Motto:
Ernest Hemingway : Omul poate fi nimicit, dar nu înfrânt.

De două zile nu se mai întâmplă nimic. Se pare că norocul e plecat în concediu fără plată.
De ce nu vând, nu știu, marfa mea e foarte ieftină. Un robot pentru casă, multifuncțional, mătură, spală marginile parchetului, aburește covorul și-l curăță, doar 1300... pomană curată. Sau cifra 13 e ghinionul. Dacă încă trei zile nu vând, schimb prețul... cu ăla psihologic, 1299.
Ideea e să evoluezi, identificând mereu oportunitățile ivite, ascunse în inima schimbării.
Sau va trebui să schimb marfa... Dar progresul unde-i? Timpul liber al casnicelor....
Dacă vând 3 roboți pe lună, câștigul meu ar fi de... destul de convenabil. Mi-ar ajunge să trăiesc confortabil o lună și să economisesc ceva, pentru casa pe care o visez, pentru soțul ăla promis de Sus, ce doresc să-l fac fericit, împreună cu o groază de copii gălăgioși, obraznici, pe care vreau să-i torn.

Dar deocamdată nu am vândut nimic... și ce frig e afară...
- Sărut mâna, ce bine arătați doamnă! Pot să vă ajut în economisirea timpului, menținerea mâinilor dumneavoastră curate și catifelate, cu acest robot multifuncțional, perfecționat.
- Nu am nevoie. Eu am robotul meu, drăguță !
Ce glas răgușit și ce brațe vânjoase de bucătăreasă! Simt cum mă poate lua pe sus să mă pună pe varză.
- Doar să-l probăm și vă veți schimba impresia...
- Nu dragă, n-auzi că n-am nevoie ?

Poate sunt antipatică, e ceva în neregulă cu chipul meu... Să fiu mai atentă în oglindă... Dar nu mi se pare atât de important, în câștigarea existenței.
Uneori când mă apropi, pur și simplu îmi închid ușa în nas, de parcă aduc cu mine ceva greu mirositor. Poate miros urât, dar nu mi-a spus nimeni... Pe cine să întreb? Pe mama. Dar sigur ea o să-mi spună că miros bine, doar este mirosul ei, nu?
Peste puțin se face seară și încă nu m-am hotărât, unde o să dorm.

Ce duios alunecă amurgul printre blocuri, pe străzi, pe trotuare, peste vitrine, cu sclipirea lui în roșu violaceu, ca niște ochi plânși. Colțurile ascund cearcăne sub un voal albstru la început, apoi ca un cameleon, ce dorește să-și piardă urma, întind voalul negru...
Ca și când mi-aș permite să fiu romantică... Realitatea este mult mai dramatică.

- Am ceva pentru dumneavoastră, e surprinzător, dacă veți fi de acord să-l vedeți, viața dumneavoastră se va schimba complet.
- Natașa! Unde ești?
- Puteți să-i faceți o surpriză soției, cu acest robot, prin care va câștiga timp, timpul ei liber atât de important, să-l petreceți împreună...
- Mai întâi, nu este soția mea și pe urmă, nu mă interesează cine-i face curat și cât timp. Este o prietenă doar, frumoaso.
- Și între prieteni se fac surprize...
- Da... da... Dar mai bine spune-mi ce faci diseară... Sau dă-mi numărul de telefon.
- Roborul nu costă mult, doar 1299...
- Þi-i dau pe toți, dacă vii cu mine astăseară.

Din ce urzeală s-or compune unii oameni? Se spune, Doamne, că ne-ai creat după chipul și asemănarea ta. Nu prea te văd eu în bichinii, cu priviri lascive și ton lăbărțat. Aici ai cam greșit Doamne... Ai înșelat geneza, trebuie să recunoști.
Voalul nopții pune capăt zilei mele de muncă. Cine-mi mai deschide ușa să vadă ce vând eu, că doar nu am rachete de zburat pe Marte. Și azi nu am vândut nimic, nici măcar de o pungă de grisine, pe care am mâncat-o. Să mă întorc acasă, cheltuiesc prea mult, drumul dus, dimineață înapoi... Am să stau în parc. Nu, nu se poate, e frig și nesigur. Mă duc în gară. Sigur, de ce nu m-am gândit mai repede... O noapte în gară, ce contează o noapte într-o viață.

Singurătea în mijlocul universului își descarcă potop de simțiri inutile, manii de persecuții ale destinului, legături fragile pentru viața rămasă, pentru gândurile nefaste, când nimic nu funcționează normal.

Așa, aici în spate, să fiu mai neobservată, cu geanta lipită de picioare, poate ațipesc.
- Domnișoara? Unde călătorește?
- Eu... mâine dimineață plec...
- Unde?
Ce nesuferit, cu vocea lui caldă și chip libidinos...
- La T...
- Aveți tren peste o jumătate de oră, nu uitați să vă luați bilet.
O să uit precis. O să-ți tocesc scândura asta până dimineață, rămânând aici.

