Dedicată comandantului de batalion și prietenului meu, actualmente general în Corpul Blindat al Armatei vest germane, Horst Scheiben.


„Având în vedere proporția uriașă a pierderilor noastre la Stalingrad și criza catastrofală de trupe de rezervă, Führerul nostru a decretat ca, începând din acest moment, perioada de sarcină să fie redusă de la nouă la șase luni."
Obergefreiter Joseph Porta
către Obergefreiter Wolfgang Creutzfeldt.
Salonic, primăvara lui 1943


„Dacă nu sunt cu ochii în patru, afurisitul ăla de Himmler îi va avea în curând pe toți prietenii mei în lagărele sale de concentrare."
Göring către Generalfeldmarschall Milch,
22 septembrie 1943


Cântând cât îl ține gura, torpilorul Klaus Pohl părăsește bordelul „La semnul patului legănat" din Pirgos. În depărtare poate fi auzit vacarmul unei partide de bile dintre un grup de marinari germani și niște soldați italieni din trupele alpine.
Klaus Pohl rânjește fericit și se hotărăște să joace și el un tur, dar se răzgândește în clipa în care privirea i cade pe o fată drăguță pe care o observase, în seara aceea, ceva mai devreme.
— Hei, Liebling, o strigă, ecoul vocii sale răsunând în tăcerea nopții. Așteaptă flota! E periculos să ieși din convoi! Își duce degetele la gură și sloboade o fluierătură ascuțită punând pe fugă toate pisicile din zonă.
Fata privește înapoi și zâmbește provocator.
Klaus mărește pasul. Plecase dezamăgit de la bordel. Erau acolo mai mulți clienți decât puteau suporta damele. Fluieră din nou: e atât de absorbit de fată încât nu bagă de seamă figurile indivizilor, iviți de pe o stradă laterală, care îl urmăresc.
Fata cotește pe o alee mică. Odată ajunsă acolo, i se pare că a înghițit o pământul.
Patru bărbați fac cerc în jurul lui.
— Ce dracu! strigă, ducându și mâna la pistolul său P—38.
Un laț aruncat cu dibăcie din spate îi alunecă strâns în jurul gâtului. Se sufocă și cade în genunchi, mâinile agitându i se prin aer. Bereta rotundă de marinar i se rostogolește pe stradă ca o roată pusă pe fugă. O cizmă i se afundă în vintre, un pat de pistol îl pocnește în ceafă.
În ziua următoare, torpilorul Klaus Pohl e găsit de câțiva civili greci care anunță poliția. Leșul său despuiat zace în șanț, la numai câțiva pași de Cartierul General German. Identificarea e foarte anevoioasă, identitatea cadavrului fiind stabilită abia atunci când flota sa îl dă dispărut.
Cazul e tratat ca o investigație de rutină, fără importanță. Zilnic, ies la iveală, prin șanțurile grecești, leșuri de soldați germani despuiate.
Două ore mai târziu, trei prizonieri greci sunt spânzurați în public drept represalii.


