
Printre degetele răsfirate, galbene, i-am văzut părul de culoarea nisipului ud, atât de neted, încât părea pictat pe scalp. Am mai făcut trei pași și ochii lui trebuie să se fi uitat dincolo de birou, pentru că mi-a văzut pantofii. Și-a ridicat capul și m-a privit. Ochi adânci, palizi, într-o față ca pergamentul. Și-a descleștat mâinile, s-a lăsat pe spate și s-a uitat spre mine, inexpresiv.
Și-a întins mâinile cu gesturi greoaie și nemulțumite și când s-au oprit din nou, una dintre ele era foarte aproape de marginea biroului.
Am făcut încă doi pași și i-am arătat bastonul. Arătătorul și degetul mijlociu se tot deplasau către colțul biroului.
― Soneria n-o să te ajute cu nimic în seara asta, am zis. L-am trimis la culcare pe băiatul ăla puternic.
Ochii lui păreau adormiți.
― AÈ›i fost un om foarte bolnav, domnule. Foarte bolnav. Nu vă pot recomanda să intraÈ›i în normal, încă.
― Mâna dreaptă, am zis È™i l-am ameninÈ›at cu bastonul. S-a chircit ca un È™arpe încolÈ›it.
Am trecut pe partea cealaltă a biroului rânjind fără vreun motiv anume. Avea un pistol. În sertar, bineînțeles. Toți au un pistol în sertar și întotdeauna pun mâna pe el prea târziu, dacă mai ajung să-l atingă. L-am scos. Era un „38 automatic" un model standard, mai prost decât al meu, dar puteam să-i folosesc muniția. Nu am văzut gloanțe în sertar. Numai în încărcătorul lui.
S-a mișcat abia perceptibil, privind trist.
― Poate mai ai o sonerie sub covor. Poate da alarma la cartierul general. N-o folosi. O oră de-acum încolo sunt un tip foarte dur. Cine intră pe uÈ™a asta iese cu picioarele înainte.
― Nu e nici o sonerie sub covor, a zis încet, cu un accent străin, greu sesizabil.
Am luat încărcătorul lui plin și încărcătorul meu gol și le-am schimbat între ele. Am scos glonțul de pe țeava pistolului său și l-am lăsat alături. Am încărcat pistolul meu și m-am dus pe cealaltă parte a biroului.
Ușa avea o yală. M-am întors, am încuiat-o și am auzit un clinchet. Mai era și un lanț. L-am folosit.
― Whisky, am zis.
A început să-și agite mâinile.
― Whisky!
S-a dus la dulăpiorul cu medicamente și a scos o sticlă plată cu etichetă verde și un pahar.
― Două pahare, am zis. Am încercat o dată whisky-ul vostru È™i era gata-gata să ajung pe insula Catalina.
A adus două pahare mici, a scos dopul și a umplut paharele.
― ÃŽntâi tu.
A zâmbit puțin și a ridicat unul dintre pahare.
― ÃŽn sănătatea dumneavoastră, domnule ― ce-a mai rămas din ea.
A băut. Am băut și eu. Am luat sticla, am pus-o lângă mine și am așteptat reacția inimii. A început să bată tare, dar era iarăși în pieptul meu, la locul ei.
― Am avut un coÈ™mar. O idee tâmpită. Se făcea că eram legat, îndopat cu droguri, încuiat într-o celulă. Mi-a fost foarte rău. Am dormit. N-am mâncat nimic. Am fost lovit la cap È™i adus într-un loc unde mi s-au întâmplat toate astea. S-au obosit destul de tare. Nu sunt chiar aÈ™a important.
N-a zis nimic. Mă privea. În ochii lui se citea uimirea, ca și când s-ar fi întrebat cât mai am de trăit.
― M-am trezit È™i camera era plină de fum. Era doar o halucinaÈ›ie, o iritaÈ›ie a nervului optic sau cum dracu numeÈ™te asta, un tip ca tine. ÃŽn loc de È™erpi roz, vedeam fum. Deci, m-am trezit È™i un dur în haină albă a venit È™i mi-a arătat un baston. A trecut ceva timp, până am fost în stare să- i iau. I-am luat cheile, mi-am luat hainele È™i banii mei din buzunarul lui. Și iată-mă aici. Vindecat. Ce părere ai?
― N-am nimic de zis.
― Vrei, nu vrei, tot o să zici. Abia aÈ™tept să-mi spui câte ceva. Obiectul ăsta ― È™i am ridicat bastonul ― te va convinge. A trebuit să-l împrumut de la cineva.
― Vă rog să mi-l daÈ›i imediat, a zis, cu un zâmbet pe care puteai să-l îndrăgeÈ™ti. Semăna cu zâmbetul unui călău care vine în celulă să te măsoare, pentru sicriu. Puteai să-l îndrăgeÈ™ti, dar n-ai mai fi trăit destul pentru asta. I-am pus bastonul în palmă, în palma stângă.
― Acum È™i pistolul, vă rog, a zis încet. AÈ›i fost foarte bolnav, domnule Marlowe. Insist să vă întoarceÈ›i în pat.
M-am holbat la el.
― Sunt doctor Sonderborg È™i n-aÈ™ vrea să faceÈ›i vreo prostie.
A pus bastonul pe birou, în fața lui. Avea un zâmbet rigid, ca un pește congelat. Degetele lui lungi se mișcau ca niște fluturi muribunzi.
― Arma, vă rog. Vă sfătuiesc...
― Cât e ceasul, domnule temnicer?
M-a privit surprins. Aveam ceas la mână, dar se oprise.
― E aproape miezul nopÈ›ii. De ce?
― Ce zi e?
― Dragă domnule, e duminică seara, bineînÈ›eles. M-am rezemat de birou, am încercat să mă gândesc È™i am pus arma aproape de el, aÈ™a încât să fie tentat să o ia.
― Au trecut mai mult de 48 de ore. Nu-i de mirare că sunt în halul ăsta. Cine m-a adus aici?
M-a privit și mâna lui stângă a început să se miște către armă.
― Nu mă face să fiu dur, am strigat. Nu mă face să renunÈ› la manierele elegante È™i la engleza literară. Spune-mi, cine m-a adus aici.
Avea curaj. A încercat să-mi ia arma. Numai că nu mai era unde o văzuse el. M-am lăsat pe spate și am pus pistolul pe genunchi.
S-a înroșit, s-a întins după sticla de whisky, și-a turnat încă un pahar și l-a dat pe gât. A respirat adânc și s-a scuturat. Nu-i plăcea gustul băuturii. Nici unui drogat nu-i place.
― Vei fi arestat imediat ce ieÈ™i de aici, a zis tăios. Ne-ai fost încredinÈ›at de către un ofiÈ›er de poliÈ›ie...
― PoliÈ›ia n-avea voie să facă aÈ™a ceva.
Asta l-a tulburat puțin. Fața lui gălbejită a început să se strâmbe .
― Amestecă bine È™i toarnă. Cine m-a adus aici, de ce È™i cum? Sunt puÈ›in cam nervos în seara asta. Vreau să dansez în spumă. Aud vocea zeului morÈ›ii. De mult n-am mai omorât pe cineva. Dă-i drumul, doctore Fell. Eliberează corzile viorii, lasă muzica să ne învăluie.
― SunteÈ›i intoxicat cu narcotice, a spus rece. EraÈ›i aproape mort. A trebuit să vă dau digitalis de trei ori. V-aÈ›i luptat, aÈ›i È›ipat, a trebuit să vă constrângem.
Cuvintele veneau atât de repede, încât nu se mai deosebeau unul de altul.
― Dacă părăsiÈ›i spitalul meu în starea aceasta, veÈ›i avea mari necazuri.
― Ai spus că eÈ™ti doctor ― adică medic?
― Desigur, sunt doctor Sonderborg, după cum v-am mai spus.
― Nu te lupÈ›i È™i nu È›ipi atunci când eÈ™ti sub influenÈ›a narcoticelor, doctore. Pur È™i simplu intri în comă. Ia mai încearcă. Și fă o selecÈ›ie. Nu vreau decât lucruri importante. Cine m-a băgat în clinica asta particulară, ciudată?
― Dar...
― Nici un dar. Te fac praf. Te înec într-un butoi cu vin de Malmsey. Chiar mi-aÈ™ dori un astfel de butoi ca să mă scufund eu însumi în el. Shakespeare. Și el bea. Hai să mai luăm o doză de medicament. M-am întins după sticlă È™i am turnat pentru amândoi. Ia zi, Karloff.
― PoliÈ›ia v-a adus aici.
― Care poliÈ›ie?
― PoliÈ›ia din Bay City, bineînÈ›eles.
Degetele lui galbene și agitate au apucat paharul.
― Suntem în Bay City.
― Aha! Și poliÈ›ia asta, avea in nume?
― Sergent Galbraith, cred. Nu era de la patrulă. El È™i încă un ofiÈ›er v-au găsit agitându-vă prin faÈ›a casei, într-o stare jalnică, vineri seara. V-au adus aici, pentru că era mai aproape. Am socotit că sunteÈ›i un drogat care a luat o doză prea mare. Poate m-am înÈ™elat.
― E o poveste bună. Nu pot dovedi că e falsă. Dar de ce m-aÈ›i È›inut aici?
Și-a încrucișat mâinile.
― V-am spus de o sută de ori că vă simÈ›eaÈ›i foarte rău È™i că nu sunteÈ›i încă sănătos. Ce-aÈ›i fi vrut să fac?
― Probabil că-È›i datorez niÈ™te bani, atunci.
A ridicat din umeri.
― BineînÈ›eles. Două sute de dolari.
Mi-am tras scaunul puțin mai în spate.
― Al dracului de ieftin! încearcă să-i iei.
― Dacă plecaÈ›i de aici, a zis tăios, veÈ›i fi arestat imediat.
M-am aplecat peste birou și am răsuflat în nasul lui.
― Atunci să nu fie numai pentru că am ieÈ™it de aici, Karloff. Deschide seiful acela.
S-a ridicat și a respirat adânc.
― AÈ›i mers deja prea departe.
― Nu-l deschizi?
― ÃŽn nici un caz.
― Ceea ce È›in eu în mână este o armă.
A zâmbit amar.
― E un seif teribil de mare, am zis. Și e nou. Asta e o armă foarte bună. Nu-l deschizi?
Nimic nu s-a schimbat pe fața lui.
― Fir-ar a dracului de treabă, am exclamat. Atunci când ai o armă în mână, toată lumea ar trebui să te asculte. Dar nu merge întotdeauna, nu-i aÈ™a?
A zâmbit, cu o plăcere sadică. M-am retras. Nu mai rezistam. M-am rezemat de birou și el a așteptat, cu buzele întredeschise. Am stat așa câteva clipe, privindu-l în ochi. Am zâmbit. Rânjea ca o cârpă unsuroasă. Sudoarea i-a apărut pe frunte.
― La revedere. Te las pe mâini mai murdare decât ale mele.
M-am dus la ușă, am deschis-o și am ieșit.
Ușile din față erau deschise. Am văzut o boltă și o grădină plină cu flori. Un mic chioșc și o poartă. Casa era pe un colț. Era o noapte rece și umedă, fără lună.
Pe una din plăcuțele de pe colț scria Descanso Street. Casele de pe stradă erau luminate. Am așteptat să aud o alarmă. Nimic. Pe cealaltă plăcuță scria Twenty-third Street. Am luat-o spre Twenty-Fifth Street și am ajuns la numărul 800. La 819 stătea Anhe Riordan. Ce noroc!
Am mers o bună bucată de vreme fără să-mi dau seama că am arma în mână. N-am auzit nici o alarmă.
Am continuat să merg. Aerul îmi făcea bine, dar se cam terminase cu whisky-ul și mă simțeam și eu terminat. Casele erau din cărămidă, iar strada avea brazi pe margini. Semăna mai degrabă cu Capitol Hill din Seattle, decât cu o stradă din sudul Californiei.
La numărul 819 era încă lumină. O poartă înaltă și îngustă, lipită de un gard viu înalt, din chiparoși. În fața casei erau tufe de trandafiri. Am mers pe o potecă și am așteptat puțin înainte de a suna. S-a auzit un clinchet și peste câteva clipe o voce la o drăcie electrică ce îți permite să vorbești cu musafirul fără să deschizi ușa.
― Da, vă rog.
― Marlowe.
Poate i s-a tăiat respirația, poate a fost doar sunetul aparatului închis.
Ușa s-a deschis larg și a apărut Anne Riordan, într-un costum subțire, verde deschis. M-a privit speriată. Fața ei, luminată de felinarul de la intrare, a devenit foarte palidă.
― Dumnezeule!, a gemut. Arăți ca tatăl lui Hamlet!



Capitolul 28

Camera de zi avea un covor maroniu, scaune albe și roz, un șemineu din marmură neagră cu un grătar foarte înalt de alamă, rafturi pentru cărți în perete și draperii crem pe peretele opus celui pe care se afla o oglindă venețiană. Nu era nimic feminin în cameră, cu excepția unei oglinzi înalte, cu o bucată de podea neacoperită în fața ei.
Eram prăbușit pe un scaun, cu picioarele pe un taburet. Am băut două cești cu cafea neagră, apoi niște whisky, am mâncat două ouă fierte și o felie de pâine prăjită, apoi iarăși cafea neagră, cu brandy în ea. Toate astea s-au întâmplat într-o altă cameră, dar nu sunt capabil să-mi aduc aminte cum arăta.
Eram din nou în formă, aproape treaz. Stomacul nu mai era lipit de șira spinării.
Anne Riordan s-a așezat în fața mea, aplecată, cu bărbia fină sprijinită în palma la fel de fină, cu ochii negri sub zulufii maro-roșcat. Avea un creion înfipt în păr. Părea îngrijorată. I-am spus câte ceva, nu tot. Am evitat în special partea cu Moose Malloy.
― Credeam că te-ai îmbătat. Nu mi-am imaginat că ai putea să vii la mine altfel. Credeam că ai ieÈ™it cu blonda. Credeam... nu mai È™tiu ce credeam.
― Pariez că n-ai cumpărat toate astea scriind, am spus privind în jur. Nici măcar dacă eÈ™ti plătită pentru ceea ce ai crezut că ai crezut.
― Iar tata nu le-a cumpărat luând mita. Ca porcul ăsta, care e È™eful poliÈ›iei acum.
― Nu e treaba mea.
― Am avut niÈ™te terenuri la Del Rey. Terenuri nisipoase. Dar s-au dovedit a fi bogate în petrol.
Am dat din cap și am băut din paharul frumos, de cristal, pe care-l țineam în mână. Lichidul din el avea un gust minunat.
― Un tip se poate stabili aici fără dureri de cap. Se mută, pur È™i simplu. Totul e aranjat pe gustul unui bărbat.
― Dacă e genul. Și dacă îl doreÈ™te cineva.
― N-ai valet, asta-i singura problemă.
― Numai tu nu te-ai muta aici, a izbucnit. Ai prefera să È›i se spargă capul, să È›i se injecteze droguri È™i să-È›i folosească mutra drept panou de baschet. Și câte altele, probabil.
N-am zis nimic. Eram prea obosit.
― Bine că È›i-a trecut prin cap să te uiÈ›i în filtrele alea. După cum vorbeai pe Aster Drive, am crezut că ai pierdut firul.
― CărÈ›ile alea de vizită nu înseamnă nimic.
S-a holbat la mine.
― Spui asta după ce ai fost pocnit de niÈ™te poliÈ›iÈ™ti corupÈ›i È™i È›i-au făcut timp de două zile o cură de droguri, ca să te înveÈ›e să-È›i vezi de treburile tale? Când lucrurile sar în ochi!?
― Trebuia să spun asta. E stilul meu. Crud. Ce sare în ochi?
― Că psihiatrul ăsta elegant e un bandit. Alege victimele, le abureÈ™te mintea, apoi le spune băieÈ›ilor să se ducă să ia bijuteriile.
― Chiar crezi asta?
M-a privit fix. Am terminat paharul și mi-am compus din nou o mutră răutăcioasă. A ignorat-o.
― BineînÈ›eles, că aÈ™a cred. Și tu gândeÈ™ti la fel.
― E puÈ›in mai complicat decât crezi.
A zâmbit drăguț, dar acru.
― Te rog să mă ierÈ›i. Am uitat pentru o clipă că eÈ™ti detectiv. Trebuie să fie complicat, nu-i aÈ™a? Un caz simplu e ceva indecent.
― Chiar este mai complicat.
― ÃŽn regulă. Ascult.
― N-am ce să-È›i spun. AÈ™a cred. ÃŽmi mai dai ceva de băut?
S-a ridicat.
― Ar trebui să mai bei È™i apă din când în când, aÈ™a, ca să nu-i uiÈ›i gustul.
Mi-a luat paharul.
― Asta o să fie ultimul, a zis.
A ieșit din cameră, s-a auzit zgomot de cuburi de gheață puse în pahar, am închis ochii și am ascultat. Nu știu de ce am venit. Dacă băieții știu despre mine atât de multe câte cred eu, atunci s-ar putea să mă caute aici. Ar fi o mare porcărie.
A venit cu paharul È™i degetele ei reci ― de la gheață ― le-au atins pe ale mele. Le-am È›inut câteva clipe, apoi le-am dat drumul încet, aÈ™a cum te desparÈ›i de un vis, atunci când te trezeÈ™ti cu soarele în față.
S-a înroșit, s-a dus înapoi la scaunul ei, s-a așezat și a făcut o mulțime de mișcări încercând să stea cât mai comod. Și-a aprins o țigară și m-a privit.
― Amthor e un tip destul de brutal, am zis. Dar nu-l văd în postura de È™ef al unei bande de hoÈ›i de bijuterii. Poate mă înÈ™el. Dacă era È™eful È™i avea impresia că È™tiu ceva despre el, nu mai ieÈ™eam viu din spitalul ăla. Dar are È™i el motive să se teamă. Nu s-a enervat decât atunci când am început să aberez despre scris invizibil.
M-a privit curioasă.
― Era aÈ™a ceva?
Am zâmbit.
― Dacă era, nu l-am citit.
― E un mod destul de ciudat de a ascunde date despre o anumită persoană,, nu crezi? Ar fi putut să nu fie găsite. ÃŽn filtrul unei È›igări !
― Cred că Marriott se temea È™i era convins că dacă i se întâmpla ceva, cărÈ›ile de vizită vor fi găsite. PoliÈ›ia l-ar fi scotocit prin toate buzunarele. Ceea ce mă pune pe gânduri este faptul că, dacă Amthor ar fi È™eful, atunci n-ar mai fi nimic altceva de aflat.
― Adică, dacă Amthor l-a omorât sau a pus să fie omorât? Dar ceea ce È™tia Marriott despre Amthor poate să nu aibă nici o legătură cu crima.
M-am lăsat pe spate, m-am lipit de spătarul scaunului, am terminat băutura și m-am prefăcut că gândesc. Am dat din cap.
― Dar furtul de bijuterii are legătură cu crima. Iar noi, presupunem că Amthor are legătură cu furtul de bijuterii...
Mi-a aruncat o privire șireată.
― Sunt convinsă că te simÈ›i groaznic. N-ai vrea să te culci?
― Aici?
S-a înroșit toată. Și-a mișcat bărbia.
― Cam asta era ideea. Nu mai sunt copil. Cui dracu îi pasă ce fac eu?
Am lăsat paharul și m-am ridicat.
― Mă simt cuprins de unul din rarele mele momente de delicateÈ›e. Vrei să mă duci până la o staÈ›ie de taxi, dacă nu eÈ™ti prea obosită?
― Nesuferit ce eÈ™ti!, a zis supărată. Þi-au făcut capul praf, te-au umplut de droguri È™i ai nevoie de un somn bun, după care te scoli devreme È™i eÈ™ti iarăși detectiv.
― Cred că o să mă culc ceva mai târziu.
― Ar trebui să stai într-un spital, nenorocitule!
― Uite ce e! N-am mintea prea limpede în seara asta, dar sunt convins că nu trebuie să mai pierd timpul pe aici. N-am nici o probă împotriva acestor indivizi, dar nu le sunt prea simpatic. Tot ce aÈ™ putea spune ar fi interpretat împotriva mea, pentru că în acest oraÈ™ totul se cumpără.
― E un oraÈ™ frumos, a spus tăios. Nu poÈ›i să judeci...
― Bine. E un oraÈ™ frumos. Ca È™i Chicago. S-ar putea să locuieÈ™ti acolo multă vreme È™i să nu vezi nici o armă. Sigur, e un oraÈ™ frumos. Probabil că nu sunt mai mulÈ›i bandiÈ›i decât în Los Angeles. Numai că un oraÈ™ mare nu poate fi cumpărat cu totul. Ãsta, în schimb, da. Asta-i diferenÈ›a. De-aia vreau să plec de aici.
S-a ridicat și și-a împins bărbia către mine.
― Te duci la culcare imediat, chiar aici. Ai un dormitor separat, te duci acolo È™i...
― PromiÈ›i că încui uÈ™a la camera ta?
S-a înroșit și a strâns din buze.
― Uneori am impresia că eÈ™ti un tip grozav. Alteori ― că eÈ™ti cel mai nesuferit om pe care l-am întâlnit vreodată.
― Oricum ar fi, vrei să mă duci până la o staÈ›ie de taxi?
― Ba, o să rămâi aici, a strigat. Abia stai pe picioare. EÈ™ti bolnav.
― Nu sunt atât de bolnav încât să fac altceva decât vreau să fac, am spus răutăcios.
A ieșit repede, sărind peste cele două trepte dintre camera de zi și hol. S-a întors cu un pardesiu peste costumul subțire, fără pălărie, cu părul roșcat arătând la fel de furios, ca și fața. A descuiat o ușă laterală, a împins-o nervoasă, a ieșit și i-am auzit pașii pe potecă, apoi sunetul unei uși de garaj ridicate. Ușa unei mașini s-a deschis, apoi s-a închis zgomotos.
Motorul a pornit și lumina farurilor a pătruns prin ușa de sticlă, rămasă deschisă.
Mi-am luat pălăria de pe un scaun, am stins câteva lumini și am remarcat că ușa de sticlă avea yală. Am privit puțin înapoi, înainte de a închide ușa. Era o cameră drăguță. O cameră în care e plăcut să stai în papuci.
Am închis ușa, mașina a venit lângă mine, am ocolit-o și am intrat.
M-a dus până acasă, mută, supărată. A condus în mare viteză. Când am coborât în fața blocului meu, mi-a spus noapte bună cu o voce nervoasă, a întors mașina în mijlocul străzii și a dispărut înainte ca eu să apuc să-mi scot cheile din buzunar.
Ușa de la numărul 11 era încuiată. Am descuiat-o, am intrat în holul mereu mucegăit și am luat-o spre scări și lift. Am urcat pe jos. Lumină palidă pe culoar. Sticlele cu lapte în fața ușii. Era și o gură de aerisire, care nu reușea niciodată să învingă mirosul de mâncare. Toată lumea dormea și blocul era liniștit ca o pisică somnoroasă. Am descuiat ușa apartamentului meu, am intrat și am tras aer în piept, apoi am stat câtva timp lângă intrare înainte de a aprinde lumina. Un miros cunoscut, de praf și de tutun, mirosul unei lumi în care a trăit și continuă, să trăiască un bărbat singur.
M-am dezbrăcat și m-am culcat. Am avut coșmaruri și m-am trezit de câteva ori transpirat. Dar dimineața mă simțeam iarăși în formă.