Visul vine repede în somn furat, peste mintea obosită. Câmpuri colorate viu, fuioare de lumini strălucitoare, în mijlocul cărora o casă cu etaj se răsfață în soare, ferestre se deschid și se închid, într-un balans al adierilor de zefiri, lăsând să treacă parfumul trandafirilor ce străjuiesc aleile...

Dar ce o fi zgomotul ăsta...
- Domnișoară, trenul dumitale a plecat.
- Da...?
- Se pare că ai mințit.
- Da...?
- Vino cu noi!
Acum sunt doi, într-o încăpere atât de mică...
- Pe care dintre noi îl vrei?
- Pentru ce ?
- Pentru tine.
- Pe niciunul.
- Atunci, pleci din gară.
- Plec.
In fața gării e loc public.

Gara, ascunsă printre frunzele toamnei, simbolul despărțirilor, melancolie, lacrimi și batiste fluturate. Cine oare regretă mai mult? Cel ce pleacă sau cel ce rămâne? Cel ce iubește mai mult. Sardonic, flueratul trenului duce cu el o inimă, un destin și pleacă fără ai păsa de mâinile întinse în implorare, către peron.
Mâine seară plec acasă și stau vreo două zile să mă odihnesc.
Ce mi s-au umflat picioarele... Nu m-am descălțat de două zile și două nopți. Dar ce contează, două zile și două nopți, într-o viață. Dacă nu vând nici pentru bilet de tren? Mai am câțiva chiori prin buzunar, de vreo două pachete de stixuri.
Optimismul se construiește din nerealizări, deci, pune ceva optimism în geantă și la drum. Și cât de grea e... Optimismul lipsea.

Doar ploaia mai trebuia acum... Dar e în dreptul ei, e toamnă.
- Bună dimineața, pentru diminețile dumneavoastră în doi, vă ofer o cafetieră cochetă, modernă și ieftină...
- Serios? Da, e drăguță. Dragomiiirreee, ia vino! Și ce mai ai pe acolo? Dar poftește înăuntru, e destul de frig pe holu' blocului, că îi defect caloriferu' de la parter. Altfel s-ar mai încălzi puțin și holu' ăsta. I-am spus eu împuternicitului, da' nu-i pasă ăstuia de noi... E unul care vine nu știu de unde, am auzit că are bani...
- Mai am mașină de călcat, robot de bucătărie, care toacă, mărunțește, stoarce fructe... toate trei la 1000, aproape gratis.
- Da, Veto, fata are dreptate. Da' pe datorie nu dai? Îmi place tare cafetiera. Cafeaua, eu o fac dimineața. Mă trezesc pe la 3. Până vine Veta în bucătărie, eu beau o cafea și apoi mai beau una cu ea... ha... ha... ha... Vrei și tu o cafea?
- Nu pot, domnule. Nu e marfa mea. Eu am remiză la ea, doar.
- Vorbești cu proprietaru' mărfii. Ne treci la caiet până luăm pensia.
- Nu pot, regret, am să revin, după ce luați pensia...
Ce oameni cumsecade. Pe semne că nici ei nu o duc atât de bine, dar le surâde să-și satisfacă mici plăceri, un lucru care să le aducă minim de bucurie.

Greșeala genezei sau a celor ce au profitat de ea. Limitele așteptărilor ce te dezgustă, docilitatea gândului spre speranță, așteptând să îmbraci viitorul cu ceva mai bine. Restul se amână mereu, în promiscuitatea viselor.
Era cât pe ci să vând, să fac bani frumoși... Am să revin. Nu i-am întrebat, când iau pensia.

Doamne dă să-mi deschidă toți pensionarii, măcar ei sunt civilizați și vorbesc frumos. Unii sunt chiar doritori, să le deschidă cineva ușa.
- Bună ziua! Deschideți vă rog puțin, să vă prezint cea mai modernă cafetieră și cea mai ieftină.
- Pleacă de la ușa mea!!!
- Scumpă doamnă, vreau doar... vreau doar să vă prezint ultima aparatură casnică, lansată pe piață, foarte ief...
- Dacă nu pleci de la ușa mea, chem imediat poliția. Marineee, dă telefon la poliție! Știu eu cine sunteți voi. Câte cazuri de astea am văzut eu la televizor, de...

Nu e nevoie, asta îmi mai trebuie, poliția pe cap. Când ajungi să ai de-a face cu ăștia, nu te joci. Ceva, ceva îți găsesc ei, pentru a te amenda. Poți avea tot felul de acte, tot nu-i destul, niciodată. Biata femeie era speriată ca de bombe. Are dreptate, dacă la televizor știrile de crime și violuri sunt pe locul întâi.