PÃDUREA DE CACTUȘI

Formațiunea de luptă s a oprit. Se uită la cadavrele care s au umflat grotesc sub soarele arzător. Leșul unui Leutnant zace pe marginea fântânii. Limba i a fost smulsă și gura îi este un imens cheag de sânge.
— Trebuie c a durut al dracului de tare asta, face Porta, arătând înspre ofițerul mort.
— Ar fi fost un tip tăcut dac ar fi scăpat cu viață, zice Bivolul, trecându și limba peste buzele crăpate de soare.
— În livada aia afurisită, i au legat pe câțiva dintre ei de niște pomi îndoiți la pământ și pe urmă au dat drumul pomilor. Așa că i o idee sfâșietoare? zice Micuțul, alungând muștele cu o mânecă de uniformă grecească.
— Am să le tai nenorocitele alea de mădulare, făgăduiește Þeastă și scoate la iveală din carâmbul cizmei un cuțit de parașutist.
— Căprar tâmpit! îi aruncă Porta! Problema ta e că n ai văzut încă destui morți.
— Partizanii trebuie lăsați să aibă și ei o plăcere, e de părere Micuțul. La urma urmei, noi, nemții, am fi putut rămâne și acasă, așa i?
Porta descleștează fălcile rigide ale Stabszahlmeisterului mort. Forcepsul său sclipește în soare și Porta e cu doi dinți de aur mai bogat.
Micuțul face rost de o cutie plină cu trabucuri. Cu morgă de director foarte bine situat, își aprinde un trabuc brazilian cât toate zilele și se așază la umbra oferită de un Kübel răsturnat, împingând la o parte leșul însângerat al șoferului.
— Și morții sunt buni la ceva pe timp de război, zice Porta. Atrag atenția muștelor și le țin departe de noi, ăștia care încă mai suntem în viață.
— Ce puzderie de muște, zice Gregor, cu mirare, în clipa în care un roi întreg se ridică bâzâind de pe cadavrul șoferului mort.
Porta deschide o conservă de pește și înfulecă ajutându se de baionetă. „Peștele i bun pentru tine", scrie pe conservă.
Îndărătul clădirii celei lungi, dădu peste zece Blitzmödel. Sunt moarte și întinse cu grijă pe un rând. Nu s moarte decât de vreo zi sau două. Duhoarea lor e încă suportabilă și numai două dintre ele au ochii scoși de păsări.
— Mai întâi s au distrat nițel cu ele, zice pofticios Micuțul, ridicând o fustă militară gri albăstruie. Uite, asta și a pierdut podoabele!
— Ajunge, porcule! îi strigă Bătrânul, furios. Nu ți e milă deloc de sărmanele femei?
— Ce am avut și ce am pierdut, n o cunosc pe nici una, protestează Micuțul. Vrei să plâng până mi or sări ochii pentru fiecare mort pe care l întâlnesc în timp de război? Asta vrei?
— Dacă eram în locul partizanilor, râde Bivolul, tresăltând din tot corpul său obez, aș fi luat una cu mine și m aș fi pus pe niște „Kraft durch Freude" de câteva ori pe zi. Ãia din America zic că i sănătos să faci amor.
Un țipăt ascuțit ne face să sărim în picioare și să punem mâna pe arme. O femeie aleargă pe deal în jos, împleticindu se, gonită de un bărbat mic și gras, care agită o secure deasupra capului.
Cuțitul maur al Legionarului sclipește prin aer ca un fulger și se înfige în pieptul bărbatului, care mai fuge câțiva pași și cade ca un butuc.
Spre stupoarea noastră, femeia se aruncă bocind peste cadavrul său și se apucă să strige blesteme bulgărești către Legionar.
— Zice că ești un ucigaș blestemat, explică Bivolul, care o rupe nițel pe bulgărește. Tocmai își aveau tămbălăul lor zilnic, iar securea făcea parte din decor.
— Sfinte Allah! mormăie Legionarul, ștergându și cuțitul maur de mânecă. Cine naiba ar fi putut să ghicească una ca asta?
Un Krupp diesel hodorogit se face auzit în satul ars de soare. Din el sar câțiva cincisutiști gălăgioși.
— Au măcelărit tot batalionul. Noi suntem tot ce a mai rămas, strigă un Feldwebel cu fața transpirată și jegoasă.
— Cine a făcut o? întreabă Bătrânul sec.
— Păgânii ăștia afurisiți, strigă Feldwebelul furios. Batalionul nostru a venit aici de la Heuberg, acum câteva zile, și chiar în prima ciocnire au nimerit într o ambuscadă. Eu am rămas în urmă cu grupa mea și am scăpat.
— Cu alte cuvinte, ai șters o, rânjește Porta sarcastic. Lui Adolf nu i ar plăcea așa ceva. Vreau să spun, în caz că treaba asta i ar ajunge la urechi.
— Ne putem alătura vouă? se interesează Feldwebelul, neluând în seamă șicana.
— Aveți arme? intervine brusc Bătrânul.
— Numai carabine, cu douăzeci de lovituri de căciulă, răspunde Feldwebelul. Prusacii nu s prea generoși cu cincisutiștii.
— Ai zeamă în el? vrea să știe Bătrânul, arătând spre Diesel.
— Nu, merge doar la deal în jos.
— Atunci e n regulă, râde Porta, vesel. Wehrmachtul Marii Germanii e obișnuit ca lucrurile să meargă în direcția asta.
— Rămâneți, dacă vreți, admite Bătrânul, dar rețineți: Eu comand aici!
— Trebuie să predăm carnetele de serviciu? întreabă un tânăr cincisutist, oferindu l pe al său.
— Șterge te la fund cu el, îl sfătuiește Micuțul, luându și un aer semeț.
— Suntem în rahat, îi zice Bătrânul Feldwebelului. Carul nostru de luptă e o epavă arsă, așa că ne așteaptă o mărșăluială zdravănă și o plimbare peste munți.
— Îi cunoști? se interesează Feldwebelul, zâmbind amar.
— Nu, zice Bătrânul, laconic.
— Se pare că i găoaza universului acolo sus, și două zile e viață lungă, făcu Feldwebelul, aruncând o privire îngrijorată către silueta întunecată a munților. Șerpi, scorpioni, furnici uriașe și Dumnezeu știe câte altele. Cactuși cu destulă otravă în ei ca să umple prăvălia unui chimist.
— Ai vreo idee mai bună? rânjește Bătrânul, mușcând dintr o bucată de tutun de mestecat.
— Nu, acum lucrez pentru tine!
— Adunătura asta a voastră are experiență de luptă?
— Doar câțiva, râde Feldwebelul, obosit. Restul sunt borfași și hoți. E chiar și un proxenet printre ei!
Bătrânul oftează și trimite un scuipat maroniu de suc de tutun pe fântână. Își așază automatul pe umăr într o poziție mai comodă.
— Spune i adunăturii tale că noi procedăm rapid.
— Curte Marțială rapidă, hă? dădu Feldwebelul glas avertismentului.
— Ceva nelămuriri? face Bătrânul sarcastic.
— Nici n ai crede! râde Feldwebelul, cu răutate.
— Îmi pare bine că ne înțelegem.
— Ce ar fi să ne dați câteva automate sau o pușcă mitralieră? sugerează Feldwebelul, oferind un pachet de „Junos".
— Te crezi într un Arsenal? mârâie Bătrânul, răsucindu se pe călcâie și dând cu piciorul într o cască, care zboară prin aer și cade pe un cadavru. Vă aruncați echipamentul în dezordine. Cum dracu poate lupta o armată într un război cu echipamentul împrăștiat peste harta întregii Europe?
— Da' prost dispus mai ești astăzi, remarcă Porta, deschizându și a treia conservă de pește.
Bătrânul nu răspunde; își aruncă automatul pe umăr, își aprinde vechea lui pipă, cu capac de argint, și o pornește spre remorca cu muniție unde Feldwebelul s a așezat laolaltă cu câțiva dintre oamenii săi.
— Cum te cheamă? întreabă Bătrânul, sumbru.
— Schmidt. După o scurtă pauză, adaugă: regiment de linia ntâi.
Bătrânul scoate încet din gură și scuipă cât colo un șuvoi brun de salivă:
— Și ce i cu asta?
— Credeam că te interesează.
— Nu dau doi bani nici dacă ești Feldmareșal.
Bătrânul se apropie și se așază lângă noi, cerându i lui Porta partea sa din conserva de pește.
— La naiba, sunt ostenit! geme Gregor sfâșietor, trecându și mâneca peste fața acoperită de praf. Uite unde am ajuns noi, floarea Germaniei, lăsându l pe Untermensch să și facă de cap. Generalul meu și cu mine n am fi admis așa ceva. Dacă l am fi avut pe el și monoclul lui printre noi, ar fi avut de ce se teme toți aflații în treabă.
— Dacă treburile continuă în felul ăsta, Marea Germanie va fi ștearsă de pe hartă, zice Bivolul sumbru, iar noi, nemții, vom fi din nou personajele alea rele din poveștile fraților Grimm.
— O să fim mâncătorii de oameni cu care îi sperii pe sugari când se lasă seara, încuviințează Porta.
— O perspectivă a naibii de tâmpită, declară Micuțul, împachetând plictisit benzi de cartușe în cutii de muniții.
Din nord, dinspre munți, se aude foc de artilerie.
— Vecinii bat la ușă, fredonează Porta, întorcând cadavru pe spate în speranța că va găsi dinți de aur.
— Tu iei mortierul greu! urlă Barcelona la unul dintre cincisutiști.
Barcelona e Feldwebel, dar nu prea are ocazia să și etaleze gradul când e numai cu noi.
— Cum rămâne cu orătania aia neagră de acolo? întreabă Heide, arătând cu pistolul mitralieră spre popa care ședea și desena cerculețe în praful drumului.
— Poate pleca o dată cu noi sau poate rămâne unde e, zice Bătrânul, indiferent.
— Curăță l pe garid, sugerează Tango, un german născut în România, care fusese profesor de dans la București. Oricând are o clipă de răgaz dansează în pași de tango, urmărind o orchestră lăuntrică.
— Să l curățăm pe netrebnic, zbiară Micuțul. Ticăloșii ăștia cerești aduc întotdeauna ghinion aici, pe pământ!
— Da, hai să terminăm cu el. N am văzut niciodată un popă încasând un bilet pentru o călătorie numai dus, chicotește Bivolul, în timp ce straturile sale de slănină tresaltă într o veselie.
— Eu hotărăsc dacă cineva urmează să fie lichidat sau nu, decide Bătrânul, glacial.
— O să fiu cu ochii pe el, oricum. Trupul și sufletul nu țin pasul de fiecare dată, zice Tango, schițând câțiva pași de dans. O dată, cei dintr a patrușpatra au dat peste un pilot ceresc care nu avea mai multe legături cu Domnul decât diavolul însuși!
Ne ațintim cu toții privirea asupra părintelui.
— Dă să i deschid beregata ticălosului! zice Micuțul, pipăindu și tăișul cuțitului de luptă.
O escadrilă de He 111 trece urlând pe deasupra noastră. Unul dintre ele descrie un cerc în aer și revine.
— Asta ne mai lipsește, să ne ia ai noștri drept păgâni, zice Bătrânul, privind neliniștit la avioanele de vânătoare.
— Isuse, își varsă găinațul! schelălăie Bivolul, repezindu se între case.
— Dispăreți! strigă prevenitor Bătrânul, punându se la adăpost îndărătul ghizdurilor fântânii.
Îl urmez pe Porta chiar în fântână. Cad. Apa e ca gheața. Mă înșfacă în clipa în care eram pe punctul de a mă îneca. Stăm agățați de ciutură.
Deasupra capetelor noastre e un vuiet de tunet. Puști mitralieră clănțăne. Ne atacă întreaga escadrilă. Pare că a venit sfârșitul lumii.
Avioanele nu pleacă decât atunci când întreg satul a dispărut de pe fața pământului.
Ciudat, dar nici unul dintre noi nu e nici măcar rănit. Atacurile aeriene sunt înnebunitoare, dar nu prea eficiente. Lipsă de precizie.
— Atâta timp cât nu te afli în locul în care cad bombele, nu i bai, rânjește Porta, așezându se pe nisip exact în același loc pe care șezuse înainte de începerea atacului.
— Ce ar fi să ne oprim aici? propune Feldwebelul Schmidt. Ne va culege divizia.
— Și ce o să mai facă divizia? face Porta batjocoritor.
— Merde alors! Au și așa destulă bătaie de cap, oftează Legionarul. Ce mai contează pentru ei o grupă în plus sau în minus!
— Nu valorăm nici cât o grămadă de rahat de mâță uscat, declară Micuțul, aruncând cu o piatră într o pisică ce stătea și se spăla pe cadavrul unui soldat german.
— Doamne! strigă Porta furios. Până și pisicile de aici de pe lângă Marea Neagră nu mai dau dovadă de respect față de Armata germană. Unde or să ducă toate astea?
— La Kolâma! rânjește Gregor, pocnind pisica în plin cu o cască de oțel bine ochită. Mâța aia afurisită e, cu siguranță, o mâță jidancă, e de părere Micuțul. Probabil că tocmai se gândea să se sloboade pe hoitul amărâtului de neamț.
— Câte mai avem de îndurat, pufnește Heide, cu necaz.
— Armata i terminată, zice Micuțul, aprinzându și un trabuc. Până și zburătorii lui Göring ni se cacă n cap.
— Adunarea, și la drum! poruncește Bătrânul, ridicându se.
— Corpul omenesc nu a fost creat ca să mărșăluiască protestează Porta, întinzându și mușchii țepeni și strigând durere.
Munții sunt deprimanți. De fiecare dată când ajungem în vârful a ceea ce credeam că e ultimul urcuș, descoperim altul, mai înalt, așteptându ne.
Grupa nu ajunsese prea departe când Bătrânul își amintește că n au fost umplute bidoanele cu apă. Pădurea de cactuși e moarte curată fără apă.
— Înapoi la fântână! ordonă aspru.
— V am povestit vreodată despre perioada în care generalul meu și cu mine mărșăluiam peste Dunăre? îl iscodește Gregor.
— Schimbă placa, am auzit o p asta de cel puțin douăzeci de ori, i o taie Barcelona, iritat.
— Mâncai împreună cu generalul tău? întreabă Tango, cu interes. Are o slăbiciune fățișă pentru gradele superioare.
— Bineînțeles, face Gregor condescendent. Câteodată, dormeam chiar în același pat, cu monoclul nostru între noi.
— Era pidosnic generalul tău? întreabă Porta, obraznic.
— O întrebare ca asta te poate duce în fața unui consiliu de război de urgență, mormăie Gregor insultat.
— La dracu, urlă surprins Micuțul. Nu cred că există, cu adevărat, un astfel de consiliu.
— Þi ai atins vreodată generalul? se interesează Tango, cu venerație.
— Trebuia să l dezbrac în fiecare seară când se culcușea, pentru a fi gata pentru războiul de a doua zi, răspunde Gregor cu mândrie.
— Ar cam fi timpul să ne băgăm fundurile la adăpost, nu credeți? sugerează Micuțul, privind spre munții de pe care se fac auzite focuri de pușcă mitralieră.
— Câte canistre mai avem? vrea să știe Bătrânul, armându și pistolul mitralieră model 40.
— Doar cinci, râde Barcelona, dezamăgit.
— Or să se gate în curând, rânjește Þeastă. Arată ca un sac în care zornăie o grămadă de oase uscate.
— Apa o să iasă din tine mai repede decât a intrat, face Micuțul. Cum' dracu poate un om să fie în halul ăsta de slab? Nu pricep.
— Þeastă ar trebui să se ducă n America. Ar face avere arătându se drept victimă a ororilor lagărelor de concentrare, sugerează Porta.
— Tăceți un pic din gură, mârâie Bătrânul, și ascultați. Trebuie să trecem munții, cu sau fără apă. E singura noastră șansă.
— Sfinte Sisoe! izbucnește Unteroffizier Krüger de la RD . Nu ți dai seama ce vorbești! Acolo i o pădure de cactuși cu țepii lungi cât baionetele. Va trebui să ne croim drum cu machetele și n avem decât două. N or să ne țină multă vreme. Și pe urmă nu e nici urmă de apă pe acolo.
— Atunci ce dracu sugerezi? țipă Bătrânul disperat.
— Pe cărări până la drumul principal, răspunde Krüger, căutând cu privirea aprobări în jur.
— Ești nebun de legat, îi respinge Bătrânul sugestia cu dispreț. Proprietarii legitimi ai țării se află înșirați de a lungul șoselelor cu intenția hotărâtă de a ne veni de hac.
— Să i lovim la boașe, propune Micuțul, mutându și chiștocul de trabuc dintr un colț în celălalt al gurii și apucându l cu dinții. E timpul ca popândăii ăștia de la Marea Neagră să afle cine i vizitează.
— Nu i așa, micuț viteaz ce ești? rânjește Porta, întinzând mâna pentru un trabuc.
Micuțul îi dă unul fără să crâcnească.
Heide trebuie să l aprovizioneze cu o halcă de cârnat de ficat. Nimeni nu îndrăznește să l refuze pe Porta în momentul în care acesta cere ceva. Cel mai înțelept lucru pe care l poți face dacă vrei să rămâi viu e să te ții bine cu el. E înzestrat cu acel ciudat al șaselea simț — altfel întâlnit doar la evrei — de a dibui provizii de la distanță de kilometri. Aruncă l în pielea goală în mijlocul deșertului Gobi și se va duce țintă la ceva de băut. Poate nu chiar bere rece ca gheața, dar apă, în orice caz.
Legionarul dă un șut resturilor dintr un sac de merinde și strigă acru:
— On les emmerde! Batalionul trebuie să fie pe undeva dincolo de munții ăia.
— Se poate, răspunde laconic Bătrânul. Oricum, asta i și direcția, noastră. Așa deci! Nu se trage la întâmplare. Deschideți focul doar asupra țintelor precise. Nu uitați că împușcăturile atrag inamicul și n avem nevoie de așa ceva.
„Plop, plop" se aude de la nord.
— Optzeci de milimetri, anunță Bivolul, important, suflându și nasul cu degetele.
„Crac", și „crac", și „crac!"
— Cincizeci de milimetri, spune Porta, azvârlind dezamăgit, cât colo, un sac de merinde gol.
— Cine le o da toate uneltele alea? întreabă Gregor neliniștit.
— Le vând trădătorii italieni și germani, răspunde Heide, glacial. Ar trebui spânzurați. Pentru așa ceva să existe doar o singură pedeapsă — moartea! Suntem prea moi. Judecată muierească.
— În curând n o să mai rămâneți în Germania decât tu și cu Adolf, râde Porta zgomotos.
— Domnul ne va ajuta, murmură părintele, privind înspre noi.
— I auzi la mașina asta de rugăciuni, zice Þeastă batjocoritor, aruncând cu un băț după preot. Nouă, târșelosilor, nu ne va ajuta Dumnezeu. Mai degrabă ne va da un șut în fund.
— Isus îi ajută pe toți cei care i se roagă Lui, răspunde părintele încet și privește spre deșertul înecat în soare, unde mai fumegă încă clădiri în ruine în urma atacului aerian.
— Tu și cu afurisitul tău de oaspete ceresc, urlă Micuțul furios. Ãia care au fost atârnați în Morellenschlucht au bolborosit la rugăciuni până când au încasat o, și Dumnezeu nu i a ajutat deloc pe sărmanii nenorociți.
— Am prins legătura, țipă Heide, răsucind febril discul stației noastre de emisie recepție.
— Cine dracu ești, băi rahat idiot? urlă el în receptor.
— Lingușirile n o să ți ajute la nimic. Aici e Armata poporului. O să curățăm foarte curând cărările de tot rahatul vostru german.
— Plimbă ursu', maimuțoiule, spumegă Heide.
— S a zis cu tine, cârnățarule! În cinșpe minute de acum înainte o să intri la măcinat.
— Căpiatule! Heide scuipă furios pe stație. Ești nebun!
— Te ai ars, porc nazist!
— Ce nemernic afurisit și ăsta, strigă Micuțul, înfuriat. Hai să dăm o raită după el!
Un urlet prelung răzbate din stație. Contactul e întrerupt.
— Crezi că ne pot vedea? întreabă, neliniștit, Þeastă.
— Bineînțeles că nu, răspunde Micuțul batjocoritor. Dacă ne ar fi văzut, ne ar fi curățat până acum.
— Ãștia nu s partizani obișnuiți, face Bătrânul, gânditor.
— Comuniști ticăloși. Roșii ca un cur de maimuță, zbiară Micuțul furios, amenințând cu pumnul vârfurile muntelui.
— Nu credeți c ar fi timpul să ne îndreptăm mădularele în direcția potrivită și s o luăm într acolo? spune Porta, adunându și echipamentul.
— Antrenamentul îți face bine, râde Tango, dănțuind în mijlocul pieții.
Bivolul se lungește în nisipul fierbinte și despăturește un document cât toate zilele.
— Eu și familia mea a trebuit să ne înfățișăm unei comisii pentru puritate rasială, zice, din cauză că am ajuns propriul meu bunic.
— Așa ceva nu i cu putință, spune Bătrânul, uluit, și și pune jos automatul.
— Nimic nu i imposibil în al III lea Reich nenorocit. Te pomenești că o s ajung și propriul meu străbunic. Așteaptă numai ca băietanii ăia cu puritatea rasială să se pună pe mine. E vina nevesti mi, ticăloasa aia căpiată. Are o fiică matură după care i s au aprins călcâiele lui taică miu și s a ncurcat cu ea.
— Fiica nevesti ti trebuie să fie și fiica ta, constată Bătrânul, cu o expresie foarte serioasă pe chip.
— Da, da, așa i, dar vezi că nu i chiar așa. Ea o avea pe fi sa înainte de a ne înnoda noi doi. Și uite așa rezultă că taică miu mi a devenit ginere și fiică mea mi e mamă!
— Limpede, râde Porta. Fiică ta e nevasta lui taică tu.
— Ce balamuc, face Gregor disperat, și totul numai fiindcă un om sensoară cu o muiere care vine cu un plod prefabricat.
— Ãsta, fiule, e doar începutul, oftează Bivolul. Acuma i pricep mai bine pe ticăloșii ăia șmecheri de jidani. Nu se nsoară decât cu fecioare. Până acum, din pricina cazului meu, doi inși de la brigada de moravuri au luat o razna și, probabil, le vor urma și alții. Pur și simplu, nu puteau pricepe că eu și cu femeia mea avem un fiu care i cumnat cu taică miu.
— Cum, dar e evident, intervine Bătrânul. Doar e fratele nevestei lu' taică tu.
— Da, pentru că nevasta lu' taică tu e fiica nevesti ti, rânjește Barcelona senin.
— Treburile s au complicat bine de tot, se văicărește nefericit Bivolul, în clipa în care fiică mea, nevasta tatei și a mea mamă, a avut un fiu. El mi e frate, că doar e fiul lui taică miu, dar e și fiul fiicei mele, ceea ce înseamnă că i sunt bunic.
— În cazul ăsta, nevastă ta ți a devenit dintr o dată bunică, urlă Porta, vesel.
— Da, afurisită treabă, așa i? mormăie Bivolul, cu o privire pierdută spre ceruri. Io s soțul nevesti mi, dar îi sunt și nepot pentru că sunt fratele fiului fiică si și, din moment ce soțul bunicii tale ți e automat bunic — își desfăcu brațele într un gest disperat —, atunci e limpede ca lumina zilei că eu îmi sunt propriul bunic și comisia aia de puritate rasială nu știe de unde să nceapă ca să legalizeze toată treaba. Și de aia sunt eu acuzat de misgenație, care i un fel de incest.
— Or să te nfunde, fiule, proorocește Micuțul, amenințător. Nu ți rămâne decât să speri că Adolf nu va auzi nimic despre tine.
O explozie puternică întrerupe această ciudată istorie de familie. Urmează împușcături și rafale al căror ecou se rostogolește peste munți.
O ștergem. O stranie neliniște pune stăpânire pe noi.
— Să rămânem pe loc, ne îndeamnă Feldwebelul Schmidt. E nebunie curată să mergem în pădurea aia de cactuși. Până și animalele se feresc de ea.
— C'est le bordel, șuieră Legionarul mânios. Nebunia e să nu ne mișcăm. Ne vor tăia beregățile cât ai zice pește. Singura noastră șansă sunt cactușii.
— Cunosc drum. Foarte prost drum, se bagă în vorbă Stoiko, din Regimentul de gardă bulgăresc. E singurul supraviețuitor dintr un spital de campanie pe care l au luat partizanii. Se salvase ascunzându se până la plecarea gherilei într o ladă cu membre amputate.
— Cât avem de mers? întreabă Bătrânul, plin de speranță.
— Trei, poate patru zi, răspunde Staiko nesigur, dar noi mergea foarte repede. Nu gândim la apă.
— Apa i problema cea mare, oftează Bătrânul, aprinzându și pipa cu capac de argint.
— Am auzit vorbindu se despre cămile care halesc cactușii pentru sucul lor, spune Bivolul.
— Impossible, mon ami, se dă mare Legionarul, au un gust mai rău decât urina de maimuță fiartă.
— Nu te poți obișnui cu gustul? îl iscodește Porta interesat. Mai degrabă aș bea pipi de maimuță decât să crăp de sete.
Ziua se scurge încet, fără ca noi să luăm o hotărâre. Cadavrele emană o duhoare insuportabilă. Bătrânul ne a ordonat de câteva ori să le îngropăm, dar ne am făcut că nu l auzim.
Pentru moment, renunță și se așază pe un bolovan între Barcelona și Legionar.
— N avem încotro, trebuie să ne încredem în Stoiko, spune el, încet, fixându l cu privirea pe bulgar, în uniforma lui jegoasă de gardă, gri albăstruie, cu șnururi și petice roșii.
— Cunoaște desișul, afirmă Legionarul, aprinzând gânditor un „Caporal". Þăranii ăștia de munte sunt meșteri în croirea drumului printr o pădure de cactuși. Și pe unde pot merge ei, putem merge și noi. Aș vrea să l văd eu pe țăranul care i mai dat naibii decât noi, soldații de rând!
— Ai mai fost vreodată într un desiș ca ăsta? face Barcelona, cu un zâmbet ironic.
— Non, mon ami. Dar am auzit o mulțime de lucruri despre așa ceva și ți pot spune că e mai rău decât dacă ai trece desculț prin cazanul iadului.
— Eu am fost pe acolo, zice Barcelona sumbru, lustruindu și pistolul mitralieră. E iadul pe pământ. Nici diavolul însuși nu s ar încumeta s o pornească prin asemenea locuri. Sunt uitate de Dumnezeu. După câteva ore ești convins că până aici ți a fost. Totul emană moarte. Singurele viețuitoare sunt niște reptile veninoase, care te atacă în clipa în care te au ochit. Zgârie te într unul din spinii ăia blestemați și s a zis cu tine.
— Ce perspectivă! Ce mai perspectivă, strigă Porta, înghițind o sardea întreagă.
— Le venim noi de hac nenorociților ălora de șerpi și de cactuși, mormăie Micuțul amenințător. Doar suntem germani nu? Cuceritori, așa i?
După amiaza târziu, își face intrarea în sat un Kübel zgomotos, stropit cu noroi. Un maior în uniformă de camuflaj, cu un pistol mitralieră la îndoitura brațului, sare din el și se pune pe zbierat.
— Ar cam fi timpul să strângeți rândurile și să construiți baricade pe șosea, nu credeți? (Bate furios cu piciorul în pământ.) E ora închiderii, așa i? Trageți obloanele, nu? Vor sosi întăriri de la divizie cel târziu mâine dimineață. Și tu, Feldwebel — se răsucește înspre Bătrânul —, vei răspunde cu capul dacă satul ăsta nu va fi păstrat.
— Nu mai avem muniție, domnule. N o să putem ține văgăuna asta mai mult de o oră.
— Nu încerca să l înveți pe tac tu să facă copii, țipă maiorul înroșindu se. Păstrezi satul sau vei fi spânzurat.
Se răsucește pe călcâie și se cațără înapoi în Kübel, care dispare în lungul șoselei cu o viteză incredibilă.
— Se mișcă precum un măgar cu un cactus sub coadă, rânjește Porta. Chiar crede că ne vom război cu vecinii pentru locul ăsta?
— Ce repede a șters o, observă Tango. N aș fi crezut că un Kübel poate scoate o asemenea viteză.
— Căcăcioși cu conștiința încărcată, declară Micuțul, furios, și dă repede un șut violent într un picior smuls.
— Tipic pentru ticăloșii ăștia de eroi de tinichea. Cum le mai place lor să dea ordine altora acolo unde miroase a Walhalla și a afurisită moarte de erou! remarcă Bivolul, cu dispreț.
Ne așezăm din nou. Þeastă prinde muște și le mănâncă. Zice că au gust de creveți. Ne a convins și pe noi să le gustăm. Nu suntem de acord cu el. Să fie vreo pasăre într o încarnare anterioară?
— Allons y! face Legionarul. Zăboveala pe aici e apă de ploaie.
— Și cum rămâne cu păstrarea satului? întreabă Bătrânul gânditor. Ai auzit ordinele maiorului!
— Nemernicul ăla, urlă Micuțul. N are nici urmă de habar cine suntem noi de fapt. Ãsta i singurul lucru bun în toată armata asta păcătoasă. În uniformă, toți arătăm la fel.
Într un iureș de spaimă, praf și săbii scânteietoare își face apariția în sat o unitate călare de cazaci de ai lui Vlasov .
Un Wachtmeister își strunește calul. Acesta cabrează și scoate un nechezat nervos.
— Ce unitate voi? întreabă insul, într o germană stricată.
— Unitatea „Sfânta treime", răspunde Micuțul, lățindu și gura într un rânjet.
— Tu nu obraznic, Obergefreiter, șuieră cazacul, spintecând aerul cu sabia în direcția Micuțului. Tu stai drepți, tu vorbești mie.
— De ce, mă, fiu de capră caucaziană, strigă Micuțul disprețuitor. Crezi că un cetățean al Hamburgului va pocni călcâiele pentru rahați ca voi? Or să vă atârne ai voștri în curând, fii sigur de asta, băiete!
— Feldwebel, tu face acuzație la omul ăsta, țipă Wachtmeisterul, turbat.
— Gura, șuieră Bătrânul, întorcându i spatele. Găsește ți alt teren de joacă.
Wachtmeisterul își strunește calul atât de violent încât acesta se ridică pe picioarele dindărăt. Micuțul se aruncă într o parte, spre a nu fi lovit de copitele din față ale calului. Respiră adânc a uimire.
— Ce dracu? Așteaptă numai, pui de scroafă sifilitică, te nvăț eu minte, urlă, trimițându i calului o directă de stânga în bot. Apoi îl prinde de după ceafă și încearcă să l pună la pământ.
Calul îngenunchează și geme de spaimă, iar Wachtmeisterul lovește cu sabia înspre Micuțul.
— Maimuțoi ucigaș, răcnește acesta, înșfăcându l pe cazac de pe calul său și pornindu se să l tăbăcească în pumni. Pui de târfă blestemată!
— Ajunge, strigă Bătrânul, ridicând automatul.
— Crezi c am să las arătarea asta zbârcită să mă aibă la deștu' mic?
Un Obergefreiter călare pe o motocicletă grea BMW frânează în piață și derapează lateral, oprindu se.
— Doamne! Credeam că adunătura voastră e vreo gherilă. Sunt de la statul major din 12 Grenadieri RD. Ne au pus pe fugă. Partizanii sunt pe ruta 286 și s a dezlănțuit iadul lângă Karnibat.
— Și ncotro o apuci? întreabă Porta iscoditor.
— O șterg la Malko Sarkovo, ne spune conspirativ, și de acolo mai departe spre Vaiasal.
— Dar asta i în Turcia! intervine Heide, uimit.
— Ai nimerit o, rânjește Obergefreiterul, cu o figură senină. M am săturat de războiul ăsta. În trei zile de acum înainte o să mă lăfăi pe plajă la Tekirdag, înconjurat de un harem întreg, iar voi, băieți, puteți fi din partea mea, cuceritori până la moarte. Dar fără mine!
— Asta i dezertare. O să te coste capu'! țipă Heide, scandalizat.
— Perfect adevărat, camarade! râde RD istul. Eu o numesc prelungire de viață. Vreau să crăp în patul meu, așa cum fac afurisiții de generali. Asta i democrație!
— Ești un trădător! afirmă Heide. Constituția prevede că fiecare individ are dreptul și datoria să apere Vaterlandul cu prețul vieții. Nu știai?
— Niciodată nu mi am pus semnătura sub legea asta, fiule, spune Obergefreiterul, rânjind. Ãia care au semnat, ăia să se lupte.
— Nu ești recunoscător patriei tale? se burzuluiește Heide, indignat.
— Sunt bătut în cap? N am cerut niciodată vreun Vaterland și țoalele pe care le port de când Vaterlandul și a asumat răspunderea pentru garderoba mea nu sunt ceea ce obișnuiesc eu să port, dar nimeni nu mi cere părerea.
Își pune în funcțiune motorul BMW ului, se așază în șa, își aranjează pistolul mitralieră și și trage casca pe ochi.
— Băieți, să le transmit salutări din partea voastră muierilor turcoaice și celorlalți prăpădiți de musulmani?
— Chiar așa, râde Porta, vesel. Spune le să lase porțile larg deschise, că sunt pe drum.
— Dar dacă te trimit înapoi? întreabă Gregor, sceptic. Suedezii așa fac. Ce, crezi că turcii nu s la fel de ticăloși?
— Asta va fi voia lui Allah, cum zic ăia la care mă duc, nu i așa? admite Obergefreiterul. Vreau să spun, dacă nu ieși în față cu nici un dar. Sunt de la Cartierul general, amice, și am o țâră de material Gekados de citit pentru urmașii Profetului. Vrea careva dintre voi să mi se alăture? Mai e un loc pe perna târfei în spate.
— E vreunul care nu poate mărșălui? întreabă Bătrânul, privind în jur.
— Domnule, domnule! geme Porta, târându se și folosind automatul drept cârjă. Domnule, eu nu mai am deloc picioare. Trebuie să mă rostogolesc pe boașe.
— Șterge o, Porta, face Bătrânul.
Cu un zgomot de tunet, BMW ul dispare în praful drumului.
— Oare va reuși? Gregor e sceptic.
— Genul ăsta de Obergefreiter german reușește întotdeauna, afirmă Porta categoric.
— Știi să citești o busolă? i se adresează Bătrânul lui Stoiko. Propun s o luăm după busolă, 46. Ãsta i drumul pe care l știi tu?
— Feldwebel, spun da. Busola bună treabă, răspunde Stoiko, studiind cu interes instrumentul care zace pe hartă. Mergem drumul Stoiko și drumul busolă. Înainte merge soldați răi, fără grad. Ei croiește drum, vânează șarpe.
— Îna a a i i nte! strigă Bătrânul, aruncându și pușca pe umăr.
Un timp, urmăm cărarea spre Gulumanovo. Apoi o luăm peste dealuri și drumul devine doar o pereche de urme de roți.
În apropiere latră o mitralieră. Coloana se oprește pentru o clipă, trăgând cu urechea. Privim neliniștiți la desiș și nici unuia nu i surâde ideea de a mărșălui prin labirintul acela de ghimpi și vegetație fantomatică, uscată și strâns împletită.
Luna, mohorâtă, aruncă lungi umbre spectrale.
„Hârș, hârș!" Machetele își cântă cântecul, în timp ce doi cincisutiști croiesc drum printre cactuși.
Suntem încordați și puși pe așteptare. Miroase a primejdie și a moarte. Avem armele pregătite să intre în acțiune.
— Ce loc blestemat, șoptește Bivolul, cu spaimă. Pute a Ivan. Cunosc asta.
— C'est un bordel! spune Legionarul. Dar va fi mai rău.
Micuțul se oprește atât de brusc încât mă ciocnesc de el.
— Suntem observați, șoptește răgușit. Niște ticăloși! Ucigași împuțiți!
— Ești sigur? întreabă Bătrânul, îngrijorat. Cunoaște și prețuiește instinctele de animal ale Micuțului.
— Nu mă nșel niciodată, ripostează Micuțul. Hai să i găsim și să le scoatem pipotele.
— Pe mine nu contați, mormăie Porta, neliniștit. Pe aici e întuneric ca în chiloții unei negrese.
— Negresă, hă, face Micuțul. Aș fi în stare să găsesc una și într o beznă totală.
Cei doi dispar pe nesimțite în întunericul dintre cactuși.
— Beseff, șoptește Legionarul, fixându și patul puștii mitralieră în umăr.
Timpul abia se târăște. Au trecut aproape patru ore. Un urlet de moarte despică liniștea.
— Ce naiba a fost asta? șoptește Gregor, înspăimântat.
Se întorc puțin înainte de ivirea zorilor, ducând între ei un porc sălbatic uriaș.
— Nemernicul ăsta e singurul partizan de care ne am lovit, râde Micuțul. Era aproape la fel de speriat ca și noi.
— A fost dragoste la prima vedere, anunță Porta, lovind porcul mort cu palma peste fund.
— Ce a fost cu țipătul ăla? întreabă Bătrânul.
— Nu i a convenit că i am tăiat beregata.
— Și ce i cu partizanii? se arată interesat Bătrânul.
— Sunt pe aici, pe undeva, îl informează Porta, aruncând o privire nesigură spre masa compactă de cactuși. Nu pricep cum de se pot deplasa prin chestia asta fără să și croiască drum.
În depărtare, tună artileria. Aerul se cutremură la sunetul exploziilor.
— Deja bat la ușă, spune Bătrânul îngrijorat. Până să ne dăm seama ce se ntâmplă, or să ne zboare în Împărăția Veșnică.
Un fost locotenent de la cincisutiști se înfățișează înaintea Bătrânului.
— Ei, Feldwbel, ce facem? Ne dăm bătuți? În cazul ăsta preiau comanda. Chiar dacă m au despuiat de gradul meu, sper că recunoști că am mai multă experiență în conducerea trupelor decât tine.
Bătrânul își aprinde calm pipa și îi aruncă fostului ofițer, care s a proțăpit cu un aer semeț în fața lui, o privire periculoasă.
— Soldat! Nu ți a spus nimeni până acum că trebuie să stai în poziție de drepți cu călcâiele lipite atunci când te adresezi unui superior?
Ex locotenentul devine ușor neliniștit, dar se încăpățânează.
— Feldwebel, lasă prostiile astea. Preiau comanda și conduc formațiunea. Ajunge!
Micuțul se îndreaptă spre el.
— Ascultă aici, băiete, răcnește, înșfăcându l de guler. Nu preiei nici o comandă. Treci la locul tău în coșuleț și acolo să stai până ești chemat.
— Frânge i gâtul și isprăvește cu el, sugerează Bivolul, lingându se pe buze.
Micuțul îl îmbrâncește pe fostul locotenent, care cade peste pielea proaspăt jupuită a porcului.
Preotul îngenunchează și începe să se roage cu glas plângăreț, în timp ce agită un crucifix grosolan făcut din crengi.
— Isus al tău a plecat lelea, râde Þeastă.
Micuțul se ridică într un cot și privește printre cactuși.
— Ticăloșii ăia sunt iarăși cu ochii pe noi.
Bivolul sare brusc în picioare și, înainte ca cineva să l poată opri, golește un încărcător întreg în tufișuri, într o rafală prelungă.
— Ai căpiat, omule? ocărăște Bătrânul furios. O să ne pui un întreg batalion de al lor pe cap.
— Te nnebunesc blestemații ăștia de cactuși. Acolo erau ochi care se holbau la voi, se văicărește Bivolul, făcând să i tresalte bojocii umflați.
— Colonelul „Mistreț" n ar fi trebuit niciodată să mă pună pe liber din meseria aia a mea de șofer al generalului, oftează Gregor, necăjit. N ar fi reușit niciodată s o facă de n ar fi fost plecat generalul meu și monoclul nostru într o călătorie în interes de serviciu la Berlin. Faptul că noi trei am fost despărțiți a însemnat o greșeală tactică.
— Ați fi putut câștiga chiar și războiul, așa i? râde Bătrânul. Tu, cu generalul tău și cu monoclul vostru.
— Posibil. Ne aparțineam unul altuia. Ar fi trebuit să vedeți cum monoclul nostru îi făcea semn câte unui șef de stat major și noi fornăiam: „Vino încoace, domnule, și aruncă ți o privire asupra hărții, de operațiuni...". Asta era de ajuns ca să se sloboadă ăia pe ei. Când ne dădeam chipiul jos, dinții începeau să le clănțăne. N aveam nici urmă de puf, nici măcar pe craniu. Aveam adevărate căpățâni de generali prusaci. Ofițerul cu aprovizionarea era un ageamiu care n ar fi trebuit să ajungă niciodată Oberstleutnant. Ca să mute din loc punctul de întărire Dagmar, trebuia să treacă, de câteva ori, cu căruțele sale prin focul de baraj al artileriei inamice, lucru pe care îl detesta.
— „Herr General", zicea el timid. „Cum să mi strecor unitățile motorizate pe sub bombardamentul inamic? Nu pot folosi decât ruta 77". Și tâmpitul o arăta pe hartă. Ca și cum n am fi știut cu toții unde se afla ruta 77. Generalul meu își trecea un deget pe sub gulerul înalt și trăgea adânc aer în piept. Cu sprâncenele ridicate, aproape până n vârful capului, se uita la ofițerul ăsta cu aprovizionarea.
— „Dacă tu crezi că i mai bine, îți poți lăsa trupele să fie cărate peste teren în așternuturi de paie de către cărăuși arabi, sau poate vrei să ți rezolv eu problemele?! Dacă ai îndoieli în legătură cu ce trebuie făcut, te sfătuiesc să ceri sfatul șoferilor tăi". Monoclu scos, monoclu pus din nou la loc. Oberstleutnantul ăla îngăima ceva de genul „Prea bine, Herr General!" În ziua aia au cântat îngerii. Până după amiază, jumătate din Statul Major își găsise o moarte eroică.
— „Uite", făcea generalul meu în timp ce trânteam ușile și ne căram, dând de pământ cu câțiva ofițeri de ordonanță nevinovați. „Din punct de vedere psihologic, e bine să dispari într un nor de praf", explica el. Și ne vâram mâna sub uniformă, apărând în fața lumii ca în picturile cu Napoleon.
— „Acum, probabil că idioții ăștia vor ține minte câtăva vreme cine hotărăște aici", a zis generalul meu, luând o înghițitură zdravănă din pahar. Obișnuiam să bem întotdeauna coniacul din pahare de bere. Cele obișnuite nu erau destul de încăpătoare pentru noi.
— „Jawohl, Herr General", răcneam. Primeam și eu un pahar, dar nu mai mult. Generalului meu nu i plăcea ca șoferul său să capete prea mult de băut. Era o răspundere mare să plimbi un general. Încoace și ncolo, dar, de obicei, reușeam să dau de dușcă vreo câteva pahare după ce se ducea la culcare. La puțin timp de la treaba asta am primit cea de a patra stea a noastră și am luat în primire un corp de armată, dar afurisiți cum sunt ăia de la Cartierul general, i au trimis colonelului „Mistreț" frunze de stejar și epoleți roșii.
Dacă în calitate de colonel era de groază, ca general maior era mai rău decât vă puteți închipui. M am învârtit și eu pe acolo câteva zile sperând că, doar doar, i or da și lui o divizie pe care s o călăuzească la moarte și distrugere. Dar nu i au dat. L au făcut, în schimb, șef de stat major în divizia mea. Ãsta a fost ghinionul meu. Generalul meu a zburat la Berlin ca să le mulțumească pentru noua lui stea și ca să și facă uniforme noi, acu' că era General Oberst. „Mistrețul" a dat nas în nas cu mine pe coridor pe când mă întorceam de la aeroport fără generalul meu și monoclul nostru. Zâmbea ca un diavol care privește niște popi cum se perpelesc pe tăciunii iadului. M a lăsat să aleg între o plecare imediată la celălalt capăt al liniei frontului sau un consiliu de război fulger, cu el pe post de șef al tribunalului. Sentința fusese hotărâtă dinainte. Puteam vedea spânzurătoarea lucind în ochii săi galbeni și veninoși.
— Dar ce avea cu tine? întreabă Barcelona, mirat.
— Când ești șoferul unui general, poți intra, foarte ușor în niște chestii, și beleaua i gata. Nu mi făceam nici o iluzie în ce l privește pe „Mistreț". M a pocnit peste față cu documentele și, cu un zâmbet răutăcios, a adăugat pe tonul cel mai patern:
— „Unteroffizier Martin, dacă te ai fi născut cu douăzeci de ani mai devreme și ai fi trăit la Chicago, Al Capone ar fi aflat în tine omul care să fie mâna lui dreaptă. Chiar și acum, orice tribunal din lume te ar condamna fără șovăire la închisoare pe viață pentru câte ai făcut".
Un sfert de oră m a spurcat cu neruÈ™inare. Când eÈ™ti Unteroffizier, trebuie să înghiÈ›i chestii din astea, mai ales dacă le serveÈ™te chiar È™eful de Stat Major. Și a dat la iveală toate simțămintele alea cazone primitive. Se plimba încolo È™i încoace È™i, de fiecare dată când se oprea, bâțâia din genunchi în sus È™i n jos, de i scârțâiau cizmele. Avea cele mai cu scârÈ› cizme, făcute anume pentru treaba asta. Avea nasul în genul ălora care È›i dau de furcă cu uÈ™ile batante È™i È›i amintesc de istoria Romei. Ochelarii îi arătau ca farurile unui Horch. Am tras adânc aer în piept È™i m am È›inut tare, întrebându l dacă pot să aÈ™tept până când se întoarce generalul meu, cu monoclul nostru, ca să l pot felicita pentru cea de a patra stea. Nu oricare prusac reuÈ™eÈ™te aÈ™a ceva. Gradul de Generaloberst nu e decât pentru crème de la crème. Generalul meu mi a spus întotdeauna că i mai uÈ™or pentru un criminal să ajungă în rai decât pentru un bărbat născut dintr o muiere să ajungă general prusac.
A trebuit să întreb de două ori până s a prins „Mistrețul" ce i ceream. Și a vârât bărbia în guler și a pufnit pe nas ca un rinocer care se pregătește să atace.
— Crezi că sunt idiot? a țipat el înfuriat.