Capitolul 29

Stăteam pe marginea patului; în pijama, mă gândeam că e cazul să mă ridic, dar nu eram foarte hotărât. Nu mă simțeam foarte bine, dar era mai bine decât ar fi trebuit și mult mai bine, decât dacă aș fi avut ceva important de făcut. Capul era mare, fierbinte și mă durea, limba era uscată și încărcată, gâtul era țeapăn și fălcile nu erau tocmai în regulă. Dar am avut și zile mai neplăcute.
Era o dimineață cu ceață deasă, dimineața unei zile ce se anunța călduroasă. M-am ridicat din pat și mi-am pipăit stomacul. Mă durea. Piciorul stâng era întreg. Nu simțeam ace în el, așa că l-am pus să facă primul pas.
Eram încă amețit, când am auzit bătăi puternice în ușă, genul de ciocănit care te face să deschizi ușa cinci centimetri, să scuipi și să o închizi la loc.
Am deschis-o ceva mai mult de cinci centimetri. Era locotenent-detectiv Randall, într-un costum maro din gabardină, cu o șapcă din piele de porc, calm, curat, sobru, cu o privire răutăcioasă.A împins ușa încet și eu m-am dat la o parte. A intrat, a închis ușa și a privit în jur.
― Te caut de două zile, a zis, dar nu se uita la mine. Măsura camera cu privirea.
― Am fost bolnav.
A început să se plimbe cu un pas vioi, cu părul strălucind, șapca sub braț și mâinile în buzunare. Și-a scos o mână din buzunar și a pus-o pe un teanc de ziare.
― N-ai fost aici.
― Am fost într-un spital.
― Ce spital?
― Un spital veterinar.
S-a strâmbat de parcă l-aș fi pălmuit. Apoi a devenit posac.
― Nu-i cam devreme pentru genul ăsta de poante?
N-am răspuns. Mi-am aprins o țigară, am tras un fum și m-am prăbușit pe pat.
― Nu mă pot înÈ›elege cu indivizi ca tine. Ar trebui să te închid.
― Am fost bolnav È™i nu mi-am băut cafeaua încă. Nu te poÈ›i aÈ™tepta la poante de mai bună calitate.
― Þi-am spus să nu mai lucrezi la cazul ăsta.
― Numai că nu eÈ™ti Dumnezeu. Nu eÈ™ti nici măcar Isus.
Am mai tras un fum. M-a înțepat ceva, dar a fost mai bine decât prima dată.
― Nici nu-È›i dai seama câte necazuri îți pot face!
― Posibil.
― Știi de ce n-am făcut-o până acum?
― Mda.
― De ce?
S-a aplecat puțin, atent ca un terrier, cu o privire dură, specifică polițiștilor cu vechime.
― Pentru că nu m-ai găsit.
S-a îndreptat și s-a ridicat pe călcâie. Fața i s-a mai luminat puțin.
― Credeam că ai să spui altceva. Te-aÈ™ fi pocnit.
― Nu È™tiu dacă douăzeci de milioane de dolari te sperie. Dar È™tiu că muntele ăsta de bani îți poate da ordine.
A respirat adânc, cu gura puțin deschisă. A scos încet un pachet de țigări din buzunar și l-a desfăcut. Degetele îi tremurau puțin. Și-a pus o țigară între buze și s-a uitat după un chibrit pe măsuța pentru ziare.A aprins țigara cu grijă, a pus bățul de chibrit în coșul de gunoi, nu pe covor, și a tras un fum.
― Þi-am dat un sfat la telefon alaltăieri. Joi.
― Vineri.
― Da, vineri. Nu l-ai luat în seamă. ÃŽnÈ›eleg de ce. Dar atunci nu È™tiam că ascunzi niÈ™te lucruri. Am sugerat o linie de acÈ›iune care părea potrivită pentru caz.
― Ce zici că ascund?
M-a privit în tăcere.
― Nu vrei niÈ™te cafea?, am întrebat. Poate te face mai uman.
― Nu.
― Eu vreau.
M-am ridicat și am plecat spre bucătărie.
― Stai jos, a strigat Randall. N-am terminat.
Am continuat să merg spre bucătărie, am umplut un ibric și l-am pus pe foc. Am băut un pahar cu apă rece, de la chiuvetă, apoi încă unul. M-am întors cu un al treilea pahar, m-am oprit în ușă și m-am uitat la Randall. Era înconjurat de fum. Privea spre podea.
― De ce să nu mă duc la doamna Grayle, dacă a trimis după mine?
― Nu despre asta ziceam.
― Mda, dar ai fi spus-o È™i p-asta.
― N-a trimis ea după tine.
Și-a ridicat privirea. Obrajii erau negri de furie.
― Tu te-ai băgat pe sub pielea ei, practic, È›i-ai căutat o slujbă.
― Interesant. Dacă îmi amintesc bine, n-am discutat nimic despre o slujbă. N-am găsit nimic important în povestea ei. Vreau să zic, nimic de care să mă agăț. Nici un capăt de fir. Bănuiesc că È›i-a povestit È™i È›ie.
― Da. Berăria aia de pe Santa Monica e o ascunzătoare pentru hoÈ›i. Dar asta nu înseamnă nimic. N-am obÈ›inut nimic de acolo. Hotelul de vis-a-vis e dubios È™i el. Dar nimeni dintre cei pe care îi căutăm. Doar pungaÈ™i mărunÈ›i.
― Ea È›i-a spus că m-am băgat pe sub pielea ei?
― Nu.
M-am întors la bucătărie, am făcut cafeaua și am lăsat-o să picure. Randall m-a urmat de data asta și s-a așezat în ușă.
― Banda asta de hoÈ›i de bijuterii lucrează în Hollywood È™i în împrejurimi de vreo zece ani, din câte È™tiu eu, a zis. De data asta au sărit peste cal. Au omorât un om. Cred că È™tiu de ce.
― Dacă e opera unei bande È™i rezolvi cazul, va fi primul astfel de succes de când locuiesc eu în oraÈ™ul ăsta. Și pot să numesc È™i să descriu cel puÈ›in, încă o duzină de treburi d-astea.
― DrăguÈ› din partea ta, Marlowe.
― GreÈ™esc?
― Nu, fir-ar a dracului. Câteva au fost clasate. AdevăraÈ›ii vinovaÈ›i n-au fost prinÈ™i. Au condamnat niÈ™te vagabonzi ordinari.
― Mda. Cafea?
― Dacă beau cafea, promiÈ›i să discutăm decent, ca de la bărbat la bărbat, fără poante nesărate?
― ÃŽncerc. Dar nu-È›i spun toate ideile mele.
― Mă descurc È™i fără ele, a zis acru.
― Ai un costum frumos.
Iarăși s-a posomorât.
― Costumul ăsta costă două sute È™aptezeci È™i cinci, a mârâit.
― Doamne, ce poliÈ›ist!, am zis È™i m-am întors la aragaz.
― Miroase bine. Cum o prepari?
Am turnat.
― Metoda franceză. Cafea puÈ›in măcinată. Fără hârtie de filtru.
Am scos zahărul din dulap și frișca din frigider. Ne-a așezat la masă, față în față.
― Bolnav, spital, astea erau poante?
― Nu. Am avut necazuri, în Bay City. Am fost dus la spital. Nu unul normal. O clinică privată pentru dezalcoolizare È™i tratament anti-drog.
― Bay City? Joci tare, Marlowe.
― Nu-mi place să joc tare. S-a întâmplat. N-am mai pățit aÈ™a ceva până acum. Am fost pocnit de două ori, ultima dată de un tip care pretindea că e ofiÈ›er de poliÈ›ie È™i arăta a ofiÈ›er de poliÈ›ie. Am fost lovit cu propriul meu pistol È™i frământat de un indian puternic. Am fost aruncat în clinica aia, inconÈ™tient, m-au încuiat, m-au drogat, m-au legat. Și nu pot să dovedesc nimic, decât că am o întreagă colecÈ›ie de vânătăi È™i mâna stângă plină de înÈ›epături.
S-a uitat fix la colțul mesei.
― ÃŽn Bay City, a zis încet.
― Numele e melodios. Un cântec în noroi.
― Ce căutai acolo?
― PoliÈ›iÈ™tii ăștia m-au dus acolo. Eu eram la un tip din Stillwood Heights. Asta e în Los Angeles.
― Un tip numit Jules Amthor, a zis încet. De ce ai ascuns È›igările alea?
M-am uitat în jos. Proastă mică!
― Mi s-a părut interesant că el ― Marriott ― avea tabachera asta suplimentară. Cu È›igări conÈ›inând marihuană. Se pare că în Bay City drogurile se pun în È›igări ruseÈ™ti cu filtre găurite.
A împins către mine ceașca goală și i-am umplut-o din nou. Privirea lui îmi mătura fața, linie cu linie, milimetru cu milimetru, ca Sherlock Holmes cu lupa sau Thorndyke cu monoclul.
― Ar fi trebuit să-mi spui, a zis amar. Și-a frecat buzele cu un obiect din acelea de pânză care se foloseÈ™te drept È™erveÈ›el. Dar nu le-ai tăiat. Mi-a spus fata.
― La dracu! Un bărbat nu mai poate face nimic în È›ara asta! Tot timpul se bagă femeile.
― ÃŽi place de tine, a zis Randall politicos, ca un ofiÈ›er FBI din filme, puÈ›in trist, dar foarte sigur pe el. Tatăl ei era un poliÈ›ist foarte bun, dar È™i-a pierdut slujba. Ea se amestecă în cazul ăsta pentru că te place.
― E drăguță. Dar nu e stilul meu...
― Nu-È›i plac fetele drăguÈ›e?
Și-a mai aprins o țigară, apoi a îndepărtat fumul din fața lui.
― ÃŽmi plac fetele vesele, păcătoase, trecute prin de toate.
― Ca să te descarci, a zis Randall indiferent.
― BineînÈ›eles. Ce altceva am făcut toată viaÈ›a mea? Acum ce fac?
A zâmbit pentru prima oară. Probabil își îngăduie patru zâmbete pe zi.
― Nu scot nimic de la tine, a zis.
― ÃŽÈ›i voi sugera o idee, deÈ™i te-ai gândit È™i tu probabil la asta, Acest Marriott È™antaja femei, doamna Grayle mi-a spus asta. Dar nu numai atât. Era cel care îndruma atacurile bandei. Un tip din înalta societate, care se întâlneÈ™te cu victimele È™i pregăteÈ™te terenul. Iese cu diverse femei, ajunge să le cunoască destul de bine. Să luăm jaful ăsta de săptămâna trecută, joi. Pute. Dacă Marriott n-ar fi condus, sau n-ar fi dus-o pe doamna Grayle la Troc, sau n-ar fi dus-o acasă pe drumul acela, nu s-ar fi întâmplat nimic.
― Chiar dacă ar fi condus È™oferul, lucrurile nu s-ar fi schimbat prea mult, a remarcat Randall. Șoferii nu își asumă riscul de a fi împuÈ™caÈ›i pentru numai nouăzeci pe lună. Am vrut doar să spun că nu puteau fi prea multe jafuri cu Marriott singur cu o tipă. Altfel ar fi bătut la ochi È™i ar fi transpirat ceva.
― Succesul afacerii e asigurat de faptul că nu se vorbeÈ™te despre ea. Drept recompensă pentru că marfa e înapoiată la un preÈ› de nimic.
― Nu m-ai convins. Femeile vorbesc despre orice. S-ar fi aflat că acest Marriott e un tip cu care e periculos să ieÈ™i.
― Probabil, chiar s-a aflat. De-asta l-au eliminat. Randall s-a uitat fix la mine. Amesteca cu linguriÈ›a în ceaÈ™ca goală. M-am întins È™i i-am umplut-o.
― Asta mă interesează. PoÈ›i să dezvolÈ›i?
― L-au folosit. Dar se terminase. ÃŽncepuse să se vorbească despre el, după cum ai sugerat. Din treburi din astea nu poÈ›i să te retragi, pur È™i simplu. AÈ™a că i-au aranjat o ultimă participare la acÈ›iune. Uite ce e, au cerut chiar foarte puÈ›in pentru colier. Iar Marriott era intermediarul. Cu toate astea, era speriat. ÃŽn ultimul moment s-a gândit că ar fi bine să nu se ducă singur. A imaginat È™i o mică È™mecherie, astfel încât poliÈ›ia să aibă un fir dacă i se întâmpla ceva. Un fir care să ducă la un om suficient de dur È™i de inteligent, pentru a fi È™eful unei astfel de bande, un om aflat în neobiÈ™nuita postură de a putea obÈ›ine informaÈ›ii despre femei bogate. Pare copilăresc, dar a mers.
Randall a scuturat din cap.
― O bandă ar fi luat tot ce avea È™i ar fi aruncat cadavrul în mare.
― Nu. Vroiau să arate ca o treabă făcută de un amator. Vroiau să-È™i continue afacerile. Probabil, au găsit alt om.
Randall a scuturat din nou din cap:
― Omul spre care conduc acele cărÈ›i de vizită nu e genul. Are o afacere proprie, care merge. M-am interesat. Tu ce crezi despre el?
Ochii lui erau negri, prea negri.
― Mie mi s-a părut foarte potrivit. Niciodată nu ai prea mulÈ›i bani. Iar afacerea lui e o chestie temporară. Are faimă È™i toată lumea vine la el, dar după un timp, faima dispare È™i afacerea se duce de râpă. Asta dacă nu se ocupă decât de psihiatrie. Exact ca vedetele de cinema. Cinci ani, să zicem. Cam atât ar putea lucra. Deci, dacă are o modalitate de a folosi informaÈ›iile aflate de la femeile astea, face orice ca să o păstreze.
― Am să fiu mai atent în ceea ce îl priveÈ™te. Dar acum mă interesează mai mult, Marriott. Hai să ne întoarcem în timp. Cum l-ai cunoscut?
― El m-a cunoscut. A luat numărul din cartea de telefon. AÈ™a a zis, cel puÈ›in.
― Avea cartea ta de vizită.
Am fost mirat.
― Da. Uitasem.
― Te-ai întrebat vreodată de ce te-a ales tocmai pe tine? Lăsând la o parte memoria ta scurtă.
L-am privit pe deasupra ceștii cu cafea. Începea să-mi placă. Era chiar polițist, nu numai o vestă și o cămașă.
― Deci, de-asta ai venit.
A dat din cap.
― Da. Restul a fost doar aÈ™a, pentru conversaÈ›ie.
A zâmbit politicos și a așteptat. I-am mai turnat cafea. S-a lăsat pe o parte și s-a uitat de-a lungul suprafeței crem a biroului.
― Cam prăfuit, a zis absent, apoi s-a îndreptat È™i m-a privit în ochi. Poate ar fi trebuit să pun problema puÈ›in altfel. Spre exemplu, cred că părerea ta despre Marriott e corectă. Am găsit douăzeci È™i trei de miare în seiful lui ― pe care am avut suficient timp să-l căutăm. Am mai găsit niÈ™te chitanÈ›e È™i o poliță de împrumutat ce îi dă drepturi asupra unei proprietăți din West Fifty-fourth Place.
A luat o linguriță, s-a jucat cu ea în cană și a zâmbit.
― E vorba despre 1644 West Fifty-fourth Place.
― Mda, am mârâit.
― Erau È™i oarece bijuterii în seiful lui Marriott, marfă destul de bună. Dar nu cred că erau furate de el.
I-au fost date ca să le vândă, dar i-a fost frică. Asta judecând după ceea ce ți-a spus ție.
Am dat din cap.
― Da, aÈ™a gândea.
― Da. PoliÈ›a aia nu prea m-a interesat iniÈ›ial, dar să vezi ce s-a întâmplat. Noi, la poliÈ›ie, primim toate rapoartele despre crime È™i decese dubioase, de la toate secÈ›iile. Ar trebui să le citim în aceeaÈ™i zi. E o regulă, ca să ai siguranță în ceea ce faci, să nu deranjezi pe cineva fără motiv. Dar noi trecem peste regula asta. N-avem încotro. Ultimele rapoarte le-am studiat abia azi dimineață. Unul dintre ele povesteÈ™te despre uciderea unui negru pe Central, joia trecută. De către un ex-puÈ™căriaÈ™, numit Moose Malloy. Există È™i un martor. Și să fiu al dracului, dacă martorul nu eÈ™ti tu!
A zâmbit, al treilea zâmbet.
― ÃŽÈ›i place?
― Ascult.
― Dar asta s-a întâmplat azi dimineață. M-am uitat la numele tipului care a făcut raportul È™i îl cunosc: Nulty. Mi-am dat seama că n-o să facă nimic. Nulty este genul de om... ai fost vreodată la Crestline?
― ÃŽhî.
― Ei bine, lângă Crestline e un loc în care sunt puse o grămadă de rulote uzate, transformate în căsuÈ›e. Am È™i eu o casă pe acolo, dar nu o rulotă. Cutiile astea nu mai au roÈ›i È™i au fost aduse în camioane. Nulty este genul de individ care ar sta într-o căsuță de-asta È™i ar tăia frunză la câini toată ziua.
― Urât din partea ta! IÈ›i este coleg.
― AÈ™a că l-am sunat pe Nulty, el a dat din colÈ› în colÈ›, a scuipat de câteva ori, apoi a zis că tu ai avut o idee despre o fată pe care o cheamă Velma È™i pe care Malloy o iubea tare È™i că te-ai dus s-o vezi pe văduva tipului care conducea localul unde s-a petrecut crima, local care fusese pentru albi È™i la care lucraseră un timp Malloy È™i fata. Iar adresa văduvei este 1644 West Fifty-fourth Place, proprietatea de care se ocupa Marriott.
― AÈ™a.
― Fiindcă mi s-a părut că sunt deja prea multe coincidenÈ›e pentru o singură dimineață, am venit la tine. Iar până acum am fost foarte calm È™i răbdător.
― Pare mai mult decât este. Această Velma e moartă, după spusele doamnei Florian. Am fotografia ei.
M-am dus în sufragerie și eram în drum spre sacou, atunci când am început să-mi simt mâna ciudat de goală. Dar nu luaseră nici măcar fotografiile. Le-am luat, le-am dus la bucătărie și am pus poza arlechinului în fața lui Randall. A studiat-o atent.
― N-o cunosc. Și cealaltă?
― Ãsta e un articol despre doamna Grayle. Anne Riordin a făcut rost de el.
S-a uitat și a dat din cap.
― Pentru douăzeci de milioane, m-aÈ™ însura cu ea, a zis.
― Trebuie să-È›i mai spun ceva. Noaptea trecută eram atât de furios, încât m-am gândit să mă întorc acolo È™i să încerc să mă descurc singur. Spitalul e la intersecÈ›ia străzilor Twenty-third È™i Descanso, în Bay City. E condus de un individ numit Sonderborg, care zice că e doctor. Clinica asta e o ascunzătoare pentru bandiÈ›i. L-am văzut noaptea trecută acolo pe Moose Malloy. ÃŽntr-o cameră.
Randall era foarte liniștit; mă privea. :
― Sigur?
― Nu-I pot confunda. E un tip mare, enorm. Nu mai cunosc pe nimeni care să arate aÈ™a.
Mă privea, nemișcat. Apoi, foarte încet, și-a scos picioarele de sub masă și s-a ridicat.
― Hai să mergem la doamna Florian.
― Și Malloy? .
S-a așezat din nou.
― PovesteÈ™te-mi totul, cu amănunte.
I-am povestit. M-a ascultat fără să-și dezlipească privirea de pe fața mea. Cred că nici n-a clipit. Respira cu gura ușor deschisă. Capul era nemișcat. Degetele băteau gingaș în masă. După ce am terminat, m-a întrebat:
― Cum arată acest doctor Sonderborg?
L-am descris cât am putut de bine.
S-a dus în cealaltă cameră și s-a așezat lângă telefon. A format și a vorbit încet, multă vreme. Apoi s-a întors. Între timp, am mai făcut niște cafea, am fiert câteva ouă, am prăjit două felii de pâine și le-am uns cu unt. M-am pregătit să mănânc.
Randall s-a așezat în fața mea și și-a sprijinit bărbia în palmă.
― Am trimis un tip de la narcotice să arunce o privire pe acolo. Poate mai găseÈ™te ceva. Pe Malloy sigur, nu. El trebuie să fi plecat la zece minute după tine. Pot să pun pariu.
― De ce n-ai vorbit cu poliÈ›ia din Bay City?
Am pus sare pe ouă.
Randall n-a zis nimic. Când m-am uitat la el, am observat că se înroșise și părea jenat.
― EÈ™ti cel mai bine crescut poliÈ›ist pe care l-am întâlnit până acum, i-am spus.
― Termină mai repede de mâncat. Trebuie să plecăm.
― După ce mănânc trebuie să fac un duÈ™, să mă bărbieresc si să mă îmbrac.
― N-ai putea să mergi în pijama? a întrebat acru.
― Deci, chiar atât de mare e mafia în oraÈ™ul ăla?
― Este oraÈ™ul lui Laird Brunette. Se spune că a reuÈ™it să pună un primar, contribuind cu 30 de miare.
― E proprietarul clubului Belvedere?
― Plus două vapoare-cazino.
― Dar e în zona noastră!
S-a uitat în jos, la unghiile curate și strălucitoare.
― Ne oprim pe la biroul tău ca să luăm celelalte două cărÈ›i de vizită. Dacă mai sunt.
Și-a împreunat degetele.
― Dacă îmi dai cheile, fac eu asta până te bărbiereÈ™ti È™i te îmbraci.
― Mergem împreună. Poate am ceva corespondență.
A dat din cap, s-a așezat și a aprins încă o țigară. M-am bărbierit, m-am îmbrăcat și am plecat cu mașina lui Randall.
Aveam corespondență, dar nu merita efortul de a fi citită. Cele două țigări din sertar erau neatinse. Se pare că nimeni n-a cotrobăit prin birou. Randall a luat țigările, le-a mirosit și le-a pus în buzunar.
― I-ai dat una dintre cărÈ›ile de vizită. Nu era nimic pe spatele ei, aÈ™a că nu s-a mai deranjat să le caute È™i pe celelalte. Am impresia că lui Amthor nu îi e prea frică; a crezut doar că încerci să-l È™antajezi. Hai să mergem.