Adevărul trecut prin viață determină personalitatea fiecăruia, o definitivează după multe eșecuri și realizări, după cicatricii rămase în urma luptei cu viața. Unii se sperie, prin simpla apariției a altora în viața lor, alții doar dacă-i cunoști, dar cei mai răi sunt cei ce nu se lasă descoperiți.

Să intru în barul ăsta, cine știe...
- Aveți nevoie de aparatură, pentru bar?
- Ce ai de vânzare?
- Multe.
- Descarcă!
- 5 cafetiere, 5 mașini de călcat, 5 roboțele de bucătărie, 1 robot pentru curățenie, 10 căni pentru cafea filtru.
- Cât fac toate?
- 10.000.
- 9.500 și le iau pe toate.
- Perfect.

Evricaaaa !!!
Am dat peste un nebun milionar sau se pare că norocul e de serviciu azi. Am numărat bine banii, nu m-a păcălit, sunt de ăia buni, nu sunt falși și a zis să-i mai aduc, chiar. Ce-o fi făcând cu ele? O fi auzit de vreo scumpire, de vreo inflație în scurt timp... sau poate își deschide un magazin cu aparatură casnică. Dar ce contează? Contează că eu am vândut. Puteam să zic mai mult... dar... ''înțelegerea semenului este condiția omului evoluat’’, spunea parcă Ileana Vulpescu, în ''Arta conversației''.
Mâine sunt acasă. Direcția... gară, să-i văd mutra ăluia, când îi voi flutura biletul pe sub nas.

E bine aici lângă geam, se lasă întunericul în scurt timp și am să trag un pui de somn. Ce ușoară e geanta acum! Să-mi trec mâna pe sub toarte și nu se poate întâmpla nimic. La suma asta am câștigat 3000, mâine mă odihnesc, iar poimâine plec din nou sau poate și mâine. Dacă dorm acum în tren, mă odihnesc destul. Acum, repede, până nu se răzgândește tipul de la bar sau până nu mi-o ia alții înainte, deoarece nu sunt singura care vinde aparatură electrocasnică, ambulatoriu.
3000 ori 10 drumuri, fac 30000 luna asta, dar într-un an... oho... am banii de aconto pentru casă. Păcat că nu pot căra mai mult în geanta asta. Dacă aveam mașină... dar ăsta este alt capitol. Poate ar trebui să-mi iau întâi mașină și apoi casă. Sau să-mi schimb marfa... cu nasturi, de pildă... ha... ha... ha... Am să mai reflectez asupra acestui fapt. Se pare că norocul și-a intrat în pâine.

Am dormit destul de bine. Am visat că făceam baie într-o apă tulbure, neagră ca păcura... Uh... ce urât am visat... Dar visele sunt vise. Ceasul se apropie, să trec mai aproape de ușă. Geanta... unde-mi este geanta și ce-i cu brete'? A... sunt toartele genții!
- Domnule conductooor... nu știți cine mi-a tăiat toartele genții și a plecat cu ea?
- Care geantă, domnișoară?
- Geanta mea, în care aveam banii.
- Care bani, domnișoară?
- Banii pe marfă, toți bani și actele mele.
- Nu știu. Dumneata de ce nu ai avut grijă, să nu ți-o fure? Dormiți așa duși... Sunteți în tren, nu în stațiune și aici sunt fel de fel de oameni. Tocmai au coborât niște băieți foarte distrați, la stația trecută. Parcă aveau și o geantă cu ei.
- Era geanta mea... Acum eu ce fac...
- Ce faci? Îți cumperi altă geantă.
- Ce simplu ar fi, să pot. Dar marfa?
- Care marfă, domnișoară?
- Lăsați. N-are nici un rost.

Se pare că norocul a fost în trecere pe la mine, ca pe la ''Bătrânul și marea''.
Sunt blestemată să-mi port destinul pe lângă cei ce nu văd, nu știu decât de urâțenie în jurul lor, au trăit doar în ea.

Nu numai, că nu mai am nici un câștig, dar mai am și datorie 6000, costul mărfii, plus de recuperat acte, ceea ce presupune tot bani. Ce, o să mă creadă, că mi s-au furat? De unde? O să zică, ''i-ai cheltuit domnișoară, pe distracții''. Măcar, de mi-ar mai da altă marfă. În cât timp voi recupera eu banii ăștia? A... mai am 10 lei în buzunar, am să-i dau unui cerșetor. Îi dau și pe ăștia, să plec de la zero. S-o întoarce norocul cu cealaltă față la mine.
Dacă la un drum pot avea câștig 3000, la două-trei drumuri aș putea.....

Cred că Dumnezeu, privind de acolo de Sus și-a pierdut orizontul sau i s-a îngustat până la opturare, de lasă să se petreacă astfel de fapte în lume.
Viața aceasta, s-ar putea să nu fie petrecerea pe care o sperăm.