Așa credeam, dar m am gândit că s ar putea să mi prelungesc nițel viața dacă țin părerea asta numai pentru mine. Știa el ce face, ticălosul! Dacă m ar fi lăsat să aștept să mi iau rămas bun de la generalul meu și de la monoclul nostru, nu s ar fi ajuns aici. Ar fi fost la fel ca atunci când am râs de generalii ăia care erau întinși pe spate, pe gheață, și trăgeau cu mitraliera. Generalul meu a încercat de câteva ori până acum să mă ia înapoi, dar jigodia aia de „Mistreț" împiedică de fiecare dată treaba prin rețeaua lui de la Berlin. Nu i așa că viața e cumplită?" Își ridică privirea la ceruri, ca și cum ar fi așteptat vreun ajutor de acolo.
V ați dat seama vreodată cât de rar obții ceea ce dorești? Când o duci și tu bine, te prăvălești deodată pe scara de serviciu. Uitați vă la mâinile astea. (Își arată mâinile jegoase, zgâriate și bătătorite.) Înainte erau albe și moi ca ale unei călugărițe. Uitați vă la cizmele mele. Tot rahatul din Balcani e lipit de ele. Pe când eram cu generalul meu, luceau ca niște oglinzi. (Oftează și și șterge o lacrimă stingheră, gândindu se la măreții trecute.) N am fost făcut pentru toată târșa asta la infanterie. (Oftează din nou.) În templul inimii mele arde o lumânare pentru generalul meu și monoclul nostru, și eu știu că și el se gândește la mine atunci când îngenunchează în uniforma lui de noapte, îndărătul patului său de campanie, și se închină Conducătorului suprem al războaielor rugându se să binecuvânteze războiul nostru.
Mărșăluim de vreo oră când, deodată, din cactuși începe să răpăie înspre noi o mitralieră.
— Fugiți, fugiți! țipă Þeastă, isteric, gonind înapoi pe cărarea îngustă.
— Gura, idiotule! ocărăște Porta, enervat, aruncând cu o grenadă de mână în direcția din care vine focul de mitralieră.
O explozie seacă, și arma amuțește. Aproape instantaneu, o alta se pornește să latre în spatele nostru.
Izbucnește panica. O grenadă explodează în mijlocul nostru, smulgând picioarele unui cincisutist.
Micuțul se adăpostește înapoia unui cactus. Gloanțele mușcă frunzele cărnoase din jur.
M am întins la pământ, îndesându mă după un mușuroi de furnici. Bivolul, cu o sută cincizeci de kilograme ale sale, o cască de oțel și un automat, vine pe cărare ca o avalanșă. Automatul său scuipă foc. Se aruncă între cactuși, unde izbucnește o luptă infernală. Răcnetele sălbatice ale Bivolului întregesc scena.
— S a zis cu el, declară Porta, îndesându se mai bine în țărână.
În curând, îl vedem pe Bivol că apare dintre cactuși târând după el două cadavre ce musteau de sânge.
— Ce dracu te a apucat? întreabă Porta, urmărind uluit cum Bivolul își șterge pumnalul de unul dintre leșuri.
— M au apucat pandaliile. Atât de tare, c aș fi spart și nuci de cocos cu curul, strigă el furios. Nemernicii ăștia de partizani și au bătut joc de noi destul. Aveau nevoie de o urecheală zdravănă, nemțească.
Bem apa din vasul de răcire al uneia dintre mitraliere, o „Maxim". Are un gust oribil, dar e totuși apă.
Se ivește și soarele de după munți, în timp ce noi ne continuăm marșul. Totul e învăluit într o nuanță rozalie, plăcută. Ne înfiorăm. Nopțile sunt reci, dar nouă ne fac bine. Într o oră, va fi ca într un cuptor încins. Începem să ne răstim unul la altul. Pe la amiază, ne urâm cu toții. Cel mai tare îl urâm pe popă, cu veșnica lui vorbărie despre mătănii, și rugăciuni:
— Domnul e cu noi! Domnul ne va ajuta!
— Gura! urlă Heide, turbat. Dumnezeu ne a uitat!
— Dumnezeu și derbedeii ăia „roșii", pufnește Bivolul, folosind o frunză de cactus drept evantai.
Transpiră de două ori cât un om normal. De două ori cât oricine. De două ori a încercat să lase aruncătorul de grenade în urmă, dar Bătrânul a băgat de seamă de fiecare dată și l a trimis înapoi după el.
Doi cincisutiști deschid drum cu machetele. Sunt schimbați la fiecare jumătate de oră. E muncă grea să croiești o cărare prin cactuși.
La amiază, Bătrânul ordonă oprirea. Grupa e complet epuizată. Unul dintre cincisutiști moare în convulsii groaznice. I au găsit un șarpe mic și verde într una din cizme. Porta îl omoară și l aruncă pe Heide, care e atât de șocat încât leșină. La început am crezut că a făcut un atac de cord, dar în clipa în care și a revenit avea mai multă viață în el decât se aștepta Porta. Au trebuit să l țină doi oameni, în vreme ce al treilea îi lega mâinile.
După o oră, Bătrânul ordonă ridicarea, dar acum avansăm foarte încet. Nu străbatem decât vreo câțiva kilometri până la apusul soarelui. Fără să ne mai pese de mâncare, ne prăbușim și cădem în nesimțire. Rămânem pe loc toată ziua următoare. Întunericul s a lăsat înainte de a ne trezi.
— Ia să facem niște cafea și să încercăm să ne deznodăm nițel, sugerează Porta, scoțând dopul unuia dintre cele cinci bidoane ale sale.
Micuțul șade în mijlocul cărării cu melonul său absurd pe cap. Își rostogolește un trabuc imens dintr un colț în celălalt al gurii.
— Să vedem numai părțile bune ale lucrurilor, proclamă el. Cactușii ăștia împuțiți prin care ne târâm nu s atât de răi ca vreo vizuină scârboasă în care, până la noapte, să fim prăjiți ca o felie de șuncă de către aruncătoarele de flăcări ale nemernicilor ălora păgâni. Aici vă smiorcăiți de căldură, dar ați uitat când am fost la Kilima, unde, dacă ieșeai să te piși, îți cădea membrul? Și ce naiba înseamnă niște furnici în comparație cu afurisiții ăia de lupi siberieni, a căror haleală preferată sunt nemții? Când mă gândesc la toate alea, ce i pe aici îmi pare un rahat de picnic.
— Ești prea tâmpit ca să pricepi cât de îngrozitor e locul ăsta, zice Bivolul, care transpiră de parc ar fi într o saună.
Micuțul continuă să fumeze, cu nasul în aer. Scutură scrumul de la trabuc cu un gest elegant, cum a văzut el odată într un film american cu oameni de afaceri.
— Tâmpit? Poate că sunt, poate că nu s. Serviciul militar, amice, m a învățat că e nevoie de un trup sănătos, dacă vrei să supraviețuiești. Creierul crește el singur, fiule. Dacă ai prea multă umplutură de aia cenușie de la început, o iei razna fără să ți dai seama. Indivizii țestoși n o duc mult.
Un scorpion traversează sprinten cărarea. Þeastă îl zdrobește cu patul puștii.
Bubuitul greu al artileriei continuă neîntrerupt.
Un roi de JU 87 — Stukas — apare de după munți. Bombele pe care le poartă sub aripi sunt perfect vizibile.
— Or să provoace nițică dezordine acolo unde vor vărsa chestiile alea, spune Feldwebelul Schmidt, umplându și încărcătorul automatului.
Bătrânul îl muștruluiește pe un fost locotenent care a aruncat două tambururi de rezervă.
— Următorul care va fi prins că abandonează arme va fi împușcat, strigă el furios.
— Mă întreb dacă vor inventa, vreodată, o Germanie în care să fie plăcut să trăiești, spune Bivolul gânditor, strivind o insectă lungă și verde sub tocul cizmei.
— Peste tot e plăcut, face Porta — fără a se adresa cuiva anume —, dar puțini dintre cei din jur îl aud. Îmi amintesc de perioada în care am fost arestat în garnizoana din München și asta numai fiindcă voisem să fiu confirmat la biserică. Ãia credeau că mă pedepsesc vârându mă la închisoare, dar se înșelau. Au fost unele dintre cele mai minunate clipe ale vieții mele. Clipe de care o să mi amintesc mereu cu plăcere. O perioadă de pârnaie e necesară dacă vrei să te alegi cu ceva din viață.
— Tu ai spus o, zice Micuțul, plimbându și trabucul prin gură. Chiar și în războiul ăsta nenorocit, în care am intrat, nu te plictisești.
— Doar n o să vii să ne spui că ți place, strigă scandalizat Þeastă.
— De ce nu? întreabă Micuțul, cu o expresie fericită pe chip. N am timp de pierdut autocompătimindu mă. Eu savurez războiul. De unde să știu cum va fi pacea? Sunt unii care ți vor spune că va fi mult mai a dracului decât războiul. Bunică miu, care a înfundat opt ani pușcăria din Moabitt, pentru că a amenințat că i va tăia bucile Kaiserului, mi a spus că până și la Moabitt te puteai simți bine.
— Crezi că furnicile se simt bine? întreabă Barcelona, răvășind cu țeava un mușuroi de furnici.
— Nici o ființă vie, nu poate trăi fără să se distreze, răspunde Porta. Chiar și pasărea colibri mai izbucnește în râs din când în când.
— L am văzut o dată zâmbind pe detectiv inspectorul Nass, strigă Micuțul, și ăsta e un lucru aproape imposibil. Oțetul e șerbet în comparație cu ticălosul ăla acru.
— Jos! urlă Porta, aruncându se ca fulgerul îndărătul mitralierei grele.
Se aude un zgomot de tunet și proiectile trasoare își mușcă drum prin sălbaticii cactuși. Arunc grenade. Un automat izbucnește dindărătul unui trunchi de cactus. Se aud țipete care taie vacarmul, apoi asupra desișului ars de soare, se lasă o liniște mormântală. Greierii își văd mai departe de muzica lor nesfârșită.
Rămânem la pământ și așteptăm.
Heide sprijină aruncătorul de flăcări de un bolovan și trimite un jet de foc între trunchiurile cactușilor. În aer rămâne o putoare de ulei arzând. Două torțe vii ies împleticindu se din pădurea de cactuși și se rostogolesc pe cărare în agonie. Încet încet se carbonizează.
— Pentru numele lui Dumnezeu, ce a fost asta? întreabă Bivolul, uimit.
— Partizani, zâmbește Porta. A strălucit un colț de metal, altfel am fi încasat o, fiule. Tot mai avem și noi nițel noroc porcesc.
Printre partizanii morți, sunt și trei soldați bulgari.
— Se pare că prietenii noștri din Balcani ne cam lasă baltă, spune Bătrânul, înghiontind cadavrele cu țeava pistolului mitralieră.
— O să ți despic foarte curând beregata aia idioată. Așa o să fac, papagal al Bibliei, nătărău și negru ce ești, urlă Micuțul, care s a luat la harță cu preotul. Îl îmbrâncește destul de tare, încât îl face să cadă pe spate, lovindu se cu capul de un ciot.
— De ce brutalizezi un om fără apărare? îl ocărăște Bătrânul.
— De ce nu? întreabă Micuțul, scuipându l pe preot. Cine m a nvățat s o fac? Te întreb pe tine. Nenorocita asta de armată, nu? Ai văzut vreodată un soldat prăpădit vărsându și năduful pe un nemernic de ofițer? Ai văzut? Spune!
— Asta i o scuză ieftină, zice Heide, didactic, luându i dintr o dată apărarea preotului. Ești un individ rău, Wolfgang Creutzfeldt. Mereu brutal, mereu mitocan. Nu corespunzi spiritului noii Germanii.
— Uită te la capul tuturor relelor, mârâie Micuțul, dându i un șut părintelui. Crezi că vreau să ajung căpitan în Armata Salvării?
— Ce arată busola, îl întreabă Bătrânul pe Stoiko.
— Patruzeci șase, cum spus tu, Feldwebel. Voi nu vreți înnebuniți, eu spun voi mișcați repede, fugiți!
— Să i dăm drumul, hotărăște Bătrânul, neliniștit.
Stoiko merge în frunte.
— Pentru Dumnezeu, pune te cu fundul înspre linia frontului, băiete! strigă Micuțul, care se află imediat în urma lui Stoiko.
Coboară cu toții de a lungul unui povârniș. Chiar și cincisutiștii se descurcă mai bine acum cu machetele lor. Povârnișul e atât de abrupt încât e nevoie să ne înfigem zdravăn călcâiele în pământ.
Ajungem la o întindere de pietriș și suntem nevoiți să folosim funia de alpinist a lui Gregor. Bătrânul nu ne dă pace până la lăsarea nopții. Numărătoarea ne arată că lipsesc doi inși.
Spumegând de mânie, Bătrânul cere voluntari care să se întoarcă să i caute. Nimeni nu face un pas înainte. Departe, în urma noastră, se văd dâre de proiectil, iar între noi și ele se află, desigur, partizanii.
Preotul se ridică și se oferă să meargă singur să i caute.
— Nu, îi respinge Bătrânul oferta, brusc. Partizanii or să te înhațe înainte de a apuca să iei distanță și nu cred că mai e nevoie să ți spun ce le fac ei preoților.
— Domnul mă va ajuta. Nu mă tem, răspunde părintele încetișor.
— Domnul, Domnul, Domnul, șuieră Micuțul. Mai bine te ai încrede în tipa asta de aici. (Își mângâie arma.) Partizanilor nu le place deloc. Un 42 în mână e mai bun decât Dumnezeu în cerul lui.
— Să mă duc să i caut? întreabă părintele, ignorându l pe Micuțul.
— Am spus nu, decide Bătrânul. Nu vreau să răspund de faptul că vei fi căsăpit. (Arată spre Unteroffizier Krüger de la RD iști.) Ia doi cincisutiști cu tine. Fă o cercetare. Întoarce te în două ceasuri cu sau fără ei.
— Ce dracu ne pasă nouă de ocnașii ăia? strigă Krüger, cu o față temătoare. De ce să ne riscăm noi viețile pentru ei? Poate au dezertat la partizani. Rahații ăștia fără epoleți sunt în stare de orice.
— Gura, îl întrerupe Bătrânul, și mișcă!
Krüger alege doi cincisutiști. Pufnește de furie.
— Luați o înainte, ordonă el, cu răutate. Ca niște foști ofițeri ce vă aflați, sunteți obișnuiți cu asta. Și acum, aveți grijă băieți! Am un arătător foarte nervos pe trăgaci.
— Dar ce ți am făcut noi? protestează timid unul dintre ei.
— Încercați numai să faceți ceva, urlă Krüger, turbat.
Mult timp după ce au dispărut, auzeam vocea lui aspră.
Micuțul a făcut o mică escapadă în desiș și s a întors cu trei obiele bulgărești și cu un Kalașnikov rusesc.
— Unde ai găsit toate astea? întreabă Bătrânul, mirat.
— Le am câștigat la tabinet, rânjește Micuțul, trântindu se pe burtă. Se pornește să râdă, părând că nu e n stare să se mai oprească. Are, probabil, senzația că a făcut o glumă din cale afară de amuzantă.
Se aprinde un foc. Lemnul e complet uscat, așa că nu scoate fum care să ne dea de gol.
Porta vrea să fiarbă niște cafea, dar Bătrânul îi dă permisiunea să folosească prețioasa noastră apă numai după un scandal prelungit. Cafeaua miroase minunat. Stăm jos și tragem cu urechea la sunetul greierilor și la vocea îndepărtată a războiului.
— Când ți e sete, e bine să sugi o piatră, ne spune Legionarul.
— E al naibii de plăcut să șezi aici și să te cerți în noapte, zice Micuțul, visător. Ca și cum ai fi un mucos de cercetaș. Mereu am vrut să mă înscriu în gloata aia.
— O să fie groasă! face Tango, profetic, lustruindu și arma.
— Va veni pasărea neagră a Morții și ne va lua, șoptește, prevestitor, Gregor, în timp ce o grindină de explozii zguduie munții.
Porta cântă încetișor o melodie la flaut. Micuțul își scoate și el muzicuța. Tango dansează folosindu și carabina drept parteneră.
— Te culci cu mine la noapte? șoptește el, tandru, către armă.
Ne atacă un roi de insecte ciudate. Mâinile și brațele ni se umflă violent la fiecare pișcătură. Porta și Micuțul își acoperă capul și ceafa cu căștile lor pentru aruncătorul de flăcări, dar noi, ceilalți, n avem apărare. În curând, forțele ne slăbesc și ajungem de nerecunoscut.
Setea devine și mai cumplită.
— Bon, mes amis! Atâta timp cât mai sunteți în stare să transpirați, nici unul dintre voi n o să moară de sete, spune Legionarul, încet. Abia în clipa în care nu mai transpirați sunteți în pericol.
Mai avem apă doar pentru patru zile, chiar și așa, drămuită de Bătrânul în rații foarte mici. Tango e de părere că ne vor trebui pe puțin două săptămâni ca să răzbatem. Ne mișcăm însă foarte încet. Câțiva încearcă să sugă apa din cactuși, dar se îmbolnăvesc jalnic. Stomacurile li se întorc, pur și simplu, pe dos în explozii de vomă convulsivă.
Krüger se înapoiază fără să fi dat de oamenii lipsă.
— I ai căutat? vrea să știe Bătrânul, suspicios.
— Am căutat peste tot, Herr Feldwebel, răspunde ex Leutnantul, supărat.
— Tu, Unteroffizier Krüger? întreabă tăios Bătrânul.
— N am lăsat nici o piatră neîntoarsă. Ar fi trebuit poate să interogăm furnicile dacă nu cumva i au halit pe indivizi?! strigă Krüger, înroșindu se.
— Au trecut dincolo, la inamic, spune ex Leutnantul de la Infanterie.
— Þie, tacă ți fleanca până când ești întrebat, strigă Bătrânul, violent.
— Ce, a șters o careva din vânătorii ăia de fuste? întreabă Micuțul, cu un rânjet.
— Dacă te referi la mine, îi răspunde, din umbră, vocea unui cincisutist, eu sunt încă aici!
Dormisem doar câteva ore, când veniră santinelele să ne trezească. O coloană de partizani a trecut prin întuneric, fără să ne observe.
Temători, ne încordăm auzul în noapte. Plesnesc două împușcături nu departe de noi.
— Fiți gata s o luăm din loc, șoptește Bătrânul, aruncându și echipamentul pe umeri.
Eu închei formația. E atât de întuneric încât nu mi văd mâna înaintea feței.
Deodată, bag de seamă că sunt singur. Folosesc precaut lanterna de campanie. Numai cactuși și insecte. Ascult cu încordare. Nici un zgomot. Se pare că i a înghițit pământul pe toți. Am impresia că fac o glumă. Sunt destul de trăsniți ca să le treacă prin cap să glumească chiar și într un moment ca ăsta. Trag din nou cu urechea. Liniște. Nu se aud nici măcar greierii. Fac câțiva pași șovăitori. S au ascuns. Numai pentru plăcerea de a mă vedea speriat.
— La naiba, arătați vă! strig înfundat. Nu i deloc hazliu!
Nimic nu se mișcă. Oare i am pierdut?
— Bătrânule! îl chem, încet.
O sudoare de gheață îmi podidește fața. Singur într o țară de partizani, în mijlocul pădurii ăsteia oribile de cactuși.
— Porta, ieși odată, fir ai să fii!
Nici un răspuns. Și, totuși? Nu s a auzit o voce? Mai strig o dată și trag cu urechea. Nimic. Vântul? Simt din când în când o ușoară adiere pe obraz. Deodată îmi dau seama îngrozit că sunt singur. Absolut singur. Am pierdut grupa, și ea pe mine. Nici n am băgat de seamă c am rămas în urmă. Poate că ceilalți încă nici nu știu c am dispărut. Or să se ntoarcă în clipa în care or să și dea seama. Bătrânul nu i abandonează pe cei rămași în urmă. S ar întoarce chiar și pentru Krüger.
Stau nemișcat, trăgând cu urechea în noapte. Doar respirațiile monotone ale vântului, freamătul furnicilor și bâzâitul insectelor. Mai rămăsesem eu singur, de a lungul războiului ăstuia, dar niciodată într o asemenea situație. Știam întotdeauna unde se află inamicul, precum și direcția propriilor linii. În pădurea asta nenorocită de cactuși, inamicul poate fi oriunde. Un inamic crud. Liniile noastre sunt departe. Nici nu știu pe unde. Poate c au fost chiar rupte fără să știu și întreaga Armată de Sud se retrage înspre Germania. Trebuie să încerc să dau de grup. În cel mai rău caz, să răzbat de unul singur. Îmi pregătesc automatul și înșfac o grenadă. Þine ți firea, îmi spun. Nu i arunca în aer pe ai tăi.
Nu se poate să fi dispărut. Sunt de ani de zile în grupa Bătrânului și, slavă Domnului, prin câte n am trecut împreună! Patru ani, zi de zi, pe tot felul de fronturi. Mă rog, am stat câteodată despărțiți prin spitale de campanie, dar nu pentru multă vreme. Grupa asta e căminul meu. Aici mă simt în siguranță, îți poate fi dor și atunci când stai întins comod într un pat de spital. Dor de grupa de acolo, din prima linie a frontului. Atunci când ieși și ești trimis înapoi cu trei dungi roșii în acte — ceea ce înseamnă că vei avea parte doar de sarcini ușoare și de schimbarea îmbrăcăminții în fiecare zi —, toate durerile și neliniștile dispar la vederea figurilor binecunoscute. Și din nou o pornești cu grupa ta înspre linia întâi. Până și rana din plămân, care deseori mai mai că te a sufocat la spital, nu ți mai face probleme. Ai ajuns din nou acasă, între ai tăi. Nimic altceva nu mai contează. Prietenii au grijă de tine. Te pun trăgător la mitralieră sau îți dau în grijă stația radio. Cu astea te descurci chiar dacă rana din plămân nu i complet vindecată.
N o să las să se rupă asemenea legături numai pentru că m am rătăcit într o pădure blestemată de cactuși. Or să mă caute ei imediat ce vor băga de seamă că am dispărut.
Tango se va întoarce, va vedea că nu s și va da alarma. Tango era chiar în fața mea.
Ar fi nebunie curată să continui drumul în aceeași direcție. Ne am putea foarte ușor pierde unii de alții. Mai bine mă odihnesc și aștept ivirea zorilor. Lucrurile arată întotdeauna altfel la lumina soarelui.
Nu mă așezasem de multă vreme când, deodată, mă cuprinde panica. Mă ridic și încep să înaintez încet. Tot timpul am impresia că aud voci. Dar nu i decât vântul. Instinctul de luptă mă previne. Nu mai sunt singur. Iau poziție, tăcut, lângă un cactus. Automatul meu e gata să intre în funcțiune. Liniște. Nimic altceva decât liniște. Și o beznă zdrobitoare, care îmi dă senzația că mă înăbuș.
Cât timp am stat acolo nemișcat n o să știu niciodată. Mă hotărăsc s o iau din loc. Din întuneric se aude un zăngănit de oțel pe oțel. Îmi sfâșie nervii încordați ca o împușcătură. Mă las tăcut la pământ și scot o grenadă din cizmă.
— Aoleu, măi closet ambulant! șoptește din beznă vocea minunată a lui Porta.
— N am făcut o intenționat, nătărăule! tună vocea de bas a Micuțului, al cărei ecou se răsfrânge prin pădure.
Careva râde. Trebuie că e Barcelona.
Înlăuntrul meu, urlu de ușurare, dar nodul din gât nu mi dă voie să scot nici un sunet.
Înaintez cu grijă.
— Stai, că trag! hăulește Porta din întuneric.
— Eu sunt, strig.
Mă aflu din nou acasă. Bătrânul e cu ei.
— Unde naiba ai fost? întreabă Porta, cu un aer de reproș. Data viitoare n o să ne mai întoarcem după tine.
— Vânai fuste, așa i? face Micuțul, chicotind. E cam criză de așa ceva pe aici. Mai degrabă poți regula un mușuroi de furnici. O să te gâdile nițel la instrument.
Le explic ce s a întâmplat.
— Las' că ți trece, zice Porta. Credeam că de data asta am scăpat, în sfârșit, de tine.
— O să fie cu noi când ne om lua livretele, rânjește Gregor.
Cu puțin timp înainte de răsăritul soarelui, ne așternem din nou la drum. Unul dintre răniți moare. În timp ce l căram, își dăduse duhul, tăcut. Bătrânul ne cere să l îngropăm.
— Întinde l acolo și o să dispară mai repede decât îți închipui, face Micuțul, practic, arătând spre un mușuroi uriaș de furnici. Chestiile alea roșii pot curăța un elefant cât timp mănânc eu un ou fiert.
Dar Bătrânul e încăpățânat. Vrea să l îngropăm pe soldatul mort.
Preotul confecționează o cruce din două tulpini de cactus.
Furioși, ne punem pe săpat și rostogolim cadavrul în groapă. Mormântul nu e destul de mare, așa încât suntem nevoiți să l îndoim și să călcăm pe el ca să l facem să încapă.
Preotul ține o scurtă cuvântare și recită slujba de înmormântare deasupra lui. În cele din urmă, nivelăm cu picioarele pământul de pe mormânt și Bivolul aruncă pe el o cască. Una turtită și găurită care a făcut războiul chiar de la început.
— La merde aux yeux, șuieră Legionarul. Nu fiecare poilu are parte de un tacâm atât de drăguț, cu rugăciuni și cu pământ deasupra lui.
— Milităria nu prea le are pe astea cu recunoștința zice Porta, acid.
— Nu amesteca Armata în treaba asta, țipă Heide.
— Nu dau doi bani pe Armata ta, răspunde Porta enervat. N a făcut decât să mă stoarcă din prima zi în care am dat ochii cu ea.
— Armata mea, cum îi spui tu, va avea ea grijă de tine, promite Heide. (Își ridică amenințător mâna.) Nemernici mai mari decât tine au crezut că și pot bate joc de ea fără urmări.
Un șir întreg de cadavre — soldați din armata bulgară — e întins de a lungul cărării. Schelete și uniforme zdrențuite. Restul a fost curățat de furnici.
Porta sprijină unul dintre schelete de un cactus, arătând cu o mână înspre sud.
— O să l bage la balamuc de groază pe următorul erou solitar care se va arăta pe aici, râde Micuțul, punând un chiștoc de trabuc între dinții rânjiți.
Ne au mai rămas doar câțiva stropi de apă. Ne luptăm anevoie cu drumul prin iadul ăsta încins.
Mintea preotului o pornește razna. Se crede episcop și ia cactușii drept enoriași. Își târăște picioarele de a lungul coloanei cântând psalmi, cu o voce răgușită și spartă, băgând spaima în păsările negre, mâncătoare de hoituri.
Bătrânul nu mai suportă. Îl plesnește de câteva ori, urzicător, peste față.
Preotul se așază și smiorcăie ca un țânc.
— Doamne, Dumnezeul meu, de ce m ai părăsit? plânge el înspre cerul senin.
— Lichidați l, sugerează Julius Heide, cu răceală. Porcii ăștia negri aduc ghinion. Führerul ne a spus că slujitorii sfinți pe pământ sunt inutili. Dumnezeu are el grijă de noi și fără ei.
— Și pe asta a zis o Adolf? se miră Micuțul. Câte n a zis până acum ticălosul ăla crăcănat.
Îl cărăm pe preot mai departe cu noi. Ne binecuvântează și ne garantează viața veșnică.
— Lasă asta, popo, strigă Porta, agitându și automatul deasupra capului. Mai bine ne ai ajuta să ne păstrăm viața asta pe care o avem cât mai mult posibil.
— Ce ai zice de câteva fulgere din alea de ale lui Dumnezeu — Doamne Doamne! — aruncate în căpățâna partizanilor ăstora păcătoși din urma noastră? întreabă Micuțul, practic ca de obicei.
Acum, sugem cu toții pietricele, care zornăie lovindu se de dinții noștri, în timp ce ne dăm osteneala să scoatem și ultima picătură de salivă din glandele secate. Setea ne duce la limita nebuniei. Bătrânul amenință că l va împușca pe primul pe care l vede luând o înghițitură din bidonul cu apă.
A doua zi la prânz, Porta îl surprinde pe Feldwebelul Schmidt bând pe furiș și l duce în fața Bătrânului. I se ordonă să care greul aruncător de grenade. Pierde dreptul la următoarele patru rații de apă. Numai o gură pentru fiecare, dar asta prețuiește mult mai mult decât perlele.
Schmidt reușește să fure din nou apă. La început e bătut măr și, dacă n ar fi intervenit Bătrânul, ar fi fost omorât. Acum aleargă în cerc la soare, în timp ce noi, ceilalți, ne odihnim.
După treizeci de minute, începe să țipe și se trântește la pământ. Refuză să se ridice. Legionarul îl pune pe picioare cu lovituri de pat de pușcă și îl obligă din nou să alerge sub soarele arzător. În curând, Schmidt se trântește pe coate și pe genunchi. Legionarul îl pocnește între coaste și îi înfundă mutra în pământul prăfos.
— O să crape, spune Gregor.
— Nu i nimic, răspunde Þeastă, indiferent. E vina lui, nu?
Nici unuia dintre noi nu i e milă de el. Bătrânul îi încredințase provizia de apă și, în calitate de Feldwebel, știa ce l păștea dacă fura apă. Bătrânul n avea de ales. Dacă l lăsa pe Schmidt nepedepsit, noi, ceilalți, ne căsăpeam pentru apă înainte de căderea nopții. Nu i ușor să conduci o formație, și nici nu i felul Bătrânului de a vedea un om cum moare alergând. Dar chiar dacă l ar împușca pe Schmidt, n am prea băga de seamă. Am văzut prea mulți oameni împușcați. E un lucru de fiecare zi pentru noi. Prima oară când am văzut un individ împușcat în ceafă ni s a făcut rău. Împușcarea în ceafă e, probabil, cel mai ticălos mod de a lichida un om. Se bagă gura țevii pistolului în scobitura cefei și se orientează în sus. Un pocnet, și capul se întoarce aproape de tot pe dos. Creierii curg peste față. Corpul înțepenește și cade ca un buștean. Fața ajunge adesea la spate.
Acum putem privi un om împușcat în ceafă fără nici o remușcare. Poate părea chiar amuzant. Nu pentru că am fi din cale afară de brutali, ci pentru că războiul ne a schimbat. Dacă n ar fi făcut o, am fi ajuns de mult clienții azilurilor Armatei. Mulți au sfârșit o acolo.
Schmidt se prăbușește. Aruncătorul de grenade îl pocnește în ceafă. Amândouă cutiile cu proiectile îi scapă din mâini.
— Bête! Sus cu tine! strigă Legionarul, turbat. ÃŽl plesneÈ™te pe Schmidt cu baioneta, dar nu se întâmplă nimic.
— Jigodie moale și împuțită, aruncă Tango, disprețuitor.
— Bagă i un cactus în cur, sugerează Bivolul. Asta ar trebui să i dea fiori.
Legionarul îl pune din nou pe picioare pe Schmidt.
— Școala Legiunii, râde el, triumfător.
După câteva clipe, Schmidt e mort. Cade ca o foaie de hârtie purtată de un vânticel lin.
Trupul său e lăsat pe un mușuroi de furnici. Îndată e acoperit de uriașe furnici roșii.
Bătrânul dă ordin să continuăm imediat marșul.
În ziua următoare, străbatem o întindere de bolovani și pietriș mărunt. Pe aici nu cresc nici măcar cactuși. Limbile ni se umflă ca niște bucăți de piele uscată. N a mai rămas decât o gură de apă pentru fiecare. Bidoanele sunt goale.
Doi cincisutiști mor fără cel mai mic zgomot. Nici măcar ultimul spasm convulsiv. A muri de sete e cu totul diferit.
— De ce nu și au dat duhul nemernicii ăia înainte de a turna pe gât rația lor de apă? se plânge Tango.
— Oh, Doamne, vă mai aduceți aminte când am făcut dragoste cu mongolezele alea sub cascadă? țipă Porta.
— Îl împușc pe următorul care mai scoate o vorbă despre apă, strigă Heide, răgușit.
Þeastă descoperă că preotul are un burduf plin cu apă sub sutană.
— Dă ncoace apa aia, părinte! cere Bătrânul, tăios, punând mâna pe el.
— E apă sfințită, zâmbește părintele, prostește. Trebuie să ne spălăm picioarele cu ea înainte de a păși în Templu.
Dintr o țopăitură comică, e sus pe un bolovan. Þine burduful ridicat deasupra capului.
— N o să spele picioarele nimănui cu apa aia, țipă Bivolul, înnebunit.
Facem cerc în jurul părintelui. Un cerc care se strânge amenințător.
— E apă sfințită, urlă, apă sfințită de la Dimitrovgrad!
— Ne doare n cur chiar dacă i pișatul marelui preot din Ierusalim, urlă Micuțul. Dă o ncoace, maniacule!
— Ne aduce ghinion, strigă, furios, Barcelona. Pe când eram în Brigada alpină, trebuia să cărăm cu noi un ticălos ca el. Ne au căzut în cap arbori de mahon. Transportorul de trupe s a făcut zob. Am nimerit în mijlocul unui câmp de mine care ne a rupt în bucăți. La Drutus a trecut o avalanșă peste noi. O lună de zile am dus o tot așa. Un dezertor rus — un comisar — ne a convins, în cele din urmă, că totul nu era decât din vina nenorocitului de preot. Dar știți cum sunt ăștia din Alpină — misionari până la ultimul. Cânta psalmi deasupra sărmanilor morți, dar nimeni nu voia să i vină de hac. Tot rusul ne a scutit de treaba asta. Fusese educat în așa fel încât să nu aibă scrupule în legătură cu lichidarea unui preot. S a strecurat în spatele lui pe când se pregătea să halească niște budincă georgiană. Pac! Și creierii preotului s au amestecat cu budinca. Prieteni, încă în aceeași seară, norocul nostru revenise! Totul a mers ca ntr un vis până când am ajuns la Elbrus, unde ne aștepta un alt popă. S a dus iarăși norocul nostru. La opt zile după asta, întreaga brigadă era în Walhalla.
Iute ca o pisică, Bătrânul ajunge lângă preot, îi smulge burduful din mâini și l aruncă lui Porta.
— Răspunzi de ce i înăuntru!
— Prea bine. (Porta face o reverență adâncă.) Ai chiar atâta încredere în mine? Nici măcar taică meu n ar avea. Cel puțin din clipa în care m a prins că băusem din sticla sa personală de șliboviță.
Mărșăluim în sus pe o pantă abruptă și dăm din nou de cactuși. Trupul Micuțului se ridică în fața mea precum o casă. Vorbăria sa neîntreruptă mai mai că face curent în jur. Când se oprește, mă ciocnesc de el. Cară mitraliera grea de companie, cu afet cu tot, legată de spinare. Pare inepuizabil. Trei pași de ai mei fac cât unul de al lui. Are o statură ieșită din comun. Mușchii imenși îi umflă uniforma, prea strimtă pentru el. Puterea lui e anormală. Se opintește cu umărul într un perete și acesta se prăbușește. E un fleac pentru el să spargă cărămizi dintr o singură lovitură cu muchia palmei.
Porta crede că străbunicul Micuțului a fost o gorilă care a scăpat din grădina zoologică de la Hagenbeck și a violat o pe străbunică sa, care tocmai săpa prin împrejurimi. Micuțul e foarte mândru de această anecdotă.
Mă încurc într o încrengătură de ghimpi. Mă aplec să mă eliberez și o creangă mă plesnește peste față, sfâșiindu mi o. Sângele curge gârlă. Mă împiedic, și ghimpii lungi îmi trec prin uniformă, înfigându se în carne ca niște baionete.
Porta mă ajută să mă descurc. Formația ia o pauză, în vreme ce sanitarul îmi extrage ghimpii veninoși și curăță rănile. Pe după amiază sunt umflat și am temperatură foarte mare, dar, din fericire, sanitarul are niște ser la el. Înfige acul seringii în mine direct prin uniformă și prin bluza de camuflaj. Am senzația că tot serul mi se duce într un plămân și, furios, dau să l pocnesc cu automatul. Acul se frânge, în timp ce el se aruncă într o parte.
— Maimuțoi blestemat, țipă, scoțându și P 38 ul. Te nvăț eu minte să mai pui labele tale jegoase pe Corpul medical!
Pistolul său trosnește de două ori înainte ca ceilalți să sară la el să i l smulgă. Îi trebuie mult timp să se potolească, dar nici măcar atunci nu vrea să mă mai atingă.
Un cincisutist cu ceva pregătire medicală îmi scoate acul rupt din spinare.
— Să mori de sete e cel mai rău, spune Legionarul, privind peste deșertul pietros, unde aerul dogorește.
Ajungem, la un perete impenetrabil de lăstăriș. Machetele nici nu l pot ciupi.
— Înapoi, ordonă Bătrânul, strângând din dinți.
Teama și disperarea pun, încet încet, stăpânire pe noi. Totul pare fără speranță.
Auzim rafale violente care par să vină de dincolo de dealuri. O „Maxim" răpăie furioasă și o MG 42 îi răspunde. Cărarea ne conduce înapoi în desiș.
Porta recunoaște un locșor prin care am trecut mai devreme. Ne oprim epuizați și ne trântim la pământ.
Bătrânul studiază atent harta și încruntă din sprâncene, ciocănindu și capacul pipei. Stoiko cântă pe înfundate un cântec popular.
— Unde dracu ne duci? strigă Bătrânul, lovind furios cu pumnul în hartă.
— De ce nervos, Herr Feldwebel? întreabă Stoiko, mirat. Voi nebunește mers busolă 46. Ac aleargă jur împrejur tot timpul. Dar om din Gardă bulgar ascultă numai ordin. Numai soldat tâmpit gândește singur.
Bătrânul îi smulge busola și harta.
— Busola e în regulă! strigă el, roșu la față.
Dar când Stoiko se apropie de busolă, acul acesteia se învârte nebunește.
Bătrânul îl fixează pe Stoiko cu privirea.
— Ce ai în buzunare, bulgar criminal ce ești? urlă Porta.
— Numai lucruri eu folosește la fermă când război gata.
Bătrânul îl caută prin buzunare și scoate la iveală o frumusețe de dinam.
Magnetul a dereglat, firește, acul busolei.
Bătrânul răcnește ca un apucat și azvârle magnetul departe, în desiș.
— Feldwebel avut grijă, îl previne Stoiko. Nu face gălăgie. Diavol vine, cactus rău. Taie cu cuțitul macheta ascuțit! La duhul din cactus nu pasă tu neamț, tu rus. Taie beregata înainte zice tu „Heil Hitler", sau ei „Front Roșu". Duhul nu place om nebun face gălăgie. Tu avut grijă. Pleacă soare, venit diavol rău din cactus!
— Fac ceva pe diavolul tău ăla rău, urlă Bătrânul scos din minți.
Stoiko își face trei cruci și sare în cerc cu niște mișcări ciudate. Se pare că asta îl protejează de diavolul cactușilor.
— Nu mi place treaba asta, îmi șoptește Micuțul, făcându și cruce, la rândul său. Are un mare respect pentru tot ceea ce este supranatural.
— De ce dracu n ai luat o pe drumul pe care l știai? țipă, turbat, Bătrânul.
Stoiko dă din cap disperat și și desface brațele. Soarele face să i strălucească epoleții lați ai Gărzii regale.
— Feldwebel ordonat mergem busolă 46. Stoiko crezut nebun, dar Garda regală bulgară nu gândește singur, așa mie nu păsat tu nebun. Ordin e ordin. Tu ordonat busolă 46. Eu văzut ac nebun și el, dar nu eu conducător. Tu conducător. Tu nu spus „mergi scurtătură acasă". Tu zis așa, noi de mult acasă acum.
— Isuse! geme Bătrânul. De ce a trebuit să mi ieși în cale?
— E băiat în regulă, zice Micuțul, râzând înfundat. Încă vreo câțiva din ăștia ca el și n o să mai scoți la capăt războiul haotic pe care l vor provoca nici cu toate armele lumii.
Bătrânul dă de câteva ori din cap, pe urmă se așază și l trage pe Stoiko după el.
— Ascultă, Stoiko. Las o încolo de militărie. Din clipa asta nu mai ești soldat.
— Feldwebel! (Stoiko se ridică și începe să și scuture praful de pe uniformă.) Stoiko merge acuma fermă. Face treabă rămas nefăcut de când început război rău. Tu scrie scrisoare când ajuns acasă Germania.
Trece pe la fiecare dintre noi să și ia rămas bun. Bătrânului îi trebuie câteva minute să și revină. Pe urmă, explodează cu intensitatea unui baraj de artilerie.
— Îți dau eu ție fermă, om nebun, nebun ce ești. N o să ți mulgi vacile alea păcătoase încă multe sute de ani de acum încolo. Șezi, netrebnicule, șezi! (Bătrânul trântește patul armei de pământ, în spatele lui.) Ascultă mă și ține ți gura închisă până când termin. Dacă nu pricepi ceva, îmi spui. M ai înțeles?
— Feldwebel, nu pricepe!
— Ce? Ce nu pricepi? Bătrânul rămâne cu gura căscată.
— Nu pricep ce vrea tu să pricep, zice Stoiko, cu un zâmbet amabil.
Bătrânul își aruncă boneta în praf, lovește violent o cutie cu muniție, pe urmă își pironește lung privirea pe fața lui Stoiko. O față calmă de țăran.
— Ești din nou soldat. Îți ordon să gândești! Așa! Dacă ceva nu i în regulă, spune mi!
— Feldwebel! Război nu în regulă. Tot război. Nu înțeleg război!
— Doamne Dumnezeule din cer! strigă Bătrânul exasperat. Știu asta! Dar suntem în război. Și trebuie să l facem. Lasă asta. Suntem în mijlocul unei grămezi de cactuși. Asta contează acum. Nu te mai gândi la nimic altceva. Poți să faci asta? Ești propriul tău conducător. Tu singur. Eu și toată formația te urmăm. Tu ești șeful. M ai înțeles?
— Tu mi ai dat stele, eu dau ordin. Gardă bulgară nu îndrăznește dat ordin fără stele.
Bătrânul își smulge, fără să șovăie, stelele de pe epoleți și l numește pe Stoiko temporar Feldwebel (fără soldă).
Formația îi dă onorul.
— Acum înțeleg. Noi doi Feldwebel. (Râde fericit.) Făceai așa prima oară, noi acum acasă, beam apă rece bună. Așteptați. Găsesc drum în cactus.
Câteva ore mai târziu, când aproape că ne luasem gândul de la el, îl vedem că apare din desiș murdar și zgâriat, dar cu o expresie de mulțumire pe chipul tăbăcit de țăran.
— Eu găsit cărare, striga el, fericit. Cărare grea, cărare bună. Nu întâlnim demonul din cactus. Demon nu place cactus albastru. Nu atinge cactus albastru. Omoară scorpion. Atunci cărare ușoară.
— Luați vă armele! Mișcarea! ordonă Bătrânul, care a și pornit pe urmele lui Stoiko.
În depărtare, se face auzită o întreagă gamă a zgomotelor de război.
— Parcă ar sări în aer întreg bordelul, face Porta, gânditor, trăgând atent cu urechea la bubuitul tunurilor.
— Hai mai repede, cum a zis și puștoaica pe cale de a fi violată pentru a patra oară, rânjește Micuțul.
— Aoleu, băieți, vă dați seama ce ar fi să ne întâlnim acuma cu vreun transport de care să ne agățăm? spune visător Bivolul.
— Transport? Aici? zice Porta. Niște cai ne ar prinde bine. Dacă mor de sete, le poți bea măcar sângele.
— Imediat ce ajungem înapoi la regiment o să mă îmbolnăvesc. Ia gândiți vă că o parte a tratamentului ar fi să bei un butoi întreg de apă ca gheața, oftează Gregor, lingându și buzele crăpate.
— Eu o să le consult mai întâi pe artistele trotuarului în privința stării în care se află omulețul ăla mic de jos, strigă Porta obscen. Mă gândesc să nu se fi ales nefericitul cu vreo indispoziție permanentă din cauza lipsei de apă.
Traversăm un șir nesfârșit de dealuri și, în cele din urmă, ajungem la unul care arată altfel decât celelalte. E mai abrupt, mai înalt, iar sus e neted. Stăm și ne holbăm câteva minute. Are în el ceva amenințător, ceea ce ne pune pe gânduri.
Stoiko găsește un drumeag care pare acceptabil. Gâfâind și icnind, începem să ne cățărăm. Odată ajunși în vârf, ni se deschide în fața ochilor o panoramă fantastică. Ne aruncăm la pământ pentru un scurt răgaz. Stăteam întinși, moțăind numai de vreun sfert de oră, când, deodată, preotul începe să urle. Punem mâna pe arme, primul gând ducându ne la partizani. În culmea isteriei, acesta ne arată deșertul bolovănos, care se întinde înaintea noastră, tremurând în soarele fierbinte.
— Apă, țipă. Priviți! Priviți! Un lac! Un lac cu lebede!
Bătrânul se ridică și și scoate binoclul. Nu există nici un lac. Doar stânci și pietriș. Pietriș sclipitor și încins.
Preotul aleargă împleticindu se, ținându și bastonul lung în față. Se împiedică și se rostogolește pe panta abruptă. În prima clipă am crezut că și a frânt gâtul, dar apoi e din nou în picioare și fuge mai departe, țopăind printre bolovani. Se aruncă la pământ și se rostogolește încoace și încolo, ridicând nori de praf în jur.
— Apă, apă! Doamne, Tu nu m ai uitat!
Dar nu în apă se tăvălește el, ci în praf, în praf uscat și roșu.
— Sus! poruncește aspru Bătrânul, și o ia din loc.
E nevoie să ne folosim paturile puștilor ca să i punem în mișcare pe unii dintre ei. Un rănit a murit, dar n avem putere să l îngropăm. Îi înfigem carabina în pământ și îi atârnăm casca de ea. Bătrânul își vâră în buzunar plăcuța lui de identitate. Astfel, părinții acestuia vor afla și vor fi scutiți de chinul de a spera la nesfârșit că, odată, și odată, se va întoarce acasă.
Legionarul începe să cânte. Porta își scoate flautul din carâmbul cizmei. Micuțul își apucă și el muzicuța. Cu voci răgușite, începem să cântăm cu toții. Sună ca o petrecere de maniaci ambulantă.