Capitolul 30

Bătrâna Spioană a scos nasul câțiva centimetri în fața ușii, a adulmecat atentă, ca și când ar fi putut să simtă parfum de violete, s-a uitat de-a lungul străzii cu o privire iscoditoare și a dat din capul ei alb. Eu și Randall ne-am scos pălăriile. În cartierul ăsta, un asemenea gest îi face să te asemene cu Valentino. Părea să mă recunoască.
― Bună dimineaÈ›a, doamnă Morrison. Putem să intrăm un minut? Acesta este locotenentul Randall, de la cartierul general.
― La naiba! Sunt foarte ocupată. Am mult de călcat.
― Nu vă reÈ›inem decât un minut.
S-a dat la o parte din fața ușii, am trecut pe lângă ea și am intrat în holul unde se afla piesa aceea de la Mason City sau de unde o fi fost, apoi în sufrageria cu perdele din dantelă. A închis ușa cu multă grijă, ca și când ar fi fost făcută din foitaj. Purta un șorț cu alb și bleu în dimineața asta. Privirea era la fel de tăioasă, iar bărbia nu mai crescuse. S-a proțăpit la jumătate de metru de mine, și-a împins fața înainte și m-a privit în ochi.
― N-a primit-o.
Am fost mulțumit. Am dat din cap, m-am uitat la Randall și Randall a dat din cap, apoi s-a dus la fereastră și a privit spre casa doamnei Florian. S-a întors încet, cu șapca din piele de porc sub braț, țanțoș ca un conte francez dintr-o piesă jucată de studenți.
― N-a primit-o, am zis.
― Nu, n-a primit-o. Sâmbătă a fost întâi aprilie. Ziua Păcălelilor. La dracu', la dracu'!
S-a oprit și era gata-gata să se șteargă la ochi cu șorțul, dar și-a amintit că e din cauciuc. Asta a supărat-o puțin. Și-a încleștat buzele.
― Când a trecut poÈ™taÈ™ul È™i n-a luat-o spre casa ei, a ieÈ™it È™i l-a strigat. Dar el a scuturat din cap È™i a mers mai departe. Ea a intrat înapoi în casă. A trântit uÈ™a atât de tare, încât am crezut că o să se rupă. Parcă era nebună.
Bătrâna Spioană i s-a adresat lui Randall pe un ton tăios:
― Vreau să-È›i văd insigna, tinere. Tânărul de lângă tine mirosea a whisky data trecută. N-am prea multă încredere în el.
Randall a scos din buzunar o insignă strălucitoare, cu auriu și bleu, și i-a arătat-o.
― EÈ™ti chiar de la poliÈ›ie, a acceptat ea. Ei bine, duminică nu s-a întâmplat nimic. A ieÈ™it după băutură. S-a întors cu două sticle plate.
― Gin, am zis. Ca să vezi ce fel de om este. Oamenii finuÈ›i nu beau gin.
― Oamenii finuÈ›i nu beau deloc, a È›inut să sublinieze bătrâna.
― Mda. Și a venit ziua de luni, iar poÈ™taÈ™ul a trecut din nou pe lângă casa ei. De data asta a fost chiar nervoasă.
― ÃŽntotdeauna vorbeÈ™ti aÈ™a de mult, tinere? Nici nu laÈ™i omul să deschidă gura!
― ÃŽmi pare rău, doamnă Morrison, e foarte important pentru noi...
― O fi, dar văd că tânărul celălalt poate să-È™i È›ină gura închisă.
― E însurat, am spus. Are exerciÈ›iu.
Fața ei a devenit violetă și mi-a amintit, neplăcut, de droguri.
― IeÈ™i afară până nu chem poliÈ›ia!
― Un ofiÈ›er de poliÈ›ie se află chiar lângă dumneavoastră, a zis Randall scurt. Nici un pericol.
― AÈ™a e. Violetul a început să dispară de pe față. Nu mai vorbesc cu omul ăsta!
― Nici mie nu-mi place. Deci, doamna Florian n-a primit nici astăzi scrisoarea recomandată.
― Nu.
Vorbea scurt și tăios. Avea o privire vinovată. A început să vorbească repede, prea repede.
― A fost cineva aici noaptea trecută. Nu l-am văzut. M-am dus la film cu niÈ™te prieteni. Imediat ce ne-am întors... nu, imediat ce au plecat ei, o maÈ™ină a demarat de lângă casa alăturată. Repede È™i fără lumini. N-am văzut numărul.
Mi-a aruncat o privire tăioasă, lungă, vinovată. M-am întrebat de ce vinovată; m-am îndreptat spre fereastră și am ridicat perdeaua de dantelă. O uniformă bleu-gri era lângă casă. Tipul care o purta, avea pe umăr o geantă grea de piele și pe cap o șapcă cu cozoroc.
Am plecat de lângă fereastră mârâind.
― Nu sunteÈ›i prea atentă! O să fiÈ›i retrogradată!
― Nu e o poantă bună, a zis Randall rece.
― PriveÈ™te pe fereastră, i-am spus încet.
S-a uitat și expresia feței i s-a schimbat. A stat liniștit, privind-o pe doamna Morrison. Aștepta ceva, un sunet anume. Și sunetul a venit.
Era sunetul unui obiect introdus în cutia de scrisori de pe ușa principală. Ar fi putut fi ceva pentru care trebuia să semneze, dar n-a fost. S-au auzit pași pe alee, apoi pe stradă, și Randall s-a dus din nou la fereastră. Poștașul nu s-a oprit la casa doamnei Florian. Bleu-griul lui s-a tot îndepărtat, sub povara unei genți grele, de piele.
Randall a întors capul și a întrebat cu o politețe desăvârșită:
― De câte ori vine poÈ™taÈ™ul dimineaÈ›a în cartierul ăsta, doamna Morrison?
S-a gândit.
― Numai o dată, a zis tăios. O dată dimineaÈ›a È™i o dată după amiază.
Ochii ei s-au mișcat într-o parte și-n alta. Bărbia ca de șoarece tremura dintr-un motiv oarecare. Mâinile s-au agățat de bretelele de cauciuc ce susțineau șorțul.
― Livrarea de dimineață a trecut, a zis Randall visător. Scrisorile recomandate le aduce tot poÈ™taÈ™ul obiÈ™nuit?
― Nu, curier special, a lătrat vocea bătrână.
― Oh! Dar duminică ea a strigat la poÈ™taÈ™, atunci când nu s-a oprit la casa ei. Și n-aÈ›i spus nimic despre curierul special.
Era frumos să vezi cum lucrează ― cu altcineva.
Gura ei s-a deschis și dinții străluceau, semn că au stat toată noaptea într-un pahar cu cine știe ce soluție. Apoi a scos un fel de lătrat, a aruncat șorțul și a plecat din cameră.
Randall a privit ușa pe care a dispărut. Era dincolo de arcadă. A zâmbit. Un zâmbet de om obosit.
― Direct È™i deloc politicos. De acum încolo, tu o să fi acela care o face pe durul. Mie nu-mi place să mă port urât cu femeile bătrâne, chiar dacă depun mărturii false.
A continuat zâmbind:
― AceeaÈ™i poveste întotdeauna. Am experiență. Ptiu! A început cu fapte, cât È™tia, dar nu era prea interesant, aÈ™a că le-a mai înflorit puÈ›in.
S-a întors și am ieșit în hol. Din fundul casei se auzeau suspine. În relațiile cu un om foarte răbdător, mort demult, plânsul era probabil, o armă. Pentru mine era doar un plâns de femeie bătrână, enervant.
Am ieșit din casă în liniște, am închis ușa principală cu multă grijă și am fost foarte atenți cu cea de a doua ușă, să nu facă vreun zgomot. Randall și-a pus șapca și a oftat. A dat din umeri, apoi și-a depărtat de corp mâinile bine întreținute. Încă se mai auzeau suspine provenind din fundul casei.Poștașul era la două case mai încolo.
― Am experiență, a zis Randall încet È™i È™i-a miÈ™cat buzele.
Am mers spre casa alăturată. Doamna Florian nu luase nici acum rufele de pe sârmă. Atârnau, galbene și uscate, pe o sârmă din curte. Am urcat scările și am sunat. Nici un răspuns. Am bătut la ușă. Nici un răspuns.
― Era descuiat data trecută.
A încercat ușa, cu atenție. Era încuiată de data asta. Am revenit pe alee și ne-am dus în spatele casei, într-o zonă pe care n-o putea vedea Bătrâna Spioană. Ușa din spate avea și ea o plasă împotriva țânțarilor. Randall a ciocănit. Nu s-a întâmplat nimic. A coborât cele două trepte de lemn și a pornit pe un drum de mașină, de mult timp nefolosit, cu buruieni crescute pe el; a ajuns la un garaj de lemn. Ușa a scârțâit. Garajul era gol. Nu erau decât niște bușteni foarte vechi, tocmai buni de pus pe foc, unelte pentru grădinărit și multe sticle, în lăzi. De o parte și de alta a ușii, la colțurile pereților, atârna câte un păianjen mare și negru. Randall a luat o bucată de lemn și i-a omorât, foarte calm. A închis ușa și a luat-o înapoi pe drum până în fața casei. A sunat, a băut, dar n-a răspuns nimeni. S-a întors fără grabă, uitându-se peste umăr la stradă.
― E mai uÈ™or prin spate. Găina aia bătrână n-o să observe nimic. A minÈ›it prea mult.
A urcat cele două trepte și a ridicat cârligul ușii exterioare, folosind lama unui briceag. Așa am ajuns la a doua ușă. Era plină de găuri și unele găuri erau pline de muște.
― Dumnezeule, ce mod de a trăi! a zis.
Într-adevăr, era ușor de intrat prin spate. Un șperaclu banal a descuiat ușa. Dar mai era și un zăvor
― Asta mă pune pe gânduri, am zis. Cred că a pățit ceva. Altfel, nu s-ar fi încuiat aÈ™a. E prea nepăsătoare.
― Tu È™tii mai bine, a zis Randall È™i s-a uitat la mica fereastră din ușă. Am să împing geamul înăuntru. Sau terminăm mai rapid?
― LoveÈ™te-o zdravăn. Cui îi pasă pe aici?
― S-a făcut.
S-a dat puțin înapoi și a lovit ușa lângă yală, cu piciorul paralel cu podeaua. Ceva a pocnit și ușa s-a mișcat câțiva centimetri. Am împins-o, am luat de pe linoleum o bucată de metal rupt și l-am pus politicos pe o balustradă de lemn, lângă nouă sticle de gin, goale.
Muștele bâzâiau lângă fereastra închisă a bucătăriei. Puțea. Randall s-a oprit și a privit cu atenție.
A trecut de ușile batante, reușind să nu le atingă decât cu degetul mic. Sufrageria era neschimbată. Radioul tăcea.
― E un radio frumos, a zis Randall. Scump. Dacă l-a plătit... ia uite!
S-a așezat într-un genunchi și s-a uitat de-a lungul covorului. Apoi, s-a dus lângă radio și a mișcat cu piciorul un cablu. Am văzut ștecherul scos din priză. S-a aplecat și a studiat butoanele radioului.
― Mda. Mari È™i curate. „Isteață treabă. Pe cablu nu rămân amprente, nu-i aÈ™a?
― Bagă-l în priză È™i vezi dacă e deschis.
S-a uitat puțin împrejur și a băgat ștecherul în priză. Imediat s-au aprins luminițele. Am așteptat. Obiectul a mârâit câtva timp, apoi din difuzor a țâșnit un sunet foarte puternic. Randall a sărit la cablu și l-a scos din priză. Sunetul s-a întrerupt brusc.S-a îndreptat, cu ochii licărind.
Ne-am dus în dormitor. Doamna Jessie Pierce Florian zăcea în pat, pe diagonală, într-o rochie de casă din bumbac, șifonată, cu capul atârnând dincolo de marginea patului. Unul din picioarele patului era uns cu ceva ce plăcea muștelor.
Era moartă de mult.
Randall n-a atins-o. A privit-o multă vreme, apoi s-a uitat la mine, dezvelindu-și dinții.
― Moartea pare să fie leitmotivul acestui caz. Acum n-au folosit decât o pereche de mâini. Dumnezeule, dar ce mâini! Uită-te la urmele de pe gât, la spaÈ›iul dintre urmele de degete.
― Tu trebuie să te uiÈ›i, am zis È™i m-am întors. Bietul Nulty! Nu mai e vorba doar de un negru.



Capitolul 31

Un gândac negru, strălucitor, cu cap roz și pete roz pe spate s-a târât încet pe suprafața lăcuită a biroului lui Randall și și-a agitat antenele încolo și încoace, ca și când ar fi analizat cum e vântul în vederea decolării. Se clătină un pic în timp ce mergea, de parcă ar fi fost o bătrână încărcată cu prea multe sacoșe. Un polițist oarecare stătea la alt birou și vorbea încontinuu la receptorul unui telefon demodat, încât vocea sa părea o șoaptă într-un tunel. Vorbea cu ochii întredeschiși, cu palma mare, brăzdată de cicatrici, pusă pe biroul din fața lui, strângând între încheieturile degetului arătător și celui mijlociu un chiștoc fumegând.
Gândacul a ajuns la marginea biroului lui Randall și a pășit în gol. A căzut pe spate, a dat de câteva ori din piciorușele sale subțiri și noduroase, apoi a făcut pe mortul. Cum nimeni nu l-a băgat în seamă, și-a agitat iarăși membrele și, cu mult efort, s-a răsucit pe burtă. S-a dus încet, ca pe rotile, într-un colț unde nu avea să găsească nimic, de unde nu avea să ajungă nicăieri.
De pe perete, difuzorul poliției a anunțat o spargere pe San Pedro, în sudul lui Forty-fourth Avenue. Spărgătorul era un bărbat între două vârste, purtând un costum gri-închis și o pălărie de fetru gri. Ultima oară fusese văzut alergând spre est pe Forty-fourth și apoi ascunzându-se între două case. „Apropiați-vă cu atenție", a spus crainicul. „Suspectul e înarmat cu un revolver de calibrul 32 cu care l-a amenințat pe proprietarul unui restaurant grecesc de pe South San Pedro, numărul 3966".
După un țăcănit înăbușit, crainicul a încetat să mai emită, un altul i-a luat locul și a început să citească o listă de mașini furate, cu o voce înceată și monotonă, repetând fiecare lucru de două ori.
Ușa s-a deschis și Randall a intrat cu un teanc de coli de format A4, bătute la mașină. A traversat rapid camera, s-a așezat la birou în fața mea și mi-a întins o parte dintre hârtii.
― Semnează patru exemplare, mi-a zis.
Am semnat patru exemplare.
Gândacul roz ajunsese într-un colț al camerei și și-a întins antenele, încercând să găsească un loc bun din care să-și ia zborul. Părea puțin descurajat. A mers de-a lungul scândurilor podelei, către un alt colț. Mi-am aprins o țigară, iar polițistul de la telefon s-a ridicat brusc și a ieșit din birou.
Randall s-a lăsat pe spate, arătând la fel ca întotdeauna, la fel de rece, de degajat, la fel de gata să fie dur sau simpatic, după cum cere situația.
― O să-È›i spun câteva lucruri, doar ca să te scutesc de a-È›i mai veni È™i alte idei geniale. Doar ca să te scutesc de efortul de a trage sfori în toată È›ara. Doar în speranÈ›a că poate, pentru Dumnezeu!, o să laÈ™i afacerea asta în pace.
Am așteptat.
― Nu s-au găsit amprente în cocina aia, a zis. Știi la ce mă refer. Radioul a fost închis prin scoaterea cablului din priză, dar persoana care l-a dat tare a fost probabil, chiar ea. Asta e destul de evident. BeÈ›ivanilor le plac radiourile care urlă. Dacă porÈ›i mănuÈ™i pentru că ai de gând să omori pe cineva È™i dai radioul mai tare ca să acoperi împuÈ™căturile sau ceva de genul ăsta, atunci îl È™i închizi în acelaÈ™i fel. Dar nu s-a procedat aÈ™a. Iar gâtul femeii e rupt. Probabil că murise deja înainte ca individul să-nceapă să-i dea palme. Deci, de ce a început individul să-i dea palme?
― Eu doar ascult.
Randall s-a încruntat.
― Probabil că nu È™tia că-i rupsese gâtul, a spus el. DeducÈ›ie.
A zâmbit acru. A suflat fum și i-am făcut vânt cu mâna.
― Deci, de ce era aÈ™a supărat pe ea? A existat o mare recompensă atunci când a fost el ridicat de la Florian's pentru spargerea băncii din Oregon. Recompensa a fost plătită unui turnător care e mort de multă vreme, dar e posibil ca È™i soÈ›ii Florian să fi pus mâna pe o parte din ea. Malloy putea să bănuiască aÈ™a ceva. Poate că era chiar sigur. Și poate că încerca să scoată adevărul de la ea.
Am încuviințat. Povestea părea să merite o încuviințare. Randali a continuat:
― I-a apucat gâtul o singură dată È™i degetele nu i-au alunecat. Dacă îl arestăm, poate că vom putea dovedi după amplasarea vânătăilor, că mâinile lui au făcut-o. Sau poate că nu. Doctorul crede că s-a întâmplat noaptea trecută, destul de devreme. Oricum, cam pe la ora serialului din fiecare seară. Până acum, vecinii n-au adus nici o mărturie care să-l implice pe Malloy. Dar pare evident, că a fost el.
― Mda. E clar că a fost Malloy. TotuÈ™i, probabil că nu a intenÈ›ionat să o omoare. S-a-ntâmplat doar pentru că e prea puternic.
― Asta nu-l va ajuta, a spus Randal, sumbru.
― Probabil că nu. Am vrut doar să atrag atenÈ›ia asupra faptului că Malloy nu-mi pare un ucigaÈ™. Omoară dacă e încolÈ›it, dar nu din plăcere sau pentru bani, È™i nu femei.
― Faptul ăsta È›i se pare important?
― Poate că tu È™tii suficient de multe, ca să-È›i dai seama ce e important È™i ce nu. Eu nu È™tiu.
M-a privit îndelung, dându-i crainicului poliției timp să mai facă un anunț în legătură cu spargerea restaurantului grecesc de pe South San Pedro. Suspectul fusese arestat. Mai târziu, avea să se descopere că era vorba de un puști mexican, în vârstă de paisprezece ani, înarmat cu un pistol de plastic. Ceea ce arăta câte parale fac martorii oculari.
Randal a așteptat până când crainicul s-a oprit și apoi a reluat discuția.
― Ne-am împrietenit în dimineaÈ›a asta. Hai să rămânem prieteni. Du-te acasă È™i culcă-te, odihneÈ™te-te. Pari destul de obosit. Lasă-ne pe mine È™i departamentul de poliÈ›ie să ne ocupăm de uciderea lui Marriott È™i de găsirea lui Moose Malloy È™i de toate celelalte.
― Am fost plătit pentru cazul Marriott. Nu mi-am făcut datoria. Doamna Grayle m-a angajat. Ce vrei să fac ― să ies la pensie È™i să trăiesc din grăsimea pe care am acumulat-o?
Iarăși m-a privit fix.
― Știu. Și eu sunt om. Celor ca tine li se eliberează permise, deci se aÈ™teaptă de la voi să faceÈ›i È™i altceva în afară de a le atârna pe pereÈ›ii birourilor voastre. Pe de altă parte, orice căpitan de poliÈ›ie care are pică pe tine, te poate rupe în bucăți.
― Nu È™i dacă mă sprijină familia Grayle.
A studiat ideea. Nu-i convenea să admită că s-ar putea să am dreptate. Așa că s-a încruntat și a ciocănit în birou.
― Hai să ne-nÈ›elegem, a spus după o pauză. Dacă te amesteci în cazul ăsta, o să intri în încurcătură. S-ar putea să te descurci, de data asta. Nu È™tiu. Dar, puÈ›in câte puÈ›in, vei crea o asemenea atmosfera de animozitate în cadrul acestui departament, încât îți va fi al naibii de greu să mai faci vreo treabă.
― Orice detectiv particular se confruntă zilnic cu problema asta ― în afară de cazul în care se ocupă doar de divorÈ›uri.
― N-ai voie să te ocupi de crime.
― Þi-ai È›inut cuvântarea. Te-am ascultat. Nu mă aÈ™tept să ies È™i să realizez lucruri pe care nu le poate face un întreg departament de poliÈ›ie. Ideile mele mărunte È™i personale chiar aÈ™a È™i sunt: mărunte È™i personale.
S-a aplecat încet peste birou. Degetele lui subțiri și neastâmpărate ciocăneau în birou, așa cum băteau crengile de poinsettia în peretele doamnei Jessie Florian. Părul său gri și unsuros strălucea. Ochii reci și hotărâți se uitau în ai mei.
― Să continuăm, a spus. Cu ce mai e de povestit. Amthor a plecat într-o călătorie. SoÈ›ia lui ― care îi e È™i secretară ― nu È™tie unde, sau nu vrea să spună. Și indianul a dispărut. Vrei să depui o plângere împotriva lor?
― Nu. N-am dovezi.
A părut ușurat.
― SoÈ›ia spune că n-a auzit niciodată de tine. Cât despre cei doi poliÈ›iÈ™ti din Bay City ― dacă asta erau ― problema mă depășeÈ™te. N-aÈ™ vrea să complic lucrurile È™i mai mult. Sunt destul de sigur de un lucru: Amthor n-a avut nimic de-a face cu moartea lui Marriott. Þigările cu cartea lui de vizită nu au fost decât o pistă falsă.
― Doctorul Sonderborg?
Și-a întins mâinile.
― Au abandonat toată schema. Oamenii de la biroul procurorului s-au dus acolo pe furiÈ™. N-au luat
legătura cu Bay City. Casa era încuiată È™i goală. Au intrat, bineînÈ›eles. Se făcuse curățenie, în grabă, dar existau amprente ― o grămadă de amprente. O să ne ia o săptămână să le sortăm. Mai există un seif pe perete asupra căruia se lucrează acum. Probabil, că a avut în el droguri ― È™i alte chestii. Părerea mea e că vom descoperi că Sonderborg are cazier, nu în localitate, în altă parte, pentru avorturi sau tratarea rănilor provocate de glonÈ› sau modificarea amprentelor sau folosirea ilegală de medicamente. Dacă intră sub incidenÈ›a codului federal, vom obÈ›ine mult ajutor.
― Spunea că e doctor, medic.
Randall a dat din umeri.
― Poate că o fi fost. Poate că n-a fost niciodată, în momentul de față există un individ care practică medicina lângă Palm Springs È™i care acum cinci ani a fost acuzat de comerÈ› cu droguri în Hollywood. Era la fel de vinovat ca diavolul, dar a avut un „spate" tare. A scăpat. Te mai preocupă È™i altceva?
― Ce È™tii despre Brunette ― È™i-mi poÈ›i spune?
― Brunette se ocupă cu jocurile de noroc. Câștigă mult. Duce o viață uÈ™oară.
― Bine, am zis È™i rn-am ridicat. Pare rezonabil. Dar nu ne apropiem deloc de găsirea bandei de hoÈ›i de bijuterii care l-a asasinat pe Marriott.
― Nu-È›i pot spune chiar totul, Marlowe.
― Nici nu mă aÈ™teptam. Apropo, Jessie Florian mi-a spus ― a doua oară când am văzut-o ― că a fost servitoare la familia Marriott. De-asta îi trimitea el bani. Ai găsit ceva în sprijinul acestei afirmaÈ›ii?
― Da. ÃŽn seiful lui, scrisori de la ea în care îi mulÈ›umea È™i zicea acelaÈ™i lucru.
Părea pe cale să-și piardă cumpătul.
― Acum vrei să fii atât de amabil È™i să te duci dracu acasă È™i să-È›i vezi de treaba ta?
― DrăguÈ› din partea lui că a avut atâta grijă de scrisori, nu?
Și-a ridicat ochii până când privirea lor a ajuns deasupra capului meu. Apoi și-a coborât pleoapele, până când i-au acoperit jumătate din iris. S-a uitat la mine zece secunde lungi. Apoi a zâmbit. Folosise îngrijorător de multe zâmbete în ziua aceea. Își epuiza stocul pe toată săptămâna.
― Am o teorie despre asta, a spus. E ciudată, dar È›ine de natura umană. Marriot era, prin forÈ›a lucrurilor, un om în pericol. ToÈ›i gangsterii sunt, mai mult sau mai puÈ›in, jucători de noroc, È™i toÈ›i jucătorii de noroc sunt superstiÈ›ioÈ™i― mai mult sau mai puÈ›in. Cred că Jessie Florian era talismanul lui Marriott. Cât timp avea grijă de ea, nu i se putea întâmpla nimic.
Am întors capul și m-am uitat după gândacul cu cap roz. Încercase deja două colțuri ale camerei și se îndrepta nefericit către un al treilea. M-am dus până la el, l-am pus în batistă și l-am dus înapoi la birou.
― Uite, am zis. Camera asta se află la optsprezece etaje deasupra solului. Și gândăcelul ăsta s-a cățărat până aici doar ca să-È™i găsească È™i el un prieten. Pe mine. Talismanul meu.
Am împăturit cu grijă gândăcelul în batistă și am strecurat batista în buzunar. Randall făcuse ochii mari. Și-a mișcat buzele, dar n-a scos nici un sunet.
― Mă întreb, Marriott al cui talisman era?
― Nu al tău, amice. Vocea era acidă ― acidă È™i rece.
― Dar poate nici al tău.
Vocea mea era doar o voce. Am ieșit din cameră și am închis ușa.
Am coborât cu liftul până la intrarea de pe Spring Street și am ieșit de sub bolta primăriei, am coborât câteva trepte și am ajuns la răsadurile de flori. Cu multă atenție, am așezat gândacul roz lângă un tufiș.
În taxiul ce mă ducea acasă m-am întrebat cât timp îi va lua ca să ajungă iarăși la biroul de omucideri.
Mi-am scos mașina din garajul din spatele casei și am mâncat ceva, în chip de dejun, în Hollywood, înainte de a porni spre Bay City. Era o după amiază frumoasă pentru plajă, însorită și răcoroasă. Am părăsit bulevardul Arguello la intersecția cu Third Street și am condus spre clădirea primăriei.



Capitolul 32

Era o clădire destul de urâtă pentru un oraÈ™ atât de prosper. Părea un loc biblic. Un lung È™ir de gură-cască se sprijinea de gardul care despărÈ›ea peluza din față ― acum mai mult buruieni ― de stradă. Clădirea avea trei corpuri È™i un turn foarte vechi, în care atârna, încă, un clopot. Probabil, a folosit pentru strângerea brigăzii de pompieri voluntari, la începuturile Americii.
Aleea năpădită de iarbă și treptele duceau la o ușă dublă, deschisă, unde câțiva pierde-vară așteptau să se întâmple ceva care să-i scoată din starea asta. Aveau stomacul bine hrănit, ochi iscoditori, haine frumoase și comportament de tipi duri. Mi-au lăsat vreo 10 centimetri ca să intru.
Înăuntru era un hol lung și întunecos, care nu mai fusese spălat din ziua în care a fost inaugurat. O săgeată de lemn arăta spre Biroul de Informații al Departamentului de Poliție. Un tip în uniformă moțăia la un birou de lemn. Un civil, fără sacou, cu picioarele crăcănate arătând ca o gură de incendiu a ridicat un ochi din ziarul de seară, a scuipat la 5 metri de el și apoi mi-a spus că biroul șefului este sus, în capăt.
La etaj era mai curat și mai lumină, dar asta nu înseamnă că era curat și lumină. Pe o ușă de pe partea dinspre ocean, aproape de capătul culoarului, scria „John Wax,. Șef de Poliție. Secretariat".
Înăuntru era un grilaj de lemn și în spatele lui un om în uniformă, care bătea la mașină folosind trei degete. Mi-a luat cartea de vizită, a căscat, a spus că o să vadă și a. reușit să se târască până la o ușă care purta inscripția „John Wax. Șef de Poliție. Birou." S-a întors și m-a lăsat să intru.
Am intrat și am închis ușa. Era o cameră mare și răcoroasă și avea ferestre pe trei părți. Un birou de lemn, zgâriat, era așezat departe, în capătul încăperii, ca biroul lui Mussolini, astfel încât trebuia să mergi destul de mult pe covorul albastru ca să ajungi la el, timp suficient ca să fi studiat din cap până-n picioare.
M-am îndreptat spre birou. Pe o plăcuță aflată pe el se putea citi: „John Wax. Șef de Poliție". M-am întrebat dacă nu cumva îl cunosc. Am privit spre el.
Era foarte gras; prin părul scurt și deschis la culoare se vedea scalpul. Avea ochi mici și înfometați, neastâmpărați ca puricii. Purta un costum maro, cămașă și cravata cafenii, un inel cu diamant, un ac cu diamant înfipt în rever și convenționala batistă împăturită în trei, ieșind din buzunarul de la piept ceva mai mult decât cei cinci centimetri obișnuiți.
Una din mâinile lui dolofane ținea cartea mea de vizită. A citit-o, a întors-o și a citit-o și pe spate, care era alb, a citit din nou partea din față, a pus-o pe birou și a acoperit-o cu un press-papiers din bronz ce înfățișa o maimuță, ca și cum ar fi vrut să fie sigur că nu o pierde.
A întins o labă roz spre mine. Când i-am dat drumul, a arătat spre un scaun.
― Ia loc, domnule Marlowe. Observ că faci aceeaÈ™i treabă ca È™i noi, într-un fel. Cu ce te pot ajuta?
― Un mic necaz, È™efule. Mă poÈ›i ajuta, dacă vrei.
― Necaz..., a spus calm. Un mic necaz...
Și-a răsucit scaunul, și-a încrucișat picioarele subțiri și a privit gânditor spre una din ferestrele duble. Asta mi-a permis să-i văd șosetele de bumbac de culoarea fildeșului și pantofii englezești arătând ca scoși din cutie. Luând în calcul tot ce puteam și nu puteam să văd, exceptând portofelul, avea pe el cam juma` de mie. Probabil, nevastă-sa e cea care are mulți bani...
― Necazul e o noÈ›iune cu care orășelul nostru nu e obiÈ™nuit. OraÈ™ul e mic, dar e foarte, foarte curat. Mă uit pe ferestrele dinspre vest È™i văd Oceanul Pacific. Nimic mai curat decât el, nu-i aÈ™a?
N-a menționat cele două vapoare-cazino care se legănau pe valurile înspumate, chiar la limita celor trei mile. Nici eu.
― AÈ™a e, Șefule.
Și-a mai umflat pieptul cu câțiva centimetri.
― Mă uit pe ferestrele dinspre nord È™i văd aglomeraÈ›ia continuă de pe Arguello Boulevard È™i minunatele dealuri ale Californiei, iar în prim plan, cea mai frumoasă mică întreprindere ce poate fi condusă de un om. Mă uit pe ferestrele dinspre sud, pe care mă uit chiar acum, È™i văd cel mai drăguÈ› port din lume pentru yachturi mici. Nu am ferestre în partea de est, dar dacă aÈ™ avea, aÈ™ vedea o zonă rezidenÈ›ială care È›i-ar lăsa gura apă. Nu, domnule, micul nostru oraÈ™ nu prea È™tie ce este necazul.
― Am adus eu cu mine, Șefule. PuÈ›in. AveÈ›i un angajat pe nume Galbraith, un sergent care umblă îmbrăcat civil?
― Cred că da, a spus rotindu-È™i ochii. Ce-i cu el?
― AveÈ›i vreun angajat care să semene cu ăsta? L-am descris pe celălalt individ, cel care a vorbit foarte puÈ›in, scund, cu mustață, care m-a lovit cu bastonul. Umbla împreună cu Galbraith. Cineva i-a spus „domnul Blane", dar suna fals.
― Nu-i deloc fals, a spus Șeful foarte bățos. Este È™eful detectivilor, căpitanul Blane.
― Pot să-i văd pe tipii ăștia doi aici, în birou? A ridicat cartea mea de vizită È™i a citit-o din nou.
― Dacă îmi dai un motiv serios, a spus candid.
― Desigur. CunoÈ™ti cumva un om numit Jules Amthor? Se autodenumeÈ™te psihiatru. LocuieÈ™te pe vârful unui deal, în Stillwood Heights.
― Nu. Și Stillwood Heights nu e în zona mea. Ochii lui arătau că se gândeÈ™te deja la altceva.
― Tocmai asta-i cel mai interesant. Vezi, m-am dus să-l întâlnesc pe Amthor, în legătură cu un client de-al meu. Domnul Amthor È™i-a imaginat că vreau să-l È™antajez. Probabil că tipii care au afaceri ca a lui se simt tot timpul È™antajaÈ›i. Avea ca bodyguard un indian solid căruia nu i-am putut face față. AÈ™a că indianul mă È›inea, iar Amthor mă lovea peste față cu propria mea armă. Apoi au trimis după niÈ™te poliÈ›iÈ™ti. Cei care au venit au fost chiar Galbraith È™i domnul Blane. Te interesează?
Șeful și-a pus mâinile pe birou cu multă blândețe. Își ținea ochii aproape închiși. Licărirea rece din ochii lui se strecura printre pleoapele subțiri și se îndreptă spre mine. Stătea foarte liniștit, ca și când ar fi ascultat. Apoi a deschis ochii și a zâmbit.
― Și ce s-a întâmplat pe urmă?, a întrebat politicos, ca o gorilă de la Stork Club.
― M-au luat, m-au băgat în maÈ™ina lor, m-au lăsat să cobor într-o zonă muntoasă È™i m-au lovit în cap cu un baston.
A clătinat din cap, ca și când ar fi fost cel mai firesc lucru din lume.
― Și asta s-a întâmplat în Stillwood Heights?
― Mda.
― Știi ce cred eu? S-a aplecat puÈ›in peste birou, dar nu prea mult, pentru că nu-i permitea burta.
― Că sunt un mincinos.
― UÈ™a este acolo, a zis arătând spre ea cu degetul mic de la mâna stângă.
Nu m-am mișcat. Îl priveam. Când a început să se enerveze și a vrut să apese pe sonerie, am spus:
― Hai să nu facem greÈ™eli. ÃŽÈ›i imaginezi că sunt un amărât de detectiv particular de mâna a doua, care încearcă să pară de zece ort mai important decât este făcând o plângere împotriva unui ofiÈ›er de poliÈ›ie, ofiÈ›er care va avea al naibii de multă grijă ca nimic să nu poată fi dovedit. Nici vorbă. Vreau doar să mă socotesc personal cu Amthor È™i vreau ca omul tău, Galbraith, să mă ajute să fac asta. Domnul Blane nu va fi deranjat. Galbraith e suficient. Și n-am venit fără acoperire. Am oameni influenÈ›i în spatele meu.
― Cât de departe în spatele tău?, a întrebat Șeful È™i a râs satisfăcut.
― Cât de departe este 862 Aster Drive, unde locuieÈ™te domnul Merwin Lockridge Grayle?
Chipul lui s-a schimbat complet, de parcă alt om ar fi fost dincolo de birou.
― Doamna Grayle este clienta mea, am continuat.
― ÃŽncuie uÈ™a, mi-a zis. EÈ™ti mai tânăr decât mine. Trage zăvorul. Hai să începem treaba asta prieteneÈ™te. Ai o față cinstită, Marlowe.
M-am ridicat și am încuiat ușa. Până când m-am întors, Șeful scosese deja o sticlă frumoasă și două pahare. A azvârlit pe sugativă o mână de semințe de nucșoară și a umplut amândouă paharele.
Am băut. A sfărâmat câteva semințe și le-am mestecat privindu-ne în ochi.
― ÃŽmi plac, a spus.
A umplut din nou paharele. Era rândul meu să sfarm semințe. A aruncat cojile de pe sugativă pe podea, a zâmbit și s-a lăsat pe spate.
― Și acum, hai să discutăm. Treaba pe care o faci pentru doamna Grayle are vreo legătură cu Amthor?
― Da. Dar mai bine ai verifica dacă spun adevărul.
― Corect, a zis È™i a luat telefonul, A scos din buzunarul de la vestă o agendă mică È™i a căutat numărul. Contribuabilii campaniei, a zis È™i mi-a făcut cu ochiul. Primarul insista să fim extrem de amabili cu ei. Da, l-am găsit. A pus agenda la loc È™i a format numărul.
Aceleași probleme cu valetul. I s-au înroșit urechile. În sfârșit, a reușit să vorbească cu ea. Urechile erau tot roșii. Probabil, a fost cam înțepată.
― Vrea să vorbească cu tine, mi-a zis È™i mi-a întins telefonul peste masă.
― Phil la telefon, am spus È™i i-am făcut Șefului cu ochiul, obraznic.
S-a auzit un râs provocator.
― Ce faci acolo cu nătărăul ăla gras?
― Tocmai am băut ceva.
― Și trebuie s-o faci cu el?
― Pentru moment, da. Afaceri. Ceva nou? ÃŽnÈ›elegi la ce mă refer.
― Nu. EÈ™ti conÈ™tient, dragul meu băiat, că m-ai lăsat să aÈ™tept o oră în noaptea aceea? Þi se pare că sunt genul de femeie care trece nepăsătoare peste astfel de lucruri?
― Am avut un necaz. Diseară poÈ›i?
― Să văd. Diseară este... ce zi din săptămână este, pentru numele lui Dumnezeu?
― Mai bine te sun eu, am zis. S-ar putea să fiu ocupat. Este vineri.
― Mincinosule! Râsul ironic s-a auzit din nou. Este luni. AceeaÈ™i oră, acelaÈ™i loc, È™i fără glume proaste.
― Mai bine te sun eu.
― Mai bine să fii acolo.
― Nu pot să fiu sigur. Lasă-mă să te caut eu.
― ÃŽnÈ›eleg. EÈ™ti foarte ocupat. Eu sunt proastă că mă deranjez.
― S-ar putea.
― Poftim?
― Sunt un om sărac È™i îmi urmez propriul drum. Și nu este atât de plăcut cum îți imaginezi tu.
― Să te ia naiba dacă nu vii...
― Am spus că o să te caut.
A oftat.
― ToÈ›i bărbaÈ›ii sunt la fel.
― Și femeile ― după prima întâlnire.
M-a înjurat și a închis telefonul.
Ochii Șefului păreau ieșiți din orbite, parcă ar fi fost puși pe picioroange.
A umplut ambele pahare cu o mână tremurândă și a împins unul spre mine.
― Deci, asta e, a spus gânditor.
― SoÈ›ului ei nici nu-i pasă, aÈ™a ca să nu-È›i faci probleme.
Părea trist. A sfărâmat semințe de nucșoară, încet și gânditor. Am mai băut un pahar. Mi-a părut rău când Șeful a ascuns sticla și paharele și a vorbit cu aghiotantul.
― Trimite-l sus pe Galbraith, dacă este în clădire. Dacă nu, încearcă să-l găseÈ™ti.
M-am ridicat, am descuiat ușa și m-am așezat la loc. N-am așteptat mult. S-a auzit o bătaie ușoară în ușă. Șeful a răspuns și Hemingway a pășit în cameră.
S-a îndreptat cu pași greoi înspre birou, s-a oprit și s-a uitat la Șef cu o expresie adecvată, foarte umilă.
― Fă cunoÈ™tință cu domnul Philip Marlowe, zise Șeful, inspirat. Este detectiv, particular, în Los Angeles.
Hemingway s-a întors atât cât să mă poată privi. Nimic n-a tresărit pe fața lui. Mi-a întins mâna, i-am întins mâna, pe urmă s-a uitat din nou la Șef.
― Domnul Marlowe mi-a spus o poveste puÈ›in cam ciudată, a spus Șeful, È™iret ca Richelieu. Despre un om numit Amthor care are o locuință în Stillwood Heights. Se ocupa cu ghicitul în globuri de cristal. Se pare că domnul Marlowe i-a făcut o vizită, iar tu È™i Blane eraÈ›i întâmplător acolo È™i aÈ›i folosit niÈ™te argumente de un anumit fel ca să vă impuneÈ›i punctul de vedere. Am uitat amănuntele.
A privit afară, pe fereastră, cu expresia unui om care a uitat amănuntele.
― Probabil e o greÈ™eală, a răspuns Hemingway. Nu l-am mai văzut niciodată pe omul acesta.
― De fapt, chiar a fost o greÈ™eală, a spus Șeful visător. Destul de neînsemnată, totuÈ™i o greÈ™eală. Domnul Marlowe consideră că e de mică importanță.
Hemingway s-a uitat din nou la mine. Fața lui părea de piatră.
― De fapt, nici măcar nu-l interesează această greÈ™eală, a continuat Șeful să viseze. Dar îl interesează să ajungă la individul acesta, Amthor, care locuieÈ™te în Stillwood Heights. Și ar vrea să aibă pe cineva cu el. M-am gândit la tine. Ar vrea pe cineva care să priceapă că i se oferă un târg cinstit. Se pare ca domnul Amthor are un indian solid pe post de bodyguard È™i domnul Marlowe se teme că n-ar putea face față situaÈ›iei de unul singur. Crezi că poÈ›i afla unde locuieÈ™te domnul Amthor?
― Da, a spus Hemingway, dar Stillwood Heights este în afara zonei noastre, Șefule. Este o favoare pentru un prieten de-al dumneavoastră?
― Cam aÈ™a, a zis Șeful, privindu-È™i degetul mare de la mâna stângă. Nu vreau să faci vreun lucru care să nu fie strict legal, bineînÈ›eles.
― Mda. Nu. Și-a dres glasul. Și când plecăm?
Șeful a privit binevoitor spre mine.
― Acum ar fi perfect. Dacă domnul Galbraith nu are ceva împotrivă.
― Fac ce mi se spune, a zis Hemingway.
Șeful l-a măsurat cu privirea, trăsătură cu trăsătură. L-a măturat de sus până jos.
― Cum se simte căpitanul Blane astăzi? a întrebat mestecând o sămânță de nucÈ™oară.
― Formă proastă. Apendicele spart. Foarte grav. Șeful a clătinat trist din cap. Apoi s-a sprijinit de
brațele scaunului și s-a ridicat în picioare. A întins o labă roz pe deasupra biroului.
― Galbraith o să aibă grijă de tine, Marlowe. PoÈ›i fi sigur de asta.
― ÃŽÈ›i rămân îndatorat, Șefule. Nu È™tiu cum să-È›i mulÈ›umesc.
― Vai!, nu e nevoie de mulÈ›umiri. ÃŽntotdeauna e o bucurie să ajuÈ›i un prieten al unui prieten, ca să zic aÈ™a. Mi-a făcut cu ochiul. Hemingway a observat, dar nu mi-a spus ce-a înÈ›eles.
Am ieșit din birou, însoțiți de murmurele politicoase ale Șefului. Ușa s-a închis și Hemingway s-a uitat într-o parte, și-n alta a holului, apoi m-a privit.
― Bine jucat, băiete. Ai pe cineva, dar noi n-am È™tiut asta.



Capitolul 33

Mașina aluneca silențios de-a lungul unei străzii liniștite, cu locuințe frumoase. Crengile arcuite ale arborilor de piper se întâlneau deasupra noastră pentru a forma un tunel verde. Soarele se strecura cu greu printre ramurile de sus, printre frunzele înguste și deschise la culoare. O tablă indicatoare ne-a anunțat că suntem pe Eighteenth Street.
Hemingway conducea și eu stăteam lângă el. Conducea foarte încet, îngândurat.
― Cât de mult i-ai spus? s-a hotărât să mă întrebe.
― I-am spus că tu È™i cu Blane aÈ›i venit acolo, m-aÈ›i luat, m-aÈ›i dat jos din maÈ™ină È™i m-aÈ›i lovit în ceafă. Nimic altceva.
― Nici despre intersecÈ›ia dintre Twenty-third È™i Descanso?
― Nu.
― De ce?
― M-am gândit că o să fi mai binevoitor cu mine dacă n-o fac.
― Asta e doar o părere. Chiar vrei să mergi în Stillwood Heights, sau a fost doar un pretext?
― Doar un pretext. Ce vreau cu adevărat de la tine este să-mi spui de ce m-aÈ›i dus în casa aia dubioasă È™i de ce am fost È›inut acolo.
Hemingway s-a gândit. S-a gândit atât de profund, încât au început să se vadă mușchii obrazului pe sub pielea cenușie.
― Blane e vinovat. ÃŽi place carnea crudă. N-am vrut să te lovească. Ce-i drept, nici să ajungi acasă n-arn vrut. Am făcut-o doar pentru că suntem prieteni cu vraciul ăla È™i avem grijă să nu-l supere nimeni. Nici nu È™tii ce mulÈ›i oameni vor să-l deranjeze.
― Uluitor!
A întors capul. Ochii erau ca niște bucăți de gheață. A privit din nou spre parbriz și s-a mai gândit.
― PoliÈ›iÈ™tii bătrâni se mai înfurie câte o dată, a mai zis. Simt nevoia să spargă capete. Dumnezeule, ce frică mi-a fost. Ai căzut ca un sac cu ciment. L-am calmat pe Blane. Apoi te-am dus la clinica doctorului Sonderborg, pentru că era cel mai aproape È™i È™tiam că e un tip drăguÈ› È™i o să aibă grijă de tine.
― Amthor È™tia unde mă duceÈ›i?
― Pe dracu! Nu È™tia, a fost ideea noastră.
― Am înÈ›eles. Pentru că doctorul Sonderborg e drăguÈ› È™i o să aibă grijă de mine. Fără bani. Deci, nu pentru ca eu să nu pot face o plângere susÈ›inută de un doctor? Oricum, plângerea mea, dacă ar fi existat, n-ar fi avut nici o È™ansă în oraÈ™ul ăsta mic È™i drăguÈ›.
― EÈ™ti dur?
― Niciodată. Și acum nu eÈ™ti nici tu, probabil prima dată în viață. Pentru că s-ar putea să rămâi fără slujbă. Ai văzut asta în ochii È™efului. Nu m-am dus la el fără un spate solid.
― Bine, a zis Hemingway. Nici n-am vrut să fiu dur. Am doar gura mare, din obiÈ™nuință. Ce vrei?
― Blane chiar e bolnav?
A dat din cap, dar a uitat că trebuia să aibă o mutră supărată.
― Sigur că este. Dureri de burtă alaltăieri È™i apendicele s-a spart înainte ca doctorii să apuce să i-l scoată. Are È™anse, dar mici.
― Ar fi o mare pierdere. Un om ca el este o mândrie pentru orice unitate de poliÈ›ie.
Hemingway s-a gândit la asta, apoi a scuipat iarăși afară.
― Da. Altă întrebare?
― Mi-ai spus de ce m-aÈ›i dus la Sonderborg. Dar nu mi-ai spus de ce m-a È›inut acolo încuiat 48 de ore, timp în care m-a umplut de droguri. Hemingway a oprit maÈ™ina înainte de o curbă. Și-a pus mâinile mari în partea de jos a volanului È™i È™i-a împreunat degetele mari de la mâini.
― Habar n-am, a zis cu voce pierdută.
― Aveam asupra mea acte care arătau că sunt detectiv particular. ÃŽn plus, chei, bani È™i fotografii. Dacă nu vă cunoÈ™tea bine, ar fi putut să creadă că lovitura la cap e doar o poantă, ca să mă băgaÈ›i acolo È™i eu să-l supraveghez. Dar vă cunoaÈ™te foarte bine. AÈ™a că mă întreb care-i treaba.
― Rămâi cu întrebarea, amice. E mai prudent.
― Știu, dar nu aduce nici o satisfacÈ›ie.
― Te ajută poliÈ›ia din Los Angeles pentru cazul ăsta?
― Ce caz?
― Doctorul Sonderborg.
― Nu chiar.
― Asta nu înseamnă nici da, nici nu.
― Nu sunt chiar atât de important. PoliÈ›ia din Los Angeles poate să vină aici, ori de câte ori are chef. Mă rog, două treimi din ea. Adică oamenii È™erifului È™i băieÈ›ii de la D.A. Am un prieten la D.A. Am lucrat acolo. ÃŽl chema Bernie Ohls. E È™eful unei comisii de anchetă.
― Lucrezi pentru el?
― Nu. N-am mai vorbit de mult cu el.
― Te gândeÈ™ti să-i spui ce afli?
― Nu, pentru că se suprapune cu un caz la care lucrez eu.
― Ceva privat?
― Da.
― Bine, ce vrei?
― Cu ce se ocupă Sonderborg?
Hemingway a luat mâinile de pe volan și a scuipat.
― Suntem pe o stradă drăguță, a zis. Vile frumoase, grădini frumoase, atmosferă plăcută. Ai auzit o grămadă de lucruri despre poliÈ›iÈ™ti corupÈ›i, nu-i aÈ™a?
― Am auzit câte ceva.
― Câți poliÈ›iÈ™ti locuiesc pe o stradă ca asta, cu grădini È™i flori? Eu nu È™tiu decât patru sau cinci, È™efii. Cei ca mine locuiesc în case amărâte, la periferia oraÈ™ului. Vrei să vezi unde stau?
― La ce mi-ar folosi?
― Ascultă, amice, a zis serios. Slujba mea atârnă de un fir care se poate rupe oricând. PoliÈ›iÈ™tii nu iau mită. Nu întotdeauna, de fapt, chiar foarte rar. Sunt prinÈ™i în joc. Trebuie să facă exact ce li se spune. Iar tipul ăla cu biroul pe colÈ›, cu un costum frumos È™i cu miros de băutură fină stă acolo exact atât timp cât È›ine partea cui trebuie. Când nu mai face asta ― nu mai dă ordine. ÃŽnÈ›elegi?
― Ce fel de om e primarul?
― Ca peste tot. Politician. Crezi că el conduce totul? Rahat. Știi care-i problema È›inutului ăstuia?
― Prea mult capital blocat, aÈ™a am auzit.
― Nu poÈ›i să rămâi curat nici dacă vrei. Asta-i problema. Te sapă imediat. Sau intri în jocul ăsta murdar, sau nu mănânci. MulÈ›i idioÈ›i cred că nouăzeci de mii de agenÈ›i FBI, cu gulere curate, ar rezolva problema. Rahat. Ar deveni exact ca noi ceilalÈ›i. Știi ce cred eu? Cred că ar trebui să construim lumea de la început. GândeÈ™te-te la regenerarea morală. S-ar putea face ceva.
― Dacă Bay City este modelul întregii lumi, atunci eu trebuie să iau o aspirină.
― ÃŽncepi să o duci bine, a zis Hemingway încet. Se poate întâmpla fără să-È›i dai seama cum. Și pe urmă, nu te mai gândeÈ™ti decât cum să o duci È™i mai bine. Eu sunt doar un poliÈ›ist prost. Fac ce mi se ordonă. Am o nevastă È™i doi copii È™i fac numai ce spun ăia mari. Blane ar putea să-È›i spună mai multe. Eu sunt un ignorant.
― Blane chiar are apendicită? Sigur nu s-a împuÈ™cat în stomac?
― Nu te purta aÈ™a, s-a plâns Hemingway È™i È™i-a plimbat mâinile pe volan. ÃŽncearcă să gândeÈ™ti frumos despre oameni.
― Despre Blane?
― E om ― ca noi toÈ›i. E un păcătos, dar e om.
― Ce face Sonderborg?
― A, da, despre asta vorbeam. Poate greÈ™esc, dar cred că eÈ™ti un om căruia i se poate spune.
― Am înÈ›eles, nu È™tii.
Hemingway a scos o batistă și și-a șters fața.
― Amice, trebuie să admit că aÈ™a e. Dar e clar că dacă eu sau Blane È™tiam ce face Sonderborg, atunci sau nu te duceam acolo, sau nu mai ieÈ™eai de acolo. Oricum, nu în picioare. Mă refer la vreo afacere foarte murdară, nu la nimicuri, cum ar fi să ghiceÈ™ti unor babe cu un glob de cristal.
― Nu cred că era prevăzut să mai ies de acolo. Există un drog care se cheamă scopolamina. Te face să vorbeÈ™ti, fără să-È›i dai seama. Nu e sută la sută sigur, cum nu e nici hipnotismul. Dar uneori merge. Cred că am fost închis acolo ca să afle ce È™tiu. Dar nu există decât trei posibilități ca Sonderborg să afle că eu È™tiu ceva ce l-ar putea interesa. Sau i-a spus Amthor, sau Moose Malloy l-a informat că am fost la Jessie Florian, sau a crezut că e un truc al poliÈ›iei. Hemingway m-a privit trist.
― Habar n-am despre ce vorbeÈ™ti. Cine dracu e Moose Molloy?
― Un tip care a omorât un negru pe Central Avenue cu câteva zile în urmă. AÈ›i fost anunÈ›aÈ›i prin telex, dar nu cred că te-a interesat. Probabil că o să mai primiÈ›i un anunÈ› în legătură cu el.
― Și ce dacă?
― Sonderborg îl ascunde. L-am văzut acolo, într-un pat, citind ziarul, în noaptea în care am evadat.
― Cum dracu ai evadat? Nu te-au încuiat?
― L-am pocnit pe paznic cu un arc de la pat. Am avut noroc.
― Molloy te-a văzut?
― Nu.
Hemingway a pornit motorul și s-a strâmbat.
― Hai să recapitulăm, a spus. Deci, Sonderborg ascunde băieÈ›i răi. Dacă au parale, bineînÈ›eles. Locul e perfect pentru asta. Și câștigă bine.
A pus mașina în mișcare și a intrat în curbă.
― La naiba, eu credeam că vinde droguri, a spus dezgustat. Cu un spate asigurat. Dar, la naiba! Asta e nimic.
― Ai auzit vreodată de jocurile cu numere? O pungășie măruntă, dacă priveÈ™ti doar la ea.
Hemingway a mai luat o curbă și a clătinat din cap.
― Corect. Și ruleta, È™i casele de bingo, È™i pariurile. Dar dacă pui toate astea sub conducerea unui singur om...
― Ce om?
A înlemnit din nou. A închis gura și dinții s-au lipit unii de alții. Eram pe Descanso Street și mergeam spre est. Era o stradă liniștită chiar și după-amiaza târziu. Pe măsură ce ne apropiam de Twenty-third, liniștea dispărea. Doi oameni studiau un palmier ca și când s-ar fi gândit cum să-l mute din loc. O mașină era parcată lângă casa doctorului Sonderborg, dar nu era nimeni în ea. În mijlocul drumului, un om lucra la un canal.
La lumina zilei, clinica părea un loc vesel. O mulțime de begonii roșii sub ferestrele din față, panseluțe de toate culorile în jurul tulpinii unui acacia alb, înflorit. Un trandafir agățător, roșu, tocmai își deschidea florile pe o plasă de formă semicirculară. Mai era și un covor de mazăriche de iarnă, din care ciugulea delicat un colibri verde-roșcat. Părea căminul unui cuplu nu prea în vârstă, căruia îi plăcea grădinăritul. Soarele târziu, de după-amiază, avea o strălucire liniștită, dar amenințătoare.
Hemingway a trecut încet pe lângă casă, cu un surâs în colțul gurii. Adulmeca. A cotit la prima intersecție, s-a uitat în oglinda retrovizoare și a accelerat.
După ce a mai trecut de trei intersecții, a tras din nou pe dreapta și s-a întors spre mine, ca să-mi explice.
― PoliÈ›ia din Los Angeles. Unul din tipii de lângă palmier se numeÈ™te Donnelly. ÃŽl cunosc. BăieÈ›ii păzesc casa. Deci, n-o să-i spui amicului tău din oraÈ™, hm?
― Þi-am mai spus că nu.
― Șefului o să-i placă, a rânjit Hemingway. Tipii ăștia vin aici È™i fac razii, dar nici măcar nu trec să-i spună "salut".
N-am răspuns nimic.
― L-au prins pe Moose Malloy ăsta?
Am clătinat din cap.
― Din câte È™tiu eu, nu.
― Și cât de multe È™tii tu, băiete?, a întrebat cu blândeÈ›e.
― Nu destul. Este vreo legătură între Amthor È™i Sonderborg?
― Eu n-am auzit.
― Cine conduce oraÈ™ul ăsta? LiniÈ™te.
― Am auzit că un jucător de noroc, pe nume Laird Brunette, a dat 30 de miare ca să fie ales primarul care trebuie. Și că e proprietarul clubului Belvedere È™i a celor două vapoare-cazino.
― Se poate, a spus Hemingway politicos.
― Unde poate fi găsit BruneÈ›te?
― De ce mă întrebi pe mine, băiete?
― Unde te-ai duce dacă n-ai mai putea să stai în oraÈ™ul ăsta?
― ÃŽn Mexic.
Am râs.
― O.K., îmi faci un serviciu?
― Bucuros.
― Du-mă înapoi în oraÈ™.
A pornit mașina și a condus-o cu îndemânare pe o stradă umbroasă ce ducea la ocean. A ajuns la primărie și a oprit în locul de parcare al poliției. Am coborât.
― Mai vino să mă vezi, a spus Hemingway. S-ar putea să ajung să curăț scuipători.
A scos mâna lui imensă afară, pe geam.
― Fără resentimente?
― Fără, am spus È™i i-am strâns mâna.
A rânjit. Când plecasem deja, m-a strigat. S-a uitat atent în toate părțile și și-a apropiat gura de urechea mea.
― Vapoarele-cazino ar trebui să se afle sub jurisdicÈ›ia oraÈ™ului È™i a statului. Dar sunt sub pavilion panamez. Dacă eram eu... S-a oprit brusc È™i ochii lui triÈ™ti păreau îngrijoraÈ›i.
― M-am prins. Ideea asta am avut-o È™i eu. M-am deranjat atâta numai pentru ca doi oameni să aibă aceeaÈ™i idee...
A dat din cap, apoi a zâmbit.
― Fără resentimente, a zis.