Es waren zwei Legionäre,
Michael und Robert,
Sie hatten das Fort verlassen
Und suchten den Weg zum Meer.
Sie wollten nie wieder Patrouille gehen
Und nie wieder im Leben auf Posten stehen
Es waren zwei Legionäre,
Michael und Rvbert,
Adieu, mon general,
Adieu Herr Leutnant...

Cu priviri posomorâte, îl urmărim pe preot care face mișcări de înot, întins pe burtă, în praf. Nici unul nu are putere să l ajute. Întreaga atenție ne e îndreptată spre noi înșine.
— Apă! strigă acesta. Râde dement, aruncându și praf roșu în cap, ca și cum s ar împroșca cu apă.
— Să i crăpăm țeasta, sugerează Heide, răgușit, ridicând mitraliera ca pe o măciucă.
— Lasă l în pace, tună Bătrânul, ștergându și fața arsă de soare cu voalul care i atârnă de pe casca sa tropicală.
Soarele e necruțător. Ai impresia că ți fierbe și măduva din oase. Doi cincisutiști încep să se păruiască. Înainte de a apuca să i despărțim, unul îi spintecase celuilalt stomacul cu baioneta. Măruntaiele i se revarsă afară și muștele albastre verzui roiesc în jurul unui ospăț.
Sanitarul îl scapă din chinuri pe omul rănit mortal.
Nu e permis, firește, să i administrezi cuiva lovitura de grație. Însă aici e necesar. Bătrânul nu prea știe ce să i facă ucigașului. E un fost Stabsfeldwebel. Convenim asupra unui verdict de nebunie trecătoare și uităm întâmplarea.
Preotul a dispărut. Băgăm de seamă numai atunci când Bătrânul întreabă de el. Doi inși sunt trimiși înapoi să l aducă. E nevoie de amenințări cu Procedura de urgență și de automatul Bătrânului ca să i determinăm să plece.
Târziu, în noapte, se întorc. Trântesc furioși leșul preotului la picioarele Bătrânului.
— E, în sfârșit, în siguranță, în sânul lui Avraam! mormăie Tango, dansând în nisip.
— Vai, sărmanul om! Ce păcat că a trebuit să moară tocmai în mijlocul încercării la care l a supus Dumnezeu, oftează Porta, simulând părerea de rău.
Formația e din nou pe drum, cu Stoiko și Bătrânul în frunte. Spinarea lată, gri verzuie a Micuțului e tot în fața mea. Nu văd nimic dincolo de el. Umerii i se leagănă în mers, precum cocoașele unei cămile. Spinarea i se încovoaie sub greutatea mitralierei grele. Mai demult, singura armă pe care un soldat trebuia s o care era o pușcă, dar uită te la noi, soldații actualului război mondial. Puști mitraliere, afeturi, tambururi de rezervă, tambururi duble, pistol, pistol automat, stație radio, muniție o grămadă, echipament de semnalizare, și apoi efectele personale. Singura pe care am aruncat o e masca de gaze. Nu fiindcă ar fi fost din cale afară de grea, dar cutia ei e bună să ți ții în ea tot felul de mărunțișuri: țigări, chibrituri și alte chestii din astea. Dacă se vor porni să folosească gaze pe neașteptate, războiul se va sfârși brusc. Foarte puțini soldați și au mai păstrat masca. Jumătate din Europa e presărată cu măști de gaze nedorite.
Deșertul pietros pare fără margini. Bolovani în stânga, bolovani în dreapta. Cât vedem cu ochii în fața noastră, o mare nesfârșită de pietriș roșu ca tăciunii iadului. Soarele prăjește pietrele, care degajă o dogoare aidoma respirației dintr o gură de furnal. Noaptea e un frig cumplit, de ne clănțăne dinții. Pe aici nu zboară păsări. Le întâlnim la tot pasul hoiturile uscate de soare, cu aripile desfăcute.
— Oare ce le omoară? întreabă Porta, împingând cu țeava automatului hoitul unei păsări negre.
— Ciuma. Ciuma păsărilor, spune Heide care, ca de obicei, e surprinzător de bine informat. Þineți vă departe de ele. O poate lua și omul.
Precipitat, Porta își freacă țeava automatului în praful roșu.
— Ciumă? Doamne, ăsta i un lucru scârbos, face Micuțul răgușit, privind împrejur la puzderia de păsări moarte. Război și mizerie. Astea s treburile în care se curăță majoritatea speței umane.
— Poți trece și prin ciumă și prin război dacă te obișnuiești să trăiești în rahat, râde Porta, obosit, făcându și vânt cu jobenul său galben.
Cădem într un somn frate cu moartea. Un cincisutist se omoară cu o grenadă de mână. E o priveliște îngrozitoare. Măruntaie împroșcate peste tot. Acest lucru ne dă pentru un timp subiect de vorbă.
Micuțul e convins c o să găsim apă. Se jură c o poate adulmeca și freacă aerul între degetul gros și arătător.
— E umezeală în aer, declară el, plin de sine.
Mai mai să ne luăm la bătaie din cauza acestei afirmații.
Porta găsește o mână de melci galben maronii, pe jumătate morți. Au un gust acceptabil. Trebuie doar să i înghiți repede. Întreaga formație se târăște în patru labe căutând melci, până când Micuțul strică treaba, întrebându l pe Heide dacă melcii sunt purtători de ciumă păsărească.
Vomităm cu toții. Numai Porta, indiferent, adună melcii de la cei care nu i mai pot mânca. După ce i aruncă în aer, îi prinde în gură și i înghite ca o barză care înghite broaște. Îi poți vedea alunecând de a lungul gâtlejului său lung și subțire.
Eu nu pot înghiți decât cinci. Al șaselea începe să mi se plimbe prin gură și sunt nevoit să l scuip.
Ciudat, melcii par să ne mai potolească setea. Ne simțim ceva mai bine și ne continuăm drumul.
Stoiko ne conduce printr o trecătoare dintre creste. Pereții de granit se înalță deasupra noastră de ambele părți. Cerul senin, cu soarele său dogorâtor, nu mai e decât o fâșie îngustă, departe, deasupra capetelor noastre.
— Doamne, mărșăluim într un mormânt, geme Gregor, sfârșit. E în pragul deznădejdii.
N ajută nici conversația pe care o începe Porta despre mașinile Ferrari.
— Și cum zici că arată Mercedes Benz ul cu înaltă compresie pentru curse? îl întreb. Aveai și tu cu generalul tău așa ceva în care să vă plimbați?
Gregor se uita la mine cu o privire stinsă. Și a pierdut tot interesul pentru mașinile de curse. Nu reușim să l înviorăm nici măcar atunci când îi cerem să ne descrie cutia de viteze din porțelan Meissen a generalului său, asta fiind de obicei cheița magică.
În cursul zilei, ieșim din trecătoare și ne trezim din nou în fața întinderii bolovănoase. Suntem bucuroși că am scăpat de întunecimea apăsătoare.
Heide le a văzut primul. Schelete. Sute de schelete. Oase care strălucesc, albe, în verdele cactușilor. Sunt și oase de măgar. De jur împrejur zace echipament împrăștiat. Unele dintre schelete mai poartă căști de oțel. Majoritatea sunt bulgari, dar zărim și câțiva bersaglieri italieni. Îi recunoaștem după căștile împodobite cu pene.
— Sfântă Maria, ce a fost pe aici? întreabă Barcelona, neliniștit.
— Numai Dumnezeu știe, răspunde Bătrânul. Partizani, probabil, și se poate să nici nu fie prea mult de atunci. Pe aici, soarele, vântul și seceta fac urgent dintr un cadavru un schelet.
— Și furnicile, adaugă Porta.
Regimul nostru devine ciudat și variat. Legionarul găsește câțiva gândaci învârtindu se în jurul scheletelor. Sunt mari și grași și au un gust minunat.
— În deșert, obișnuiam să i halim, explică el, rupând unul.
După amiază, târziu, ne târâm într un sat unde, de asemenea, peste tot sunt schelete, dar aici s a dat o luptă.
În piață, spânzură un șir întreg de schelete. Îmbrăcămintea le ține întregi.
Porta și Micuțul dispar între ruine. Nu putem să ne credem ochilor când îi vedem apărând cu un burduf plin cu apă.
Bătrânul e nevoit să ne țină la distanță cu automatul. Suntem ca animalele sălbatice și nu ne liniștim decât atunci când e nevoit să împuște un fost locotenent care refuză să i asculte ordinele.
Corpul însângerat ne încremenește. A înnebunit Bătrânul? De obicei e în stare să mențină disciplina și fără să folosească arma. Își învârtește automatul în semicerc.
— În formație, nenorociților! Mai vrea careva un bilet în rai?
Îmbrâncindu ne și mârâind ca niște câini turbați, intrăm în rând.
Porta îi întinde burduful Bătrânului. Ne umplem bidoanele pe rând și burduful se golește.
În ciuda avertismentelor Bătrânului, ne bem pe loc întreaga rație. Apa are un gust oribil, dar nu ne pasă. Ne mai astâmpără setea o vreme.
Porta e atât de fericit încât își scoate flautul din carâmbul cizmei și cântă.
În umbra spânzurătorilor în care atârnă mulțimea de schelete, care zornăie și se leagănă, cântăm cu toții, laolaltă:

Germanie, nobilă casă,
Atârnă stindardele însângerate.
Lasă le să fluture și să se întindă,
Dumnezeu e cu noi pe soare și furtună.

Ni se face foarte rău din cauza apei. Oamenii se cufuresc peste tot, cu pantalonii în vine.
— Dezinterie, comentează doctorul.
Șase inși au murit deja. Noi, ceilalți, zăcem întinși câteva zile, în vreme ce temperatura ne răvășește trupurile. Doctorul ne dă ce are la dispoziție. Încet încet, ne revenim.
Porta a găsit din nou apă. De data asta, doctorul insistă s o fierbem. Nu e prea multă, dar ne e de folos.
— Ați văzut? Ce v am zis eu? N am găsit apă? rânjește Micuțul, triumfător.
Primul care i a văzut pe cei doi a fost Bivolul. Aproape că ne am lovit nas în nas. Lucru ciudat, dar n au băgat de seamă prezența noastră.
Îi urmărim tăcuți. Se mișcă sprinteni, părând să aibă o treabă importantă.
Mărșăluim toată noaptea. Luna își trimite lumina palidă asupra pustiului bolovănos. Undeva urlă un câine. Unde sunt câini trebuie să fie și apă, și, în general, oameni.
Casa e de fapt o cocioabă aruncată pe o creastă, gata să se prăvale, în orice clipă, în hăul de dedesubt. Cei doi indivizi grăbiți dispar în spatele ei.
Porta și cu mine ne strecurăm în urma lor. Grupa se desfășoară. Mitraliera grea e instalată îndărătul unei stânci. În noaptea care freamătă de încordare, nu se aude nici un zgomot. Cei doi, parcă au fost înghițiți de creste. Luăm poziție în spatele unui balot de paie, care ar trebui să ne protejeze de gloanțe.
Se aud parcă niște bătăi într o ușă, și noaptea e sfâșiată de o voce aspră.
— Delco! Olia! Aveți musafiri! Ieșiți afară și întâmpinați ne!
Nici o replică. Doar fluieratul înăbușit al vântului nocturn și un zgomot de lemn crăpat sub lovitura unui pat de armă.
— Afară, porcilor! Nu vă puteți ascunde de judecata noastră.
— Judecata nocturnă, șoptește Porta, chicotind.
Cei doi năvălesc în cocioabă. Cizme țintuite răsună crunt. Pasul călăilor.
— Delco și Olia! Ieșiți și apărați vă, trădători nenorociți! Prietenii voștri germani nu mai sunt aici să vă apere.
— Se mai înșală omul! șoptește Porta, mângâindu și tandru automatul. Moartea vine cel mai adesea ca urmare a unei erori!
Îndărătul geamurilor înguste pâlpâie ceva ca o lumină, aruncând umbre prelungi. Îl putem vedea limpede pe cel care o ține.
— Ce țintă perfectă, spune Porta, ridicând automatul! Crezi că nimeresc punctul negru?
— Arde i, șoptesc, cu respirația tăiată.
— Niet, rânjește Porta. Stai să aflăm ce au de gând candidații ăștia la călătoria verticală înainte de a le vărsa creierii. Nu s decât niște momâi, nimic altceva.
O lumânare lungă și subțire începe să ardă obosită. Într un colț, pe un pat scund, stau oameni lipiți de perete. O femeie tânără, un bărbat și un copil de vreo cinci ani.
— Iată i pe Olia și pe Delco, șoptește Porta. Trădători, dar depinde, bineînțeles, din care parte privești lucrurile. Cunosc o grămadă de trădători cumsecade care sunt de departe mai cinstiți decât naționaliștii ăștia de ultimă oră. Își pune o țigară în gură.
— Doar n o s o aprinzi acum, fac eu, îngrozit.
Porta mă privește disprețuitor, scoate o scânteie din tăișul unei lame de ras, suflă într o cârpă arsă și și aprinde țigara de la jar. „Bricheta" rusească e făcută pentru fumatul în război pe timp de noapte. Primitivă ca și poporul care a inventat o, dar fără vreo flacără care să te dea de gol.
Suflă fumul, ținând țigara în căușul palmei, ca să nu poată fi văzută bobița de jar.
— O distracție cere și un fum, șoptește el.
Omul din interior râde mulțumit.
— De ce n ați deschis ușa? De ce a fost nevoie s o spargem? Vino ncoa, Liuco! Toată familia i adunată, dar, la vederea noastră, le a pierit graiul de bucurie. Râde zgomotos și prelung.
Liuco, tovarășul său, care stătea în cadrul unei uși înguste din capătul colibei, intră cu pași apăsați. Un țigaret îi joacă între dinți. Râde parcă ar cârâi, ciudat și sec. Doar călăii mai râd așa când povestesc despre câte o execuție deosebită.
— Aveți ceva șnaps? întreabă, deschizând ușile dulapurilor și aruncând pe podea oale și crătiți. Ustensilele sărăcăcioase de bucătărie se fac țăndări pe podeaua de piatră.
— Ce... ce vreți? bâiguie bătrânul de pe pat, cu o voce tremurătoare. Întreaga încăpere miroase a groază.
— Să stăm nițel de vorbă cu tine, dragă Delco. Să vorbim în nemțește sau poate preferi limba noastră? Hai să vorbim nemțește. Precis ți ai uitat limba maternă după atâția ani petrecuți cu prietenii tăi germani!
— N am nimic de a face cu nemții, se apără Delco. Dacă aș fi avut, crezi că aș mai fi locuit aici?
— Delco dragă, ce prostie! Știm totul despre tine. Te ai lovit cumva la cap de ți ai afectat memoria în halul ăsta? Nu ți mai aduci aminte de Peter, de Pone, de Ilieco? De frate miu?
— Nu știu despre ce vorbești. Știu ce i s a întâmplat fratelui tău, dar n am nici un amestec.
— Pierderea memoriei! Un caz elocvent, face omul cu țigaretul și cu râsetul acela uscat. A dibuit o sticlă de șliboviță și o golește pe jumătate înainte de a o pasa tovarășului său.
— Se pare că e contagioasă. Nimeni nu și mai amintește nimic. Boala se pare că i foarte răspândită în vreme de război. Dar tu, Olia, te ai contaminat și tu de amnezie?
Femeia nu i răspunde. Din ochii ei larg deschiși răzbate groaza. Îl ține pe băiat strâns lipit de ea.
— Aerul uscat de prin partea locului face gândurile atât de ușoare, încât, până la urmă, zboară și se duc, râde omul cu țigaretul, după care sloboade o râgâitură sonoră.
— De ce dați buzna aici la miezul nopții și spargeți ușa? De ce nu veniți ziua, ca niște oameni cinstiți?
— Delco, Delco, ți am simțit lipsa atât de tare încât, pur și simplu, n am mai avut stare când am aflat unde ești. Prietenii tăi, nemții, au fost destul de amabili și ne au ajutat. Știi că și noi facem nițică treabă pentru ei. Sau poate nu știi? Sunt foarte mulțumiți de tine și de Olia. SD Obersturmführer Schandt ne a cerut în mod special să vă vizităm și să avem grijă de voi. Și iată ne, am venit. (Aruncă o privire prin camera sărăcăcioasă.) Locuința voastră de la Sofia era mult mai drăguță. Omul cu țigaretul râde sinistru și atonal, parcă ar scârțâi o spânzurătoare în bătaia vântului.
Tovarășul său cântă încet:

Wenn was nicht klappt, dann sag ich unverhohlen,
Wie man so sagt: „Die Heimat hat'sbefohlen"
Es ist so schön gar keine Schuld zu kennen
und sich nur einfach ein Soldat zu nennen

Se urcă gălăgioși pe masă și dau din picioare. Cizmele lor de călărie, lustruite, sclipesc în lumina candelei. Au ceva amenințător în ele. Ãștia doi sunt niște soldați și totuși lasă impresia că ar fi pe jumătate civili.
— Nu vă plictisiți aici, în munți? întreabă răutăcios omul cu țigaretul. Numai între scorpioni, șerpi și ciupitori din alea mici și roșii care să vă țină tovărășie?
Cu degete tremurânde, tânăra femeie își încheie rochia de noapte până la gât. Băiețelul se lipește mai strâns de maică sa. Nu pricepe limba germană, dar simte încordarea din aer.
Omul cu țigaretul ia o chitară din perete, se urcă din nou pe masă și începe să zdrăngăne.
— Þineți și seri muzicale pe aici? Scoate de pe corzi câteva acorduri aspre și disonante.
Mica familie se înghesuie mai tare în perete, ca și cum ar spera că acesta i va înghiți. Fețele le sunt doar niște pete palide. Greierii cântă asurzitor, înecând aproape sunetele turbate ale chitarei.
Mă uit la Porta, nesigur, și ridic automatul.
— Încă nu, șoptește, dând din cap. Încă nu i treaba noastră. Asta i o chestie între greci și bulgari. Dacă se întâmplă ceva ilegal, atunci intervenim. O să ne ocupăm de situație în locul poliției, care nu i cu noi în momentul de față.
Zâmbesc obosit și mi doresc să fiu oriunde, numai aici nu.
În interiorul colibei, vânătorii triumfă. Prada lor e încolțită. Băiatul își lipește capul ciufulit de pieptul tatălui.
— De ce ați trecut de partea diavolilor ălora bruni? întreabă șeful.
— Pentru că au crezut că e în folosul lor, e limpede, zice omul cu țigaretul râzând. (Își apucă încet carabina de pe umăr, o dezasigură cu zgomot și scoate din buzunar o șină cu gloanțe. Le expune la lumină. Cele șase gloanțe strălucesc ca aurul.) Drăguțe, așa i? șoptește el. Gloanțe nemțești! (Scoate unul de pe șină și l cercetează atent.) Sunt nou nouțe. Făcute la Bamberg, în 1943, și cred că au numele voastre pe ele.
Olia plânge încet.
— V am căutat multă vreme, zice șeful, cu răceală. Nu v am dat de urmă decât după ce am întrebat de voi pe la prietenii voștri nemți. Și acu' am venit!
— Și nu păreți din cale afară de fericiți că ne vedeți. (Omul cu țigaretul râde.) Ați fost condamnați la moarte! V ați trădat poporul și noi am venit să executăm sentința.
— N am trădat pe nimeni, strigă Delco, sălbatic, luându și nevasta sub braț. Þara noastră e aliată Germaniei. Armata noastră se bate în Soviete. Eu sunt polițist bulgar.
— Delco, pricepi atât de puțin. Ai fost polițist, sărmană unealtă a regaliștilor ce ești. Poporul bulgar nu vrea să lupte pentru rege și vasalii săi fasciști, împotriva marii noastre surori, Uniunea Sovietică.
— Regele a poruncit să ne luptăm cu sovieticii, strigă Delco, disperat.
Cele două țevi de carabină se ridică încet, până când sunt îndreptate exact înspre el. Omul cu țigaretul scoate un râs fără nici o urmă de amuzament în el.
— Cât de proști sunt oamenii, oftează. Pur și simplu nu vor să priceapă.
Olia scoate un țipăt sfâșietor și și ascunde fața în palme. Delco încearcă să se ridice în picioare, dar cade înapoi, disperat. E pus în fața inevitabilului. Băiețelul pare că se face mai mic, înghesuindu se între părinții îngroziți. Cu ochii negri, se uită la musafirii ăștia înfricoșători care au apărut brusc din noapte.
În cameră domnește tăcerea morții.
Omul cu țigaretul zdrăngăne, visător, la chitară. Brusc, o azvârle cât colo. Corzile vibrează și plesnesc. Râde zgomotos.
Două împușcături trosnesc aproape simultan.
Olia alunecă încet de pe pat, cu fața încă îngropată în palme. Delco se ridică pe jumătate, apoi cade de a curmezișul patului, agățându se de pernă. Corpul i se contorsionează și devine inert.
În clipa imediat următoare împușcăturilor, în încăpere se lasă o liniște stranie. Cei doi călăi rămân câteva minute așezați țeapăn pe masă.
O chemare de pasăre, lungă și ascuțită, vine dinspre grupul nostru. Porta le dă de știre cu un cârâii de corb, că suntem în regulă.
— De ce nu i ai chemat și pe ei? întreb, în șoaptă.
— Niet, Bătrânul ar fi stricat ultimul act și nu cred că bunului nostru Dumnezeu german i ar fi plăcut. Porta râde cu răutate.
— Ce facem, intrăm?
— Nu, nu! Lasă i să se mai distreze puțin. Rahații!
Cei doi călăi încă mai stau așezați pe masă și privesc la băiat. Acesta mângâie drăgăstos părul tatălui.
— Mă împușcați și pe mine? Acum am rămas singur.
Călăii se uită întrebător unul la altul. Omul cu țigara ridică arma.
— Nu, șuieră șeful, lovindu l peste mână.
— De ce nu? face celălalt, surprins. Așa i trebuie micului trădător.
Îmi pregătesc o grenadă. Dacă l omoară pe puști, o arunc. Sunt atât de furios, încât mă trec fiori.
— Tăticule, mămico, am rămas singur. Unde o să mă duc?
Vocea micuțului tremură. Se vede că e pe cale să izbucnească în plâns. Războiul ăsta „mare" i a călit pe copii într un mod neobișnuit. Chipul brutal al morții a devenit pentru ei o imagine comună.
Călăii sar sprinteni de pe masă. Omul cu țigaretul râde, apucându se din nou să răscolească șifonierele să vadă dacă nu dă peste ceva ce i ar putea folosi. Examinează cadavrele cu țeava carabinei.
Olia încă mai respiră. Îi proptește gura țevii în ceafă. Trosnește o împușcătură. Þeasta explodează. Bucăți de os și de creier împroșcă încăperea.
Porta mă privește. Nu spunem nimic, dar ne înțelegem asupra a ceea ce e de făcut.
Părăsesc gălăgioși coliba.
Un cățel mic și alb apare sprinten de după colț. Omul cu țigaretul îl omoară cu câteva lovituri de pat de pușcă, iar cu un șut îi proiectează corpul în colibă.
— Ar fi mai bine să omorâm copilul, zice el, după ce au mers o bucată de drum. Dacă vin nemții, ne poate identifica.
— Ai dreptate, spune șeful, du te și fă o!
Omul cu țigaretul râde sec și sacadat. Râsul i se frânge într o horcăitură în clipa în care mai mai că se ciocnește de țevile automatelor noastre.
— Hai noroc! zice Porta amabil, ducând mâna la jobenul său galben.
— Ooo, exclamă uimit omul cu țigaretul.
— Booo! râde Porta.
— Avem Ausweis, zice șeful, neliniștit. Suntem în, slujba SD ului.
— Aveți pe dracu, răspunde Porta, brutal, izbindu l fără avertisment cu automatul peste față. Cătarea îi sfâșie obrazul.
Îmi înfund arma în plexul omului cu țigaretul și trag piedica de siguranță.
— Ușurel, amice, sau îți zbor măruntaiele prin spinare.
Ca toți ucigașii, și el e îngrozit de moarte.
— Ce aveți de gând? întreabă șeful, ștergându și sângele de pe față.
— Ghici, răspunde Porta, aspru.
— Să i spunem?
Porta îl scuipă în față pe șef.
— Zici că aveți Ausweis! Zici că sunteți în slujba SD ului! Zici că sunteți prietenii noștri, așa i?
— Bineînțeles că suntem, se grăbește să răspundă omul cu țigaretul. În ochii săi se citește panică și groază.
— Așa, așa! face Porta, cu un rânjet teribil. Erați prieteni și cu decedații ăia doi dinăuntru?
— Erau trădători, zice șeful. Comuniști, spioni sovietici.
Porta fluieră, surprins:
— Și voi doi le ați luat piuitul? Îmi pare rău, puișorilor, nu ține. V am urmărit toată noaptea. Un lucru: voi doi vă pricepeți să creați o scenă de execuție interesantă, dramatică. O să primiți de la un critic cinci stele pentru lucrul ăsta.
— N am făcut decât să executăm ordinele, se precipită, neliniștit, omul cu țigaretul.
— Ordinele? șuieră Porta. Și coaiele tot din ordin le purtați, așa i? Uite ce i, copilași, noi suntem plătiți ca să ucidem. Plătiți de către statul german. Ne au dat pentru asta grade pe mânecă și tinichele pe piept. Suntem buni în meseria asta, pricepeți? Așadar, în general, o facem doar pentru bani, dar voi, băieți, sunteți SD iști și sunteți prietenii noștri. Așa că de dragul vostru o vom face pe degeaba. O să vi se zboare mațele gratis. Și încă de către niște experți!
Auzim călcaturi de cizme și zornăituri de echipament venind dinspre cărare. E grupa, cu Bătrânul în frunte. Îi arunc o privire scurtă lui Porta. Dă încet din cap.
— Roiu, prieteni, le spune celor doi călăi. Dacă fugiți mâncând pământul, încă vă mai puteți salva.
Pentru o clipă, nu par să priceapă ce le am spus. Figurile noastre sunt prietenoase. Părem că le vrem binele. Se răsucesc fulgerător pe călcâie și o șterg cât pot de iute.
— Salutare, băieți, strigă Porta, ducând mâna la jobenul său galben.
Automatele noastre scuipă foc. Cei doi se prăbușesc și se rostogolesc pe cărare în jos.
— Ce dracu se ntâmplă, strigă Bătrânul, din urma noastră. (Vede cadavrele.) Ce i asta? întreabă, amenințător.
— Câțiva păgâni, rânjește Porta. Tocmai au asasinat un bărbat și o femeie. Le am poruncit să se oprrească, dar n au vrut. Au fugit și noi am deschis focul, conform regulamentului.
Bătrânul ne cercetează, bănuitor.
— Dacă ați aranjat o "încercare de evadare", vă paște procedura de urgență!
Micuțul apare, cu un râs scurt, și ne arată trei dinți de aur.
— I ați aranjat cum trebuie, băieți. Aproape că i ați tăiat în două. Trebuie că erau nebuni de legat de au încercat s o șteargă.
Băiatul încă mai stă lângă trupul tatălui său mort, mângâindu i părul. Mâinile îi sunt acoperite de sânge.
— Acum sunt singur. Unde să mă duc? repetă el automat, încremenit.
Bătrânul îl ia și l mângâie.
— O să vii cu noi!
Pe părinți îi îngropăm în spatele casei, apoi controlăm prin cocioabă, dar nu găsim nimic. Nici apă nu e multă. Două burdufuri, pe jumătate goale.
— Trebuie să fi luat apa de pe undeva, face gânditor Legionarul și continuă căutarea.
Încercăm să l întrebăm pe băiat, dar acesta e ca paralizat și repetă întruna: „Acum sunt singur. Unde să mă duc?"
Ajungem din nou la întinderile dezolante de stânci și grohotiș. Într un fel de poiană, dăm peste cadavrele a cinci soldați bulgari. Când le atingem, se fărâmițează.
— Setea, face Bătrânul, laconic.
— Mai degrabă dezertori. Obosiți de război și de tot rahatul, e de părere Porta.
Micuțul caută dinți de aur. Nu găsește.
— Hai să mergem, strigă Bivolul, disperat. În ultima vreme slăbise considerabil.
Doctorul le dă roată.
— Isprăviți! Isprăviți! murmură acesta.
Suntem epuizați de sete și nu putem mărșălui decât câțiva kilometri dintr odată. După fiecare pauză, e nevoie de paturi de armă ca să ne punem din nou în mișcare.
Un cincisutist e înțepat de un scorpion și moare în convulsii groaznice. Stăm înspăimântați în jurul lui și l privim cum moare.
În timpul unei pauze din ziua a patra, suntem speriați de o împușcătură de pistol. S a împușcat sanitarul. Zace cu capul într o baltă de sânge. Muștele albastre au acceptat deja invitația la cină.
— Asta i o soluție, zice Gregor, cu o voce morbidă.
— Fără prostii acum, șoptește răgușit Bătrânul.
Nu ne putem aduna forțele ca să l îngropăm pe sanitar. Furnicile roșii își iau imediat în primire sarcina și l vor curăța în curând. În câteva zile, rămân doar o uniformă și un schelet. Îi înfigem carabina cu țeava în pământ, după ce i am scos închizătorul, și i așezăm o cască în vârf.
— Hai mai departe, mormăie Barcelona. Folosește o pușcă drept cârjă. Un picior îi e teribil de umflat și emană un miros de carne putredă.
După amiază se iscă o gâlceavă între Micuțul și fostul colonel. Arată ca niște păsări care stau gata să se încaiere.
Colonelul trage. Glonțul șterge beregata Micuțului. Legionarul își ridică automatul și l doboară pe colonel, apoi se așază tăcut, ca și când nimic nu s ar fi întâmplat.
Colonelul cade în genunchi, ținându se cu mâinile de stomac. Sângele îi șiroiește printre degete.
— Ucigașilor! Horcăie și se prăbușește înainte.
Brusc, băiețelul începe să râdă. Un râs ascuțit și penetrant. Pentru o clipă, îl privim surprinși. Apoi ne punem și noi pe râs.
Colonelul își ridică privirea. Are fața schimonosită și nouă ni se pare că seamănă cu un clovn de la circ.
Râdem croncănitor, ca o grămadă de ciori maniace. Bătrânul e singurul care nu râde. Îl privește pe colonelul mort, ca și cum n ar pricepe ce se întâmplă.
— Generalul a murit în zori! urlă Bivolul nebunește și dă un șut în capul colonelului.
Nu vom ști niciodată cine i a tăiat capul. Tango e pe cale să l proiecteze cu un șut, când o rafală de automat se înfige înaintea picioarelor sale.
— Ajunge, șuieră Bătrânul, vârându și un încărcător plin în automat.
Ne revenim și cădem la pământ, care pe unde apucăm. Când Bătrânul ne zorește din nou, patru dintre noi mor ca în somn.
Ne simțim picioarele ca și cum am umbla pe cioburi de sticlă. După amiază, dăm peste un cactus al cărui suc e bun de băut. Legionarul știe treaba asta de pe vremea când era „șobolan al deșertului". Ne simțim atât de împrospătați încât mai mărșăluirăm vreo zece kilometri înainte de a ne odihni din nou.
Porta mărșăluiește în fața mea, mormăind ca pentru sine.
— Rața trebuie lăsată întotdeauna să atârne. Jumulirea penelor trebuie făcută cu mare grijă. Pielea nu trebuie găurită în nici un caz. Aripile pot fi tăiate. Capului, îngăduiți i să rămână și el. Pipota trebuie scoasă, pentru că orătăniile mai au obiceiul de a se umple cu nisip și aceasta crănțăne între dinți când mănânci, dar restul trebuie lăsat înăuntru, în pasăre. Apoi, legi o felie subțire de slănină în jurul dihaniei. Nițică sare și piper și, pe urmă, o azvârli în cuptor. Dar, pe sfânta Elisabeta, fă orice, numai n o lăsa acolo mai mult de opt minute. Sosul trebuie subțiat atent doar cu un strop de apă. Coniacul trebuie lăsat să se ardă. Coniacul ars și cu untul îi dau arătării aroma ei adevărată.
Un timp își continuă drumul în tăcere. Apoi se linge pe buze și își ridică privirea spre soarele arzător.
Mărșăluiește și vorbește de parcă ar fi absolut singur.
— Sper că iepurele a fost lăsat să se îmbibe cel puțin două ore în rachiu și n vin roșu. Cepele le punem în unt. Opt sute grame de carne de porc, tăiată felii groase, trebuie fiartă ușor. Și, hop, iese la suprafață lighioana noastră cea iute de picior. Rotiți l cu gingășie ca să se rumenească peste tot. Mai apoi presărați pe corpul delict o mână de făină. Totul trebuie lăsat să se prăjească nițel. Trei pahare de vin roșu, puțină supă, un cățel de usturoi pisat și, dacă nu vreți să atrageți asupra capetelor voastre mânia Maicii Preciste din Kazan, nu uitați sarea și piperul. Acum lăsați alergătorul să se perpelească în cuptor vreo oră, timp în care pregătiți verdețurile. Un chil de bureți, tocați atât de mărunt de parcă ar urma să fie presărați pe sânii delicați ai unei tinere fecioare. La asta adăugați niște măceșe tocate mărunt. Mai apoi, se prepară cepele rumenite. Înlăturăm coaja de pe opt roșii fără sămânță și le stoarcem bine. Un mic rozmarin în vârf și ne alegem vinul. Pentru desert, aș alege Hamantaschen, pe care jidanul îl savurează la marea sărbătoare de Purim.
— Ce naiba, delirezi? îl întreb, uimit.
— Îmi fixam numai un ospăț pentru propria mi pomană în binecunoscuta mea bucătărie.
— Taci din gură, te rog, spune Gregor, cu vocea înecată în lacrimi. Mai am puțin și crăp de foame.
— Dacă om ajunge vreodată p acasă, spune Porta, oprindu se o clipă, vă recomand o mâncare de păstrăv în sos cu unt, sau poate nisetru, dar aveți grijă ca peștele să fie servit veritabil. Pentru felul doi, nu veți fi dezamăgiți dacă veți alege o musaca de miel, gătită în stil franțuzesc. Asta însă trebuie servită din străchini de lut. Între aceste feluri, puteți încerca și niște melci burgunzi, în suc propriu. Ãștia măresc pofta de mâncare. Dacă vă hotărâți asupra mielului, atunci trebuie să încheiați masa, se înțelege, cu creveți prăjiți.
— Încă o vorbă și ți zbor blestematele tale de fălci, urlă Bătrânul, îndreptându și pistolul mitralieră către Porta, care e tocmai pe cale să explice care fel de vin l ar alege pentru meniul recomandat de el și de ce.
Ne reperează un Fieseier Storch . Pilotul ne dă ocol de câteva ori. Stăm împrăștiați pe culmea platoului, într o stare de epuizare totală.
Bătrânul trage cu toată muniția noastră de semnalizare.
Câteva ore mai târziu, Storchul e înapoi. Ne aruncă burdufuri cu apă.
În ziua următoare, eram destul de înzdrăveniți ca să ne continuăm marșul.
Ne găsește o coloană blindată. De abia mai suntem în stare să ne suim în camionete, care ne duc spre Corint. Petrecem câteva zile în infirmerie. Băiețelul e preluat de autoritățile grecești. Nu vom afla niciodată ce s a întâmplat cu el. Grupa noastră s a oferit să l adopte, dar NSFO respinge ideea, cu dispreț. Să adoptăm un Untermensch? Nu e permis.