Capitolul 34

M-am culcat pe spate într-un pat dintr-un hotel de la malul mării și am așteptat să se întunece. Era o cameră mică, cu un pat tare și o saltea cam la fel de groasă ca pătura de bumbac ce o acoperea. Sub mine, un arc desprins mă înțepa în stânga spinării. M-am întins acolo și l-am lăsat să mă înțepe.
Lumina unei lămpi de neon, roșie, acoperise o parte din tavan. Când avea să înroșească întreaga cameră, avea să fie suficient de întuneric ca să ies. Afară se auzeau claxoanele mașinilor ce treceau pe strada numită Speedway . Sub fereastra mea, pe trotuar, fremătau pași. Atmosfera era străbătută de murmurul înăbușit al celor ce veneau și plecau. Aerul ce pătrundea prin plasa ruginită a geamului mirosea a grăsime râncedă la frigare. Din depărtare se auzea stigând o voce, genul de voce care se poate auzi de departe: „Nu răbdați de foame, fraților. Nu răbdați de foame, fraților. Am crenvurști foarte buni. Nu răbdați de foame, fraților."
Se întuneca din ce în ce. Gândeam, iar gândurile mi se mișcau în minte greoi și pe furiș, de parcă ar fi fost privite de ochi amari și sadici. M-am gândit la ochii morți ce priveau cerul fără lună, cu sânge negru la colțurile gurilor de sub ei. M-am gândit la femei bătrâne, viclene, cu capul spart de tăbliile paturilor lor murdare. M-am gândit la un bărbat cu păr blond, strălucitor, care se temea, fără să știe exact de ce se teme, care era suficient de sensibil ca să-și dea seama că ceva e necurat, dar prea orgolios sau prea prost ca să-nțeleagă ce. M-am gândit la femei frumoase și bogate pe care le puteai avea. M-am gândit la fete zvelte, drăguțe, curioase, care locuiau singure și pe care le puteai avea, de asemenea, dar în alt mod. M-am gândit la polițai, polițai duri care puteau fi mituiți, fără ca asta să însemne în vreun fel că erau pe de-a întregul putrezi, ca Hemingway. Polițai grași și prosperi, cu voci de membri ai Camerei de comerț, ca Wax. Polițai subțiri, isteți și eficienți, ca Randall, care, în ciuda istețimii și eficienței lor, nu erau liberi să facă o treabă cinstită, într-un mod cinstit. M-am gândit la țapi bătrâni și acri, ca Nulty, care renunțaseră să mai încerce. M-am gândit la indieni și spiritiști și doctori care vindeau droguri.
M-am gândit la o grămadă de lucruri. Se întunecase și mai mult. Lumina roșie se-ntinsese și mai mult pe tavan. M-am înălțat în capul oaselor, mi-am pus picioarele pe podea și mi-am frecat ceafa.
M-am ridicat, m-am dus la chiuveta din colț și mi-am aruncat apă rece pe față. După un timp m-am simțit un pic mai bine, doar un pic. Aveam nevoie de ceva de băut, aveam nevoie de o mare asigurare pe viață, aveam nevoie de o vacanță, aveam nevoie de o casă la țară. Nu aveam decât o haină, o pălărie și un pistol. Le-am pus pe mine și am ieșit din cameră. Nu exista lift. Holurile miroseau, iar scările aveau balustrade unsuroase. Am coborât, am aruncat cheia pe biroul de la recepție și am spus că mi-am încheiat șederea. Un recepționer ce avea un neg pe pleoapa stângă a dat din cap și un portar mexican cu uniforma uzată a apărut din cea mai prăfuită plantație de cauciuc din California pentru a-mi căra valizele. Nu aveam nici o valiză, așa că, fiind mexican, mi-a deschis ușa și mi-a zâmbit politicos în ciuda acestui fapt.
Afară, strada îngustă fumega, iar pe trotuare mișunau tot felul de burtoși. Vis-á -vis, o prăvălie cu jocuri mecanice era în plină activitate și lângă ea se aflau doi marinari cu fetele lor, care tocmai ieșiseră de la fotograf, unde probabil se pozaseră călărind cămile. Vocea vânzătorului de crenvurști spinteca amurgul ca un topor. Un autobuz mare, albastru se îndrepta claxonând spre rondoul pe care în trecut îl încercuia tramvaiul, de parcă ar fi fost pus pe o ruletă. Am mers într-acolo. După un timp, am simțit vag mirosul de ocean. Nu prea tare, ca și când ar fi păstrat această cantitate pentru a le reaminti oamenilor că aici fusese odinioară o plajă curată, unde veneau valurile și te stropeau, iar vântul sufla și puteai mirosi și altceva în afară de grăsime încinsă și transpirație rece.
Micul tramvai a sosit pe drumul asfaltat. M-am urcat în el și am mers până la capăt, unde m-am dat jos și m-am așezat pe o bancă unde era liniște și frig și unde, aproape de picioarele mele, era o grămadă mare de alge maro. În larg se aprinseseră luminile vapoarelor-cazino. Am luat tramvaiul când a plecat înapoi și m-am întors aproape de locul unde ieșisem din hotel. Dacă mă urmărea cineva, o făcea fără să se miște. Nu cred că era cazul. În orășelul ăla curat, criminalitatea era prea mică pentru ca polițaii să știe să urmărească bine pe cineva.
Þărmul scânteia pe o porțiune, înainte de a se pierde în fundalul întunecat al nopții și al mării. Încă mai mirosea a grăsime încinsă, dar se simțea și oceanul. Omul cu crenvurștii continua să strige monoton: „Nu răbdați de foame, fraților, nu răbdați. Am crenvurști foarte buni. Nu răbdați de foame." L-am zărit în spatele unei tarabe albe, gâdilând cârnații cu o furculiță lungă. Îi mergea comerțul, chiar și în perioada aceea timpurie a anului. A trebuit să aștept ceva vreme, ca să-l prind singur.
― Cum se numeÈ™te nava cea mai depărtată de țărm? am întrebat, arătând cu nasul.
― Montecito. M-a privit calm È™i direct.
― Te poÈ›i distra acolo cu o cantitate rezonabilă de parale?
― Depinde în ce fel vrei să te distrezi.
Am râs, dezvelindu-mi dinții, foarte dur.
― Am crenvurÈ™ti, È™i-a continuat el litania. Foarte buni, fraÈ›iior. A coborât vocea. Femei?
― NÈ›. Mă gândeam la o cameră unde să bată o briză sănătoasă, unde să fie mâncare bună È™i unde să nu mă deranjeze nimeni. Un fel de vacanță. S-a îndepărtat.
― N-am auzit nimic din ce ai spus, a zis el È™i È™i-a reluat litania.
A mai vândut câte ceva. Nu știam de ce mă mai obosesc cu el. Probabil că avea o față suspectă. O tânără pereche, amândoi îmbrăcați în pantaloni scurți, a venit, a cumpărat crenvurști și s-a îndepărtat încet, băiatul ținând mâna pe sutienul fetei și mâncând fiecare din crenvurștul celuilalt.
Vânzătorul s-a apropiat puțin de mine.
― ÃŽn momentul de față, ar trebui să fredonez o melodie, a zis el È™i s-a oprit. Te-ar costa, a continuat apoi.
― Cât?
― Cincizeci. Pe puÈ›in. Asta dacă nu te caută poliÈ›ia.
― Ãsta era un oraÈ™ bun, am zis. Un oraÈ™ unde te puteai liniÈ™ti.
― ÃŽncă mai este, mi-a spus tărăgănat. Da` de ce mă-ntrebi pe mine?
― N-am idee, i-am răspuns. Am aruncat o bancnotă de un dolar pe tejghea. Pune-o în contul copilului, am zis. Sau fredonează o melodie.
A întins bancnota, a îndoit-o pe lungime, apoi pe lățime și a repetat mișcarea. A pus-o pe tejghea, a pus degetul mijlociu în spatele celui mare și a plesnit-o cu un bobârnac. Hârtia împăturită m-a lovit ușor în piept și, fără zgomot, a căzut la pământ. M-am aplecat, am ridicat-o și m-am întors repede. Dar în spatele meu nu era nici un polițist.
M-am aplecat pe tejghea și am pus iarăși bancnota pe ea.
― Oamenii nu aruncă cu bani în mine, am zis. Mi-i înmânează. Te deranjează?
A luat bancnota, a despăturit-o, a netezit-o și a șters-o de șorț. A deschis casa de bani și a lăsat-o să cadă în sertar.
― Am auzit că banii n-au miros, a zis. Uneori mă întreb dacă e adevărat.
N-am spus nimic. Alți câțiva clienți veniseră și plecaseră. Afară se răcea rapid.
― N-aÈ™ încerca la Royal Crown. Acolo e un loc pentru veveriÈ›e cuminÈ›i, care È›in la nucile lor. Mie-mi pare că eÈ™ti detectiv, dar asta-i treaba ta. Sper că È™tii să înoÈ›i bine.
L-am lăsat, întrebându-mă ce mă făcuse să mă duc la el. Ia-te după intuiție. Ia-te după intuiție și frige-te. În scurtă vreme te găsești cu gura plină de intuiții. Ajungi să nu mai poți comanda nici o ceașcă de cafea, fără să închizi ochii și să împungi meniul cu degetul. Ia-te după intuiții.
M-am plimbat și am încercat să văd dacă mă urmărește cineva suspect. Apoi am căutat un restaurant care să nu miroasă a slănină prăjită și am găsit unul cu firma roșie luminoasă și cu un bar în spatele unei perdele din trestie. Un efeminat cu părul uns, aplecat asupra unui pian mare de casă, gâdila lasciv clapele și cânta „Stairway to the stars" cu o voce din care lipseau jumătate din trepte.
Am înghițit un Martini sec și m-am grăbit să mă-ntorc prin perdeaua de trestii în sala de mese.
Cina de optzeci și cinci de cenți a avut un gust de sac murdar și mi-a fost servită de un chelner ce părea gata să mă bată măr pentru douăzeci și cinci de cenți, să-mi taie gâtul, pentru șaizeci și să mă-ngroape pe fundul mării, pentru un dolar jumate, plus adaosul comercial.



Capitolul 35

Călătoria a fost lungă, considerând că a costat doar un sfert de dolar. Vaporașul, o epavă revopsită și împrejmuită de geamuri pe trei sferturi din lungimea ei, s-a strecurat printre yahturile ancorate, ocolind mormanul de pietre ce reprezenta capul digului. Valurile ne-au lovit pe neașteptate și vaporașul a început să salte ca un dop de plută. Dar la aceea oră, seara devreme, nu te puteai plânge că nu ai loc să verși. Nu mă însoțeau decât trei perechi și bărbatul care conducea vaporașul, un individ cu aspect fioros, ce ședea înclinat puțin spre stânga, din cauza tocului de pistol de pe șoldul drept. Băieții și fetele au început să-și morfolească reciproc fețele, de îndată ce am părăsit malul.
Am privit lung înapoi, spre luminile din Bay City, încercând să nu-mi chinui prea tare cina. Luminile disparate s-au strâns la un loc și au devenit nestemata unei brățări așezate în vitrina de expoziție a nopții. Apoi strălucirea s-a estompat, lăsând în urmă doar un tăciune mocnind, apărând și dispărând la marginea mării. Valurile erau lungi, line, fără spumă și mă legănau doar cât să-mi pară bine că nu-mi îmbibasem cina în whisky-ul de la bar. Vaporașul aluneca în sus și-n jos pe valuri, cu o sinuozitate sinistră, ca a unei cobre dansând. Aerul era rece, acea răceală umedă pe care marinarii nu și-o pot alunga niciodată din oase. Luminile neoanelor, ca niște creioane roșii ce conturau Royal Crown au rămas în stânga și s-au pierdut între fantomele cenușii ale mării, apoi au reapărut, strălucind ca bilele de sticlă noi.
I-am dat un ocol mare. Părea frumos de la distanță. Ecourile vagi ale muzicii pluteau deasupra apei, iar muzica deasupra apei nu putea fi decât minunată. Royal Crown părea la fel de neclintit ca o platformă așezată pe stâlpi de susținere solizi. Puntea sa era luminată ca scena unui teatru. Toate astea s-au pierdut în depărtare și, ieșind din noapte, un alt vas, mai mic, mai vechi, a început să se furișeze spre noi. Nu prea avea cu ce să-ți bucure ochiul. Provenea din transformarea unei fregate marine și avea tăblăria murdară și ruginită: suprastructura fusese adusă la nivelul punții, deasupra rămânând două catarge butucănoase, cam la fel de înalte ca o antenă radio. Montecito era și el luminat și emitea muzica peste marea întunecată. Băieții și-au desprins dinții din gâturile fetelor, apoi s-au uitat cu toții la vas și-au început să chicotească.
Vaporașul a virat, s-a înclinat cât să le dea emoții pasagerilor, și a tras în dreptul frânghiilor întinse de-a lungul punții. Motorul vaporașului a încetinit ritmul și a dat câteva rateuri în ceață. Lumina unui reflector a încercuit leneș vaporul, la vreo cincizeci de metri de el.
Pilotul vaporașului s-a prins de punte și un flăcău cu ochii oblici, purtând o haină de chelner, cu nasturi strălucitori, având un zâmbet strălucitor, a ajutat fetele să treacă pe Montecito. Eu eram ultimul. Modul degajat și precis în care m-a cercetat cu privirea mi-a spus câte ceva despre el. Modul degajat și precis în care mi-a atins catarama de pe umăr a tocului de pistol mi-a spus și mai multe.
― NÈ›, a È™optit el. Nu.
Avea o voce groasă și egală, de tip dur care umblă cu mănuși de mătase. A făcut un semn cu bărbia către pilotul vaporașului. Acesta a legat vaporașul de vas, a întors puțin timona și s-a urcat pe punte.
― Fără pocnitori la bord, băiete. ÃŽmi cer scuze È™i aÈ™a mai departe, a tors haina de chelner.
― AÈ™ putea să o las la garderobă. O port doar ca pe o vestă. Nu vreau decât să-l văd pe Brunette, într-o problemă de afaceri.
A părut puțin amuzat.
― N-am auzit niciodată de el, a zâmbit. Vezi-È›i de drum, amice.
Pilotul m-a prins de brațul drept.
― Vreau să-l văd pe Brunette, am zis.
Vocea mea era slabă și fragilă ca a unei bătrânele.
― Hai să nu ne certăm, a spus flăcăul cu ochi oblici. Nu ne aflăm în Bay City, nici măcar în California, ba, conform unor păreri avizate, nici măcar în SUA. Cară-te.
― ÃŽnapoi în barcă, a mârâit pilotul în spatele meu. ÃŽÈ›i datorez un sfert de dolar. Să mergem.
M-am dus înapoi la barcă. Haina de chelner m-a privit cu zâmbetul său studiat și tăcut. M-am uitat la el până când n-am mai văzut nici un zâmbet, nici o față, nimic în afara unei siluete stând între luminile de pe punte. M-am uitat și am răbdat. Drumul a părut mai lung la întoarcere. Nu i-am vorbit pilotului și nici el nu mi-a vorbit. Când am coborât pe chei, mi-a întins douăzeci și cinci de cenți.
― Rămâne pe altă dată, mi-a zis el obosit, când o să avem mai mult spaÈ›iu să te aruncăm peste bord.
Vreo zece clienți care așteptau să urce pe vaporaș s-au uitat lung la mine, când l-au auzit. Am trecut de ei, de ușa micii săli de așteptare de pe chei, îndreptându-mă către treptele dinspre mal.
Un malac roșcat, murdar pe față, purtând niște teniși soioși, pantaloni jegosi și ce mai rămăsese dintr-un pulover albastru marinăresc, sprijinit de balustrada scărilor, și-a îndreptat spatele și m-a ciocănit ca din întâmplare. M-am oprit. Părea prea mare. Era cu zece centimetri mai înalt ca mine și cu vreo cincisprezece kilograme mai greu. Dar sosise ceasul să-mi vâr pumnul în dinții cuiva, chiar dacă asta nu-mi aducea decât un braț de lemn.
Lumina era puțină și venea în principal, din spatele lui.
― Ce-i, amice?, rosti el tărăgănat. Nu te-ai descurcat pe corabia dracului?
― Du-te È™i cârpeÈ™te-È›i puloverul! Þi se vede burta.
― Ar putea fi È™i mai rău, a spus. Dacă e s-o luăm aÈ™a, È™i È›ie È›i se vede pocnitoarea prin costumul ăsta subÈ›ire.
― Ce te face să-È›i bagi nasul?
― Isuse, nimic. Doar curiozitatea. N-am vrut să te jignesc, amice.
― Atunci cară-te dracu din drumul meu!
― Sigur. Nu făceam decât să mă odihnesc aici. A zâmbit încet, obosit. Avea o voce moale,visătoare, surprinzător de delicată pentru un bărbat atât de masiv. Mă făcea să mă gândesc la un alt uriaÈ™ cu voce moale, de care, în mod ciudat, îmi plăcuse.
― N-ai început bine, a spus el trist. Spune-mi Red.
― Dă-te la o parte, Red. Și cei mai buni oameni fac greÈ™eli. Simt una urcându-mi-se la cap.
S-a uitat gânditor încolo și încoace. Mă înghesuise într-un colț. Păream să fim destul de singuri.
― Vrei să ajungi pe Monty? Se poate face. Dacă ai un motiv.
Câțiva oameni veseli, cu haine vesele, au trecut pe lângă noi și s-au urcat în vaporaș. I-am așteptat să treacă.
― Un motiv în valoare de cât?
― Cincizeci de dolari. Plus încă zece dacă îmi sângerezi în barcă.
Am început șă-l ocolesc.
― Douăzeci È™i cinci, a zis încet. Cincisprezece, dacă te întorci cu prieteni.
― N-am nici un prieten, am zis, È™i-am plecat.
N-a încercat să mă oprească. Am făcut dreapta pe drumul asfaltat pe care veneau și plecau mici tramvaie, ca niște cărucioare de copii, claxonând încet, ca să nu sperie femeile gravide. La poalele primului chei se afla un local strălucitor, pentru jocuri mecanice, care era deja plin de oameni. Am intrat și m-am sprijinit de peretele din spatele jucătorilor, unde mai stăteau și mulți alții, așteptând un loc liber.
Am privit câteva numere apărând pe un panou electronic, i-am ascultat pe cei de la mese cum le strigau, am încercat să-i depistez pe jucătorii casei, dar nu am reușit și m-am întors ca să plec.
O formă mare, albastră și mirosind a smoală a apărut lângă mine.
― N-ai bani sau eÈ™ti doar zgârcit?, mi-a È™optit la ureche o voce blândă.
L-am privit din nou. Avea ochi ca-n povești. Ochi violeți. Aproape purpurii. Ochi de fată, de fată frumoasă. Pielea îi era ca mătasea. Ușor înroșită, dar nu avea să fie niciodată bronzată. Era prea delicată. Era mai masiv decât Hemingway și cu mulți ani mai tânăr. Nu era la fel de mare ca Moose Malloy, dar părea foarte rapid. Părul său avea acea nuanță de roșu ce bate înspre auriu. Dar, cu excepția ochilor, avea o față simplă, țărănească, fără nici un fel de frumusețe de actor.
― ÃŽn ce branșă eÈ™ti?, m-a întrebat. Detectiv particular?
― De ce È›i-aÈ™ spune? m-am răstit.
― M-am gândit eu că aÈ™a este, a spus el. Douăzeci È™i cinci e prea mult? Nu-È›i decontezi cheltuielile?
― Nu.
A oftat.
― Oricum era o idee proastă, a zis el. Te-ar fi făcut bucăți ăia acolo.
― Nu m-ar mira. Tu în ce branșă eÈ™ti?
― Un dolar de ici, unul de colo. Odinioară eram poliÈ›ist. M-au terminat.
― Și ce-mi spui mie?
M-a privit surprins.
― E adevărat.
― Probabil că erai prea cinstit.
A zâmbit vag.
― ÃŽl cunoÈ™ti pe un tip numit Brunette?
Zâmbelui vag i-a rămas pe față. Cineva a câștigat de trei ori la rând la jocuri mecanice. Se lucra repede acolo. Un individ înalt, cu nasul ca un cioc, cu obrajii gălbui și scofâlciți, s-a apropiat de noi și s-a sprijinit de perete fără să ne privească. Red s-a aplecat ușor spre el și l-a întrebat:
― Ce-ai vrea să-È›i povestim, amice?
Omul cu cioc de pasăre a rânjit și a plecat. Red a zâmbit și a zguduit localul când s-a rezemat la loc.
― Am cunoscut pe cineva care te-ar putea dovedi.
― AÈ™ vrea să fie mai mulÈ›i, a spus el grav. Un tip mare costă bani. Lucrurile nu sunt făcute la scara lui. Costă să-l hrăneÈ™ti, să-l îmbraci È™i picioarele nu-i încap în pat. Uite cum stă treaba. Poate crezi că nu e un loc potrivit pentru a vorbi, dar este. ÃŽi cunosc pe toÈ›i informatorii, iar restul nu au ochi decât pentru jocurile alea. Am o barcă cu motor silenÈ›ios. Adică, pot să împrumut una. ÃŽn josul drumului există un chei neluminat. Știu un hublou pe Monty pe care pot să-l deschid. Mai transport ceva acolo, câteodată. Nu sunt prea mulÈ›i indivizi sub punte.
― Au reflector È™i paznici, am zis.
― O să ne descurcăm.
Mi-am scos portofelul și am extras pe ascuns o bancnotă de douăzeci și una de cinoi, pe care le-am împăturit bine. Ochii purpurii mă priveau fără să lase impresia că o fac.
― Numai dus?
― Cincisprezece ne-a fost vorba.
― ÃŽntre timp a mai crescut rata inflaÈ›iei.
O mână murdară a înghițit bancnotele. S-a îndepărtat fără zgomot. S-a pierdut în întunericul fierbinte din afara ușilor. Omul cu cioc de pasăre s-a materializat în stânga mea și a zis încet:
― Cred că îl cunosc pe băiatul ăla îmbrăcat în marinar. E un prieten de-al tău? Cred că l-am mai văzut.
Mi-am îndreptat spatele și am plecat de lângă el, am ieșit pe ușă, apoi am făcut stânga cu ochii pe un cap roșcat, înalt, trecând de la un felinar la altul, cam vreo treizeci de metri de mine. După câteva minute am intrat în spațiul dintre două magazii. Omul cu nasul ca un cioc a apărut, plimbându-se cu ochii în pământ. Am ieșit în dreptul lui.
― Bună seara, am zis. ÃŽmi daÈ›i douăzeci È™i cinci de cenÈ›i, dacă vă ghicesc greutatea?
M-am lăsat pe el. Avea un pistol sub haina mototolită. Ochii lui m-au privit fără emoție.
― Vrei să te bag la răcoare, fiule? Sunt pus aici pentru a menÈ›ine legea È™i ordinea.
― Și cine o tulbură în momentul de față?
― Prietenul tău mi s-a părut cunoscut.
― AÈ™a È™i trebuie. E poliÈ›ist.
― Uf, la naiba!, a spus răbdător omul cu nasul încovoiat. De acolo îl È™tiu. Noapte bună!
S-a întors, plimbându-se pe drumul pe care venise. Nu mai vedeam capul roșcat. Nu mă îngrijora. Nimic nu avea să mă îngrijoreze vreodată în privința acestui băiat.
Am mers încet, mai departe.



Capitolul 36

Mă aflam dincolo de felinare, dincolo de duduitul și claxonatul mașinilor, dincolo de mirosul de grăsime încinsă și de floricele, de țipetele stridente ale copiilor și ale celor ce făceau reclama la filme porno, dincolo de toate în afară de mirosul oceanului, de țărmul devenit brusc pustiu și de crestele valurilor ce se prăbușeau în nisipul înspumat. Acum mergeam aproape singur. Zgomotele se stingeau în urma mea, lumina intensă și ciudată se transforma într-o sclipire șovăitoare. Apoi am văzut cheiul întunecat, semănând cu un deget întins spre mare. M-am îndreptat spre el. Red coborâse pe mal și mi-a vorbit de jos:
― ÃŽn regulă. Cobora treptele spre debarcader. Eu mă duc să iau barca È™i să încălzesc motorul.
― M-a urmărit unul de la poliÈ›ia litoralului. Tipul de la jocuri mecanice. A trebuit să mă opresc È™i să vorbesc cu el.
― Olson. De la brigada antifurt. E bun. Doar că, din când în când, mai È™terpeleÈ™te câte un portofel È™i îl pune în buzunarul altcuiva ca să-È™i facă planul la arestări. Asta înseamnă că e chiar prea bun. Sau poate mă înÈ™el.
― Pentru Bay City, cred că e exact aÈ™a cum trebuie. Hai să-i dăm drumul. ÃŽmi È›in respiraÈ›ia de frică să nu risipesc ceaÈ›a. Nu e cine È™tie ce ceață, dar ne-ar putea ajuta.
― O să È›ină destul cât să păcălim reflectorul, a spus Red. Au È™i mitraliere pe puntea vasului. Du-te pe debarcader. Vin repede.
S-a pierdut în întuneric, iar eu am trecut de platforma de lemn, alunecând pe scândurile unsuroase din cauza peștilor. În celălalt capăt era o balustradă joasă și murdară. Într-un colț era ghemuită o pereche. Au plecat, bărbatul înjurând.
Timp de zece minute am ascultat clipocitul valurilor. O pasăre de noapte a despicat întunericul, griul estompat al unei aripi intrând brusc în câmpul meu vizual și apoi dispărând. Mult deasupra mea zumzăia un avion. Apoi, din depărtare, am auzit lătratul și huruitul unui motor care a continuat să huruie ca o duzină de camioane. După o vreme, zgomotul s-a potolit și apoi, brusc, nu s-a mai auzit nimic.
Au mai trecut câteva minute. M-am întors la trepte și le-am coborât, atent ca o pisică pe gheață. O umbră s-a detașat din noapte și s-a auzit o bufnitură. O voce a zis:
― Gata. Vino.
Am intrat în barcă și m-am așezat lângă el, sub acoperiș. Barca aluneca deasupra apei. Motorul nu mai scotea nici un sunet acum. Nu se vedea decât apa bolborosind de ambele părți ale bărcii. Încă o dată luminile din Bay City s-au transformat într-o licărire distantă, dincolo de suișurile și coborâșurile valurilor. Încă o dată, luminile stridente de pe Royal Crown au rămas în urma mea, vaporul părând că-și etalează frumusețea, ca un manechin aflat pe o scenă rotitoare.
― Mi-e frică, am spus brusc. Mor de frică.
Red a oprit motorul și a lăsat barca să plutească cu valurile, de parcă apa ar fi trecut pe sub noi, iar barca ar fi rămas pe loc. Și-a întors fața spre mine și m-a privit.
― Mi-e frică de moarte È™i de tristeÈ›e, am spus. De ape întunecate È™i de feÈ›e de înecaÈ›i, de cranii cu orbitele goale. Mi-e teamă că sunt un nimeni, că voi muri, că nu voi găsi pe nimeni, numit Brunette.
A chicotit.
― O vreme chiar m-ai păcălit. Ai o metodă foarte interesantă de a-È›i face curaj. Brunette poate fi oriunde. Pe oricare din vapoarele astea, la clubul lui, în est, la Reno, acasă, cu papucii în picioare. Numai pe el îl cauÈ›i?
― ÃŽl caut pe unul Malloy, o brută uriașă care a ieÈ™it acum câtva timp din închisoarea statului Oregon, după ce executase o sentință de opt ani, pentru jefuirea unei bănci. Se ascundea în Bay City.
I-am povestit. I-am povestit mult mai multe, decât am avut de gând. Probabil, că din cauza ochilor lui.
La început s-a gândit și apoi a vorbit încet, iar vorbele sale se agățau de firele de ceață, ca picăturile de apă, pe o mustață. Poate că asta le-a făcut să pară mai înțelepte decât erau, sau poate că nu.
― O parte din ce mi-ai spus e de înÈ›eles, a zis. O parte, nu. Despre unele nu am de unde să È™tiu, despre altele, am. Dacă Sonderborg ăsta dirija o ascunzătoare pentru criminali, făcea contrabandă cu droguri È™i își trimitea băieÈ›ii să înhaÈ›e bijuteriile damelor bogate È™i speriate, atunci e normal să fi avut omul lui în conducerea oraÈ™ului, dar asta nu înseamnă că toată lumea era la curent. Poate că Blane È™tia, iar Hemingway, cum îi spui tu, nu È™tia. Blane e cel rău. Celălalt e doar un poliÈ›ist dur, nici prea rău, nici prea bun, nici stricat, nici cinstit, plin de curaj È™i suficient de prost încât să creadă, ca È™i mine, că a fi poliÈ›ist e o meserie ca oricare alta.
Spiritistul nu are nici un amestec. El È™i-a cumpărat protecÈ›ia din cel mai bun loc posibil: Bay City È™i a folosit-o când a simÈ›it nevoia. Cu indivizii de teapa lui e greu să-È›i dai seama ce au de gând să facă, ce au pe conÈ™tiinÈ›a sau de ce se tem. Poate, om e È™i el, s-a mai îndrăgostit de vreo clientă, din când în când. Damele alea nu-s prea greu de agățat. Blane È™tia că Sonderborg se va speria când va afla cine eÈ™ti ― probabil, că lui Sonderborg chiar i-au spus că te-au găsit ameÈ›it, mergând aiurea ― iar Sonderborg nu a È™tiut ce să facă cu tine È™i i-a fost frică, atât să te lase să pleci, cât È™i să-È›i dea una în cap. După o vreme, Blane i-ar fi făcut o vizită È™i ar fi ridicat preÈ›ul. Asta-i tot ce-a fost. S-a întâmplat că te-au putut folosi È™i au făcut-o. Poate că Blane È™tie ceva È™i despre Malloy. Nu m-ar mira.
Am ascultat, privind mișcarea leneșă a reflectorului, venirile și plecările vaporașului.
― Știu cum gândesc băieÈ›ii ăștia, a zis Red. Problema cu poliÈ›aii nu e că sunt proÈ™ii sau răi sau necinstiÈ›i, ci că ei cred că a fi poliÈ›ai le dă ceva în plus, ceva ce le lipsea înainte. Poate că aÈ™a era odinioară, dar acum nu mai e. Acum, se întrec cu prea multe minÈ›i luminate. Asta ne duce la Brunette. El nu conduce oraÈ™ul. N-are timp. A dat o grămadă de bani ca să fie ales un primar care să-i lase vapoarele în pace. Dacă vrea ceva, obÈ›ine. De pildă, cu ceva timp în urmă, unul dintre prietenii săi, un avocat, a fost prins conducând beat. Brunette a reuÈ™it să schimbe acuzaÈ›ia în „depășirea vitezei legate". Ca să facă asta, a schimbat procesul verbal, ceea ce e ilegal. ÃŽnÈ›elegi cum merge treaba? El se ocupa cu jocurile de noroc, dar în ziua de azi, toate se leagă. AÈ™a că ar putea avea de-a face È™i cu contrabanda de droguri, poate că ia È™i un procentaj de la cei pentru care a creat atâtea locuri de muncă. Poate că îl È™tie pe Sonderborg, poate că nu. Dar cu furtul de bijuterii nu are nimic de-a face. GândeÈ™te-te cât au muncit băieÈ›ii ăia pentru opt miare. ÃŽmi vine să râd numai când mă gândesc că Brunette ar putea fi implicat.
― Mda, am zis. A mai fost È™i o crimă, È›ii minte?
― Nici pe-asta n-a comis-o el, È™i nici n-a pus pe un altul să o facă. Altfel, nu s-ar fi găsit nici un cadavru. Niciodată nu È™tii ce se ascunde în căptuÈ™ala omului. De ce să riÈ™ti? Uite ce fac eu pentru douăzeci È™i cinci de parale. GândeÈ™te-te ce ar face alÈ›ii pentru banii pe care îi poate da Brunette.
― Crezi că ar aranja să fie omorât cineva?
Red s-a gândit o clipă.
― Poate. Probabil că a È™i făcut-o. Dar nu e un dur. Gangsterii ăștia sunt croiÈ›i pe alt calapot. ÃŽi credeam recidiviÈ™ti sau puÈ™ti plini de cocaină. Comisarii de poliÈ›ie strigau în gura mare la radio, cum că sunt laÈ™i, că omoară femei È™i copii È™i cer îndurare când văd o uniformă de poliÈ›ist. Dar publicul nu înghite chestii de-astea. Există È™i poliÈ›ai laÈ™i, È™i borfaÈ™i laÈ™i, dar nu prea mulÈ›i, nici dintr-unii, nici dintr-alÈ›ii. Iar cei de la conducere, cum e Brunette, n-au ajuns în vârf, omorând oameni. Au ajuns prin curaj È™i inteligență, dar nici nu au sentimentul de haită, pe care îl au poliÈ›iÈ™tii. Dar, mai presus de toate, ei sunt oameni de afaceri. Ce fac, fac pentru bani. Ca toÈ›i oamenii de afaceri. Câteodată, un individ le bagă prea multe beÈ›e în roate. O.K. Afară. Dar întâi se gândesc bine de tot. De ce naiba te tot dăscălesc eu?
― Brunette nu l-ar ascunde pe Malloy după ce a omorât doi oameni, am spus.
― Nu. Doar dacă e vorba de bani. Vrei să ne întoarcem?
― Nu.
Red și-a pus mâinile pe volan.. Barca a căpătat viteză.
― Să nu crezi că mie-mi plac ticăloÈ™ii ăștia, a zis. ÃŽi urăsc din inimă.



Capitolul 37

Descriind un arc de cerc, reflectorul semăna cu un deget pătat de ceață, care mângâia valurile la vreo treizeci de metri de vapor. Era mai mult o chestiune de spectacol, decât ceva util, îndeosebi la acea oră târzie. Cei care ar fi dorit să dea lovitura, furând încasările, ar fi venit în număr mare pe la patru dimineața, când mai rămân doar câțiva jucători înrăiți, iar membrii echipajului sunt frânți de oboseală. Chiar și așa, riscurile ar fi fost prea mari. Mai încercaseră și alții și dăduseră greș.
Vaporașul a sosit, a descărcat clienții, și apoi s-a îndreptat spre țărm. Red ținea barca chiar în afara zonei luminate de reflector. Dacă le-ar fi venit ideea să-l ridice câțiva metri... Dar nu le-a venit. Au continuat să-l rotească încet, făcând apele întunecate să strălucească. Barca a țâșnit în urma lui către vapor, trecând pe sub firul ancorei. Ne-am apropiat timid de carena murdară, ca un detectiv de hotel, care se pregătește să expedieze o prostituată.
Deasupra noastră se găseau hublouri de oțel, prea sus ca să ajungem la ele și prea greu de deschis, chiar dacă le-am fi atins. Purtată de valuri, barca a lovit pereții vechi ai lui Montecito. Lângă mine, o siluetă uriașă s-a ridicat din întuneric. O frânghie a fost aruncată, s-a înălțat, a lovit, s-a prins și capătul liber a căzut in apă. Red l-a pescuit cu un cârlig, a tras de el și l-a legat de carcasa motorului bărcii. Ceața, câtă era, făcea ca totul să pară ireal. Aerul umed era rece ca o iubire stinsă.
Red s-a aplecat spre mine și răsuflarea lui mi-a gâdilat urechea.
― Se miÈ™ca prea tare. Dacă vine un val mai mare, o răstoarnă. Oricum, trebuie să urcăm.
― Abia aÈ™tept, i-am răspuns tremurând.
A răsucit volanul, , mi-a pus mâinile pe el, a ambreiat și mi-a zis s-o țin tot așa. Am văzut o scară de fier sudată pe carenă, mulată pe ea. Treptele erau probabil, foarte alunecoase. Urcușul părea la fel de atrăgător, ca și escaladarea unui bloc. Red s-a agățat de scară, după ce și-a frecat zdravăn mâinile de pantaloni. S-a ridicat fără zgomot, fără efort, iar picioarele au ajuns pe trepte.
Arcul de cerc al reflectorului era acum mult în urma noastră. Mi se părea că lumina reflectată de apă îmi face capul ca o torță, dar nu s-a întâmplat nimic. Am auzit deasupra sunetul înfundat al unor balamele grele. Un firicel de lumină gălbuie s-a scurs în ceață și s-a pierdut. Se vedea jumătate din conturul unui hublou folosit la încărcarea mărfurilor. Nu era închis din interior. M-am întrebat de ce.
Am auzit șoapta lui Red, fără să înțeleg ce spune. Am lăsat volanul și am început să urc. A fost unul dintre cele mai neplăcute drumuri pe care le-am făcut vreodată. Am aterizat gâfâind, într-o cală plină de cutii de carton, butoaie, colace de frânghie și bucăți de lanț ruginit. Șobolanii țipau, ascunși prin colțuri. Lumina gălbuie venea din spatele unei uși înguste, din capătul opus. Red și-a apropiat buzele de urechea mea:
― De aici mergem direct la camera motoarelor. Unul dintre motoare e permanent È›inut sub presiune, pentru că nu au diesel-uri pe È™andramaua asta. AÈ™a că probabil, o să dăm peste cineva acolo. Cea mai mare parte a echipajului lucrează deasupra, în sălile de joc, ca supraveghetori, chelneri etc; deÈ™i toÈ›i s-au angajat că marinari. ÃŽn camera motoarelor îți voi arăta hornul unei guri de ventilaÈ›ie fără grilaj. Gura dă pe punte, unde nu te mai pot însoÈ›i. Puntea va fi teritoriul tău ― cât timp trăieÈ™ti.
― Probabil că ai rude la bord, i-am spus.
― S-au văzut lucruri È™i mai ciudate. Te întorci repede?
― O să fac o grămadă de stropi când o să aterizez de pe punte, i-am răspuns È™i mi-am scos portofelul. Cred că meriÈ›i mai mult pentru treaba asta. Poftim. Consideră că e al tău.
― Nu îmi mai datorezi nimic, prietene.
― ÃŽÈ›i plătesc pentru drumul de întoarcere ― chiar dacă n-o să-mi fie de folos, ia banii înainte să dau în plâns È™i să-È›i ud cămaÈ™a.
― Ai nevoie de ajutor?
― Nu trebuie decât să am vorba dulce. Dar parcă aÈ™ avea o coadă de È™opârlă în gură.
― Þine-È›i banii, a zis Red. Mi-ai plătit deja drumul de întoarcere. Cred că È›i-e frică.
M-a apucat de mână. Mâna lui era puternică, tare, caldă și puțin lipicioasă.
― Știu că È›i-e frică, mi-a È™optit.
― O să-mi treacă, într-un fel sau altul.
S-a întors cu o expresie ciudată, pe care nu am reușit să o descifrez în lumina slabă. L-am urmat printre cutii și butoaie, dincolo de pragul de fier al ușii, într-un coridor îngust, întunecat, cu mirosul caracteristic vapoarelor. Din coridor am ajuns pe o platformă de fier, uleioasă, de pe care am coborât pe o scară de oțel de care abia ne țineam. Șuieratul lămpilor de ulei acoperea orice alt sunet. Ne-am îndreptat către șuierat, sub privirea tăcută a munților de fier.
După colț am zărit un tip îmbrăcat într-o cămașă purpurie, care ședea într-un scaun descleiat, sub un bec ce atârna din tavan, citind ziarul de seară cu ajutorul unui deget murdar și a unei perechi de ochelari cu ramă metalică, care ar fi putut să-i aparțină bunicului său.
Red a ajuns fără zgomot în spatele lui. A zis:
― Salut, piticule. Ce-È›i mai face bambina?
Italianul a căscat gura și și-a repezit mâna la cămașă. Red l-a lovit în bărbie și l-a prins înainte să cadă. L-a pus ușor pe podea și a început să rupă fâșii din cămașă purpurie.
― Asta o să-l doară mai rău decât vânătaia de pe bărbie, a È™optit Red. Dar treaba e că ar fi auzit zgomotul pe care îl faci urcând hornul. Cei de deasupra nu vor auzi nimic.
L-a legat pe italian și i-a pus un căluș în gură. A ridicat ochelarii și i-a pus într-un loc sigur. Ne-am dus la hornul gurii de ventilație care nu avea grilaj. M-am uitat în sus și nu am văzut decât întuneric.
― La revedere, i-am zis.
― Poate ai nevoie de ceva ajutor.
Mi-am scuturat capul ca un câine ud.
― AÈ™ avea nevoie de o companie de puÈ™caÈ™i marini. Dar treaba asta o fac sau singur sau deloc. Pe curând.
― Cât stai? m-a întrebat cu o voce care încă părea îngrijorată.
― Cel mult o oră.
M-a privit fix și și-a mușcat buzele. Apoi a încuviințat.
― Omul trebuie să facă ce trebuie, a zis. Vino pe la jocuri mecanice, dacă ai timp.
S-a îndepărtat fără zgomot. După ce a făcut patru pași s-a întors.
― S-ar putea ca hubloul ăla deschis să fie o monedă folositoare, mi-a zis È™i a plecat repede.