„Odată ce ai executat un ordin pentru SD ești legat de noi pentr totdeauna. Ai priceput? Pentru totdeauna... Nimeni nu părăsește viu Serviciile de Securitate"
SD — Obergruppenführer Heydrich către
SS Hauptsturmführer Alfred Naujock,
aprilie 1936 ;

Ceasul arată puțin după ora unsprezece, într o dimineață călduroasă de duminică a anului 1944.
Străzile orașului Essen sunt pustii. A fost dată alarma. Toată lumea e în adăposturi. Nu, nu toată lumea! Din Rottstrasse își face apariția o patrulă SD în uniforme de culoarea șoarecelui, cu capete de mort argintii sclipind pe caschete. În fața lor, merg doi puști de treisprezece ani, cu mâinile împreunate la ceafă.
Patrula o cotește pe Kreuzekirch Strasse. Puțin mai jos, de a lungul străzii, intră într o curte bombardată.
— Treceți acolo! comandă Unterscharführerul SD, arătând cu țeava automatului spre un zid înnegrit de funingine.
Puștanii trec la perete și se postează cu spatele la el. Își coboară mâinile. Ochii, adânc înfundați în orbitele scheletice, privesc îngroziți. Amândoi sunt mici și din cale afară de slabi.
— Fața la perete, țipă Unterscharführerul cu o voce ascuțită și penetrantă. Mâinile la ceafă!
SD iștii fac câțiva pași înapoi și și ridică automatele.
Puștii încep să plângă. Se lipesc de zidul negru, ca și cum ar aștepta ajutor de acolo.
— Opriți, strigă deodată o voce.
Un civil bine îmbrăcat se apropie grăbit.
— Ce cauți aici? întreabă Scharführerul, coborând încet țeava automatului.
— Sunteți nebuni? Nu puteți împușca copiii, pur și simplu.
— Nu putem, ai? Putem, ba chiar mai mult decât atât.
— Dar nu sunt decât niște copii! zice civilul, pe un ton stăruitor.
— Nu mă mai freca la cap, răspunde Scharführerul. În timpul unui raid aerian, jaful se pedepsește, pe loc, cu moartea. Nu mi pasă nici dacă sunt copii de țâță.
— Sunt profesorul Kuhlmann, Oberstabsarzt și Supraintendent al Spitalului auxiliar nr. 9 de aici, din Essen.
— Ia te uită, rânjește Scharführerul, privindu și oamenii. Nici unul dintre noi nu i beteag în clipa asta, doctore.
— Vă interzic să i împușcați pe copiii ăștia! M ai înțeles, Herr Scharführer?
— Lasă l pe „Herr" la o parte, răspunde Scharführerul, în timp ce un licăr periculos îi apare în ochi. Își ridică automatul și i vâră țeava în stomacul profesorului. Acum, ascultă mă, prăpăditule! Pentru mine nu ești decât un civilaș tâmpit, așa că ți ordon s o ștergi de aici, și repede!
— Îți poruncesc să le dai drumul copiilor ăstora, strigă profesorul, înroșindu se.
— Număr până la trei, șuieră Scharführerul. Dacă nu dispari până atunci, o să le ții tovărășie. Unu...
Profesorul se dă înapoi încet, pas cu pas:
Scharführerul zâmbește mulțumit și și concentrează din nou atenția asupra celor doi copii de la zid. Trupurile lor plăpânde tremură în spasme convulsive.
— Foc! strigă el. Ecoul comenzii răsuflă prin curte.
Cinci pistoale mitralieră latră.
Puștii se prăbușesc. Sub ei, se formează o baltă de sânge, care se întinde pe betonul curții.
Profesorul fuge din locul ăsta, astupându și urechile cu mâinile.
SD iștii își aruncă nonșalant automatele pe umăr și ies zgomotoși din curte. N au făcut decât să execute ordinul:


PURICII

Două corpuri se leagănă încet, încolo și ncoace, în adierea călduță. Bârne uscate trosnesc.
Plutonul doi șade sub spânzurătoare, jucând zaruri. Micuțul privește îngrijorat în sus.
— Sper că prăpădiții ăia doi n or să ne cadă în cap pe neașteptate.
Nici unul dintre noi nu știe cine i a spânzurat pe generalul german și pe femeia căpitan rusoaică. Toți și totul a fost ucis în acest sat. Până și câinii, și pisicile. Compania a fost trimisă încoace pentru o operațiune de „măturare", dar în dimineața asta, când am ajuns, satul era deja un sat fantomă.
Cadavrele începuseră să miroasă din cauza căldurii.
În dosul clădirii școlii a fost ridicată o spânzurătoare, de care atârnă doi partizani și un SS ist din Divizia musulmană. Musulmanul mai are încă pe cap fesul său cenușiu. De crengile copacilor din pădure atârnă o grămadă de civili. Generalul și căpităneasa se pare că au fost puși să stea pe un butoi cu vin care le a fost apoi smuls de sub picioare. O bună parte din vin s a vărsat, dar mai rămăsese destul în butoi pentru a ne umple bidoanele de apă.
— Unde naiba a dispărut Porta? întreabă Bătrânul, aruncând un șase.
— La vânătoare, spune Gregor, agitând vertiginos, deasupra capului, cornetul cu zaruri.
— N are nimic altceva în bilă, mormăie Bătrânul. Numai la dinți de aur îi e gândul.
— Ușurel, Bătrânule, ușurel, protestează Micuțul. Cum ar putea un amărât să facă altfel rost de capital pentru a i ține piept ticălosului ăluia de Wolf, mecanicul șef, fără să mai ciupească nițel din când în când?
— Lasă asta, șuieră Bătrânul, aprinzându și pipa cu capac de argint. N o să mai tolerez așa ceva, luați aminte! Asta se cheamă jefuire de cadavre și vă costă capul în oricare armată ați fi.
Porta apare de după colț, fluierând fericit. Duce pe umăr trei blănuri albe.
— Ce ungher lovit de sărăcie, ne strigă. Nimic altceva decât astea trei piei.
Bătrânul îi cumpără una pe loc. Pe celelalte două, le păstrează Porta pentru el. Nopțile sunt reci și noi îl invidiem.
Micuțul îi cere lui Porta să i împrumute o piele pentru o jumătate de noapte ca să simtă și el o dată cum e să dormi în ceva moale și călduros.
— După ce mă voi lăfăi în ele câteva nopți, am hotărât să le închiriez, face Porta, de pe poziția proprietarului. Vei fi primul pe listă, fiule.
Dormim într unul din bordeiele țărănești. Înfășurat în blană, Bătrânul scoate un oftat de mulțumire.
La miezul nopții, izbucnește tărăboiul. Bătrânul aleargă, urlând, prin bordei, scărpinându se ca un apucat. Tot corpul îi e acoperit cu ciupituri de purici. Fața îi e presărată cu pete roșii, care se transformă curând în bășici.
În scurt timp, sărim cu toții în picioare, țopăind și scărpinându ne. Mii de purici ne au atacat trupurile lipsite de apărare. Blănurile mustesc de mulți ce sunt.
Ne precipităm afară din încăpere, departe de micii vampiri.
Numai Porta doarme mai departe netulburat. Stă întins în același loc, înfășurat în cele două blănuri ale sale.
Nu pricepem nimic. Pe noi mai mai că ne au ciupit până la os. Micuțul e de părere că Porta a scăpat din cauză că e roșcovan.
— Aveam o târfă pe Reeperbahn care era roșcată și și avea tarlaua în jurul lui Cafe Keese, explică el. „Fund încins" îi spuneam noi. Și nu lua niciodată purici. Chiar și atunci când tot Sankt Pauli era plin, ea n avea treabă. Toți scandinavii ăia tâmpiți care veneau să bea una ieftină plecau încărcați de purici germani.
— Dacă te apropii cu blestematele alea de incubatoare de purici, le dau foc, spumegă Bătrânul, scărpinându se în continuare nebunește.
— Ho, ho! strigă Porta, indignat. Nu există purici în blănurile astea. Trebuie că i ai avut dinainte.
A doua zi după întoarcerea noastră la Corint, Porta se plimbă cu blănurile pe umăr. Nu apucă să se depărteze prea mult, când îl ajunge din urmă Kübelul comandantului.
— Ce blănuri sunt alea pe care le ai acolo, Porta? întreabă colonelul Hinka, aplecându se curios în afară.
— Trăiți, don' colonel, sunt cadou de la unchiul meu din Suedia, să trăiți! Trebuiau să fi ajuns de ziua mea, dar, din Suedia până aici, au întârziat, domnule. Poșta suedeză se face cu reni, să trăiți!
— Chiar ai un unchi în Suedia? se interesează colonelul Hinka, uimit. N am știut.
— Trăiți, don' colonel, familia Porta se întinde în toată lumea. Feldwebelul Blom a întâlnit câțiva în Spania, iar pe când eram staționat în Italia am dat de numele ăsta pe o grămadă de firme, să trăiți! Suntem o adunătură nomadă, domnule, nu facem niciodată purici într un singur loc, să trăiți!
— Și unde mergi cu blănurile alea? Ai de gând să le vinzi?
— Don' colonel, s'trăiți, unchiul meu suedez nu vrea să mi fie frig noaptea, dar pătura ersatz germană, pe care ne o asigură Führend, e destul de călduroasă pentru mine. Da, domnule, niciodată nu mi e frig noaptea, așa că acum mă îndrept spre Corint ca să vând blănurile astea.
— Cât costă? întreabă colonelul Hinka, trecându și mâna peste blănuri.
— Don' colonel, să trăiți, dumneavoastră vi le vând ieftin. Un kilogram de cafea, o sticlă de șnaps și un cartuș de țigări, ăsta i prețul.
— E n regulă, zâmbește colonelul Hinka. Te poți duce să ți iei mărfurile de la popota ofițerilor.
Porta aruncă cea mai mică dintre blănuri pe bancheta din spate a Kübelului și le saltă pe celelalte două înapoi pe umăr.
— Ce i asta? îl cercetează surprins colonelul Hinka, ridicând blănița cea mică. Am crezut că le iau pe toate trei.
— Nu, să trăiți, don' colonel! Ați cumpărat numai o blană.
— Nu crezi că ești cam prea șmecher, Porta?
— Don' colonel, ăsta i un preț foarte ieftin și numai pentru o singură blană.
— Nu mă ndoiesc, murmură colonelul Hinka. Bine. Dă le ncoa pe toate trei. Chiar așa scumpe cum sunt.
— Don' colonel, să trăiți! Blănurile suedeze și tot ceea ce are de a face cu ele sunt acum proprietatea unică a domnului colonel, zbiară Porta, punând celelalte două blănuri pe bancheta din spate, îndărătul adjutantului.
— Oberst Hinka o să te vâre în pușcărie până putrezești, proorocește Bătrânul, în clipa în care află de la Porta unde sunt acum blănurile puricoase.
— Nu l am obligat să le cumpere, rânjește Porta, nepăsător. Era înnebunit să pună mâna pe ele. L am atenționat că i am vândut mai mult decât blănurile, așa că n are de ce se plânge.
— Să vinzi un asemenea circ de purici propriului comandant, asta i sinucidere curată, strigă Gregor, cu un râs sec.
A doua zi, în zori, Porta primește poruncă să se prezinte de urgență la reședința comandantului.
Colonelul Hinka îl întâmpină dezbrăcat până la brâu și acoperit cu o puzderie de pișcături de purici.
Urlă neîntrerupt la Porta, vreme de douăzeci de minute.
— Îmi dau seama, țipă el, în cele din urmă, că ai în față o carieră promițătoare de cămătar. Dar cu mine să nu ți mai permiți una ca asta, întrucât îți promit că ți va fi întreruptă fulgerător. Ai fost la Germersheim. Ce părere ai de locul ăla?
— Să trăiți, don' colonel, răspunde Porta, pocnindu și călcâiele cu toată forța, de pe celălalt mal al Rinului, Germersheim face o impresie plăcută, care ți amintește puternic de marele nostru trecut imperial. N am auzit însă pe nimeni în toate mințile care să l găsească atractiv, văzut din interior.
— Piei din ochii mei! urlă Hinka, arătând violent cu degetul spre ușă.
Afară, Porta dă nas în nas cu adjutantul, căruia colonelul Hinka îi împrumutase, cu generozitate, peste noapte una dintre blănuri.
— Se pare că ești de părere, șuieră ofițerul torturat, că sângele meu e bun pentru purici?!
— Domnule adjutant, să trăiți, nu știu nimic despre purici. Probabil că vreun păduchios de ofițer, domnule, din Statul Major, domnule, s a apropiat de blănurile alea suedeze.
Câteva minute mai târziu, Porta e în stradă, cu blănurile și puricii săi.
În susul străzii adormite se întâlnește cu preotul regimentului care trage invidios cu ochiul la blănurile albe pe care Porta le poartă nonșalant pe umăr.
— Ale tale sunt astea? întreabă el, prudent.
— Da, domnule Überfeldkapellan, răspunde Porta, salutând țeapăn.
Preotul își trece cu gingășie, degetele lungi și subțiri peste blănuri, gândindu se ce bine le ar sta pe post de șa pentru calul său.
Calul se uită la Porta și Porta se uită la cal cu figura preocupată a unui negustor de cai sadea.
„S ar putea scoate din tine niște fripturi zdravene", își spune el în gând și calculează rapid ce câștig i ar aduce calul, măcelărit cum trebuie, pe piața de carne din Corint.
— Ce ai tu acolo sunt niște blănuri foarte frumoase, le laudă preotul, cu convingere. N am mai văzut așa ceva.
— Da, sunt suedeze, zice Porta, cu emfază.
— Marfa suedeză e marfă de calitate, zâmbește sfetnicul militar spiritual, aplecându se înainte pe gâtul calului. De unde a obținut bunul nostru Obergefreiter aceste blănuri minunate?
— Mi le a dat colonelul meu. Le a primit de la o fermă de blănuri din Finlanda, explică Porta, cu niște ochi mari și inocenți.
— Așa deci, colonelul tău are o fermă de blănuri în Finlanda? (Se pare că au fost trezite bănuielile înnăscute ale preotului, căci, pentru o clipă, se uită cercetător la Obergefreiterul lung și slăbănog dinaintea sa.) Parcă ai spus că blănurile sunt suedeze!
— Îmi pare rău, domnule, blănurile astea sunt din partea suedeză a Finlandei, pe care cei de acolo o numesc Nyelanda.
— Dar cum de a ajuns colonelul tău să posede o fermă de blănuri în Finlanda?
— Vă cer scuze, domnule, mama colonelului meu e una dintre marile fiice ale Finlandei, zice Porta, uitându se la preot cu o expresie care trădează atâta naivă bunăvoință încât ar fi de ajuns să l facă până și pe cel mai dur gardian NKVD ist să izbucnească în lacrimi.
— Are doi metri și zece centimetri înălțime, adaugă el, după o scurtă pauză, oftând destul de tare. Mama colonelului meu a moștenit o fermă de animale cu blană, cum ar fi urșii polari, samurii și toate celelalte care mai trăiesc în partea suedeză a Finlandei. Vă rog, domnule, cunoașteți Finlanda?
Preotul militar trebui să admită că n o cunoaște.
— Regimentul nostru a fost odată pe acolo, în războiul ăsta, i se destăinuie Porta, scărpinând calul preoțesc după ureche. Eram partizani voluntari conduși de un căpitan Guri care era și el partizan. Credeți mă, domnule, aproape toți vecinii pe care i am întâlnit au murit de atac de cord. Era aproape ca o epidemie pe care o duceam cu noi. Bineînțeles, domnule, acest căpitan Guri al nostru nu era german, ci un fel de lapon, și un ofițer foarte pios, domnule. Niciodată nu l vedeai omorând un vecin înainte de a spune o rugăciune pentru sufletul lui.
— Da, da, bineînțeles, răspunde preotul, dus pe gânduri, trecându și încă o dată degetele peste blănuri. De vânzare, Obergefreiter?
— Ce, domnule? Eu, domnule? întreabă Porta, prostește. Experiența l a învățat că, ajutându te de prostie, faci ce vrei cu preoții militari. Oamenii evlavioși sunt de cele mai multe ori oameni stupizi.
— Nu, omule, blănurile, bineînțeles, face preotul iritat. De multă vreme n a mai dat peste un asemenea idiot ca Obergefreiterul ăsta roșcovan. Ce vrei pe ele?
— Păi, domnule Uberfeldkapellan, să trăiți, mă gândeam la cinci sticle de șnaps și trei kilograme de cafea. Și mă mai gândeam și la cinci cartușe de țigări, dar, dacă blănurile vor servi cauza cea bună, o să cer numai trei.
— N ar trebui să bei alcool, îl mustră preotul, cu severitate.
— Nu, domnule, nu! Nu pun nici o picătură pe limbă, niciodată. Îmi fac frecție la genunchi cu el, domnule. Ajută contra reumatismului grecesc.
— Îmi pare rău, nu am șnaps. Cafeaua și țigările, de asemenea, nuintră în discuție. Îți voi da, oricum, cinci sute de mărci pentru ele.
— Nu, domnule, îmi pare rău, să trăiți! Dar nu pot primi mai puțin de două mii, oftează Porta, cu tristețe. Sunt un biet soldat german, domnule, care nu am pe lume altceva de dat țării decât viața și blănurile mele suedeze. Și în ce privește viața, nu prea mai pot spune că mi aparține, nu i așa? Führerul și Armata hotărăsc în privința asta, domnule. Sunt ultimul din cei șaișpe fii ai bietei mele mame, domnule. Toți ceilalți cinșpe au fost oferiți Vaterlandului, domnule.
— Asta e foarte greu pentru mama ta, spune preotul cu blândețe, gândindu se la ororile războiului.
— Se descurcă, domnule, ca o adevărată mamă germană, spune Porta, mândru. Simte că cinșpe fii e minimum ce poate da pentru Führer și Vaterland când știe că în viitor ne așteaptă o mie de ani de pace și libertate. Mama mea spune că nu i e dat oricărei țări să i vină Führerul trimis de Dumnezeu via Austria.
Preotul îl părăsește derutat pe Porta, cu blănurile atârnându i de oblâncul șeii și cu punga ușurată de o mie de mărci.
Porta a descoperit dintr o dată că în blănurile astea zace o mină de aur. Dacă le folosește cum trebuie, afacerea poate continua la nesfârșit.
— Ce a avut de spus Oberst Minka? întreabă Bătrânul, cu interes, în clipa în care Porta intră în bordei.
— Nimic deosebit. A avut o noapte neliniștită cu puricii. Mi a înapoiat blănurile și acum au intrat în serviciul Sfinției Sale. Nu orice păduchelniță are o asemenea ocazie.
Micuțul își bea cafeaua și râde atât de tare încât se îneacă.
— Pun pariu zece contra unu că popa te va blestema toată noaptea și mâine dimineață îți vei primi pieile înapoi fără binecuvântare, proorocește Gregor, frecându și mâinile în așteptare.
În dimineața următoare, părintele sosește în galop cu calul numai spumă.
— Vei suferi pentru asta, fornăie, azvârlind blănurile peste fața lui Porta.
Porta își ridică brațul ca pentru salut, dar și l îndoaie și și lovește interiorul cotului cu mâna stângă. Clasicul semn internațional, pe înțelesul oricui.
— O să mai auzi de mine, Obergefreiter! țipă preotul, palid de furie. Să nu crezi c am terminat cu tine.
— Înapoi la tăticu, drăguții mei, se adresează Porta râzând puricilor, în timp ce scutură blănurile de praful drumului.
Numai vederea blănurilor ne dă mâncărime, dar între Porta și purici pare că s a instaurat un armistițiu. Sunt prieteni și nu se atacă reciproc.
O motocicletă BMW cu ataș coboară zgomotos de pe deal. În ataș, cu un aer de general, șade mecanicul șef Wolf. Pe motocicletă stau cocoțate cele două gorile chinezești ale lui, înarmate cu Kalașnikovuri.
Wolf se oprește într un nor de praf, în clipa în care privirea i se lovește de blănuri.
— Ce ai acolo? întreabă el, arogant, plesnind blănurile cu nagaika, o moștenire de la NKVD.
— Ce i? Þi s au căcat în ochi câinii ăia ai tăi? Nu știi ce s niște blănuri când le vezi? aruncă Porta, cu dispreț.
— De unde le ai șutit? insinuează Wolf jignitor.
— Crezi că toți suntem ca tine? îi înapoiază Porta insulta, cu un aer degajat.
— Se confiscă, declară Wolf, categoric. Conform HDV, tot ce se găsește în zonă trebuie depus la cea mai apropiată magazie. Aia s eu, amice. S a nțeles, pui de cățea?
— Beși! Vâră te în propriul tău cur, face Porta, disprețuitor. Eu și forțele armate germane avem idei diferite pe tema „ce i proprietatea privată" și „ce aparține prăpădiților de nemți".
— Limba aia a ta te va duce într o zi la ștreang, țipă, acuzator, Heide din interiorul colibei, unde zace cufundat în Mein Kampf.
— Ce vrei pe ele? întreabă Wolf, tăios. Sare din atașul BMW ului, deschizându și tocul pistolului, în timp ce se apropie. Experiența l a învățat să nu riște nimic atunci când face afaceri cu Porta. Se poate întâmpla orice.
— Nu s de vânzare! I o întoarce Porta glacial, și își aprinde un trabuc imens. De fapt nu suportă trabucul, dar consideră că, într un moment critic, e bine să se învăluie într un nor de fum și să i l sufle adversarului în față. Al Capone din Chicago avea mereu un trabuc în gură când trata afaceri. E singurul din șaizeci și două de milioane de italieni la care Porta privește cu admirație și pe care vrea să l imite.
— Nu s de vânzare? Lui Wolf nu i vine să și creadă urechilor. Până și cei doi câini lupi ai săi par scandalizați. Să posede Porta ceva care să nu fie de vânzare? Cu neputință! S ar vinde până și pe el însuși negustorilor arabi de sclavi dacă prețul ar fi destul de bun.
Wolf se joacă distrat cu pușca mitralieră montată pe ataș și, ca din întâmplare, țeava armei se pune pe direcția lui Porta.
— Lasă prostiile, jidan scârbos, șuieră Wolf, iritat, agitând mitraliera de parcă ar vrea să pună la pământ întreg plutonul 2 dintr o singură rafală.
— Sunt gata să cumpăr blănurile alea, și când zic că sunt gata, atunci cumpăr. Ai băgat la cap? Ce zic eu e bătut pe muchie. Dacă nu le vinzi, le iau pe gratis, înțelegi? Þi a intrat în mizeria dintre urechi ceea ce am zis? Aruncă le în ataș și poți veni la următoarea chenzină să ți iei un coșuleț cu mere, să ți faci o plăcintă. Socotește te norocos că nu te raportez la Gefepo pentru hoție.
— Ar trebui să intri într un circ ambulant, Wolfi, băiețaș! se hlizește Porta. O să te descurci foarte bine căzând în fund în pauzele dintre două numere.
— Vreau blănurile alea! latră Wolf, șfichiuind aerul cu nagaika.
— Una e să vrei, alta să poți, ripostează Porta, pufnind cu dispreț. Își aruncă blănurile pe umăr, ca semn că subiectul e încheiat, și începe s o ia pe drum în jos.
— Ia stai, glumețule, strigă Wolf, alergând în urma lui, nu te pișa împotriva vântului, n o să faci decât să te uzi. Noi doi putem rezolva o afacere la fel de bine ca niște fiice de preot.
Porta îl ignoră și mărește pasul. Îl observase pe prietenul său, preotul micuțului sat grecesc, cocoțat pe clopotniță, și i face amical semn cu mâna.
Preotul îi răspunde zâmbitor la salut și începe să tragă de funie. Aerul se umple cu dangăt de clopot. Sătenii ies din case și se adună în piațetă.
Wolf își dă o palmă peste frunte, încercând să și pună creierul în funcțiune. Mai mai că se înăbușă de furie din cauza încăpățânării lui Porta, care intră în crâșma ținută ilicit de către podar tocmai în clipa în care un infanterist beat criță e azvârlit afară și amenințat cu moartea dacă încearcă să se mai întoarcă.
— Acid pentru amigdale, comandă Porta, ciocănind cu automatul în tejghea. O halbă mare cu „șampania săracului" alunecă pe tăblie spre el și, cu o mișcare bine sincronizată a brațului și a cefei, o dă de dușcă pe nerăsuflate.
Tango își croiește drum spre el, cu Bivolul pe urmele sale.
— Știu unde se află o încărcătură întreagă de vin, șoptește Bivolul, conspirativ. Grecoteii o pot livra la noapte și se poate întoarce în Germania în cutii de muniții goale.
— Mai avem o alternativă, rânjește Tango, șiret, schițând câțiva pași de dans. O putem trimite la Bielefeld ștampilată „Gekados", în cutii de zinc sigilate. N ar îndrăzni s o atingă nici măcar SS iștii lui Heini.
— Ne întâlnim la preot diseară la unșpe, spune Porta, dând peste cap încă o halbă, și acum întindeți o, copilași, și dați mi pace. Trebuie să gândesc.
— E mai mult decât poți tu cumpăra, ricanează Tango, aruncând o privire plină de înțeles mecanicului șef Wolf, care dă ușa de perete în aceeași clipă.
Porta suflă fumul trabucului ușurel în nasul lui Tango.
— Uite ce i, Tango, băiete, tu exiști numai pentru că eu sunt un om de treabă. Sorocul tău în Wehrmachtul Marii Germanii va veni în clipa în care simt că nu mai vreau ca tu să respiri același aer cu mine. De alde ăștia de teapa ta, care nu sunt în stare să numere până la douăzeci fără să și scoată cizmele din picioare, ar trebui să fie fericiți pentru fiecare minut în care le permitem să umble drepți pe fața pământului.
Wolf râde mulțumit. Putea să guste o glumă, cu condiția să nu fie îndreptată împotriva lui.
— Știai că ai o mutră de tâmpit când râzi? îl întreabă Porta, cu dispreț.
Lui Wolf i se pune un nod în gât și e pe cale să spună ceva grosolan, dar își amintește de blănurile acelea atractive. Îl bate pe Porta pe umăr, cu amiciție forțată.
— Atunci când are loc un război e momentul potrivit pentru oamenii cu vederi largi să facă afaceri. Știu eu ce i cu cutiile alea de zinc. Sunt ca și ale mele, dar, bineînțeles, că mă voi da la o parte și ți le voi lăsa ție, dacă mi vinzi blănurile.
— Ai arăta grozav într o caricatură, îi aruncă Porta, făcându i semn unei fete drăguțe, cu părul lung, care șade pe genunchii unui Wachtmeister de artilerie.
— Ce vrei? întreabă fata, cu o expresie rece pe frumoasele ei trăsături slave.
Porta îi ridică fusta.
— Þi o arăt pe a mea, dacă mi o arăți pe a ta!
— Porc! mârâie fata.
— Obergefreiter, completează Porta, înclinându se.
— O adunătură cultivată, grecoteii ăștia, rânjește Wolf. Își rostesc numele îndată ce i întâlnești. Să lăsăm gluma, Porta, prietene, ce ai zice de trei chile de caviar, cinci cartușe de Camel și o ladă întreagă de șliboviță pentru vechiturile tale de blănuri, și ăsta i prețul maxim!
— Trei chile de caviar! O să mi crească aripioare de pește în urechi și bronhii în fund până când l oi termina de mâncat, spune Porta, sarcastic. Hai, deschide vorba despre whisky și cafea, ca să avem măcar un punct de plecare.
Pornesc de la o sticlă de șnaps și, după trei ceasuri de discuții încinse, presărate din abundență cu amenințări grele, târgul e încheiat. Beau adălmașul și, cu pași nesiguri, se duce fiecare la treburile sale, Wolf purtând blănurile sub braț. Hotărăște să le inaugureze imediat, culcându se cu o Blitzmädel pe ele.
— Va fi cea mai înfocată ciocnire pe care o vor avea cei doi, rânjește Porta, nerăbdător.
— O să te sfâșie, proorocește Bătrânul, sumbru.
Porta mai mai să se nece cu mâncarea la gândul nopții pe care o vor petrece Wolf cu Blitzmädel și cu puricii.
— Aș vrea să le împrumute și neisprăviților ălora chinezi o blană, zice Micuțul. Ce n aș da să i văd pe cei doi năpădiți de purici!
În ziua următoare, apare Wolf cu toată gașca. Blitzmädel șade în Kübelul blindat între el și unul dintre chinezi. Puricii au făcut o să arate ca o găină fiartă.
— Ce dracu s a ntâmplat cu mutra ta? strigă Porta, cu prefăcută nedumerire, privind cu interes trăsăturile umflate ale lui Wolf.
— Doar n o să crezi, lepădătură de jidan, că o să scapi după ce m ai tras în piept pe mine? urlă Wolf, scrâșnind din dinți și azvârlind blănurile în capul lui Porta.
— Închide ți gura aia puturoasă, Wolf. Faci o gălăgie ca un porc care și a prins boașele în mașina de tocat, răspunde Porta, cu un aer condescendent. Nu te ai târât tu în genunchi prin fața mea ca să ți vând blănurile alea minunate? Eu n am vrut să le vând.
— O să plătești pentru asta! rage Wolf, îndreptându și automatul către Porta. Furios, îl lovește pe unul dintre chinezii săi.
— Calm, calm, îl sfătuiește Porta, părintește, oamenii pot muri din cauza tensiunii prea mari.
— Să mi returnezi tot ce ți am dat, zbiară Wolf, în pragul nebuniei. Þi am înapoiat blestematele alea de păduchelnițe.
— Crezi că stai de vorbă cu un idiot? râde Porta, scuturând din cap. Treaba ta dacă te lipsești de blănuri, dar îți datorez eu ceva? Nu, fiule, nu aici. Nu știai că suntem în Grecia?
— Dar tu știai că s purici în blană? urlă Wolf, scărpinându se cu disperare.
— Adevărat, admite Porta, nonșalant.
— De ce n ai zis? fornăie Wolf.
— Pentru că n ai întrebat, zâmbește Porta.
Wolf izbucnește într un răcnet prelung de animal, proferând amenințări sângeroase despre răzbunări stranii și nemaipomenite.
— Faci o impresie proastă din clipa în care deschizi gura zice Porta. Până și un italian hămesit n ar îndrăzni să primească de la tine o cutie gratuită de spaghete.
— O să ți trag pielea peste urechi, făgăduiește Wolf, arătându și colții.
— O să ți scuipăm pe mormânt, prăpăditule, îi promite Micuțul, din întunecimea bordeiului.
— Ești fraier, Wolf, zâmbește Porta ironic, și fraierii se ard!
— Liniște, băieți, spune Wolf, mângâindu și dulăii, care l asculta orbește. Voi doi o să căpătați un cadou frumușel. O să primiți capul unui ticălos într o cutie drăguță, roz, legată cu o fundă albastră.
— Nici nu ți închipui ce ne gândim noi să ți pregătim ție striga Micuțul de la fereastră.
— Ia te uită, râde Wolf sarcastic și scuipă în direcția Micuțului. Tu să gândești? Þi am văzut hârțoagele, băiete. La școala de instrucție ai avut coeficientul de inteligență treizeci și nouă și chiar numai pentru atât au fost nevoiți să te dea cu căpățâna aia idioată de un perete de beton timp de zece zile De atunci îți tot scade nivelul, încet, dar sigur. Tu ești ăla căruia i scriu pe frunte numărul de la cizme atunci când i se dau altele de la magazie. Oamenii de știință ai lui Adolf de la Buchenwald încep să intre la idei. Dacă sunt în stare să învețe un dobitoc ca tine să tragă cu pușca, atunci ar trebui să încerce și cu maimuțele același lucru.
— Dă tu din gură, dă! Arunci cu rahat în jur ca o stropitoare din câmp care împrăștie apă, strigă Micuțul din bordei Eu stau mult mai bine decât tine, Wolf. Am acte care spun că s țicnit, dar tâmpit nu sunt, amice, ține minte! Șmecher da, și gorobeții ăștia șmecheri, de teapa mea, sunt cei care vor scăpa vii din războiul ăsta. Indivizii deștepți se aleg cu o moarte eroică, așa i?
— Mecanic șef, Wolf, ești puiul rătăcit al unei târfe de cinci mărci și, în calitatea asta, îți vom scoate cu gloanțe buricul prin șira spinării la prima ocazie, promite Porta, solemn.
— Mai avem unul și pentru gămălia ta, câine mizerabil, zbiară Micuțul, fericit.
— O să slobozim o încărcătură dintr o pușcă cu țeava retezată direct în curul tău, Wolf, chiuie Gregor, vesel.
— Pentru voi, adevăratul război începe din clipa asta, urlă Wolf, lovindu și automatul. O să vă halesc, unul câte unul.
— Dacă mă ta a fost scroafă, înseamnă că tu ești un porc avortat, Wolf! i o întoarce Porta, scuipând pe fereastră.
— Toată lumea știe de ce nu capeți niciodată permisie, strigă, triumfător, Gregor. Pentru că ți ai violat toate cele cinci surori!
În aceeași zi, Wolf își transpune amenințările în fapte.
Numai printr o minune, nu moare Porta otrăvit. Luase de la căruța bucătărie două budinci, dintre care, una i a aruncat o unui câine aflat pe acolo din întâmplare. Două secunde mai târziu, câinele a murit. Palid și tremurând, Porta a zvârlit o și pe cealaltă unui porc care a trecut în eternitate la fel de repede ca și câinele.
A doua zi, descoperim cu toții scorpioni în cizme, iar Bătrânul găsește în buzunarul jachetei lui Porta un șarpe mic și veninos a cărui mușcătură ucide instantaneu.
Micuțul zboară prin acoperișul closetului căci o mină „S" explodează exact în clipa în care se așezase comod pentru a răsfoi un nou teanc de poze pornografice.
Treaba devine atât de groasă încât nu mai îndrăznim să ne vânturăm singuri pe afară. Nu mâncăm nici măcar din sectorul Crucii Roșii înainte de a testa mâncarea pe altcineva.
Într o noapte, târziu, așezați în bordei, croim planuri cum să l pierdem pe Wolf. Porta nu e de acord cu nici una dintre propunerile noastre. Micuțul își freacă fruntea în sus și n jos de perete. A auzit el că asta ajută atunci când trebuie să te gândești bine la o problemă.
— Dac ar fi să l întâlnim întâmplător pe o cărare de munte, zice el, șiret, nu l ar putea cuprinde vreun beteșug?
— Ba da, s ar putea, de exemplu, îneca din greșeală, oftează Porta, luând o înghițitură de vodcă.
— Am cunoscut odată la Hamburg un tip care a făcut stop cardiac exact în clipa în care au venit să l viziteze câțiva prieteni cu cuțite, spune Gregor, agitând prin aer un cuțit de luptă ascuțit ca un brici.
— Wolf nu i atât de slab de înger. Și ar fi greu să te apropii de el cu un cuțit, mormăie Porta, abătut. Ce n aș da să am o asemenea ocazie!
— Pas question! Trebuie să aflăm o metodă deosebit de rafinată prin care să ducem treaba la bun sfârșit, afirmă Legionarul.
Porta se îndreaptă spre ușă și aruncă o privire afară. Becuri electrice care se leagănă în vânt îl fac să gândească cum i ar sta lui Wolf bălăbănindu se acolo, cu capul în jos și cu gâtul rupt.
— Spurcăciunea dracului, urlă Micuțul, dându se cu capul de perete. L aș spinteca cu mă sa cu tot!
— Ce i de făcut? oftează Porta, așezându se pe prag. Nu l putem scoate din bârlog. S a baricadat în șandramaua aia ca Adolf în vizuina lupului.
— În fiecare miercuri suie n munți ca să ntâlnească pe cineva, spune Barcelona brusc. Am auzit o întâmplător de la un negru neamț care i gornist într un regiment de infanterie.
Micuțul scoate o fluierătură prelungă și ascuțită.
— Și ce ar fi dacă i s ar opri motorul în trecătoare, iar nemernicul ar coborî să vadă ce i?
— Cu nițel ajutor din partea cuiva, ar putea cădea și s ar răni grav, e de părere Bătrânul, după o clipă de gândire.
— Poate că printr un boschete zace și un cuțit lung și ascuțit, în care s ar putea tăia la burtă, vărsându și mațele, nu? rânjește Micuțul, fericit la acest gând.
— Nu, nu mațele, respinge Porta ideea. Un glonț în frunte. Cum le fac vitelor la abator.
— Și pe urmă îi vom azvârli creierul ăla ciupit de vărsat până în Creta, ca să l halească jivinele sălbatice, jubilează Micuțul.
— Ce grămadă frumușică de sânge va curge din ticălos, hohotește Gregor.
— O să l ardem drept între ochii ăia mici, de șobolan, urlă Micuțul, scoțându și naganul și țintind pe fereastră.
— O să vă scurteze de un cap pe toți pentru crimă, proorocește Heide, sumbru.
— Numai cei dovediți sunt executați, șoptește Porta, confidențial. Băieții care știu cum să tragă rezolvă o treabă ca asta fără probleme. Sunt genul de indivizi care încasează după aceea recompense și felicitări.
— Astea s regulile societății, oftează Gregor. Numai tâmpiții sfârșesc îngropați cu capetele între picioare și cu nume de criminal. Cei cu vederi largi fac aceleași fapte, dar sunt lăudați pentru că nu sunt prinși.
— Wolf ăsta e cel mai laș porc de neamț pe care l știu, strigă Micuțul, indignat. L am urmărit deunăzi prin Atena, dar tot timpul caută adăpost îndărătul femeilor și al copiilor. E convins că nimeni nu va omorî femei și copii numai pentru a l curăța pe el. Nu știu decât pe unul dintre noi care e în stare de așa ceva.
— Cine i ăla? întreabă Gregor.
— Eu, răspunde Micuțul, râzând zgomotos.
— Ce ziceți de asta? strigă Tango. Îi putem trimite căpățânile chinezilor în pachețele, sub formă de cadou.
— Mai bine pe cele cinci surori ale sale și câinii, sugerează Porta. Nu dă doi bani pe gălbezele lui.
— I ar putea zdruncina totuși nervii, e de părere Micuțul. Atât de tare încât ne va cere, probabil, iertare și va pune capăt războiului său personal.
— Vom afla în curând cât e de tare, spune Porta, mușcând dintr o halcă de friptură de porc.
În aceeași seară, în timp ce ne îndreptam spre tripoul preotului grec, este aruncat asupra noastră un cocteil Molotov. Micuțului îi ia foc uniforma, dar se salvează aruncându se în râu.
Câteva zile mai târziu, Porta capătă permisia să viziteze un Feldwebel de la Pionieri, o cunoștință de pe vremea când era la Școala de explozibili din Bamberg. Asistă interesat la pregătirile unui test de importanță majoră cu toluen rusesc. Încărcăturile sub formă de bastonașe sunt plasate, de către pionieri, în jurul unei stânci uriașe. Mai târziu, Porta va susține că era de trei ori cât Stânca Gibraltarului.
Feldwebelul îi explică lui Porta cu atâta mândrie principiul acțiunii acestui explozibil, de parcă el, în persoană, ar fi inventat toluenul.
— Funcționează de fiecare dată? vrea să știe Porta. Nu există rateuri?
— „Bum" de fiecare dată, garantează Feldwebelul.
Pe înserat, echipa se pune la adăpost. Feldwebelul atașază două fire la o cutiuță neagră.
— Acum ai să vezi ce n ai văzut, îl anunță pe Porta, aducând câteva ajustări cutiei. Apasă pe un buton și uriașa stâncă devine un imens nor de praf.
— Fir aș al naibii, strigă Porta, cu admirație, când i se permise să țină aparatul în mână. Seamănă nițel cu aparatele alea noi de telecomandă. Apeși pe un buton și sare în aer vreun borfaș din Paris, apeși pe altul și se lasă cu ploaie de măruntaie la Viena.
— Ai dreptate, râde Feldwebelul, numai că rezultatul e puțin diferit.
După ce au mai aruncat în aer câteva tancuri rablagite, Porta le dă pionerilor o mână de ajutor la împachetarea explozibililor și urmărește unde așază prietenul său, Feldwebelul, detonatorul.
Câteva ore mai târziu, bine dispus, face semn unei mașini amfibie a SS ului să l ia și pe el. Se tolănește fericit pe banchetă și și întinde picioarele peste parbrizul lăsat. Bagajul său e pe bancheta din spate și conține destul explozibil pentru a curăța străzile din Tokio la o oră de vârf.
— Ia te uită, face Micuțul, privind cu ochii mari la sârmele colorate, la bateriile și bastoanele cu explozibil pe care le scoate Porta din sac. Ce radiou de buzunar drăguț ai tu aici, zice el, mângâind cu gingășie detonatorul electric.
— Tu ai spus o, fiule. E atât de drăguț că nu ți vine să crezi. O să l punem pe postul „MS" („moarte sigură"), și Porta izbucnește în râs până ce l umflă sughițul.
Micuțul dă cu pumnul în masă cu atâta forță încât îi sare o scândură și l pocnește drept în bărbie, dar, la gândul decesului iminent al lui Wolf, e atât de fericit încât nici nu bagă de seamă.
— Minunat, pe cinstea mea, strigă el, jonglând neglijent cu un baston de explozibil. Chestiile astea ne vor produce o muzică plăcută.
— Jos cu diavolul de pe tron, rânjește Porta, malițios; îl vor trimite pe Wolf, împreună cu chinezii și câinii săi, în călătoria cea mai lungă. După ce o să l vedem dispărând la orizont, o să tragem o beție cum nu s a mai pomenit.
— Vezi să nu dai greș! îl previne Bătrânul, amar.
— Mă îndoiesc, spune Heide, cercetând bănuitor explozibilii.
— Nu sunteți zdraveni, râde Gregor, din toată inima. E destul explozibil pentru a elibera tot regatul elenilor de prezența nedorită a nemților.
— Dacă vrem să l aranjăm pe Wolf cum trebuie, și asta am de gând, afirmă hotărât Porta, ne trebuie cel puțin douășpe bastoane. Îl știu eu pe nemernicul ăla. Cred că e agentul Mafiei în armata germană. Când a fost citat ca martor într un consiliu de război la Bielefeldt, ofițerul cu apărarea a spus: „Oberfeldwebel Wolf, dacă te ai fi născut în Sicilia, ai fi fost unul dintre primii trei capi ai Mafiei!"
— Vă sfătuiesc să vă asigurați că detonatorul e pus pe lungimea de undă care trebuie, zâmbește Heide, tăios. Ar fi neplăcut să explodeze încărcăturile sub fundul vostru.
— Sfântă Maria, Doamne ferește! mormăie Porta, speriat, făcându și cruce.
— E uimitor, am mai spus o, face Micuțul, ținând detonatorul în palmă și răsucind discul. E de necrezut câte putem inventa noi, oamenii. E nevoie doar să te dai cu capul de pereți atât cât trebuie. O cutiuță ca asta și, ia gândește te, îl face pulbere și pe cel mai mare nemernic.
— Pe toți dracii, omule! strigă Porta, îngrozit, smulgându i detonatorul din mână. Ne poți trimite la dracu pe toți răsucind chestia aia. Cum naiba era poziția ei? Nu te amesteca în treburi tehnice pe care nu le pricepi. Asta i numai pentru oameni ca mine, care au călcat pe la școala de bubuituri din Bamberg.
— Acum mai avem necazuri și cu detonatorul ăla blestemat, oftează Gregor, cu resemnare. Duceți l în câmp mai repede, înainte de a ne sălta în aer.
— Eu n o să pățesc, nimic, anunță Micuțul, făcând un gest elegant cu mâna. Mie mi s a prezis viitorul și știu că o să mor de o moarte liniștită și drăguță.
— Cum dracu să l răsucesc? întreabă Porta, nesigur, învârtind discul.
— Pune l pe treișpe, sugerează Micuțul, optimist. Treișpe e numărul meu norocos.
Barcelona dă discul înapoi și îl fixează pe numărul treisprezece.
Totul e împachetat în două cutii de trabucuri lungi și, ca o ultimă trăsătură de penel, acestea sunt legate cu o panglică din mătase albastră. La unul dintre capete i se face o fundă mare.
— Poftim, face Porta, înmânându i Micuțului pachetul. Du te, prietene, și livrează cadoul nepotului lui Frankenstein.
— Cum? zbiară Micuțul, îngrozit. Crezi că s născut alaltăieri? (Împinge cu gingășie pachetul din dreptul lui.) Mai ales în situația asta când nici măcar nu știu dacă radioul ăla mic și afurisit a fost conectat cum trebuie sau nu!
— Ai zis că treișpe e numărul tău norocos! strigă Porta, acuzator. Și tot tu spuneai că țiganii ți au promis c o să mori în liniște. Atunci ce te roade?
— Nu poți să crezi tot ce ți se spune, nu? zice Micuțul, precaut. Treburi de genul ăsta sunt pentru oameni betegi.
Ne așezăm și chibzuim. Cele două cutii periculoase de trabucuri stau pe masă înaintea noastră.
— Am găsit! strigă Micuțul, cu seninătate. Noaptea trecută am dat peste un caraliu italian căruia i se spune „Moacă rece". Era băiat bun, am auzit, dar asta a fost înainte ca Armata să l ia în primire și să i asigure o reputație proastă. A fost trimis aici la grecotei drept pedeapsă pentru că torturase oameni undeva, într o pușcărie, la nord de Neapole. Obișnuia să le zdrobească toate deștele de la picioare în același timp, sau așa ceva. El se laudă cu treaba asta. Îl cheamă Mario Frodone și ține la afaceri. Se zice că dezgroapă cadavrele după execuție și le vinde la o fabrică de cârnați, dar nu știu dacă i adevărat sau nu. E genul de individ care poate rezolva o treabă ca a noastră.
— Nu i rău, nu i rău deloc, răspunde Porta. Din câte știu, Wolf are ceva scheme cu niște macaronari, așa că n ar fi mare minune dacă un halitor de spaghete va apărea cu un cadou pentru el.
— Prefer să zac toată viața într o pușcărie din China decât să deschid cadoul ăsta, strigă Barcelona, lovindu se fericit cu palmele peste coapse.
Puțin mai târziu, Micuțul revine însoțit de caporalul din poliția italiană. Porecla de „Moacă rece" i se potrivește de minune. Nici unuia dintre noi nu i fusese dat să vadă până acum niște trăsături atât de brutale și respingătoare. Probabil c a fost trimis în Grecia drept pedeapsă pentru brutalitate.
Porta îi strânge mâna cu pretinsă cordialitate.
— După ce duci cutiile astea două cu trabucuri unde trebuie, te așteaptă la noi cinci cartușe de țigări și trei sticle cu șnaps.
Caporalul Mario Frodone își dezvelește două rânduri de dinți albi, strălucitori, într un zâmbet. E convins că asta i cea mai simplă afacere care i a ieșit până acum în cale.
— Nu l lăsa să te refuze, îl previne Porta. Domnul care trebuie să primească acest cadou e un om foarte bănuitor.
Mario se îndepărtează cu pachetul sub braț, fluierând fericit. Porta stă la geam, odihnindu și ușor degetul pe butonul de declanșare al detonatorului.
— Lasă mă pe mine să l apăs! se roagă Micuțul. Știi că mi plac lucrurile care bubuie.
— Nu! (Porta i o retează brusc.) Vreau să am plăcerea de a face asta singur. Du le și fii cu ochii pe macaronar, și fă mi un semn când a înmânat trabucurile.
Micuțul o șterge și, ascunzându se îndărătul caselor, îl urmărește pe asasin, care fluieră vesel.
Mario traversează piața cea mare, la capătul căreia e cantonată compania de transport a lui Wolf. Toate drumurile de acces în interiorul ei sunt închise, zăvorâte și nituite, iar paza dindărătul sacilor cu nisip a fost dublată.
— Halt, cine i acolo? urlă Wolf de după un paravan de oțel, în clipa în care l zărește pe italianul care se apropie fluierând.
— Caporal în Poliția Regală Italiană, Mario Frodone. Prieteni buni aduc cadou de la alți prieteni buni! Þine cele două cutii de trabucuri deasupra capului.
— Ce fel de cadou? întreabă Wolf, ridicând, curios, capul peste muchia paravanului de oțel.
— Trabucuri, urlă Mario. Trabucuri din Brazilia!
— Cine dracu să mi trimită mie trabucuri? întreabă Wolf, bănuitor.
— Căpitan din Corpul Regal Italian de Bersaglieri, minte Mario.
— Apropie te încet, ordonă Wolf, tăios. Þine cadoul meu în mâinile întinse. Și, fără figuri, că ți zbor căpățâna aia plină cu spaghete.
Mario observă limpede vreo cinci șase țevi îndreptate asupra lui.
— Gesu, Gesu, omoară încetișor oamenii ăștia răi cu cancer dacă ceva rău se întâmplă la caporal Mario Frodone, se roagă el, în șoaptă, cu ochii spre cer.
Micuțul freamătă de nerăbdare și se apropie ca să nu piardă nimic din spectacol.
Puțin mai încolo, unul dintre tancurile Puma ale companiei își verifică aparatul de semnalizare radio.
Caporalul Mario Frodone e la jumătatea drumului prin piață în clipa în care Gefreiter Schmidt apasă pe butonul de emisie. Se aude un strigăt în difuzorul radioului său, urmat de o explozie prelungă.
— Ce naiba a fost asta? întreabă Ge'freiter Schmidt, scoțând capul prin trapa turelei.
O coloană de foc se înalță spre cer și întreaga piață pare că se scufundă în pământ. Casele din jur se fărâmițează. Sute de găini albe fâlfâie afară din ferma de orătănii care este pulverizată într un nor de moloz și praf roșcat de cărămidă.
Caporalul Regal Italian Mario Frodone dispare fără urmă în ciuperca de fum neagră care se ridică, aidoma unei umbrele, deasupra satului.
Mecanicul șef Wolf, gașca lui, câinii lup, cei doi gardieni chinezi și cinci tractoare zboară prin zidul opus al casei și aterizează în ruinele clădirii grădinarului, două sute de metri mai încolo.
Wolf plânge, în timp ce gorilele sale chinezești se jură să dezerteze înapoi, spre o viață mai liniștită, la plutoanele de execuție ale NKVD ului. Amândoi sunt de acord că nemții au un fel ciudat de a face cadouri.
— Isuse, ce bășină! icnește Micuțul, apoi e ridicat în aer și purtat într un gigantic nor de praf, zburând orizontal prin văzduh, împreună cu două camioane și un tun antitanc, pe Iângă bordeiul în care Porta mai stă și acum, holbându se, uimit, la butonul detonatorului electric pe care încă n a apucat să l apese.
Deplasându se, suflul ajunge la bordei și l ridică în aer dimpreună cu toată strada.
Sunt aduse, în grabă, din Atena formațiuni de salvare. Vina cade pe partizani, ca de fiecare dată când nimeni n are habar de ce s a întâmplat.
Suntem transportați la Spitalul auxiliar nr. 9 din Atena. Wolf, cu ambele picioare rupte și în tracțiune, Micuțul, bandajat ca o mumie egipteană, iar noi, ceilalți, cu răni mai mult sau mai puțin grave.
O lună mai târziu, se poate citi în ziarul italian „Il Giorno", ediția din Neapole, la rubrica „Decese" următorul anunț:

„Iubitul nostru fiu, frate, cumnat, văr, unchi și prieten, caporal în Corpul Regal Italian al Poliției militare, atașat Regimentului 4 Alpin,
MARIO GIUSEPPE FRODONE
decorat cu Ordine militare d'Italia și cu Croce di guerra al valore militaria pentru servicii mai presus de chemarea datoriei, în războiul care a fost impus scumpei noastre Patrii, a fost răpit foarte, foarte brusc dintre noi, ucis într un mod îngrozitor de către persoane afurisite și rele. Fie ca boala și moartea să i doboare! Soldatul ucis era fiul lui Giuseppe și al Catarinei, fratele iubit al Vittoriei, al Mariei, al lui Fabio și Roberto. Familia va primi condoleanțele duminică la ora douăsprezece, la cârciuma Bombolini de pe Corso Mussolini".

Cu puțin timp înainte de a ni se da drumul din spital, doi infanteriști ruși declanșează o încăierare teribilă. Ei susțin că cei două sute cincizeci de mii de cazaci de ai lui Vlasov aflați în serviciul nemților valorează de două ori mai mult decât tot restul Armatei germane, care, luată la un loc, nu știe decât să defileze în pas de gâscă. De aceea, spun ei, Germania pierde toate războaiele sale.
— Hău, hău! urlă un caporal de vânători bulgar, aruncând un borcan plin cu urină spre sora șefă, care intră să vadă de ce i atâta gălăgie.
Sora, care are grad de ofițer, îl înșfacă de urechi și l dă cu capul de un perete. Caporalul o lovește între picioare și aceasta se rostogolește, țipând, sub pat.
Porta ciocăne de zor în piciorul de ghips al lui Wolf. Cei doi chinezi se grăbesc să i sară în ajutor cu cârjele ridicate, dar Porta se apleacă și loviturile îl nimeresc pe șeful lor.
Micuțul rage ca un taur sălbatic și, învârtindu și brațele prin aer ca pe niște pale de moară, lovește în tot ce i intră în raza de acțiune, fie prieten, fie dușman. Pune mâna pe doi ruși și i azvârle afară pe coridor, unde Bivolul îl vânează pe un caporal italian chel, care nu are pe el decât bocancii de alpinist. Urlând și gemând, cad grămadă peste cei doi ruși și alunecă toți patru pe coridorul lustruit oglindă drept în sala de operații, în care un Leutnant este pregătit pentru o operație de apendicită. Cu locotenentul pe ea, masa de operație, dispare pe terasa care duce în grădină. Crezând că rușii au ajuns la Atena, locotenentul se târăște în patru labe spre adăpost.
Cu figura schimonosită de furie, un sergent român își aruncă pipa aprinsă în aer și și desface brațele ca și cum ar fi pe punctul de a se îneca într un curent vertiginos, prăvălindu se apoi cu o horcăitură în jos, pe scări.
Un soldat bătrân de la aprovizionare, care a fost pe afară să cumpere lucruri de pe piața neagră, vine șontâncăind pe cârje, cu o geantă mare atârnată de gât. În aceeași clipă, apare, duduind pe scări, cu pistolul în mână, sergentul de serviciu, și bătrânul soldat, închipuindu și că a fost prins, își învârte geanta cu cumpărături deasupra capului, azvârlindu o drept în mutra sergentului. Ouă, cârnați, dulceață, macaroane fierbinți, muștar și o cantitate enormă de ketchup împroșcă în toate direcțiile, în timp ce geanta îi sparge sergentului capul.
Þopăind, cu un scaun pliant într o mână și cu un cârnat din care picură ketchup în gură, apare un sergent italian lung și slăbănog. Când îl zărește pe unul dintre vlasoviști, crede că au năvălit rușii și l pocnește pe cazac cu scaunul în cap. Acesta se prăbușește ca lovit de o bombă.
Doctori, asistente, surori și pacienți dau cu toții buzna pe scări, în jos, inundând coridoarele. Prin aer, zboară scaune, mese, cârje și recipiente medicale.
Cât ai clipi din ochi, spitalul arată de parcă ar fi încasat un bombardament masiv de artilerie. Toate geamurile sunt țăndări și nici o mobilă n a rămas întreagă. Până și cei doi simulanți încăpățânați de la rezerva 19 se numără acum printre cazurile de rănire gravă.
Micuțul aleargă ca din pușcă cu chinezii lui Wolf pe urmele sale. Unul dintre ei agită un satâr cu mâner scurt, pe care, fără îndoială, îl va folosi dacă va pune cumva mâna pe Micuțul. Tot ce le stă în cale zboară în lături. O cotesc pe pista acoperită pentru bicicliști, despre care localnicii spun c ar fi cea mai mare din lume.
Urlând ca o fiară, Micuțul încalecă o bicicletă nou nouță și pornește în urmărirea propriilor urmăritori. Aceștia se aruncă la o parte, peste barieră, drept în scaunele spectatorilor. Micuțul apasă pedalele cu toată forța și țâșnește spre curba cea mare. Picioarele i se mișcă precum pistoanele unui motor la viteză maximă.
— Slăvite Buddha! strigă Wu, cu admirație. Om ăla și bicicletă, bine împreună!
Într o viteză amețitoare, Micuțul intră în curbă și iese imediat în linie, dreaptă cu vacarmul unui tren rapid. La priveliștea acestei goane, urmăritorii lui uită de supărare. Micuțul însuși e în extaz. Dintotdeauna și a dorit să fie unul dintre marii cicliști de pistă, cu numele și fotografia în toate ziarele. De aceea, când a intrat în Armată, a vrut să se alăture unei unități cicliste, să devină un dragon al pedalelor.
Calcă și mai aprig în pedale, stând aplecat peste ghidon și, în plin avânt, ia curba dinaintea „optului", în care intră cu o viteză pe care m ar putea o obține nici un profesionist.
Când intră din nou în linie dreaptă, vede, cu groază, că ceva mai încolo pista e blocată de o construcție din scânduri în formă de butoi. Pipăie precipitat după frâne, dar o bicicletă de curse nu are frâne. Apasă pedalele înapoi, dar acestea se rotesc liber fără a reduce din goana sa nebunească.
Cu o viteză incredibilă, țâșnește peste baricada rotunjită și, pentru o fracțiune de secundă, rămâne suspendat în aer; pare că se înalță înspre grinzile din tavan, se dă peste cap în aer și cade înapoi pe pistă, izbind o cu un trosnet asurzitor.
— Pe toate sfintele temple din China! exclamă Wang cu admirație, gorila aia își pierde timpul în armată!
În ziua următoare, după ce am ieșit din spital, Porta dă peste un intendent din Statul Major care caută un cadou pentru ziua de naștere a generalului său. Intendentul a auzit prin intermediul lui Wolf de cele trei blănuri ale lui Porta și e nerăbdător să pună mâna pe ele, convins că acesta ar fi cadoul cel mai potrivit pentru ziua de naștere a generalului. Wolf fusese convins că în felul ăsta îi face rost lui Porta de o ședere îndelungată în închisoarea militară. Care general ar trece cu vederea faptul că a fost ciupit aproape mortal de purici? Și încă de ziua lui de naștere!
Se înțeleg repede asupra prețului și intendentul pleacă, în tovărășia celor trei blănuri, zâmbind fericit.
Două zile mai târziu, blănurile și puricii se întorc, ca de obicei, la Porta.
Generalul îi telefonează colonelului Hinka și cere ca Porta să fie aspru pedepsit.
Porta e chemat din nou la reședința comandantului, însă de data asta colonelul Hinka îi poruncește să îndepărteze blănurile din zona regimentului.
Amărât, coboară la baza navală, unde întâlnește un vechi prieten, un Oberbootsmann, pe care însă nu l interesează în mod deosebit blănurile, întrucât doarme întotdeauna lângă cazanele de la bordul crucișătorului. Dar un Kapitänsleutnant din flotila puitoarelor de mine, fără să se târguiască prea mult, cumpără blănurile pe loc.
O oră mai târziu, puitorul de mine părăsește Pireul, ducând cu el toți puricii.
— Sper că sărmanii micuți n or să facă rău de mare, spune Porta, îngrijorat, fluturând în urma lor un minuscul steag al Greciei.
Câteva zile mai târziu, află de la Oberbootsmann că puitorul de mine a fost capturat de englezi și că întregul echipaj se află prizonier în Anglia.
Porta nu și poate reține o lacrimă, gândindu se că a pierdut pentru totdeauna blănurile, cu micuții lor purici zglobii, căci, fără îndoială, primul ofițer englez care le va vedea le va confisca.
După o vreme, când colonelul Hinka îl va întreba ce s a întâmplat cu blănurile și cu puricii, Porta îi va putea răspunde fără a minți:
— Herr Oberst, să trăiți! Vă aduc la cunoștință, cu regret, că puricii au trecut la englezi, domnule!



„Hitler s a proclamat suprema autoritate juridică în Reich. Din acest moment, el singur hotărăște ce e bine și ce e rău. Și nimeni nu i va contesta hotărârea".
Dr. Goebbels, 30 ianuarie 1934
Fortăreața Germersheim,
24 decembrie 1944

La 25 decembrie 1944, Maiorul Bruno Schau, condamnat la moarte pe 2 iulie 1944 la Paris, va fi executat de către un pluton de execuție la Fortăreața Germersheim la ora unsprezece.
Ofițer comandant: Maior Klein
Comandantul plutonului de execuție: Leutnant Schwarz.
Ofițer magistrat: Auditor Brandt
Ofițer medic: Stabsartzt Dr. Koch
Preot: Oberfeldkapellan Almann

Plutonul de execuție va fi format din zece oameni, numai țintași buni, aleși din compania a doua.
O companie disciplinară formată din cincizeci de prizonieri. Zece oameni aleși din fiecare companie.
Un grup care să l lege pe condamnat la stâlp. Un Feldwebel și doi Unteroffizieri să fie aleși pentru această acțiune.
Echipament:
Alte grade: uniformă de serviciu, cizme de infanterie, cască de oțel, echipament din piele, două cartușiere, baionetă, carabină K98.
Ofițeri: sabie, pistol de serviciu și cască de oțel.
Restul personalului de serviciu detașat pentru execuție: uniformă de serviciu și bonetă de campanie, centiron și baionetă.
Unteroffizier Faber va fi responsabil cu ridicarea stâlpului de execuție care va fi livrat de magazia intendenței la ora nouă.
Maiorul Schau va fi informat despre ora execuției la ora nouă. Va fi întrebat ce dorințe are, cum să fie înmormântarea și ce sfaturi are pentru rudele apropiate. Apoi, încătușat la mâini și la picioare, va fi dus în fața părintelui pentru consolarea spirituală. Cătușele nu vor fi slăbite sau înlăturate nici în timpul consolării spirituale și nici în timpul examinării medicale. Condamnatul va fi tot timpul supravegheat strict de către doi Unteroffizieri înarmați cu pistoale mitralieră.
Adjutantul va da ordin să fie legat condamnatul la stâlp. Stabsfeldwebel Albert va fi însărcinat cu atașarea a șase bucăți de sfoară cu lungimea de 1,65 metri de inelele stâlpului. De asemenea va procura și o bucată de pânză care va servi drept țintă.
Plutonul de execuție va bate pas de defilare în fața pavilionului companiei a doua, la ora zece și jumătate.
Comandantul plutonului de execuție, Leutnant Schwarz, e răspunzător pentru ca deplasarea spre locul execuției să se desfășoare în cea mai strictă ordine și disciplină militară. Orice fel de manifestare va fi suprimată pe loc prin cele mai severe mijloace. Pot fi folosite arme de foc dacă nu se dă ascultare primei somații.
Fluieratul, șoptitul și făcutul cu ochiul vor fi privite ca manifestări nepermise.
După execuție, patru oameni vor lua cadavrul, îl vor dezbrăca și îl vor așeza gol în sicriu. Echipamentul executatului va fi înmânat intendentului, care va răspunde de repararea uniformei.
Unteroffizier Buchner va fi responsabil cu așezarea sicriului în spatele zidului protector la ora unsprezece fără un sfert. De asemenea, va fi responsabil cu livrarea sicriului după execuție către autoritățile de înmormântare la cimitir, de unde va obține o chitanță. Documentele necesare vor fi obținute de la adjutant.
Maiorul Schau va fi legat de stâlp cu două frânghii petrecute în jurul pieptului, două în jurul taliei și două sub genunchi. Frânghiile vor fi bine strânse.
Preotul îl va însoți pe prizonier până la stâlpul de execuție și va recita un „Tatăl Nostru". Pe urmă va face patru pași lateral și comandantul plutonului de execuție va da comanda: „Ochiți!"
Comanda „Pe loc repaus!" nu va fi dată decât în clipa în care ofițerul medic îl declară pe omul executat mort. Plutonul de execuție nu va pleca până când corpul nu va fi dezlegat de la stâlpul de execuție și întins în sicriu. Doi oameni din compania întâi vor fi însărcinați să îndepărteze urmele de sânge. Pentru acest scop vor fi echipați cu cârpe și lopeți.
Feldwebelul Reincke va fi responsabil cu curățarea stâlpului de execuție și înapoierea acestuia la magazie.
Începând cu o oră înaintea momentului execuției, până când sicriul va fi îndepărtat și operațiunile de curățare vor fi terminate, locul execuției nu va fi accesibil personalului care nu este însărcinat cu servicii legate de execuție.
Semnat: Heinicke Oberst și
Comandant Fortăreața Germersheim

SERVICIU DE ESCORTÃ

— Cum te simți fără stele? îl întreabă Micuțul pe Feldwebelul Schmidt în timp ce străbat împreună câmpiile întinse și mlăștinoase de anghinare.
— În regulă, în regulă, căposule, mormăie Schmidt, ursuz. S ar putea ca, în curând, să te îndrepți și tu spre groapă fără dungi pe umăr.
— Și ce dacă? face nepăsător Micuțul, scuipând în vânt. Viața la Barras e a naibii de nesigură.
— Asta așa i, oftează Carl, abătut. Acu' o săptămână, Feldwebel și acu' un rahat, și totul pentru că am refuzat să trag într o turmă de greci prăpădiți.
— Cine a fost capiul care te a făcut Feldwebel? întreabă Porta, dând din cap și întinzându i lui Carl o bucată de cârnat de berbec. Să refuzi să împuști un civil, ce chestie!
— O să învețe el la Germersheim să asculte de ordine, rânjește malițios Micuțul.
— Nu cred că i așa de rău cum se spune, îngăimă Carl.
— Ai fost pe acolo? întreabă Porta, trăgând la el cu coada ochiului.
— Nu, dosarul meu e curat.
— Acum e plin de rahat, fiule, spune Porta.
— Zece ani în cotețul ăla blestemat, strigă Micuțul, vesel.
Indiferent, Porta taie încă o felie din cârnatul lung de berbec.
— Pot să ți povestesc o grămadă de chestii despre Germersheim care nu li se spun copiilor la școală.
— Știm și niște povestioare simpatice despre Torgau, Glatz și Fort Zittau , rânjește Micuțul, înghițind o bucată de cârnat.
— Basme! refuză Carl ideea, încăpățânat.
— O să rămâi uimit, zâmbește Porta. I am văzut pe tipii cei mai duri spărgându se ca niște coji de ou la cinci minute după ce au pocnit din călcâie în fața „Cerberului" Heinrich.
— Te a luat dracu! strigă Micuțul, punând o mână încurajatoare pe umărul lui Carl. Nenorocitul de tine, o să ți blestemi zilele că nu i ai curățat pe grecii ăia, fiule.
Ies în șoseaua spre Corint și încearcă să se alăture vreunui convoi de mașini, dar nimeni nu oprește pentru ei.
Micuțul trăncănește de zor despre pățaniile sale de la Germersheim.
— Am făcut instrucție cinci ore încheiate, în apă până la gât, și totul sub comanda personală a lui Gustav cel de Fier. Nu făcusem decât să i scap un țucal plin în cap, dar să știi că nu i băiat rău. E în stare să ți rupă coastele atât de repede că nici nu simți.
— Ferește te de „Cerberul" Heinrich, spune Porta cu un zâmbet calm. Dacă te aruncă în celula 42, o să intri acolo în pas de gâscă și o să ieși tocătură.
— Lipește te de Ausbildungskompanie 3, îl sfătuiește Micuțul. Acolo i șef „Puricele", Rittmeisterul Lapp. Þopăie pe niște picioare de tinichea care scârțâie atât de tare că l auzi venind de la doi kilometri. Și mai e și pe jumătate chior, dar asta i bine pentru că mai tot timpul habar nu are cu cine stă de vorbă.
Cei trei ajung la Corint după amiaza târziu și prind un tren de marfă spre Atena, unde a doua zi de dimineață tocmai ploua, iar expresul de Salonic plecase, își ștampilează ordinele de serviciu la ofițerul din gară și se pun de acord, dacă tot erau acolo, să viziteze centrul istoric al orașului.
— Avem trei săptămâni la dispoziție, strigă Porta, extaziat. Trei săptămâni, drace, cu bani de drum și merinde! Vă dați seama ce pot face niște tipi inteligenți cu așa ceva?
Intrară în fiecare cârciumă ce le a ieșit în cale.
Carl se teme să nu piardă trenul.
— Ia o ușurel, fiule! spune Micuțul. Noi, superiorii tăi, ne asumăm răspunderea. Tu ești prizonierul nostru și în curând o să intri la pârnaie. Nu uita că durata călătoriei face și ea parte din sentința ta și orice ai păți cât ești cu noi tot e mai bine decât ce ți va pregăti „Cerberul" Heinrich când va pune gheara pe tine.
— Nu i iese din cap că a fost Feldwebel și că acum doi Obergefreiteri îi spun ce are de făcut, zice Porta, înțelegător.
— E greu, după zece ani de grad, oftează Carl, apatic.
— Las' că o să ai zece ani la dispoziție să te obișnuiești, rânjește Micuțul.
— O să afli acolo ce valoare au însemnele de Obergefreiter. Ãștia dețin toate cheile.
Trec prin Ermos Epmoi și ajung la localul Sintagma, locul de întâlnire al aristocrației ateniene.
Într un restaurant de trotuar din fața hotelului Grand Bretagne, Micuțul dă cu ochii de un domn obez, legănându se pe un scaun alb din fier.
— Ia te uită la dihania aia osânzoasă, răsună strigătul său prin preajmă. Îl cercetează cu interes pe omul cel gras. Fesele îi atârnă de ambele părți ale scaunului.
— Cântărește cel puțin trei chintale, gândește Porta, cu voce tare, mestecându și buza de jos.
— Patru, ghicește Micuțul. Așază l pe un elefant, și face bietul animal hernie.
— Și asta în toiul războiului, cu raționalizare și foamete la tot pasul, strigă Porta, indignat. Înnebunesc când văd așa ceva.
— El foarte mulți bani. Mult vapoare în Pireu, mult vile pe insule, șoptește precaut un lustragiu.
Un chelner servil pune cu lingura mure în farfuria grăsanului. Un altul presară zahăr și un al treilea toarnă frișcă. Nici unul nu ascunde faptul că se așteaptă la un bacșiș consistent.
— Drace, ia uite l cum mănâncă, face Porta, hămesit.
— E imoral, spune Micuțul și înșfăcând o lingură, o repede de trei patru ori în farfurie. Murele zboară în toate direcțiile.
Milionarul cel obez cade pe spate, scoțând niște sunete aidoma unei locomotive cu abur.
Se iscă panică. Din partea opusă a pieții, sclipesc zgărzi de câini polițiști. O patrulă combinată a poliției germane și grecești se apropie în fugă, dinspre Ministerul de război, cu bastoanele ridicate.
— Oamenii afurisiți n au pace, uite așa! strigă Micuțul furios, punând un bocanc pe burta grăsanului și lăsându se cu toată greutatea pe ea.
— Voi veniți, strigă lustragiul, alergând înaintea lor de a lungul străzii Miltropo. Traversează o curte interioară și se cațără printr o fereastră deschisă într o încăpere în care câteva doamne probează niște rochii.
— Verificăm gazele, spune Porta, ajutându l pe lustragiu să intre pe geam.
Când apare și Micuțul, doamnele se pun pe țipat.
— Ușurel, ușurel, se hlizește Micuțul. Amânăm citirea contorului până data viitoare.
— Târfe stricate! țipă lustragiul, scuipând pe un portret al regelui.
— Ești o fată drăguță, spune Porta, ciupind o de fund pe una dintre ele.
Aceasta îi strigă niște blesteme grele și o bucată de lemn de foc îi zboară pe lângă cap.
— Muierile care înjură și vorbesc murdar sunt cele mai strașnice, afirmă Micuțul, cu un aer de cunoscător. Aveam și noi una în Sankt Pauli. Cum deschidea gura, cum împroșca cu mizerii. Toți o credeau o putoare din cauza asta, dar se înșelau. Cenușăreasa știa ea ce face. A sfârșit o măritându se cu un baron și mergând la biserică trasă de patru cai albi. De atunci n am mai văzut o pe Reeperbahn, dar proxeneții de lux o mai întâlneau din când în când pe la intersecțiile de la Alster și și scoteau pălăriile în fața ei, cu toate că ea nu catadicsea niciodată să le răspundă. A ajuns atât de sus în societate încât nici nu era în stare să tragă adânc aer în piept și să le arunce o înjurătură. Pufnea pe nas sonor, ca o vacă atunci când miroase un taur în cur. Tipii din Sankt Pauli s au scârbit în așa hal încât întorceau privirea de fiecare dată când o vedeau, ca să nu și o polueze.
Ajung în fața unei agenții de turism unde „Kraft durch Freude" anunță excursii la Veneția.
— Măi, ce ar fi să facem și noi o excursie și să ne dăm pe acolo cu gondola? întreabă Porta, arătând spre un afiș colorat.
— Ai căpiat sau ce? protestează Carl, neliniștit. Nu putem merge la Veneția când avem de mers la Viena.
— Și mai zici c ai fost Feldwebel într un batalion de cincisutiști! oftează Micuțul, clătinând, dezamăgit, din cap. Fă ce ți ordonăm, omule, pentru numele lui Dumnezeu! Nimeni nu l poate trage la răspundere pe prizonier pentru aranjamentele de călătorie făcute de cei din escortă. Cine naiba poate demonstra că n am crezut că Veneția e o scurtătură către ținta călătoriei? N am prea avut note mari la geografie noi, așa i?
Se îndreaptă cu toții spre Acropole, într un taxi tras de cai.
— Acum că tot suntem aici, hai să admirăm priveliștea, e de părere Porta. Chiar pe aici pe unde mergem în clipa asta au trecut odinioară legiunile Romei, explică el, cu patos.
— Și mai trec și acum, spune Micuțul, deloc impresionat, arătând spre doi Bersaglieri, urcând dealul împreună cu trei fete.
— Hei, puicuțelor, ce ziceți de o excursie, strigă Porta, arătându și ospitalier prohabul.
Fetele râd și se urcă în trăsură. Bersaglierii mârâie ca niște tigri flămânzi cărora li s a luat prada.
— E ceva de văzut acolo sus? întreabă Porta, arătând spre Acropole.
— Nu cine știe ce. Bolovani și trepte ciuntite, care te ajută să ți rupi vreun picior.
— Întoarce, îi poruncește Porta vizitiului. O să ne povestiți voi ce ați văzut pe acolo, și în felul ăsta nu mai pierdem timpul.
Se opresc la un restaurant de mâna a șaptea, proprietatea fratelui vizitiului. După cea de a treia sticlă de vin, Micuțul și vizitiul dansează sirtaki de se cutremură casa.
— Soțul meu e pe front, spune Sula, o brunetă foarte drăguță.
— Pe care? se interesează Porta, practic.
— Nu știu, mărturisește ea. E ofițer. Erou grec.
— Îmi dai voie să te ating? întreabă Porta, chipurile copleșit. N am întâlnit niciodată o soție de erou.
Se plimbă cu toții prin parcul regal, oprindu se la templul lui Zeus, unde mănâncă păsări din pădurile Seich Sou. Se luminase aproape de ziuă în clipa în care pășeau pe scări, în vârful picioarelor, spre apartamentul Katinei.
— Te rog, mergi încet, șoptește ea. S ar isca necazuri dacă ar afla cineva că ținem nemți pe aici. În cartierul ăsta sunt numai comuniști.
— Ar trebui împușcați, strigă Micuțul, scuipând pe o seceră și un ciocan grosolane, desenate pe perete.
— Frontul Roșu! strigă Porta în direcția unei babe care trage iscoditor cu ochiul dindărătul unei uși întredeschise.
Femeia mormăie ceva către el și trântește ușa.
— Partidul are întotdeauna dreptate, rânjește Carl, dând un picior ușii.
Apartamentul miroase a parfum ieftin. Sula se aruncă pe spate într un pat larg și își ridică picioarele, descoperind o bucată de coapsă goală deasupra marginii ciorapilor.
Micuțului îi joacă ochii în cap și o împinge pe Katina pe o blană mare de oaie întinsă pe podea.
Fata țipă indignată, își lipește strâns coapsele, își trage fusta în jurul lor și o ține strânsă cu ambele mâini.
— Așa, așa, chiuie Micuțul, satisfăcut. Fetele drăguțe nu și scot singure chiloții. Găsește o pană de gâscă și începe s o gâdile sub braț ca s o facă să dea drumul fustei, dar fata nu se gâdilă.
— Ce e asta, ce faci tu? întreabă ea mirată. E vreo nouă perversiune nemțească? Am avut odată un căpitan care mă zgâria cu un cui. Când cuiul lăsa urme pe picioarele mele, își dădea și el drumul.
— Stai că ți las eu niște urme, fetițo, promite Micuțul solemn, dar nu cu un nenorocit de cui grecesc. O înșfacă de glezne și o ține în aer de parc ar fi o găină atârnând spre vânzare într o piață siciliană.
Katina se cabrează în aer ca un acrobat și și înfige dinții între picioarele lui. Cu un urlet de durere, Micuțul îi dă drumul și se apucă cu ambele mâini de prohab.
— Trebuie să fac pipi, chicotește ea și aleargă spre closetul incredibil de curat ca o măsură de precauție împotriva bolilor genului.
Micuțul se năpustește pe urmele ei. Din experiență, se așteaptă ca ea să încerce să evadeze. Corpul său uriaș blochează intrarea, dar ea fredonează fericită un cântecel, în timp ce apa pleoscăie în apă.
Micuțul își vâră un trabuc între dinți și scoate un nor de fum.
— Te ai pișat destul pentru un copil de talia ta, strigă el nerăbdător și, înșfăcând o de păr, o târăște înapoi în cameră.
Fata scoate un țipăt ascuțit, îl pocnește în fluierul piciorului și i mușcă aproape complet o ureche.
— Isuse, mă iubește! răcnește Micuțul, cu vocea lui dogită de bas.
— Te urăsc, ticălosule! șuieră ea, zbătându se să scape din strânsoare.
— Mă iubești, cățea! zbiară Micuțul, încântat. Dă mi un pupic! Trage de hainele ei, dar acestea sunt făcute dintr un material rezistent, care nu se rupe ușor. Poartă o fustă tricotată care se lungește pe măsură ce el trage de ea.
Se rostogolește iar și iar, până când seamănă cu ceva făcut sul. Cei doi se luptă îndârjiți pentru fustă. Haina, bluza și sutienul au fost de mult făcute bucăți. El are aerul că vrea s o lege noduri noduri. Gemetele sale de pasiune alternează cu răcnete de durere. Pentru un moment, e în genunchi în pat, pentru ca, în clipa următoare, capul să i atârne dincolo de marginea mesei. Amândoi ajung cumva în vârful dulapului enorm. Acesta se clatină și se prăbușește cu un trosnet asurzitor.
Dintr odată, amândoi, sunt în bucătărie bând apă. Un urlet de groază alarmează toată casa. Micuțul atârnă pe geam afară cu capul în jos, în timp ce ea îl pocnește între picioare cu un sucitor.
— Porc împuțit, dușman al țării mele, țipă ea și varsă un bidon de gaz peste el.
Porta și Sula ajung tocmai la vreme, pentru a o împiedica să i dea foc.
Cu două salturi gigantice, Micuțul și fata sunt înapoi în sufragerie și reîncep bătălia pentru rămășițele îmbrăcăminții ei.
— Isuse Hristoase, ești cea mai grozavă muiere pe care am întâlnit o în viața mea, gâfâie Micuțul, mușcând o de coapsă, dar acum o s o încasezi cu totul.
Înainte ca ea să se dezmeticească, nu i mai rămăseseră decât un ciorap și un pantof. O minge încâlcită, formată din bocanci, curele de piele, ciorapi, pantofi și suspensoare, se rostogolește până sub pat.
Pentru o clipă, se lasă liniștea. Apoi se aude un urlet prelung și patul e ridicat de la un capăt încât Carl și Sula zboară din el. Micuțul gonește prin cameră, prin bucătărie, și în sus pe scara îngustă, cu Katina călărindu l ca un jocheu.
După scurt timp, apar din nou, târându se, Micuțul având buza de sus plesnită și un smoc de păr negru în mână. Se rostogolesc peste masă, cad pe podea cu o bubuitură surdă, dar orice ar face Micuțul, Katina se pune de fiecare dată de a curmezișul. Cu o priză de luptător, îi imobilizează mâinile și picioarele, dar ea se eliberează din nou. Continuând lupta lângă fereastră, sunt pe punctul de a se prăbuși pe scara de incendiu.
— Dacă o să cadă, șoptește Porta fascinat, o să merg mâine la o înmormântare.
Cei doi își redobândesc echilibrul în chip misterios și cad înapoi în cameră. Katina sare în sus și n jos pe stomacul lui și l pocnește peste față cu un pantof cu toc înalt. El o învârte ca pe un fus, încercând s o amețească. Se prăbușesc peste dulap cu un zgomot infernal și trec prin tăblia subțire într o ploaie de lemne și așchii. Dulapul se răsucește, ușile se deschid și apare Katina. Micuțul e pe urmele ei, cu un ochi însângerat.
Carl și Thea abia au timp să se aplece, când cei doi zboară pe deasupra capetelor lor. Micuțul ajunge deasupra, în timp ce ea își înalță picioarele, către tavan. Răzbat molfăieli, gâfâituri, clipoceli, icnete, parcă ar frământa un brutar aluatul.
— Poate acum vom avea liniște, oftează Porta, încolăcindu și mâinile în jurul Sulei. Se pun energic pe treabă în patul cel mare.
Când li se face foame, prăjesc cârnați pe balconașul cel mic. Apoi schimbă partenerii. Katina se suie în pat cu Carl, spunându i că e bărbatul pe care îl așteaptă de o viață.
Micuțul se întinde pe podea și susține că e mort, dar Sula îl trage în pat și se așază deasupra lui.
Thea și Porta li se alătură. În curând se fac auzite oftaturi și gemete de satisfacție.
În mijlocul întregii scene, e sfâșiată o pilotă și camera se umple cu pene mici și rotitoare, aidoma fulgilor de zăpadă.
Sula face crampe la stomac de atâta râs.
Deodată, ușa este izbită de perete cu un trosnet, și un bărbat uriaș, complet chel, năvălește în cameră învârtind un pește uscat în mână.
Katina, care atârnă de gâtul lui Carl, se smulge brusc și se pornește să țipe cât o ține gura.
— Porcul ăsta neamț m a violat!
— Oare? urlă bărbatul chelios.
Înșfăcând o de păr, o pune de a curmezișul unei canapele demodate și o bate amarnic cu peștele cel uscat. Apoi ridică capacul canapelei, o azvârle înăuntru, îl apucă pe Carl și l aruncă peste ea, așezându se cu toată greutatea ca să se închidă bine.
— Continuați, urlă el sălbatic. Ardeți vă până când v o cădea părul și o să fiți pleșuvi ca mine. Dați i bătaie, că după aia vă iau eu în primire și vă târăsc prin toată Atena.
Se prăbușește apoi greoi pe masă.
— Nevastă mea i o curvă, se adresează el văzduhului. Se cuplează cu inamicul, scroafa! Îi omor pe amândoi. Al dracului să fiu de n o fac!
— Asta i soluția, spune Porta, pe un ton amical, împingând o sticlă de bere spre soțul dezolat, care zace plângând deasupra mesei.
— Bătrâna Grecie se duce de râpă, geme el, muierile noastre și au vârât nasul în nădragii dușmanului.
— Adevărat, adevărat! (Porta scoate un oftat profund. Oamenii și au pierdut fundamentul moral. Și asta pentru că regele vostru v a părăsit.
Sula se îmbracă încet. Mai întâi își trage ciorapii peste picioarele întinse, apoi se zbate să intre într un corset cu dungulițe roșii și negre. Se joacă puțin cu sutienul înainte de a l îmbrăca și de a l încheia între sâni. Un furou scurt și negru zace întins peste masă.
Micuțul stă în genunchi în pat și o urmărește cu interes. Tot mai are bocancii în picioare.
Deasupra mesei, bărbatul cel chel plânge tot mai tare.
— Strip tease din cap până n picioare, îngaimă Micuțul, privind fermecat la fată.
— E îndeajuns ca să i înțepenească toate degetele până și unui arab castrat, spune Porta.
— Și să l transforme într un violator, șoptește Micuțul.
Sula zâmbește și și mișcă fundul în pantalonașii ei negri și strâmți. Are tot ceea ce și poate dori un bărbat, și ea știe lucrul acesta.
Micuțul scoate becul electric și l aruncă în stradă, dar nu se face mai întuneric. Nici n a observat că între timp se luminase de ziuă.
Un tramvai răpăie pe străzi. Două Messerschmitturi scheaună în văzduh.
Sula se îndreaptă spre ușă, legănându se și aruncându i în trecere bărbatului bocitor de pe masă o oală cu apă în cap. Apoi se întoarce și îi aruncă Micuțului, în pat, o jumătate de cârnat.
— Aici, Fido, rostește cu dispreț.
Înainte ca ea să apese pe clanța ușii, au și ajuns o din urmă și au azvârlit o înapoi în pat. Hainele zboară de pe ea mai repede decât și ar fi putut închipui vreodată.
Când pleacă cei trei, e aproape întuneric. Omul cu chelie și cele trei fete le fac semne de la balcon.
Ei merg de a ndăratelea pe stradă, răspunzându le prin semne, până când nu i mai pot zări.
— O să fie plictisitor după ce nemții o să părăsească Grecia, spune Sula cu un oftat adânc.
— Pe urmă or să vină englezii, zâmbește Thea. Și cu ei te poți distra. Doar uniforma diferă, restul e la fel.
Pentru a masca aparențele, când se apropie de gară, îi pun cătușele lui Carl. La urma urmei e totuși un prizonier în drum spre pușcărie.
— Face o impresie mai bună, spune Porta, scuzându se, în timp ce i închide cătușele. Uite aici cheia de rezervă, adaugă el, punând o în buzunarul lui Carl. În felul ăsta le poți scoate urgent dacă pe noi ne curăță careva sau dacă războiul se sfârșește brusc și de bucurie uităm să ți dăm drumul.
— Nu le poți acoperi cu ceva ca să nu vadă toată lumea că s umflat? mormăie Carl, ținând în față cătușele lucitoare.
— Nu, omule, nu! declară Porta. Dacă oamenii nu le văd e ca și cum nu le ai. Hai, înviorează te și fă pe posomorâtul. Poate ți dă careva ceva din milă, ceva ce mai apoi să putem împărți.
— Dacă ne întreabă cineva, spunem că i ai dat în cap unui Oberst, face Micuțul convins. Oamenilor le plac treburi de genul ăsta.
— O, Doamne, oftează Carl, amărât.
— Și să nu te superi când o să te lovim cu bastoanele pe spinare, continuă Porta. Trebuie să arătăm ce va să zică disciplina socialistă în armata prusacă. Ia ți figura aia încruntată, îi spune el Micuțului în clipa în care pășesc zgomotos în clădirea gării.
Escorta și prizonierul reușesc să stârnească atenția și majoritatea oamenilor îi aruncă lui Carl priviri pline de compasiune, uitându se cu ură la cei doi însoțitori cu trabucuri.
— Ãsta ne ar omorî dacă ar îndrăzni, șoptește Micuțul, fericit, suflând un nor de fum în figură unui bărbat mărunțel cu melon.
O bătrână cu niște porci în lesă îl mângâie pe Carl pe obraz și își plimbă miloasă mâinile pe cătușe.
— Îl așteaptă vremuri grele pe bietul soldățel!
Carl încuviințează din cap.
— Nu ți fă griji, dragul meu. Viața pe aici oricum nu valorează prea mult, iar dac ai împușcat un ofițer sau i ai jefuit pe bogați, te așteaptă un loc în rai.
Îl înghiontește în coaste pe Porta, furioasă.
— Dar ăștia de alde voi care fac hatârurile grangurilor și duc băieți sărmani la pierzanie or să sfârșească în iad!
Îl mângâie din nou pe Carl pe obraz.
— Mergi cu Dumnezeu, soldățelule. Nu te pot spânzura decât o dată. Uite aici o bucată de brânză pentru lunga călătorie pe care o mai ai înainte.
Îi pune lui Carl sub braț o bucată mare și rotundă de brânză de capră.
— Târșeloși, șuieră dei Gefreiten, care joacă zaruri pe o bancă.
— Obergefreiter Joseph Porta, se înclină Porta drept răspuns.
— Trenul, trenul, țipă lumea îngrămădindu se pe peron, ca o avalanșă.
Poliția civilă și militară încearcă în zadar să mențină ordinea. Femeia cu porcii vine de a lungul trenului în goană ca un berbece. Porcii guiță ca turbați.
— Crezi că asta i una dintre călătoriile de le zice „Kraft durch Freude"? întreabă mirat Micuțul și și rotește brațele ca o morișcă pentru a și face loc prin mulțime.
Conductori transpirați aleargă în lungul trenului, trântind ușile. Bagajele sunt aruncate prin ferestre și proprietarii se cațără după ele.
Trenul se urnește. S au urcat toți și nu mai încape un ac. Toți, cu excepția a doi grăsani de polițiști militari.
— Trebuie să urcăm și noi, strigă ei.
Încearcă să sară înăuntru, dar nimeni nu le face loc. Unul cade în nas pe peron și casca de oțel i se rostogolește sub tren.
În gara din Lamia, Crucea Roșie distribuie carne de porc, fasole și cafea turcească. Porta, bineînțeles, face rost de trei porții.
Trenului i se atașază un vagon închisoare, un vagon lung de marfă, cu uși zdravăn zăvorâte și cu guri de ventilație.
— Dachau, Buchenwald, spune Porta, lingându și gamela. Mă întreb dacă le or da și lor fasole.
— Un șut în cur, asta le dau, mormăie acru un infanterist.
O soră de la Crucea Roșie îl raportase că a încercat să facă rost de o porție în plus. Asta îl va costa un an fără permisii și de trei ori câte trei zile de carceră.
— Soră de caritate, cică. Pe bune că e, oftează un prizonier. Să mori de râs, nu alta.
La Salonic, trenul așteaptă ore în șir și e încontinuu cercetat. Târziu după amiază, se anunță că nu va pleca până a doua zi, deoarece calea ferată a fost aruncată în aer. Soldații pot merge la barăci după rații. Civilii aprind focuri pe peron ca să și pregătească mâncarea.
După o noapte plăcută în oraș, cei trei ajung la gară numai ca să afle că reparația liniei va fi gata doar peste trei zile.
Un polițist militar pistruiat și morocănos le ștampilează actele.
— Escortă și prizonier, buchisește, el și privește fericit la cătușele lui Carl. Ce a făcut maimuțoiul ăsta?
Porta își dă seama că adevărata crimă — refuzul de a executa ordinul — nu l va impresiona îndeajuns pe copoiul pistruiat și se lansează, în stilul său caracteristic, într o poveste sângeroasă.
— Un monstru, un adevărat monstru, asta e, spune el înghiontindu l pe Carl. Omul ăsta și a împușcat maiorul, a spintecat burta comandantului său de companie și i a halit ficatul și ochii. Se pregătea să i facă de petrecanie și Hauptfeldwebelului său, când a fost prins cu organul și cu boașele omului în mână. Un maniac religios. (Porta își dă ochii peste cap și se bate cu degetul la tâmplă.) Nebunul credea că va putea salva lumea împiedicând poporul german să se reproducă.
— Nebunie curată! face copoiul uluit. Nu i așa ușor să ne împiedici pe noi, germanii.
— Te cred, încuviințează Porta, dar el a fost membru onorific al societății „Fără război", așa că, probabil, i se părea logic să încerce.
— Unde îl escortați? întreabă polițistul, incapabil să și desprindă ochii de la Carl.
— Germersheim, zâmbește Porta, amabil. O să i scoată sufletul din el pe acolo.
— Asta și merită, decide polițistul, răgușit. Taică miu e Hauptfeldwebel într o adunătură de infanterie.
— Și încă nu și a pierdut pendula? rânjește Micuțul, izbind vesel cu pumnul în masă, făcând toate ștampilele să danseze.
Puțin mai încolo, în oraș, sunt opriți de un Leutnant pentru că n au salutat regulamentar. Trebuiră să l încătușeze pe Carl de un stâlp și să treacă de patru ori prin fața Leutnantului salutând corect. În urma acestei întâmplări, încep să i salute pe toți cei care poartă uniformă, inclusiv pe poștași și pe îngrijitorii de parcuri.
După o vreme, intră cu toții la „Vulturul semeț", ca să și odihnească brațele și să bea bere.
— Sper că n o s o iei la sănătoasa și să ne bagi în belea cu Poliția militară, îl atenționează Porta pe Carl, în timp ce i scoate cătușele.
— Ar șterge o ca din pușcă, dac ar avea ocazia, comentează Micuțul, izbind cu halba în tejghea.
— Opriți gălăgia! strigă proprietarul, un Volksdeutscher , cu emblema partidului la butonieră.
Caraba uriașă a Micuțului îl înșfacă de cravată.
— Cu ce drept ne dă o lepădătură de Volksdeutscher ordine nouă?
— Hai, plimbă ursul, strigă cârciumarul furios, eliberându se din strânsoare. Pot chema Poliția militară cât ai zice pește.
— Poliția militară? izbucnește Porta, aruncându și automatul pe tejghea și trântind lângă el o banderolă a copoilor militari. Auzi. Poliție militară! Cu cine dracu ți închipui că stai de vorbă? Noi suntem Poliția militară, idiotule! Tacă ți gura aia spurcată pentru ultima oară, sau vei fi tu ăla arestat. Ia spune, vrei să fii executat în propria ți budă?
— Hai să ne cărăm de aici, zice Micuțul, scuipându l în față pe cârciumar. Caralii cinstiți ca noi nu pot bea bere în văgăuna asta.
— Mulțam pentru băutură, încuviințează Porta, plecând fără să plătească.
Se duc cu toții la „Sânul ospitalier", ceva mai la vale, unde servesc chelnerițe.
— Noi suntem Poliția, tună Micuțul, aplecându se peste tejghea, în așa fel încât toată lumea să i poată admira banderola Poliției militare.
— Ce doresc domnii? întreabă ospătărița, ridicând cotul Micuțului ca să lustruiască tejgheaua.
— Trei amestecuri, comandă Porta, punând automatul pe tejghea.
— Saltă fierul ăla! șuieră ospătărița.
— Nu cotizezi la fiare vechi? întreabă Micuțul. Cu așa ceva îți poți lichida datoriile.
Porta îndepărtează arma fără o vorbă.
Fata toarnă în trei halbe pe jumătate bere, apoi șliboviță și suc de roșii, după care le amestecă folosindu se de o baghetă de sticlă.
Își urează unii altora sănătate, și golesc halbele dintr o înghițitură prelungă.
— Are un gust scârbos, icnește Carl, da și face efectul rapid.
— Până în clipa asta mă îndoiam că pământul se nvârtește, spune Micuțul, uluit, dar acum chiar simt că o face. Þineți vă bine de masă, băieți, să nu cădeți de pe el.
Cântă „Die Zeit Kennt Keine Wiederkehr", în timp ce împleticesc de a lungul străzii Metropolis în direcția bordelului „Curcanul verde". În mod inexplicabil însă, aterizează la secția de poliție de pe strada Nicodemus, unde își strâng mâinile cu polițiștii greci, uimiți, și spun că au fost rugați să le transmită salutări de la prieteni anonimi.
— Când or să te spânzure, o să ai dreptul la nițică mântuire sufletească, susține Micuțul pe la miezul nopții, în timp ce stau toți trei așezați pe marginea unei fântâni arteziene, pescuind peștișori aurii pe care i mănâncă de vii.
— Regulamentul militar prevede toate posibilitățile, sughite Porta aprobator.
Micuțul cade în fântână, încercând să demonstreze că e în stare să stea pe buza ei într un picior și cu celălalt la spate.
— Mult zgomot pentru nimic, explică Porta unui public invizibil.
— Să nu ți închipui că ai putea scăpa de noi, bolborosește, amenințător, Micuțul, înșfăcându l de guler pe Carl și trăgându l în fântână. Să nu crezi că suntem doar niște sălbatici, cu creierii între picioare.
— Noi, și împreună cu noi Armata, nu ne jucăm când e vorba de servicii de escortă, zbiară Porta, cu degetul ridicat.
Se împleticesc pe stradă, salutând un pisoi căruia i se adresează cu „Herr General".
— Aha, aici erai? țipă Porta, aruncându se de gâtul unui domn care tocmai trecea pe acolo, întorcându se de la amanta lui. Va trebui să dai o raită pe la școala de infanterie din Hammelsburg ca să înveți să halești bocanci vechi militărești la micul dejun.
— Mai târziu, în viață, e foarte folositor pentru oricine, sughite Micuțul.
— Cavaleria e baza, îngaimă Carl, fericit, încercând să se cațere pe un gard de fier și căzând, în repetate rânduri, de partea cealaltă.
Civilul se smucește și pleacă grăbit în josul străzii.
— Salutări mamei, strigă Porta după el, numai tu și cu mine știm c a fost nemțoaică.
— Trebuie să instituim un exemplu, spune Micuțul când se trezesc, în zori, în mijlocul pieții de legume.
Din toate părțile sosesc căruțe de la țară. Își proptește țeava pistolului său P 38 în fruntea unui măturător de stradă, care moțăie sprijinit în coada măturii.
— Ce ai zice dacă te aș împușca? Þi ar plăcea?
— Heil Hitler! Heil Hitler! țipă măturătorul. Sunt singurele cuvinte în germană pe care le știe. A descoperit că merg de minune la majoritatea soldaților germani.
Micuțul coboară pistolul și l îmbrățișează, căzând într un tomberon, de unde de abia îl scot câțiva oameni.
— La Bruxelles, am pus mâna pe un grup deghizat în uniforme ale Armatei Salvării, îi explică Porta unui zarzavagiu.
— Salvaționiști! urlă Micuțul. Îmi place când aud de ei. Sunt drăguți. Când e cazul, se duc la spânzurătoare fără să crâcnească.
Trenul oprește la Stoby. Partizanii au aruncat șinele în aer. Unități ale poliției croate spânzură trei civili de stâlpii de telegraf. Cineva trebuie s o încaseze în locul partizanilor, care au scăpat.
În depărtare țăcăne puștile mitralieră.
— Iar mai lichidează un tren, spune ofițerul conductor, bătându l pe umăr pe mecanic. Ai avut noroc, maiorule, c ai întârziat la Salonic.
Dintr un vagon iese o femeie care aleargă, țipând. Pe urmele ei, un soldat beat, fără veston și cu prohabul larg deschis.
Un infanterist rezemat de un stâlp, mestecând o bucată de pâine, întinde un picior, ca din întâmplare, și soldatul se dă de a berbeleacul pe peron. Doi indivizi din paza gării se aruncă asupra lui ca niște lupi flămânzi.
— Îi iau eu actele, maiorule, ca să i anunțăm unitatea când l om spânzura? întreabă ofițerul conductor.
— O să l spânzurați? face mecanicul, uimit.