Capitolul 38

Un curent de aer rece străbătea hornul. Mi s-a părut un drum lung, până la vârf. După trei minute care au trecut ca o oră, am scos prudent capul din deschizătura în formă de trombon. Vedeam umbrele cenușii ale unor bărci acoperite cu prelate, în întuneric se auzeau voci înăbușite. Reflectorul desena încet cercuri. Se afla mai sus de punte, probabil pe o platformă așezată pe unul dintre catargele ciuntite. Mă așteptam să găsesc o santineală cu o mitralieră, și, poate, un Browning de calibru mic. Își pierdea vremea stând în frig, atât timp cât cineva lăsase cu amabilitate hubloul deschis.
Muzica zvâcnea din depărtare ca dintr-un radio de doi bani. O lumină de punte și câteva stele vizibile prin ceață, mă priveau de sus cu răceală. Am ieșit din horn, mi-am scos pistolul de calibrul 38 din centură și l-am ținut lângă piept, acoperit cu vesta. Am făcut trei pași și am ciulit urechile. Nimic. Conversația șoptită se oprise, dar nu din cauza mea. Reușisem să văd de unde vine: dintre două bărci de salvare. Și, așa cum se întâmplă, din noapte și din ceață s-a născut în mod misterios, o rază de lumină suficient de puternică pentru a lumina contururile amenințătoare ale unei mitraliere montate pe un trepied și plasată lângă balustradă. Lângă ea stăteau doi bărbați, nemișcați, fără să fumeze: au început din nou să vorbească în șoapte care nu se închegau în cuvinte.
Am ascultat mult prea mult timp. O altă voce se auzi în spatele meu.
― ÃŽmi pare rău, accesul oaspeÈ›ilor pe punte este interzis.
M-am întors, nu prea repede, și m-am uitat la mâinile lui. Nu se vedeau prea clar, dar erau goale. Am făcut un mic pas lateral, încuviințând, și capătul unei bărci de salvare ne-a ascuns de privirile celorlalți. Bărbatul a venit încet după mine, fără ca pantofii săi să facă vreun zgomot pe puntea umedă.
― Se pare că m-am rătăcit, am zis.
― AÈ™a se pare. Avea o voce tinerească, nu era vocea unui bloc de piatră. Dar în capul scărilor aveam o ușă închisă cu yala. E o yală bună. Pe vremuri, uÈ™a era deschisă È™i pusesem un lanÈ› È™i o tăbliță, dar am descoperit că cei mai vioi treceau peste lanÈ›.
Vorbea mult, fie din politețe, fie pentru că aștepta ceva. Nu-mi dădeam seama exact.
― Probabil, că cineva a lăsat uÈ™a deschisă, am spus.
Umbra a dat din cap. Era mai scundă decât mine.
― Dar vezi că asta ne creează o problemă. Dacă cineva a lăsat uÈ™a deschisă, È™efu` n-o să fie deloc încântat. Dacă nu, am vrea să È™tim cum ai ajuns aici. Sunt sigur că înÈ›elegi.
― Nu pare o problemă prea complicată. Hai să coborâm È™i să vorbim cu el.
― Ai venit cu cineva?
― Cu o persoană foarte drăguță.
― Ar fi trebuit să rămâi cu ea.
― Știi cum e: cum ai întors capul, cum a agățat-o altcineva.
A chicotit. Apoi bărbia i s-a mișcat încet, în sus și-n jos. M-am lăsat în jos și am sărit într-o parte. Șuieratul bastonului a fost ca un oftat în atmosfera calmă. Mi se părea că toate bastoanele din jur erau îndreptate către mine. Bărbatul înalt a înjurat.
― Hai, faceÈ›i pe eroii! am zis.
Am deblocat zgomotos siguranța de la pistol.
Uneori chiar și o scenă proastă are priza la public. Cel înalt a înghețat și am văzut bastonul ce i se legăna în mână. Cel cu care vorbisem s-a gândit fără grabă.
― Asta nu o să-È›i ajute la nimic, a spus el pe un ton grav. N-o să pleci niciodată de aici.
― M-am gândit la asta. Dar apoi m-am gândit că pentru tine n-ar mai conta.
Continua să fie o scenă de doi bani.
― Ce vrei?, m-a întrebat liniÈ™tit.
― Am un pistol zgomotos, am zis, dar nu È›in neapărat să-l folosesc. Vreau să vorbesc cu Brunette.
― E plecat la San Diego, cu afaceri.
― Atunci cu înlocuitorul lui.
― EÈ™ti un tip grozav, a spus cel cumsecade. Vom coborî. ÃŽÈ›i pui pistolul la loc înainte să trecem de ușă.
― O să-l pun când o să fiu sigur că trec de ușă. A chicotit.
― Du-te înapoi la postul tău, Slim. Mă ocup eu de ăsta..
A trecut leneș prin fața mea, iar înaltul s-a topit în întuneric.
― Atunci, urmează-mă.
Am traversat puntea în șir indian. Am coborât treptele alunecoase, acoperite cu alamă. În capul scărilor era o ușă groasă. A deschis-o și a studiat yaia. A zâmbit, a încuviințat și mi-a ținut ușa. Am trecut de ea și am vârât pistolul în buzunar.
În urma noastră, ușa s-a închis cu un țăcănit.
― A fost o seară interesantă, până acum, a zis.
ÃŽn faÈ›a noastră era un coridor boltit, dincolo de care se vedea o sală de jocuri nu prea aglomerată. Arăta la fel ca oricare altă sală de jocuri. ÃŽn capătul opus era un mic bar de sticlă È™i câteva taburete. ÃŽn mijloc ― o scară ce cobora până într-un loc de unde se auzea muzica ce se risipea în sală. Auzeam roÈ›ile ruletelor. Un crupier împărÈ›ea cărÈ›i unui singur client. Nu erau mai mult de È™aizeci de oameni acolo. Pe masa de joc era un morman de fise, cu care ai fi putut să deschizi o bancă. Jucătorul era un bătrân cu părul alb, care-l privea pe crupier, doar cât să fie politicos, nimic mai mult.
Doi indivizi impasibili, îmbrăcați în haine de seară, s-au apropiat de noi prin coridorul boltit. Era normal. Veneau cu pași degajați, iar însoțitorul meu scund și zvelt îi aștepta. Cu mult înainte de a ajunge lângă noi, își duseseră mâinile la buzunare. Pentru a-și căuta țigările, fără îndoială.
― De acum încolo vom pune puÈ›ină ordine în mersul lucrurilor, a spus bărbatul cel scund. Sper, că nu te va deranja.
― Tu eÈ™ti Brunette, am spus eu brusc.
― Desigur, a răspuns el ridicând din umeri.
― Nu pari un tip dur.
― Asta sper È™i eu.
Cei doi bărbați în smocking m-au înghesuit ușurel.
― Intră aici, a spus Brunette. Vom putea vorbi nestingheriÈ›i.
A deschis ușa și m-au dus înăuntru.
Încăperea era și nu era, ca o cabină. Două lămpi de alamă, agățate de plafon, atârnau deasupra unui birou întunecat, care nu era de lemn, poate din plastic. În capăt se aflau două paturi din lemn. Cel de jos era aranjat, iar pe cel de sus erau șase teancuri de plăci de gramofon. O combină mare, cu radio și gramofon, se afla în colț. Mai era o canapea roșie de piele, un covor roșu, scrumiere, un taburet pe care se aflau țigări, o cană și niște pahare și un băruleț așezat oblic față de paturile de lemn.
― Ia loc, a spus Brunette È™i s-a aÈ™ezat la biroul pe care se aflau o mulÈ›ime de hârtii cu coloane de cifre. Stătea pe un scaun cu spătar înalt, pe care l-a înclinat puÈ›in, apoi m-a privit. S-a ridicat din nou în picioare, È™i-a scos paltonul È™i eÈ™arfa, È™i le-a aruncat într-o parte. S-a aÈ™ezat din nou, a luat de pe birou un stilou È™i È™i-a gâdilat cu el lobul unei urechi. Avea zâmbetul unei pisici, dar mie îmi plac pisicile.
Nu era nici tânăr, nici bătrân, nici gras, nici slab. Cum petrecuse multă vreme pe mare sau în apropiere, căpătase o mină sănătoasă. Părul lui avea culoarea castanei. Era ondulat și se ondula și mai mult pe mare. Avea o frunte lată, de om deștept, iar în ochii de culoare gălbuie se putea citi o amenințare blândă. Avea mâini frumoase, bine întreținute, fără a fi feminine. Îmbrăcămintea sa de seară era închisă la culoare, albastru-petrol, după câte puteam eu să-mi dau seama. Mi se părea că perla era cam stridentă, dar poate eram gelos.
M-a privit un timp destul de îndelungat, înainte de a spune:
― Are o armă.
Una din gorilele lui stilate a înfipt în mijlocul spatelui meu ceva care probabil, nu era un băț de undiță. Mâinile m-au cercetat și au înlăturat arma, căutând altele.
― Altceva?, întrebă o voce.
Brunette a clătinat din cap.
― Deocamdată, nu.
Una din gorile a aruncat pistolul meu automat de-a lungul biroului. Brunette a pus stiloul jos, a luat un cuțit pentru desfăcut scrisori și a împins arma către sugativă.
― Ei? a spus el calm, uitându-mi-se peste umăr. Mai e cazul să vă explic ce vreau?
Unul din ei a ieșit rapid și a închis ușa. Celălalt a rămas atât de nemișcat, de parcă nici nu era acolo. A urmat un moment de destindere, întrerupt de un zumzăit de voci, îndepărtat, și de o muzică în tonuri grave, iar undeva mai jos, huruit surd, aproape imperceptibil.
― Ceva de băut?
― MulÈ›umesc.
Gorila a preparat băuturile. Nu a încercat să ascundă paharele în timp ce o făcea. A pus unul la fiecare margine a biroului, pe cartonașe negre.
― O È›igară?
― MulÈ›umesc.
― Ai ceva împotriva celor egiptene?
― Deloc.
Ne-am aprins țigările. Am băut ceva cu gust de scotch, bun. Gorila n-a băut.
― Ceea ce vreau..., am început eu.
― Iartă-mă, dar asta n-are mare importanță, nu?, a zis cu zâmbetul lui blând de pisică, È™i ochii gălbui închiÈ™i, leneÈ™, pe jumătate.
Ușa s-a deschis și celălalt a revenit împreună cu haina de chelner, cu gura lui de gangster și tot tacâmul. Mi-a aruncat o privire și fața i s-a făcut albă ca o scoică.
― N-a trecut de mine, a zis iute, muÈ™cându-È™i buza.
― Avea o armă, a spus Brunette împingând-o cu press-papier-ul. Asta. A È™i înfipt-o în spatele meu pe punte.
― N-a trecut de mine, È™efule, a răspuns haina de chelner, tot atât de prompt.
Brunette a ridicat încet ochii gălbui și mi-a zâmbit.
― Ei?
― Curăță-l, am spus.
― Poate să dovedească conducătorul vaporaÈ™ului, a mârâit haina de chelner.
― Ai lipsit de la 5:30?
― Nici un minut, È™efule.
― Ãsta nu e un răspuns. Un imperiu se poate prăbuÈ™i într-un minut.
― Nici o secundă, È™efule.
― Dar poate fi păcălit, am spus È™i am râs.
Haina de chelner a luat o atitudine de boxer și pumnul lui a pleznit ca un bici. Aproape mi-a atins tâmpla. S-a auzit un zgomot surd. Pumnul lui a părut să se topească în aer. S-a răsturnat pe o parte, s-a prins de un colț al biroului și apoi a căzut pe spate. Era frumos să vezi și pe altcineva încasând-o.
Brunette a continuat să-mi zâmbească.
― Sper că nu-l nedreptățeÈ™ti, a spus el. Mai rămâne problema uÈ™ii dinspre punte.
― S-a întâmplat să fie deschisă.
― Mai e È™i altă soluÈ›ie?
― Nu cu atâția oameni în jur.
― O să-È›i vorbesc singur, a spus Brunette privind doar la mine.
Gorila l-a săltat pe haină de chelner de subsuori, l-a târât de-a lungul cabinei și colegul lui i-a deschis ușa. Au ieșit. Ușa s-a închis.
― Bun, spuse Brunette. Cine eÈ™ti È™i ce doreÈ™ti?
― Sunt detectiv particular È™i vreau să vorbesc cu un tip numit Moose Malloy.
― DovedeÈ™te-mi că eÈ™ti detectiv particular.
I-am arătat. Mi-a aruncat legitimația înapoi peste birou. Buzele sale arse de soare și vânt au continuat să zâmbească, dar zâmbetul începea să pară forțat.
― Anchetez o crimă, am spus. Uciderea unui bărbat numit Marriott, pe faleză, lângă clubul tău, Belvedere, joia trecută, noaptea. Se întâmplă că acest asasinat se leagă de un altul, asupra unei femei, săvârÈ™it de Malloy, fost deÈ›inut, spărgător de bănci È™i genul clasic de dur.
A dat din cap.
― ÃŽncă nu te întreb ce are asta de a face cu mine. Presupun că o să ajungi È™i acolo. Ce-ar fi să-mi spui cum ai ajuns pe vas?
― Þi-am spus.
― Nu e adevărat, a spus el calm. Cum spuneai că te cheamă? Marlowe? Nu-i adevărat, Marlowe. Știi È™i tu asta. Băiatul ăla nu minte. Eu îmi aleg oamenii cu atenÈ›ie.
― StăpâneÈ™ti o parte din Bay City. Nu È™tiu cât de mare, dar suficient pentru ce-È›i doreÈ™ti. Un individ numit Sonderborg a dirijat acolo o ascunzătoare pentru cei căutaÈ›i de poliÈ›ie. A mai făcut È™i trafic de droguri È™i a fost implicat È™i în ceva tâlhării. Evident, nu putea face toate astea fără relaÈ›ii. Nu cred că le putea face fără tine. Malloy a stat la el. Dar a plecat. Malloy are cam doi metri înălÈ›ime È™i e greu de ascuns. Cred că se poate ascunde tocmai bine pe un vapor-cazino.
― Ai un raÈ›ionament simpluÈ›, a spus Brunette încet. Dacă vroiam să-l ascund, de ce aÈ™ fi riscat aducându-l aici? Și-a sorbit băutura. La urma urmei, am alte treburi. E È™i aÈ™a destul de dificil să întreÈ›ii vapoare ca ale mele, fără prea multe complicaÈ›ii. Lumea e plină de locuri unde un escroc se poate ascunde. Dacă are bani. Ai altă idee?
― Poate, dar dă-o dracului.
― Nu pot face nimic pentru tine. Deci, cum ai ajuns pe vapor?
― N-am chef să-È›i spun.
― Mă tem că va trebui să te fac să spui, Marlowe. Lumina lămpilor de alamă făcea să-i strălucească dinÈ›ii. ÃŽn fond, n-ar fi prea greu.
― Dacă îți spun, îi trimiÈ›i un mesaj lui Malloy?
― Ce mesaj?
M-am întins după portofelul de pe birou și am scos de acolo o carte de vizită pe care am întors-o pe dos. Am pus portofelul la o parte și am luat un creion. Pe dosul cărții am scris câteva cuvinte, după care am împins-o pe birou. Brunette a luat-o și a citit ce scrisesem pe ea.
― Mie nu-mi spune nimic, a zis el.
― Lui îi va spune.
S-a lăsat pe spate și m-a privit fix.
― Nu te înÈ›eleg. ÃŽÈ›i riÈ™ti pielea ca să vii aici È™i să-mi întinzi o carte de vizită, ca eu s-o dau unui golan pe care nici nu-l cunosc. N-are nici un sens.
― N-are, dacă nu-l cunoÈ™ti.
― De ce nu È›i-ai lăsat arma la mal, ca să urci pe vapor ca toată lumea?
― Prima oară am uitat. Apoi mi-am dat seama că durul îmbrăcat în haină de chelner nu mă va lăsa niciodată să urc, după care am dat de un tip care È™tia o altă cale.
Ochii săi gălbui s-au aprins din nou. A zâmbit, dar n-a spus nimic.
― Tipul ăla nu e un escroc. Doar că a stat pe plajă È™i a fost numai urechi. Pe vaporul tău există un hublou deschis din interior È™i o gură de ventilaÈ›ie care nu are grilaj. Trebuie să elimini un singur om ca să ajungi pe puntea vaporului. Ai face bine să-È›i verifici lista echipajului, Brunette.
Și-a mișcat buzele ușor, una peste alta. A privit din nou cartea de vizită.
― Nimeni cu numele de Malloy nu se află la bordul acestui vas, a spus. Dar dacă spui adevărul despre hublou, o să văd ce se poate face.
― Du-te È™i convinge-te.
Încă mai privea în jos.
― Dacă există vreo cale de a lua legătura cu Malloy, o voi face. Nu È™tiu de ce mă deranjez.
― Aruncă o privire la hublou.
A stat o clipă nemișcat, apoi s-a aplecat și mi-a împins arma peste biroul.
― Ce de treburi mai am, a meditat el de parcă ar fi fost singur. Conduc oraÈ™e, aleg primari, corup poliÈ›ia, fac comerÈ› cu droguri, ascund pungaÈ™i, atac femei bătrâne, sufocate de prea multe perle. Ce de timp liber am! A râs scurt. Ce de timp!
M-am întins după armă și mi-am vârât-o înapoi sub haină.
Brunette s-a ridicat.
― Nu promit nimic, a spus el privindu-mă fix. Dar te cred.
― BineînÈ›eles, că nu promiÈ›i.
― Ai riscat foarte mult ca să auzi atât de puÈ›in.
― Da.
― Atunci..., a făcut un gest fără sens È™i apoi È™i-a întins mâna peste birou.
― Dă mâna cu un fraier, a spus el blând.
Am dat mâna cu el. Mâna lui era mică, fermă și puțin cam caldă.
― Nu vrei să-mi spui cum ai aflat despre hubloul ăla?
― Nu pot. Dar cel care mi-a spus nu este un bandit.
― Te-aÈ™ putea face să vorbeÈ™ti, a zis el, È™i imediat a clătinat din cap. Nu. Te-am crezut o dată. Te cred È™i acum. Stai pe loc È™i mai serveÈ™te-te cu o băutură.
A apăsat pe un buton. Ușa din spate s-a deschis și a intrat unul din băieții lui duri.
― Stai aici. Oferă-i de băut dacă vrea. Fără grosolănii.
Gorila s-a așezat și mi-a zâmbit calm. Brunette a ieșit rapid din birou. Am fumat. Mi-am terminat băutura. Gorila mi-a pregătit alta. Am terminat-o și pe-asta, plus încă o țigară.
Brunette s-a întors și și-a spălat mâinile în chiuveta din colț. Apoi s-a așezat din nou la biroul lui. A făcut semn cu capul către gorilă. Aceasta a ieșit silențios. Ochii gălbui mă studiau.
― Ai dreptate, Marlowe. Iar eu am 164 de oameni în echipaj. Ei..., a dat el din umeri. Te poÈ›i întoarce cu vaporaÈ™ul. Nimeni nu-È›i va sta în cale. Cât despre mesajul tău, am câteva legături pe care le voi folosi. Noapte bună. Probabil, ar trebui să-È›i mulÈ›umesc pentru demonstraÈ›ie.
― Noapte bună, am spus, m-am ridicat È™i am ieÈ™it.
Altcineva era acum răspunzător de întâmpinarea vaporașului. Alt vaporaș m-a dus la mal. M-am îndreptat către salonul de jocuri mecanice și m-am sprijinit de perete, înconjurat de mulțime.
În câteva minute a venit și Red și s-a sprijinit de perete lângă mine.
― UÈ™or, nu? a spus Red încet, pe fundalul creat de vocile groase È™i clare ale jucătorilor.
― Datorită È›ie. A înghiÈ›it-o. E îngrijorat.
Red s-a uitat în dreapta și în stânga și s-a apropiat mai mult de urechea mea.
― Þi-ai găsit omul?
― Nu. Dar sper că Brunette va găsi o cale de a-i transmite un mesaj.
Red s-a întors și s-a uitat din nou la mese. A căscat, s-a îndreptat de mijloc și s-a îndepărtat de perete. Omul cu nasul ca un cioc și-a făcut din nou apariția. Red s-a dus la el.
― Bună, Olson, i-a zis È™i aproape s-a dezechilibrat când a trecut pe lângă el.
Olson s-a uitat după el acru și și-a îndreptat pălăria. Enervat, a scuipat pe jos.
Îndată ce a plecat, am părăsit și eu localul, mergând înspre parcarea unde îmi lăsasem mașina. M-am întors în Hollywood, am garat mașina și am urcat în apartamentul meu.
M-am descălțat și am mers prin cameră doar în ciorapi, pipăind podeaua cu degetele de la picioare, încă mai erau înțepenite. Apoi m-am așezat pe marginea patului rabatabil și am încercat să ghicesc cât e ceasul. N-o puteam face. Puteau trece ore sau zile până îl găseam pe Malloy. Poate că nu aveam să-l găsesc înainte să-l prindă poliția. Dar nici poliția nu prea avea șanse să-l prindă vreodată. Nu viu.



Capitolul 39

Pe la ora zece am telefonat familiei Grayle din Bay City. Am crezut că e probabil târziu ca să o găsesc, dar m-am înșelat. A trebuit să trec de o cameristă și un majordom, înainte să-i aud vocea. Avea un aer nonșalant.
― Þi-am promis că te sun. E puÈ›in cam târziu, dar am avut o grămadă de lucruri pe cap.
― Altă neprezentare? m-a întrebat rece.
― Poate că nu. Șoferul tău mai lucrează la ora asta?
― Lucrează până la ce oră îi spun.
― Ce-ar fi să treci să mă iei? O să mă vâr în costumul meu de gală.
― DrăguÈ› din partea ta, mi-a răspuns pe un ton tărăgănat. Crezi că merită să fac efortul?
Amthor îi vindecase complet centrii vorbirii ― dacă fusese vreodată ceva de vindecat la ei.
― Þi-aÈ™ arăta tabloul meu, i-am zis.
― N-ai decât un singur tablou?
― Am un apartament mic.
― Am auzit È™i eu că există aÈ™a ceva, a zis tot tărăgănat, apoi È™i-a schimbat tonul. Nu mai face atâtea mofturi. EÈ™ti foarte bine clădit, dom'le, să È™tii de la mine. Mai dă-mi o dată adresa!
I-am dat-o.
― UÈ™a de la bloc este închisă, am zis, dar o să cobor È™i o s-o deschid.
― Minunat, a spus. Nu mai trebuie să-mi iau È™peraclul.
A închis, lăsându-mă cu sentimentul ciudat că vorbisem cu cineva care nu există.
Am coborât în holul blocului și am deschis ușa, apoi am făcut un duș, mi-arn pus pijamaua și m-am întins pe pat. Aș fi putut dormi și o săptămână. M-am smuls din pat și am pus zăvorul la ușa, lucru pe care uitasem să-l fac, m-am dus ca prin ceața în bucătărie și am scos paharele și o sticlă de lichior fin pe care îl păstrasem pentru când aveam să seduc o damă cu adevărat stilată.
M-am întins la loc.
― Roagă-te, am zis cu voce tare. Nu È›i-a mai rămas decât să te rogi.
Mi-am închis ochii. Camera se clătina ca o barcă, iar aerul închis părea să fie îmbibat cu ceața și cu foșnetul brizei marine. Simțeam mirosul acru și putred al unei case părăsite. Mirosea a ulei de motor și am văzut un pitic în cămașă purpurie care citea la lumina unui bec cu ochelarii bunicului său. Am urcat și am tot urcat prin corpul unei trombe de aerisire. Am urcat pe Himalaya și am ieșit pe vârf și în jurui meu erau tot felul de tipi cu mitraliere. Am stat de vorbă cu un bărbat cu ochi gălbui, scund și ciudat de omenos care era un gangster sau chiar mai rău. M-am gândit la un uriaș cu păr roșcat și ochi violeți care era probabil, cel mai cumsecade om pe care l-am cunoscut vreodată. Am încetat să mă mai gândesc. În spatele pleoapelor mele dansau lumini. Eram pierdut în spațiu. Eram un prost care se întorcea dintr-o aventură inutilă. Eram un pachet uriaș de dinamită care exploda cu un fâsâit. Eram un gândac cu capul roz urcând pe clădirea primăriei.
Dormeam. M-am trezit încet, fără să vreau, iar ochii mei priveau fix tavanul luminat de lampă. Am auzit un zgomot încet.
Cineva se furișa greoi prin cameră. Am ciulit urechile. Apoi, am întors capul ușor și m-am uitat la Moose Malloy. Se mișca printre umbre la fel de silențios ca întotdeauna. În mână avea un pistol care lucea amenințător. Își dăduse pălăria pe spate peste părul negru, cârlionțat. Adulmeca, precum un câine de vânătoare. M-a văzut când am deschis ochii. A venit ușor până la marginea patului și s-a uitat la mine.
― Am primit mesajul tău, a zis. Blocul pare curat. N-am văzut copoi pe-afară. Dacă încerci să mă tragi pe sfoară, o să ieÈ™im amândoi cu picioarele înainte.
M-am răsucit puțin pe pat și el a controlat repede sub pernă. Avea aceeași față lată și palidă și ochii săi păstrau aceeași expresie blândă. În seara asta purta un pardesiu. Nu prea i se potrivea. Era descusut la un umăr și abia se ținea să nu cadă. Probabil fusese cea mai mare măsură pe care o găsise, dar nu era suficientă pentru Moose Malloy.
― Speram că o să treci, i-am zis. Nu È™tie nici un poliÈ›ist despre asta. Vroiam doar să te văd.
― Mai departe, a zis el.
S-a îndreptat către o masă, și-a pus pistolul pe ea, și-a scos cu greu pardesiul și s-a așezat în cel mai bun scaun pe care îl aveam. A scârțâit, dar a rezistat. S-a lăsat ușor pe spate și și-a tras pistolul lângă el. A scos un pachet de țigări din buzunar, l-a scuturat și a luat o țigară fără să o atingă cu degetele. A aprins un chibrit pe unghie. Mirosul înțepător al fumului s-a răspândit în cameră.
― Nu cumva eÈ™ti bolnav, a zis el.
― Nu, doar mă odihneam. Am avut o zi grea.
― UÈ™a era deschisă. AÈ™tepÈ›i pe cineva?
― O damă.
M-a privit gânditor.
― Poate n-o să vină, i-am zis. Dacă vine, o s-o È›in la ușă.
― Ce damă?
― O oarecare. Dacă vine, scap eu de ea. Prefer să vorbesc cu tine.
A zâmbit atât de șters, încât colțurile gurii abia s-au mișcat. A tras un fum din țigară, cu stângăcie, de parcă ar fi fost prea mică pentru a o ține între degete.
― Ce te-a făcut să crezi că sunt pe Monty?, m-a întrebat
― Un poliÈ›ai din Bay City. E o poveste lungă È™i plină de găuri.
― PoliÈ›ia din Bay City e pe urmele mele?
― Te-ar deranja?
A zâmbit din nou, la fel de șters. A scuturat ușor din cap.
― Ai omorât o femeie, am zis. Jessie Florian. Asta a fost o greÈ™eală.
S-a gândit. Apoi a încuviințat.
― Să sărim peste asta, a zis calm.
― Dar asta a pus capac la toate, am zis. Nu mi-e frică de tine. Nu eÈ™ti un ucigaÈ™. N-ai vrut s-o omori. De treaba de pe Central ai fi putut să scapi, dar nu È™i de faptul că ai crăpat capul unei bătrâne.
― Ai ceva tupeu, amice, a zis încet.
― După cum am fost tratat, nici nu mai È™tiu cum să mă port. N-ai vrut s-o omori, nu-i aÈ™a?
Ochii lui nu aveau astâmpăr. Stătea cu capul aplecat, de parcă ar fi pândit un zgomot neobișnuit.
― Ar cam fi timpul să-È›i cunoÈ™ti forÈ›a, i-am spus.
― E prea târziu.
― Vroiai să-È›i spună ceva. Ai apucat-o de gât È™i ai scuturat-o. Murise înainte să o dai cu capul de tăblia patului.
Mă privea fix.
― Știu ce vroiai să-È›i spună, am zis.
― Zi mai departe.
― Era un poliÈ›ai cu mine când am găsit-o. A trebuit să-i povestesc.
― Cât de mult?
― Destul de mult, dar nu È™i despre astă-seară.
― O.K. De unde ai È™tiut că sunt pe Monty?
Mă mai întrebase asta. Părea să fi uitat.
― N-am È™tiut. Dar cel mai uÈ™or mod de a fugi era pe apă. Cu aranjamentele din Bay City, puteai să te refugiezi pe unul dintre vapoarele-cazino. De acolo puteai uÈ™or să fugi, dacă te ajuta cine trebuie.
― Laird Brunette e băiat bun, a spus inexpresiv. Cel puÈ›in aÈ™a am auzit. Eu n-am vorbit niciodată cu el.
― A reuÈ™it să-ti transmită mesajul.
― Amice, omul are o mulÈ›ime de legături, ce naiba! Când facem ce-ai scris pe bilet? M-am gândit că te-ai hotărât să fii cinstit. Altfel nu mi-aÈ™ fi asumat riscul să vin aici. Când plecăm?
Și-a stins țigara și m-a privit. Umbra lui uriașă plutea amenințător pe perete. Era atât de mare, încât părea ireal.
― Ce te-a făcut să crezi că eu am omorât-o pe Jessie Florian?, m-a întrebat brusc.
― DistanÈ›a dintre urmele de degete de pe gâtul ei. Faptul că trebuia să scoÈ›i ceva de la ea È™i că eÈ™ti suficient de puternic pentru a omorî oameni, fără să vrei?
― Copoii s-au prins?
― Nu È™tiu.
― Și ce crezi că vroiam de la ea?
― Credeai că È™tie unde-i Velma.
A încuviințat fără să vorbească și a continuat să se uite fix la mine.
― Dar nu È™tia, am zis. Velma a fost prea vicleană pentru ea.
Cineva a bătut încet la ușă. Malloy s-a aplecat puțin, a zâmbit și și-a ridicat pistolul. Clanța s-a mișcat. S-a ridicat încet, gata de bătaie și a ascultat. Apoi și-a întors privirea de la ușă, către mine. Mi-am pus picioarele pe podea și m-am ridicat. Malloy mă privea în liniște, fără să se miște. M-am dus la ușă.
― Cine e?
― Deschide, prostule, e ducesa de Windsor.
Era vocea ei.
― Numai puÈ›in.
M-am uitat în spate, la Malloy. Era încruntat. M-am apropiat de el și i-am spus în șoaptă:
― Există o singură soluÈ›ie: te duci în camera cealaltă È™i aÈ™tepÈ›i. O să o trimit la plimbare.
M-a ascultat și s-a gândit. Fața lui era inexpresivă. Nu mai avea mare lucru de pierdut. Nu îi era frică niciodată. Acest sentiment nu fusese implantat în sufletul lui. A încuviințat, în sfârșit, și-a luat pardesiul și pălăria și a trecut încet, pe lângă pat, în camera cealaltă. A închis ușa, dar nu de tot.
M-am uitat în jur ca să văd dacă a mai rămas vreo urmă a prezenței lui. Nimic altceva, decât un chiștoc de țigară, pe care l-ar fi putut lăsa oricine. M-am dus la ușa de la intrare și am deschis-o. Malloy pusese zăvorul la loc după ce intrase.
Era zâmbitoare, îmbrăcată în pelerina cu guler înalt, de vulpe argintie, despre care îmi povestise. Cerceii de smarald erau aproape îngropați în blana albă și moale. În mână strângea ușor geanta mică de seară.
Zâmbetul i s-a șters de pe față când m-a văzut. M-a măsurat cu o privire rece.
― Deci aÈ™a, s-a strâmbat. Pijama È™i halat. Uite cum vrea el să-mi arate minunatul lui tablou. Ce proastă sunt!
M-am dat la o parte și i-am ținut ușa.
― N-o lua chiar aÈ™a. Tocmai mă îmbrăcam atunci când a venit un poliÈ›ai. Abia a plecat.
― Randall?
Am încuviințat. E mai ușor să minți dând din cap, decât vorbind. A ezitat o clipă, apoi a trecut pe lângă mine ca un vârtej de blană parfumată.
Am închis ușa. A traversat camera încet, a privit inexpresiv spre perete și s-a întors repede.
― Să ne înÈ›elegem, a zis. Nu sunt chiar o târfă. Nu-mi place să fiu trântită direct în pat. Am avut parte prea des de asta, în trecut. Lucrurile trebuie să decurgă ceva mai elegant.
― Vrei să bei ceva înainte să pleci?
Mă sprijineam încă de ușă, în partea opusă a camerei.
― Plec?
― Mi-ai dat impresia că nu prea îți place aici.
― Am vrut să-È›i atrag atenÈ›ia. A trebuit să fiu puÈ›in vulgară ca să reuÈ™esc. Nu sunt o prostituată. Cedez, dar nu atât de uÈ™or. Da, am să beau ceva.
M-am dus la bucătărie și am umplut două pahare, cu mâini destul de nesigure. Le-am dus înapoi și i-am întins unul dintre ele. Din camera cealaltă nu se auzea nici o suflare. A luat paharul, a gustat, apoi s-a uitat prin el la peretele opus.
― Nu-mi place ca bărbaÈ›ii să mă întâmpine în pijama, a zis. E ciudat. Mi-a plăcut de tine. Mult. Dar s-ar putea să-mi treacă. Mi s-a-ntâmplat adesea.
Am încuviințat și am băut.
― Majoritatea bărbaÈ›ilor sunt doar niÈ™te animale, a zis. De fapt, cam toÈ›i oamenii sunt animale, după părerea mea.
― Probabil că banii te fac să suporÈ›i mai uÈ™or.
― AÈ™a crezi atunci când n-ai avut niciodată bani. De fapt, nu fac decât să-È›i creeze alte probleme. A zâmbit ciudat. Și uiÈ›i cât de grele erau vechile probleme.
A scos din poșetă o tabacheră aurită, m-am dus lângă ea și i-am oferit un foc. A suflat un norișor de fum și l-a privit cu ochii întredeschiși.
― AÈ™ează-te lângă mine, a zis brusc.
― Hai să vorbim puÈ›in, întâi.
― Despre ce? A, colierul meu?
― Despre crimă.
Nimic nu s-a clintit pe fața ei. A mai suflat un norișor de fum, de data asta mai încet.
― E un subiect neplăcut. Chiar trebuie să-l abordăm?
Am ridicat din umeri.
― Lin Marriott nu era un sfânt, a zis. Dar tot nu-mi face nici o plăcere să vorbesc despre asta.
M-a privit rece timp de o clipă, apoi a băgat mâna în geantă, căutând o batistă.
― Eu unul nu cred că lucra împreună cu hoÈ›ii de bijuterii, am zis. PoliÈ›iÈ™tii pretind că ei aÈ™a cred. Dar ei pretind multe lucruri. Eu cred că nu era nici măcar un È™antajist, în sensul adevărat al cuvântului. Interesat, nu?
― Oare?
Tonul ei era acum foarte, foarte rece.
― Mă rog, nu chiar, am încuviinÈ›at È™i am golit restul paharului. A fost extrem de amabil din partea dumneavoastră că aÈ›i venit, doamnă Grayle. Dar se pare că suntem într-o stare de spirit nepotrivită. Eu, de exemplu, nu cred nici măcar că Marriott a fost omorât de niÈ™te hoÈ›i de bijuterii. Nu cred că s-a dus în canionul acela ca să răscumpere un colier de jad. Eu nu cred nici măcar, că un colier de jad a fost vreodată furat. Tot cred că s-a dus în acel canion ca să fie omorât .DeÈ™i el credea că se duce ca să ajute pe cineva să comită o crimă. Dar Marriott nu era deloc un bun criminal.
S-a aplecat un pic în față, iar zâmbetul ei a devenit sticlos. Brusc, fără ca ceva să se schimbe cu adevărat, nu mai era frumoasă. Arăta doar ca o femeie care ar fi fost periculoasă acum o sută de ani, tentantă acum douăzeci, dar care astăzi era ceva de mâna a doua.
Nu a zis nimic, dar bătea darabana cu mâna dreaptă pe încuietoarea de la poșetă.
― Nu era deloc un bun criminal, am zis. La fel ca Al Doilea Criminal din Richard al lll-lea. Cel care avea rămășiÈ›e de conÈ™tiință, dar vroia È™i să pună mâna pe bani È™i care, până la urmă, n-a mai făcut treaba pentru că s-a tot gândit È™i răzgândit. Astfel de criminali sunt foarte periculoÈ™i. Ei trebuie înlăturaÈ›i ― uneori cu ajutorul bastonului.
A zâmbit.
― Și pe cine crezi tu că ar fi trebuit el să omoare?
― Pe mine.
― Asta-i foarte greu de crezut, că cineva te ura chiar într-atât. Și ai mai spus È™i că nimeni nu mi-a furat colierul. Ai vreo dovadă?
― N-am zis că am. Am zis doar că aÈ™a cred.
― Atunci de ce faci prostia să vorbeÈ™ti despre asta?
― Dovada, am zis, este o chestiune foarte relativă. Reprezintă înclinarea balanÈ›ei probabilităților. Și asta, este o chestiune subiectivă. Mobilul omorârii mele este destul de slab: doar că încercam să dau de o fostă cântăreață de pe Central Avenue odată cu ieÈ™irea din închisoare a unui anume Moose Malloy, care începuse È™i el să o caute. Poate că încercam să-l ajut s-o găsească. ÃŽn mod clar, ea putea fi găsită, altfel lui Marriott nu i s-ar mai fi putut explica că eu trebuie să fiu omorât repede. El n-ar fi crezut asta, dacă nu ar fi fost aÈ™a. Dar există un mobil mult mai puternic pentru a-l omorî pe Marriott, mobil pe care el, din înfumurare, sau din dragoste, sau din lăcomie, sau din toate trei, nu l-a luat în considerare. Se temea, dar nu pentru sine însuÈ™i. Se temea de actele de violență la care lua parte È™i pentru care ar fi putut fi condamnat. Dar, pe de altă parte, lupta să-È™i asigure ziua de mâine. AÈ™a că a riscat.
Am tăcut. Ea a încuviințat și a zis:
― Foarte interesant. Pentru cineva care È™tie despre ce vorbeÈ™ti.
― Iar tu È™tii, i-am zis. ...
Ne-am uitat unul la celălalt. Își băgase iarăși mâna dreaptă în poșetă. Mi-era destul de clar ce se afla înăuntru, dar ea nu se grăbea. Toate la timpul lor.
― Hai, terminăm cu gluma, am zis. Suntem singuri aici. Nu ne putem convinge unul pe altul. Ne neutralizăm reciproc. O fată care trăia în mizerie a devenit nevasta unui multimilionar. ÃŽn drumul ei spre înalta societate, o bătrână prăpădită a recunoscut-o; probabil, că a auzit-o cântând la radio ― i-a recunoscut vocea È™i s-a dus să vadă ― iar bătrâna asta trebuia făcută să tacă. Dar era ieftină, deci nu È™tia prea multe. ÃŽnsă bărbatul care s-a ocupat de ea È™i care îi plătea lunar, care avea o poliță asupra casei È™i o putea arunca în È™anÈ›, dacă făcea pe nebuna ― bărbatul acela È™tia totul. El era scump. Dar nici asta n-avea importanță, atât timp cât nu mai È™tia È™i altcineva. Dar, într-o zi, un tip dur numit Moose Malloy, avea să iasă din închisoare È™i să înceapă să descopere câte ceva despre fosta lui iubită. Pentru că sărmanul fraier o iubea ― È™i încă o mai iubeÈ™te. Asta face ca lucrurile să fie comice. Tragi-comice. Și, cam tot pe-atunci, un detectiv particular începe să-È™i bage È™i el nasul. AÈ™a că veriga slabă a lanÈ›ului, Marriott, încetează să mai fie un lux. El devine o ameninÈ›are. Vor ajunge la el È™i îl vor stoarce de informaÈ›ii. AÈ™a e el. Se topeÈ™te la căldură. AÈ™a că a fost omorât înainte de a apuca să se topească. Cu un baston. De către tine.
N-a făcut decât să-și scoată mâna din poșeta, cu un pistol în ea. L-a îndreptat către mine și a zâmbit. Eu n-am făcut nimic.
Dar asta n-a fost tot. Moose Malloy a ieșit din camera cealaltă ținând un Colt 45 ce continua să arate ca o jucărie în mâinile lui uriașe.
Nu mi-a aruncat nici măcar o privire. S-a uitat numai la doamna Lewin Lockridge Grayle. S-a aplecat înainte, i-a zâmbit și i-a spus încet:
― M-am gândit eu că recunosc vocea. Am ascultat vocea asta timp de opt ani, cât îmi mai aduceam aminte. TotuÈ™i, îmi plăcea mai mult când aveai părul roÈ™u. Bună, frumoaso. Nu ne-am văzut de mult.
Ea a întors pistolul.
― Nu te apropia de mine, ticălosule, a zis ea.
S-a oprit și a lăsat pistolul în jos. Era la câțiva pași de ea. Respira greu.
― Nu m-am gândit niciodată. Abia acum mi-a venit, aÈ™a, din senin. Tu m-ai turnat. Tu. MicuÈ›a Velma.
Am aruncat o pernă, dar am fost prea încet. L-a împușcat de cinci ori în stomac. Gloanțele n-au făcut mai mult zgomot, decât degetele introduse într-o mănușă.
Apoi și-a îndreptat pistolul spre mine și a tras, dar era gol. A sărit după pistolul lui Malloy. N-am mai ratat cu a doua pernă. Am ocolit patul și am dat-o la o parte, înainte să apuce să-și ia perna de pe față. Am ridicat Colt-ul și, cu el în mână, am ocolit iarăși patul. Malloy era încă în picioare, dar se clătina. Avea gura deschisă și își pipăia corpul cu mâinile. I s-au înmuiat genunchii și a căzut în lateral, pe pat, cu fața în jos. Respirația lui greoaie răsuna în cameră. Ridicasem telefonul înainte ca ea să apuce să facă vreo mișcare. Ochii ei erau de un cenușiu mat. Ca un lac pe jumătate înghețat. A țâșnit către ușă, iar eu nu am încercat să o opresc. A lăsat ușa larg deschisă, așa că după ce am vorbit la telefon, am traversat camera și am închis-o. I-am răsucit puțin capul pe pat, ca să nu se sufoce. Încă mai era în viață, dar după cinci gloanțe în stomac, nici chiar Moose Malloy, nu mai poate trăi multă vreme.
M-am întors la telefon și l-am sunat pe Randall acasă.
― Malloy, am zis. ÃŽn apartamentul meu. ÃŽmpuÈ™cat de cinci ori în burtă de doamna Grayle. Am sunat la urgență. Ea a fugit.
― Trebuia să faci tu pe deÈ™teptul, au fost singurele sale cuvinte, apoi a închis repede.
M-am întors la pat. Malloy îngenunchease lângă pat, și încerca să se ridice, strângând cearșafurile. Transpira abundent. A clipit încet, iar lobii urechilor s-au întunecat. Era încă în genunchi și încă încerca să se ridice când a venit ambulanța. Au fost necesari patru oameni ca să-l pună pe targă.
― Are o È™ansă mică, dacă gloanÈ›ele sunt de calibrul 25, a spus doctorul înainte de a ieÈ™i. Depinde ce-au atins înăuntru. Dar are o È™ansă.
― Nu i-ar place să scape.
N-a scăpat. A murit în cursul nopții.



Capitolul 40

― Ar fi trebuit să dai o serată, a spus Anne Riordan, din celălalt capăt al camerei. Pahare de cristal È™i tacâmuri de argint, feÈ›e de masă apretate ― asta dacă se mai folosesc feÈ›e de masă în locurile unde se dau serate ― lumânări, femei purtând cele mai bune bijuterii È™i bărbaÈ›i purtând cravate albe. Chelnerii trecând discret printre mese cu sticle de È™ampanie învelite, copoi arătând cam stânjeniÈ›i în hainele de seară închiriate ― cine n-ar fi? ― suspecÈ›i cu zâmbete rigide È™i mâini neastâmpărate È™i tu în capul mesei, explicând totul, puÈ›in câte puÈ›in, cu încântătorul tău zâmbet obosit È™i accentul tău pseudo-englezesc.
― Mda, am zis. Ce-ar fi să-mi dai ceva să È›in în mână, cât timp faci tu pe deÈ™teaptă?
S-a dus în bucătărie, a zdrăngănit gheața, s-a întors cu două pahare înalte și s-a așezat la loc.
― Prietenele tale trebuie că dau o grămadă de bani pe băutură, a spus luând o înghiÈ›itură.
― Și brusc majordomul a leÈ™inat, am spus. Numai că nu majordomul era criminalul. A leÈ™inat doar aÈ™a, ca să fie amabil. Am golit o parte din pahar. Nu e genul ăsta de poveste, strălucitoare È™i isteață, am continuat. Este întunecată È™i plină de sânge.
― Ea a reuÈ™it să scape?
― Până acum, da. Nu s-a întors acasă. Probabil, că a avut o ascunzătoare unde È™i-a schimbat hainele È™i aspectul. La urma urmei, ducea o viață periculoasă, ca È™i marinarii. Era singură când a venit să mă vadă. Fără È™ofer. A venit cu o maÈ™ină mică, pe care a lăsat-o la câteva străzi distanță.
― Or să o prindă, dacă vor asta.
― Nu fi rea. Wilde, procurorul, e un tip cinstit. Am lucrat pentru el, mai demult. Și dacă o prind, ce dacă? Vor trebui să se lupte cu douăzeci de milioane de dolari, un chip de înger È™i, sau cu Lee Farrel sau cu Rennenkamp. Le va fi al dracului de greu să dovedească că ea l-a ucis pe Marriott. Nu au decât un mobil al crimei È™i trecutul ei, dacă îl pot descoperi. Probabil ca ea nu are cazier: în caz contrar, s-ar fi purtat altfel.
― Și Malloy? Dacă mi-ai fi spus despre el mai înainte, aÈ™ fi È™tiut imediat cine era ea. Apropo, tu cum È›i-ai dat seama? Fotografiile alea două nu erau ale aceleiaÈ™i femei.
― Nu erau. Mă întreb dacă doamna Florian È™tia că cineva schimbase fotografiile. A părut destul de surprinsă când i-am arătat fotografia Velmei, cea pe care scria Velma Valento. Dar poate că È™tia. Poate că mi-a ascuns-o tocmai ca să mi-o bage pe gât. Știind că nu poate face nici un rău, că e doar o fotografie a altei fete, adusă de Marriott.
― E doar o presupunere.
― AÈ™a trebuie să fi fost. Iar faptul că Marriott m-a sunat trebuie să se fi datorat vizitei mele la doamna Florian. Moartea lui Marriott s-a datorat faptului că era veriga slabă a lanÈ›ului. Doamna Florian nici nu È™tia că Velma devenise doamna Lewin Lockridge Grayle. N-avea cum. Au cumpărat-o prea ieftin. Grayle spune că s-au căsătorit în Europa, iar ea È™i-a folosit numele adevărat. Nu va spune nici unde, nici când. Nu va spune nici care era numele ei adevărat. Nu va spune unde se ascunde ea. Eu nu cred că È™tie. Dar copoii sunt de altă părere.
― De ce nu vrea să le spună?
Anne Riordan și-a sprijinit bărbia în palmă și m-a privit cu ochi întunecați.
― E atât de înnebunit după ea, încât nu-i pasă cine o stânge în braÈ›e.
― Sper că ea s-a simÈ›it bine în braÈ›ele tale, a spus Anne Riordan acid.
― Se juca cu mine. Se temea puÈ›in de mine. Nu vroia să mă omoare pentru că nu e bine să omori pe cineva care e un fel de poliÈ›ist. Probabil că în cele din urmă ar fi încercat, aÈ™a cum ar fi omorât-o È™i pe Jessie Florian, dacă Malloy nu i-ar fi luat-o înainte.
― Probabil că e distractiv să fi jucăria unei blonde frumoase. Chiar dacă există È™i un mic risc, ca întotdeauna.
Am tăcut.
― Presupun că n-o pot pedepsi pentru că l-a omorât pe Malloy, fiindcă el avea un pistol.
― Nu. Cu relaÈ›iile ei...
Ochii ei cu reflexe aurii m-au studiat atent.
― Crezi că a vrut să-l omoare pe Malloy?
― Se temea de el, am zis. ÃŽl turnase cu opt ani înainte. El părea să È™tie asta, dar nu i-ar fi făcut nici un rău. ÃŽncă o iubea. Da, cred că ar fi omorât pe oricine trebuia. Avea pentru ce să lupte. Dar nu poÈ›i să continui aÈ™a la nesfârÈ™it. A încercat să mă împuÈ™te la mine acasă, dar pistolul nu mai avea gloanÈ›e. Ar fi trebuit să mă ucidă odată cu Marriott.
― O iubea, a zis Anne încet. Mă refer la Malloy. Pentru el nu avea importanță că ea nu-i scrisese de È™ase ani sau că nu-i făcuse nici o vizită la închisoare. N-avea importanță că-l turnase ca să pună mâna pe recompensă. Și-a cumpărat niÈ™te haine È™i a început să o caute imediat ce a ieÈ™it. AÈ™a că ea a înfipt cinci gloanÈ›e în el în loc de bună ziua. Și el omorâse doi oameni, dar o iubea. Ce lume!
Mi-am terminat băutura și mi-am compus o expresie însetată. Nu m-a băgat în seamă. A zis:
― Ea a trebuit să-i spună lui Grayle de unde vine È™i lui nu i-a păsat. A luat-o de nevastă sub un alt nume, È™i-a vândut postul de radio ca să rupă orice legătură cu cei care ar fi putut să o recunoască È™i i-a dăruit toate bogățiile din lume. Ea ce i-a oferit?
― Greu de spus.
Am zornăit gheața în pahar, dar nici asta n-a fost de folos.
― Presupun că i-a dat satisfacÈ›ia că el, deÈ™i bătrân, poate avea o soÈ›ie tânără, frumoasă È™i sclipitoare. O iubea. De ce naiba discutăm noi despre asta? Se întâmplă mereu. Nu avea nici o importanță ce făcuse, cu cine se încurcase sau ce fusese ea altă dată. O iubea.
― Ca È™i Moose Malloy, a zis Anne înăbuÈ™it.
― Hai să mergem pe plajă.
― Nu mi-ai spus despre Brunette, nici despre cărÈ›ile de vizită ascunse în acele È›igări, nici despre Amthor sau doctor Sonderborg, nici despre acel mic indiciu care te-a pus pe drumul cel bun.
― I-am dat doamnei Florian una din cărÈ›ile mele de vizită. A pus un pahar ud deasupra ei. O asemenea carte de vizită am găsit în buzunarul lui Marriott ― cu urma de pahar. Marriott nu era dezordonat. Asta a fost un fel de indiciu. Odată ce începi să bănuieÈ™ti, este uÈ™or să găseÈ™ti legăturile, cum ar fi că Marriott avea o poliță asupra casei doamnei Florian, ca s-o È›ină la respect. Cât despre Amthor, e un măr putred. L-au ridicat dintr-un hotel din New York È™i au zis că e sub urmărire internaÈ›ională. Atât Scotland Yard, cât È™i Parisul au amprentele lui. Cum dracu au aflat astea într-una sau două zile, habar n-am. BăieÈ›ii ăștia lucrează repede când au chef. Cred că Randall È™tia toate astea de mai multă vreme È™i îi era frică să nu-mi bag È™i eu nasul. Dar Amthor n-are legătură cu omorul. Și nici cu Sonderborg. Pe-ăsta încă nu l-au găsit. Se pare că È™i el are cazier, dar nu pot fi siguri până nu pun mâna pe el. Cât despre Brunette ― nu-i poÈ›i face nimic unuia ca el. O să-l ducă în faÈ›a CurÈ›ii Supreme È™i el o să refuze să spună ceva, conform drepturilor sale constituÈ›ionale. Nu trebuie să-È™i facă probleme pentru reputaÈ›ia sa. Dar se întâmplă niÈ™te mici cutremure aici, în Bay City. Șeful poliÈ›iei a fost dat afară È™i jumătate dintre detectivi au fost trecuÈ›i la patrule. Un tip foarte simpatic, Red Norgaard, care m-a ajutat să urc pe Montecito, È™i-a reprimit slujba. Primarul învârte toate astea, È™i o să facă pe el din oră în oră până se termină criza.
― Chiar trebuie să spui lucruri din astea?
― Și Shakespeare spunea. Hai la plimbare. După ce mai bem ceva.
― PoÈ›i să iei paharul meu, a spus Anne Riordan, care s-a ridicat È™i mi-a adus băutura ei neatinsă. S-a aÈ™ezat în, faÈ›a mea. Ochii erau mari È™i puÈ›in speriaÈ›i.
― EÈ™ti minunat! a zis ea. AÈ™a de curajos, aÈ™a de hotărât, È™i lucrezi pentru aÈ™a de puÈ›ini bani. ToÈ›i te pocnesc în cap, te strâng de gât È™i îți mută fălcile, te umplu cu morfină, dar tu continui să te zbaÈ›i între ciocan È™i nicovală până când îi epuizezi. Ce te face atât de minunat?
― Bravo, am mârâit. Continuă.
Anne Riordan a zis gânditoare:
― Mi-ar place să mă săruÈ›i, lua-te-ar naiba.



Capitolul 41

Au trecut mai mult de trei luni până să o găsească pe Velma. N-au vrut să creadă că Grayle nu o ajutase să se ascundă. Așa că toți polițaii și ziariștii din țară au căutat-o în toate ascunzătorile pe care le putea alege un om cu bani. Dar ea nu era acolo, iar modul în care s-a ascuns a părut foarte evident după ce a fost descoperit. Într-o noapte, un detectiv din Baltimore, un tip cu memorie fotografică, a intrat într-un bar de noapte, a ascultat orchestra și s-a uitat la solista frumoasă, brunetă, care cânta cu suflet. Trăsăturile ei i-au atras atenția. S-a întors la sediu, a scos dosarul cu persoanele căutate de poliție și a început să le studieze fișă cu fișă. Când a ajuns la cea pe care o căuta, a privit-o îndelung. Apoi, și-a îndreptat pălăria de paie, s-a întors la barul de noapte și a vorbit cu administratorul. Împreună s-au dus la vestiarele din culise și administratorul a bătut la una dintre uși. Nu era încuiată. Detectivul l-a dat pe administrator la o parte, a intrat și a închis ușa în spatele său. Trebuie să fi simțit marihuana, pentru că ea fuma, dar n-a dat nici o importanță atunci. Ședea în fața unei oglinzi, studiind rădăcinile părului și sprâncenelor ei. Erau chiar sprâncenele ei. Zâmbind, detectivul a traversat camera și i-a întins fișa.
Probabil că s-a uitat la poza de pe fișă tot atât ca și detectivul. Avea la ce să se gândească în timp ce o studia. Detectivul s-a așezat picior peste picior și și-a aprins o țigară. Avea ochi buni, dar devenise prea specializat. Nu se pricepea la femei. În cele din urmă, ea a râs un pic i-a zis:
― EÈ™ti un băiat isteÈ›, copoiule. Odinioară credeam că am o voce uÈ™or de reÈ›inut. Un prieten m-a recunoscut doar ascultându-mă la radio. Dar cânt cu orchestra asta de o lună ― de două ori pe săptămână la radio ― È™i nimeni nu È™i-a dat seama.
― Eu nu-È›i mai auzisem vocea, a spus detectivul È™i a continuat să zâmbească.
― Presupun că nu ne putem înÈ›elege. Ai avea de câștigat, dacă te porÈ›i cum trebuie.
― Nu se poate, îmi pare rău.
― Atunci hai să mergem, a zis ea, s-a ridicat È™i È™i-a luat poÈ™eta È™i haina dintr-un cuier.
S-a apropiat de el întinzându-i haina, pentru ca el s-o ajute să se îmbrace. El s-a ridicat și i-a ținut-o ca un gentleman. Ea s-a răsucit, a scos pistolul din geantă și l-a împușcat de trei ori prin haina pe care el o ținea. Când au spart ușa, nu mai avea decât două gloanțe în pistol. Ajunseseră la jumătatea camerei înainte ca ea să le folosească. Le-a tras pe amândouă, dar al doilea a fost doar un reflex. Au prins-o înainte de a cădea, dar capul ei atârna deja ca o cârpă.
― Detectivul a mai trăit o zi, mi-a povestit Randall. A vorbit când a putut. AÈ™a am aflat asta. Nu pot să înÈ›eleg cum de a fost atât de neatent, afară de cazul în care chiar se gândea să facă un aranjament cu ea. Asta i-ar fi întunecat mintea. Dar, bineînÈ›eles, nu-mi place să cred că aÈ™a au stat lucrurile.
Am spus că s-ar putea să aibă dreptate.
― S-a împuÈ™cat drept în inimă, de două ori, a zis Randall. Și când te gândeÈ™ti că unii experÈ›i depun mărturie că aÈ™a ceva e imposibil. Și mai È™tii ceva?
― Ce?
― A fost proastă că l-a împuÈ™cat pe detectivul ăla. N-am fi condamnat-o niciodată. La modul cum arăta È™i banii pe care îi are È™i poveÈ™tile pe care le-ar fi răspândit în jurul ei... Sărmana fetiță munceÈ™te È™i ajunge nevasta unui om bogat È™i vulturii care o cunoÈ™teau nu vor să o lase în pace. Chestii de genul ăsta. Ce dracu, Rennenkamp ar fi adus zece babe la tribunal ca să bocească È™i să depună mărturie că o È™antajau de ani de zile, în aÈ™a fel încât să nu poÈ›i să le acuzi pe ele, dar să convingi juriul. A făcut bine că a fugit singură È™i nu l-a amestecat È™i pe Grayle, dar ar fi făcut È™i mai bine să se ducă acasă, atunci când a fost prinsă.
― A, deci acum crezi că nu l-a amestecat pe Grayle, am zis.
A încuviințat.
― Crezi că a avut vreun motiv anume pentru asta?, l-am întrebat.
M-a privit lung.
― Nu, dar sunt curios.
― Era o ucigașă, dar tot aÈ™a era È™i Malloy. Și el nu era deloc o jigodie. Poate că detectivul ăla din Baltimore nu era chiar atât de cinstit cum scrie în rapoarte. Poate că ea È™i-a dat seama că are o È™ansă ― nu să fugă ― se plictisise de asta ― ci să-l ajute pe singurul om care o ajutase.
Randall m-a privit cu gura căscată, neîncrezător.
― La naiba, pentru asta nu era nevoie să împuÈ™te un poliÈ›ist.
― Nu spun că era o sfântă, nu era nici măcar cumsecade. Nu s-ar fi omorât dacă nu ar fi fost încolÈ›ită. Dar tot ce a făcut, a făcut ca să nu ajungă la tribunal. GândeÈ™te-te la asta. ÃŽn cine ar fi lovit cel mai tare un proces? Indiferent că ar fi pierdut sau ar fi câștigat procesul, cine ar fi plătit cel mai mare preÈ›? Un bătrân care iubise nu prea înÈ›elept, dar prea intens.
― Sunt doar sentimentalisme, a spus Randall tăios.
― Mda. Și mie mi s-a părut la fel. Probabil e, oricum, o greÈ™eală. Adio! Ai mai văzut gândăcelul meu roz pe aici?
Habar n-avea despre ce vorbeam.
Am mers cu liftul până la parter È™i am coborât treptele primăriei. Era o zi rece È™i foarte senină. Se putea vedea până departe ― dar nu chiar până acolo unde ajunsese Velma...
-------------