— Bineînțeles, aici suntem în campanie. Un frumușel de consiliu de război fulger în care un ofițer și doi soldați vor analiza cazul. Firește, soldaților li se va spune dinainte care va fi verdictul. Am improvizat o spânzurătoare în dos, la grajduri, nu cine știe ce, doar un buștean pus pe niște bârne. Putem spânzura zece inși dintr odată. Călăul nostru, un civil, încasează cinci mărci pentru fiecare om și e foarte mulțumit.
— Doamne! exclamă mecanicul, ștergându și sudoarea de pe frunte. Și nu crezi că într o zi veți avea necazuri din cauza asta?
— De ce oare? întreabă ofițerul mirat. Curțile noastre marțiale sunt regulamentare și toate cazurile se înregistrează. Persoanele executate sunt îngropate în pământ sfințit. Totul e n perfectă ordine. Noi nu suntem ca ăia din SD. Cei mai răi dintre cei răi sunt tratați aici legal și, aș putea spune, chiar cu căldură sufletească.
Spre seară, trenului i se atașază câteva vagoane de marfă pe care sunt montate tunuri cu tragere rapidă.
În fața locomotivei sunt cuplate două vagoane descoperite, pline cu saci de nisip, ca măsură de protecție împotriva minelor. Prizonierii sunt așezați peste saci. Dacă linia e minată, ei vor fi uciși primii.
Trenul pornește, târziu în noapte. Nu ia viteză până când nu intră în Valea Strumei. Aceasta este considerată porțiunea cea mai periculoasă a traseului.
Prizonierii de pe vagoanele descoperite din față sunt puternic iluminați, ca un avertisment pentru partizani. Încet încet, pasagerii adorm.
Porta joacă zaruri cu un fruntaș de la Marină. Are de recuperat o restanță de plată de vreo doi ani, și reușește.
La ultima aruncătură, trenul e zguduit de fulgerul unei explozii. Scrâșnet de fiare și trosnet de lemne creează un vacarm îngrozitor. Tunurile sincronizate ripostează instantaneu și cascade de flăcări luminează povârnișurile munților. Tremurul puternic al exploziilor zguduie întreaga vale a Strumei, mitralierele latră furioase, aruncând dâre fosforescente spre valul de figuri întunecate, care coboară pantele, azvârlindu se în râul înspumat.
— Ne vedem în groapa comună! strigă Porta, sărind prin geamul spulberat, urmat de Micuțul și de Carl.
Un ciob de sticlă i a retezat aproape complet capul marinarului, precum o ghilotină. Întregul compartiment e împroșcat cu sânge.
Porta și Micuțul se târăsc până sub vagonul pe jumătate răsturnat. Carl se îndreaptă în goană către o movilă, unde zace o mitralieră părăsită. Încarcă rapid și trage rafale scurte înspre partizani, care se află acum dincoace de râu.
Câteva mortiere scuipă grenade. Pentru o clipă, atacul e respins, dar alte și alte valuri se năpustesc de pe râpele și povârnișurile munților. Par inepuizabili. Neîntrerupt, figuri întunecate se aruncă înainte.
Cei de la mortiere reușesc să regleze tirul și opresc atacul. Urlete ascuțite sfâșie noaptea care ascunde masacrul pe toată lungimea căii ferate.
Atacatorii se retrag la fel de brusc cum au și apărut. Gloanțe trasoare le mușcă urma. Grenade de mână zboară prin aer, iar flacăra albastră a exploziilor dislocă stânci și răscolește pământul. Pentru o fracțiune de secundă, retina înregistrează imaginea unui corp uman suspendat în aer. Se aude un urlet prelung de moarte.
În apropierea căii ferate, într o cazemată veche, s au adăpostit câțiva partizani. O legătură de grenade smulge din țâțâni ușa de oțel. Câteva cocteiluri Molotov dispar în întuneric. Urmează o explozie înfundată și prin nișele de tragere răzbat flăcări. Supraviețuitorii se împleticesc afară, cu hainele arzânde, devenind ținta mitralierelor.
Porta își șterge sudoarea de pe față și se târăște de sub vagon împreună cu Micuțul. Obrazul lui Carl a fost sfâșiat de o bucată de șrapnel. Un sanitar îi închide rana cu două fâșii mari de leucoplast.
— Pe toți dracii! strigă Carl. Se cheamă că suntem în serviciu de escortă și, conform regulamentului, prizonierul trebuie să ajungă la destinație nevătămat. Partizanii ăștia nu par să fi citit regulamentul.
O explozie asurzitoare sparge liniștea și flăcări albastre țâșnesc spre înălțimi. E ca și cum întregul munte ar fi sărit în aer. Bolovani enormi se rostogolesc pe povârniș, ducând cu ei, în adâncuri, partizani și soldați germani. Cu un bubuit prelung, avalanșa trece peste tren, smulgând câteva vagoane și aruncându le în râu.
— Doamne Atotputernic! face Micuțul, gâtuit de emoție, dacă n am fi avut norocul diavolului în persoană, n am mai fi trăit până la vârsta asta.
Într o oră, totul se termină. Partizanii dispar în noapte, în urmă nu rămân decât morții.
Locomotiva cea mare e neatinsă. Pistoanele ei pompează cuminți și un șuvoi subțire de abur țâșnește dintr o parte.
Mecanicul și fochistul sunt morți. Cadavrul unuia dintre ei atârnă în deschizătura ușii, cu capul pendulându i inert. Celălalt zace întins pe cărbuni, cu beregata tăiată. Erau sârbi, uciși de către alți sârbi. Îl ajutau pe dușman.
Personalul civil al trenului a dispărut fără urmă. Au fost luați de partizani și ca un avertisment, înainte de căderea serii, corpurile lor mutilate vor fi găsite pe străzile celui mai apropiat oraș.
Cazacii lui Vlasov ajung la fața locului pe cai asudați, spintecând leșurile cu săbiile lor lungi. Un Rittmeister german, în uniformă căzăcească, primește ordine de la comandantul trenului.
— Es ca dri i i lă, v aliniați! Înainte! țipă el cu o voce spartă.
Multă vreme după ce aceștia s au mistuit în depărtare, se mai poate auzi tropotul copitelor.
În zare se înalță o flacără și se fac auzite mitraliere furioase.
— Acuma i măcelăresc și pe ei, mormăie un Feldwebel de la Pionieri, continuând să și curețe arma.
— Cine pe cine măcelărește? întreabă Porta, cu dispreț.
— Cazacii pe partizani, rânjește Feldwebelul, mulțumit.
Vântul se joacă prin vagoanele devastate, suflând asemănător corzilor unei mandoline prost acordate. Câinii pornesc să latre. Soarele, răsărit deasupra munților, își trimite razele fierbinți peste trenul distrus. Cadavrele de pe coastă încep să se umfle. Milioane de muște roiesc în sclipiri negre albăstrui și se hrănesc din rănile larg deschise.
— Războiul e un sezon bun pentru muște, spune Porta, gonind un roi de pe un braț smuls.
Mâinii îi lipsesc trei degete.
— Mă întreb unde o fi restul, face Micuțul, interesat.
— Dracu știe, spune Carl, dar trebuie c a fost marinar. Ia uite câte tatuaje!
Porta ridică brațul și îi examinează mai atent tatuajele.
— A fost la Bankok. Desenul ăsta e chinezesc. Păcat că un asemenea braț artistic va fi mâncat de un roi de muște de rahat iugoslave.
Micuțul se tolănește comod pe spate, își vâră mâna sub cămașa sa jegoasă și scoate la iveală un pachet turtit de țigări. Scoate nerăbdător o țigară și o apucă între buzele însângerate care au fost recent în contact cu un pat de pușcă. Fără o vorbă, întinde pachetul celorlalți doi. Þigările sunt de tipul celor care se fumează în marina engleză. Le a luat de la un partizan mort.
— Așa întins și cu o țigară bună, mai mai că ți vine să uiți de războiul ăsta sângeros, spune Carl, visător, întinzându și picioarele pe o ușă smulsă. Ați observat cât e de plăcut pe aici?
— Al naibi de plăcut, spune Porta, mulțumit, împingându și cutia măștii de gaze sub cap, drept pernă.
— Poate că scârba asta de război s a terminat cât am stat noi culcați pe aici, visează Micuțul. Durează mult până să ajungă știrile într un loc ca ăsta.
— Aș avea chef de o negresă grasă, râde Porta, obscen, suflând fumul pe nas.
— Câte târfe or fi pe lume, toate s ocupate la ora asta, afirmă Micuțul, slobozind o bășină prelungă.
— Târfele ar trebui să ne fie distribuite de la popota Armatei, e de părere Porta.
— Vezi și pune mâna pe cât poți de multe cât mai suntem în călătoria asta de escortă, îi spune Micuțul lui Carl. Din clipa în care o să te trezești la pârnaie, prietene, fii sigur că nu mai pupi niciodată așa ceva.
— Cum adică, niciodată? întreabă Carl, scoțând țigara din gură. În zece ani o să fiu din nou liber.
— O să te omoare, fiule, proorocește Micuțul, ascultă ce ți spun. Pe toți ăștia cu șederi lungi îi curăță. Or să te bage într o unitate de dezamorsare a minelor și acolo o s o duci cinci zile dacă ești foarte norocos.
— De ce m ar omorî dacă mi văd de treabă?
— Oricine care face purici pe acolo mai mult de un an vede prea multe, afirmă hotărât Micuțul. Oficial, nu există închisori în Germania, nu uita că suntem un stat socialist cu tentă de dreapta.
— Ce porci, oftează Carl.
— Acum spui adevărul! râde Porta. Noi am descoperit asta de mult,
— Când lucrezi în gropile comune, abia atunci trebuie să fii cu ochii n patru, explică Micuțul. E posibil să te îngroape și pe tine laolaltă cu morții adevărați.
— Ai văzut tu așa ceva? întreabă Carl, cu îndoială.
— N am văzut nimic, rânjește Micuțul. Am citit despre asta în poveștile fraților Grimm.
— N o să ajung între mine și nici în gropile comune, spune Carl. Nu mă prezint voluntar pentru nimic, chit că mă vâră la carceră zece ani.
— Habar n ai ce spui! râde Porta, sarcastic. O să vrei să halești și rahat, numai să te scoată din celula aia.
— N o să dureze decât jumătate din zece ani, spune Carl. Războiul se va termina în cinci ani și o să mărșăluiesc acasă ca un erou.
— Poate, răspunde Porta sceptic, ridicând din umeri.
— Cum ar trebui să arate târfa aia neagră de care vorbeai? întreabă Micuțul, revenind la lucruri mai interesante.
— Nu prea grasă și cu plete lungi și negre, spune Carl. Nu le pot suferi pe muierile crețe.
— La naiba cu părul, rânjește Porta. Nu asta cauți la ele. A mea să fie grasă și cu niște mușchi la țâțe care să ți rupă falca dacă ți le repede în mutră.
— Eu vreau una lungă și slabă care să dea din cur, urlă Micuțul, vesel. Am auzit că fetișcanele negre sunt cele ,mai grozave din lume. Când și or mișca o dată coapsele, ți se face de poți scoate dopuri cu ea, în vecii vecilor, amin!
Un proiectil de semnalizare explodează departe, pe cealaltă coastă a muntelui, dar sunetul nu ajunge până la ei.
— Iar pun ceva la cale bandiții ăia, e de părere Micuțul. Nu trag ei cu rachete numai ca să admire niște culori drăguțe.
— Crezi că se vor întoarce? întreabă Carl, neliniștit.
— Nu se lasă până când nu împrăștie trenul ăsta peste toată Valea Strumei, afirmă Micuțul, cu tărie.
— Propun s o ștergem urgent, înainte de a începe hora, spune Porta. La urma urmei, nu prea avem motive de întâlnire cu indivizii ăia.
— Ai căpiat? Asta i dezertare, șoptește Carl, îngrozit. Nu pot face una ca asta. Mi am făcut întotdeauna datoria de soldat.
— Probabil că din cauza asta ai încasat zece ani, rânjește Micuțul. Te ai născut într un pat prea alb. Fă ca noi și o să fie bine.
— Fă ți boarfele și la drum! hotărăște Porta, ridicându se ferm. Sunt câteva cutii cu proiectile în vagonul ăla stricat O să arunc un ou într una din ele, și n clipa în care pornesc și bubuie facem pași. Or să se uite cu toții în direcția aia și n o să bage nimeni de seamă că executăm o retragere tactică.
— Asta ne poate scurta de un cap, oftează Carl, resemnat.
— Sau ne poate prelungi viețile, spune Porta, cu un rânjet scurt.
— Băieții deștepți părăsesc întotdeauna corabia în prima barcă de salvare, filosofează Micuțul, ridicând o grenadă de mână de pe jos. Căpitanul e idiotul care pleacă ultimul.
Carl îl privește îngrozit cum deșurubează capacul albastru al grenadei.
— Þineți vă chiloții! face Micuțul, fericit. Vine furtună.
Își leagănă brațul și grenada cade cuminte între cutiile cu proiectile.
Râde, mai mai să se nece în clipa în care se ridică în văzduh rachete de semnalizare și flăcări, șuierând printre vagoane și cărucioare.
— Pa și pusi, dragilor! Cheia e sub preș, strigă Porta, luând o la sănătoasa.
Un automat latră furibund și gloanțele răscolesc pământul chiar în spatele Micuțului, care s a încurcat în niște sârmă ghimpată.
— Iob tvoie mati! urlă el și, răsucindu și automatul, golește tot încărcătorul înspre tren, în timp ce toată lumea se aruncă la adăpost. Eliberându se din sârma ghimpată, gonește și el pe urmele celorlalți.
Cu răsuflarea tăiată, aterizează într o crevasă îngustă din pământ.
— Ce mai duș de oțel! blesteamă el. Ticăloșii au tras în mine. Un neamț de al meu.
— Toți germanii sunt nemernici, spune Porta, dar nu ți pierde vremea cu asemenea considerații. O să fie aici în câteva minute. În clipa de față suntem mai în siguranță la partizani decât la ai noștri.
— În ce rahat m ați băgat, afurisiților! spumegă Carl. Să fiu împușcat ca un dezertor mizerabil înainte de a ajunge măcar la pușcărie!
Gâfâind, își croiesc drum prin desiș și ajung într o vale lungă. În clipa în care ies de după o stâncă, le șuieră gloanțe deasupra capetelor. Sus, pe creasta dealului, stă comandantul trenului, amenințându i cu automatul.
— Ne ducem după ajutoare, domnule! zbiară Porta, încurajator, agitându și jobenul galben.
— Înapoi, porcilor! urlă maiorul, răgușit.
— Tot acasă i cel mai bine, răcnește fericit Micuțul și dispare după un paravan de stânci din preajmă, nu înainte de a i face un semn de rămas bun comandantului.
Mărșăluiesc toată ziua, ocolind satele și șoselele.
Spre miezul nopții, cerul se aprinde și o explozie prelungă, răsunătoare, cutremură pământul.
— Ãsta a fost trenul, spune Micuțul, privind înapoi.
— Deci nu mai e nevoie să chemăm ajutoare, face Porta.
— Atunci asta i tot! râde Micuțul.
— Ghinionul celor care așteaptă, spune Carl, încet.
— Întotdeauna ghinionul e de partea celor care așteaptă, răspunde Porta, desfăcându și brațele, dar epocile mari cer sacrificii pe măsură. Ce vrei, aparținem unei generații ghinioniste.
După un scurt răgaz, pornesc mai departe și a doua zi de dimineață ajung în dreptul unei șosele largi. Când se pregătesc să intre pe ea, Micuțul ridică mâna și se aruncă în șanț. Un Mercedes negru cu trei osii trece, în plină viteză, pe lângă ei și oprește un kilometru mai încolo, la o fermă. Din mașină sar cinci bărbați în uniforme cenușii.
Se aude o rafală scurtă de automat. Pe urmă se lasă din nou tăcerea.
— Fantome ale SD ului, șoptește Micuțul. Pe onoarea mea de Obergefreiter al Marii Germanii, dacă ăștia nu s vânători de capete.
— S o ștergem, bâlbâie Carl, nefericit.
— Păi asta și facem, rânjește Porta, cu nepăsare.
— Ce ar fi să le șutim gondola? întreabă Micuțul, plescăind, gânditor, din limbă.
— E mai puțin obositor să conduci decât să mergi, afirmă Porta.
— Să nu vă nchipuiți că mă amestec în furtul unei căruțe chiar de sub fundul Gestapoului, protestează vehement Carl.
— Nu ți a cerut nimeni părerea, hotărăște brusc Porta! Ești un prizonier sub escortă. Poți să te dai și cu curul de pământ, până una alta execuți ce spune escorta sau vei fi tu însuți executat pe loc.
— Și acum, îți ordonăm să mergi într un Mercedes negru! comandă sever Micuțul. Prizonierii trebuie să asculte de ordine. Unde am ajunge altminteri?
— Sunteți amândoi niște descreierați, strigă Carl, bătând furios cu piciorul în pământ. Când o să ajungem la Germersheim, o să înșir totul într un raport.
— Raport? râde Porta din toată inima. Va fi un roman. Și nimeni no o să creadă o iotă.
— O să l trimită la balamucul din Gressen, e de părere Micuțul.
Se apropie precauți de imensul Mercedes mirosind de la o poștă a Gestapo, parcat sub un copac.
Carl se ghemuiește pe bancheta din spate, blestemând, cât pe ce să izbucnească în lacrimi, de frică.
Purtând o banderolă și o insignă a Poliției militare, Porta țopăie în vârful picioarelor, înconjurând de câteva ori mașina.
— N o s o fac, șoptește Carl, încăpățânat, înghiontindu l pe Micuțul.
— Atunci rămâi aici și explică Gestapoului cine a fugit cu gondola lor, rânjește Micuțul. O să fie atât de încântați încât o să toarne la plumb în tine până o să ți iasă pe dincolo. Și pe urmă or să te halească la micul dejun. Nu știu dacă ai aflat, dar asta fac ei cu prizonierii.
Porta le face semn cu mâna.
— Sunt patru canistre cu benzină de rezervă, șoptește el. Cu căruța asta ajungem la porțile iadului.
— Probabil că știe și drumul, spune Carl. Să furi de la Gestapo, Doamne Sfinte! O să albesc de tot până la Germersheim.
— Am încurcat o dacă n au lăsat cheile în mașină, face Micuțul, vesel. Ai crede că vor să scape de ea. Mă ntreb dacă n au furat o și ei, la rândul lor.
— N o să ajungem prea departe cu numerele astea ale SS ului, bâiguie Carl, nenorocit. Și mai sunt și negre. Pute a Gestapo de la un kilometru.
— Și cine zice că nu suntem de la Gestapo? întreabă Micuțul. Ticăloșii ăia umblă și ei în uniforme ale Armatei.
— Ar trebui s o împingem puțin mai la vale, spune Porta, deblocând frâna de mână.
Pietrișul zornăie sub cauciucurile late.
— E a naibii de grea, mormăie Micuțul, punând umărul la spatele mașinii.
Porta se strecoară la volan, iar Micuțul sare cu îndemânare peste el și ocupă locul de lângă șofer. Cu mâneca își lustruiește grijuliu plăcuța în formă de semilună a Poliției militare.
Carl se cațără pe bancheta din spate, ghemuindu se cât poate de mult.
— Þine mă, Doamne! șoptește el, pierdut.
— Și acum trebuie să pornim, copăcel copăcel, zice Porta, bâjbâind pe la bordul mașinii.
— E o splendoare, face Micuțul, cu admirație, mângâind căptușeala portierei. Ce mi ar mai plăcea să mă plimb pe Reeperbahn cu dulceața asta. Nemernicul ăla de Nâss o să și piardă pardesiul de piele și pălăria lui cu boruri lăsate când m o vedea.
Motorul tușește scurt în clipa în care Porta răsucește cheia în contact. Lor li se pare ca un urlet, dar nici măcar găinile din preajmă nu reacționează.
Porta apasă ceva mai tare pe accelerație, iar motorul geme încet și emană un miros puternic de petrol.
— Dacă vin SS iștii, îi dau drumul, șuieră Micuțul, punându și automatul în poziție de tragere.
Carl își mușcă mâinile cu disperare și înalță o rugă fierbinte către ceruri, cu toate că nu e credincios.
— Ce dracu se ntâmplă? întreabă Porta, ștergându și sudoarea de pe față. Chestiile astea de înaltă compresie pornesc de obicei numai când te uiți la ele.
— Poate că n ar fi rău s o întindem, spune Micuțul, suflându și nasul cu degetele. Chiar dacă suntem un fel de Poliție militară, o să fie cam complicat să le explicăm ălora din SS ce facem noi aici, în mașina lor.
— Nu înțeleg, oftează Porta, dând din cap. S o fi înecat motorul? Pute ca un câmp petrolier arăbesc.
— Ia încearcă să demarezi brusc, sugerează Micuțul, întotdeauna un adept al soluțiilor dure.
Porta apasă nebunește pe accelerator și joacă cheia în contact. Motorul sforăie încetișor.
— Drace, strigă, călcând furios pe accelerator.
Motorul pornește cu un tunet și bubuie ca o baterie de artilerie.
— Isuse! icnește Porta. Parc ar fi un pachet de dinamită sub capota asta.
Un SD ist dă buzna pe poartă în clipa în care mașina se pune în mișcare.
— Stați! țipă el. Aia i mașina noastră. Opriți, ticăloșilor!
Dar nimic în lume nu l mai poate opri pe Porta.
Mașina cabrează și țâșnește înainte ca o ghiulea, în timp ce Porta se lasă cu toată greutatea pe accelerator.
O rafală de pistol automat le trece șuierând pe deasupra capetelor.
— Las' că v arată mandea cum se mânuiește pocnitoarea, mârâie Micuțul, întorcându se furios. Își ridică automatul și sloboade două rafale scurte spre SD ist, care cade la pământ.
Mercedesul greu trece urlând pe șosea, luând virajele cu o schelălăitură ascuțită. Eșapamentul scoate încontinuu flăcări.
— Maică precistă din Kazan, mormăie Porta. În armată, am avut de a face cu o grămadă de vehicule ciudate, dar asta le depășește pe toate. Trebuie s o schimbăm cumva, înainte de a face omletă din ouăle mele.
Micuțul pune sirena să urle, aruncând priviri semețe în toate direcțiile.
— Căpiaților, strigă Carl, înnebunit, de pe bancheta din spate. Într un minut o să aveți pe urme tot Gestapoul.
Își fac intrarea în localitatea Brod cu o viteză mai mult decât respectabilă. Porta oprește în fața unui atelier de reparații, cu lungi șiruri de mașini hodorogite, așteptând afară să le vină rândul. Smulge două tăblițe cu numere ale Armatei de pe un Opel și i le întinde Micuțului.
— Pune le p astea în locul numerelor jegoase ale SS ului. Până atunci, dau o raită prin zonă.
— Asta i falsificare, fraudă, protestează Carl. Până și o Curte Marțială formată din beduini surzi, muți și chiori ne ar spânzura pentru ce am făcut până acum.
— Ajunge, poruncește Micuțul. Tremuri ca o piftie, omule!
Porta dispare în atelier, fluierând fericit, și dă nas în nas cu un mecanic cu grad de Obergefreiter.
Un cartuș de țigări dispare urgent în salopeta mecanicului. Porta capătă trei cutii cu vopsea și un steguleț triunghiular de comandant din hârbul unui Horsch.
— Totu i în regulă cu ordinele de deplasare? întreabă mecanicul Obergefreiter, dând dovadă de un excelent simț practic.
— Da, spune Porta, gânditor, ai nimerit o. Ce ai zice dacă te invit să bem câte ceva la popotă?
— Niciodată n am refuzat o așa ofertă, răspunde colegul său. Vezi biroul ăla cu multe geamuri? Cum intri pe ușă, pe stânga, o să dai de un dosar îndărătul unei perdele albastre. Acolo sunt păstrate ordine de deplasare în alb. Ia un teanc. O să ai destule să ți ajungă până n America.
— Și ștampilele? întreabă Porta, cu un zâmbet obraznic, în timp ce al treilea pahar le urmează primelor două. În ce i privește pe prusaci, un ordin neștampilat nu i bun pentru ei nici să se șteargă la fund.
— După ce ai pus mâna pe ordinele de deplasare, explică tovarășul său, împingând paharul pentru a i fi umplut a patra oară, ia o n sus pe scări spre galerie, a doua ușă pe stânga. Acolo găsești toate ștampilele de care ai nevoie până la adânci bătrânețe. Ia una cu număr de FPO. Sunt în plasa aia galbenă. Modelele le găsești în plasa neagră. Ferește te de „Porc". Ãsta te mpușcă pe loc dacă dă de tine.
— De unde știu cine i „Porcul"? întreabă Porta, practic.
— O să l auzi cum grohăie, răspunde colegul său.
— Hai să trăiești până la moarte, și să fii un hoit drăguț, rânjește Porta, încurajator, și dă buzna pe scări spre galerie, după ce a șterpelit un teanc întreg de ordine de deplasare. Aruncă precaut o privire prin birou și, văzându l gol, intră nonșalant și subtilizează două ștampile.
— Ce cauți aici? vine o voce falsă dindărătul lui.
Porta trage adânc aer în piept, se răsucește și pocnește din călcâie.
Un maior de la Corpul Tehnic, cu o față asemănătoare cu cea a unui porc, se află în fața lui.
— Domnule, strigă Porta, permiteți să raportez, îl caut pe șeful mecanic Lammert de la ateliere, să trăiți! Porta văzuse numele scris pe geamul ușii de la biroul de jos.
— Ce treabă ai cu șeful?
— 'Trăiți, am un mesaj pentru el din partea unui prieten, domnule!
— Nu are timp de pierdut cu mesaje prietenești. Lucrează pentru câștigarea războiului, grohăie „Porcul", morocănos. Ce cauți în biroul meu? Face un inventar fulgerător al obiectelor mutate de la locul lor.
— Domnule, cer permisiunea să folosesc telefonul, să trăiți!
— Ce dracu îți închipui că i aici? Cabină telefonică? țipă „Porcul". Ieși imediat afară, măi încurcă lume, și să nu te mai prind prin sectorul meu, că te dau pe mâna Gestapoului.
În spatele unui zid, vopsesc Mercedesul cel negru în culoarea de camuflaj a Armatei. Pentru autenticitate, Porta îi mai aplică și câteva lovituri cu un baros. Patina frontului de est, cum o numește el.
— Ce păcat, era o mașină drăguță, se lamentează Micuțul.
Trec încet cu mașina prin oraș.
— Hai să luăm o cafea, propune Porta, arătând spre o clădire pompoasă care aduce a hotel de lux. Îi lipsesc doar mesele de pe trotuar și umbrelele.
O cotesc elegant până în fața intrării.
— Nu opri! strigă Carl. Uite santinelele.
— Isuse! murmură Porta. Se pare că aici nu i de noi.
— SD iști, mormăie Micuțul, grijuliu. Dacă ne ntreabă cineva ceva, eu nu s cu voi.
Porta ambalează motorul și mașina țâșnește înainte, slobozind prin țeava de eșapament limbi lungi de flăcări care i determină pe SD iști să sară la adăpost.
Se strecoară pe lângă o mulțime de patrule ale poliției și blocaje rutiere, dar, de fiecare dată când polițiștii dau cu ochii de steagul triunghiular de comandant, fac semn mașinii să treacă mai departe, și astfel ies în curând din oraș.
În ziua următoare, își fac intrarea în localitatea Kukes, unde întâlnesc un „ajutante di battaglia" italian, care e bucătar șef la o unitate de stat major.
Spre surprinderea lor, află de la acesta că sunt în Albania.
— Mergem pe drumul spre Germerscheim, via Viena, spune Carl, cu tristețe.
— Deci aveți o mică deviere de la traseu, zâmbește italianul. Dar acum că tot sunteți aici, ce ziceți de o gustărică?
Două ordonanțe de bucătărie așază o masă pe pavaj, sub o umbrelă mare în culorile verde, roșu și alb ale Italiei. Felul întâi e un curcan într un sos verde.
— Asta trebuia să fie comandantul meu de divizie, spune italianul, numit Luigi Trantino. Lui am dat altceva. Oaspeții lui Luigi au dreptul la mâncare bună.
Stropesc curcanulcu vin de munte dintr o stacană enormă.
— Eu sunt soldat viteaz, afirmă Luigi, arătând spre baretele viu colorate de pe pieptul său. Asta am căpătat în Abisinia.
— Ce, și tu ai fost pe acolo să i înveți pe negri ce i aia credința romană? întreabă Micuțul.
Luigi încuviințează, cu gura plină.
— Aia pricep repede. Dumnezeu este unul!
— Normal, încuviințează Porta, lăsându se pe spate și aruncând o bucată de carne în gura i larg deschisă.
— Cum sunt negrii? întreabă Micuțul, curios. Mușcă?
— Sunt oameni de treabă, spune Luigi, gesticulând cu furculița prin aer. Nu put, cum zic americanii. Chestia asta cu rasa e o mare tâmpenie.
— Pe mine mă lasă rece, strigă Porta, rânind cu pâinea prin sosul verde.
— Înainte de război, aveam hotel prima categorie, izbucnește Luigi: Toți ștabii veneau la mine la masă. Și Musso a halit de două ori. Aveam harem mare, muieri de tot felul, orice. Pe urmă, porci fasciști au făcut italieni pașnici să meargă la război, oftează el. Soldații luat hotelul. Făcut pe mine să port uniformă. Ce rahat! Teribilă Africa. Multe luni de zile fără „zuppa de calamaro". Acolo nu cultură. Răi ca nemții. Italianul moare fizic și moral dacă acolo multă vreme.
Ordonanțele vin cu următorul fel de mâncare.
— „Pasta con le sarde", proclamă Luigi mândru. Asta mănâncă Mafia când mare Capo plănuiește mare lovitură.
Porta plescăie din limbă.
— Voi romanii știți să vă bucurați de viață.
— Ne descurcăm bine, admite Luigi.
— Spaghete aveți? întreabă Porta. Știi de care, cu boia și brânză deasupra.
— Avem, bineînțeles!
Comanda e dată imediat la bucătărie.
— Când aveam bordello, nu luam niciodată fată care nu a fost crescută cu „spaghetti alla Carbonara", zbiară Luigi fericit. Unge totul de minune pe dinăuntru.
Micuțul își toarnă o porție uriașă de spaghete din castronul așezat în mijlocul mesei. Mestecă, înghite și se opintește în ele cu stoicism. Pare că spaghetele nu i vor dispărea niciodată pe gâtlej. Încet încet, fața i se învinețește.
— Trebuie să le mănânci cu brânză, spune Luigi cu un aer de cunoscător.
Micuțul dă din cap a încuviințare, cu gura plină. Presară brânză pe niște fire kilometrice de spaghete.
— O să moară, spune Porta, privind cu interes la fața vânătă a Micuțului.
În disperare de cauză, Micuțul apucă spaghetele cu ambele mâini și le rupe.
— Mamma mia, cum supraviețuiți voi italienii unei astfel de porții de spaghete? geme el.
— Trebuie înveți să mănânci, explică Luigi. Uite așa! (Răsucește fulgerător spaghetele pe furculiță.) Fii atent, spune el, sigur de sine, și repetă figura de câteva ori.
Porta și Carl se dau bătuți imediat, dar Micuțul, în încăpățânarea lui, se încurcă în gesturi. În cele din urmă, renunță și mănâncă restul cu degetele.
— Locul ăsta o cloacă împuțită, declară sumbru Luigi, după un timp în care au râgâit cu toții în tihnă. Ofițerii, niște rahați. Mă bagă în balamuc. Tot timpul lacomi. Vinul ba prea rece, ba prea nou. Vor rață prăjită, friptură de căprioară, homar. Pare că nu au aflat că suntem în plin război de treizeci ani, cu foame și mizerie la tot pasul. Mie mi e scârbă.
— Se vede treaba că mai și beți strașnic, face deodată o voce dintr o parte a mesei.
— Ce dracu? sare Luigi ca ars, și nu i vine să și creadă ochilor.
Un negru tuciuriu, cu un fes roșu pe cap, purtând un veston iugoslav gri albăstrui la două rânduri, stă în rigolă, zâmbind cu toată gura. În piciorul stâng poartă un bocanc de vânător de munte italian, în dreptul o lungă cizmă de călărie germană.
— Mâncați bine, repetă, arătând spre mâncărurile de pe masă. Dați mi!
— Manierele îl fac pe om, fiul meu negru, spune Porta cu demnitate. Te afli într o tovărășie albă.
— Vezi ți de treabă, neamțule. Vrei să ți sparg dinții?
— Fir aș al dracului, urlă Micuțul indignat. Te au învățat coloniștii să vorbești și acum te ntorci acasă în Reich, așa i, amice?
— Dacă așa stă treaba, o să aibă un șoc, oftează Porta. Socialismul nu i ceea ce se spune că ar fi...
— De unde vii, negrule? întreabă Luigi, curios.
— Du te și tu dracului, Spaghetti! Eu nu te am întrebat pe tine de unde ai apărut. Dă mi niște mâncare! Trage un scaun și se așază la masă fără să mai aștepte vreo invitație, împingând la o parte farfuria lui Carl, ca să și facă loc.
— Beppo! strigă Luigi în direcția bucătăriei. Adă un homar. Îți place sosul iute? i se adresează el negrului, cu un zâmbet șiret.
— Pot mânca și foc, dacă vreau.
— Doamne, asta vreau s o văd și eu, zbiară Micuțul. Am văzut o pe una de pe Reeperbabn făcând asta, dar aia era o târfă.
— „Diavol roșu" extra, numărul unu! comandă Luigi cu o privire nerăbdătoare pe față.
Porta se ridică și se îndreaptă spre bucătărie spre a i da o mână de ajutor lui Beppo.
— Boia, comandă el, golind o cutie întreagă de praf roșu în sos. O lingură sau două de piper și niște sos picant. Tocmai la timp își aduce aminte și de ardei iute roșu.
— Paprika e plină de vitamina C, spune Beppo, oferindu i o cutie mare cu condimente.
— O gustărică minunată, rânjește Porta, amestecând și o cantitate uriașă de praf de usturoi.
Beppo râde atât de tare încât e cât pe ce să scape cei cinci homari, în timp ce se îndreaptă, spre masă.
— Servire leneșă! strigă negrul albanez.
— Uite aici și sosul special, spune Porta, dar sunt sigur că o să fie mult prea tare pentru tine. Numai albii îl suportă.
— Nimic nu i prea tare pentru mine, latră negrul, cu îngâmfare, și, înșfăcând un homar, smulge carnea de pe el, îi sparge cleștii în dinți și scufundă conținutul în sosul „Diavol roșu".
Porta îl urmărește cu ochi mari, ca un om care asistă la o încercare de sinucidere.
— Să chemăm pompierii? întreabă Beppo, cu ochii la victimă.
Negrul își vâră homarul în gură și l înghite. Fața îi devine dintr o dată cenușie, înțepenește, cască gura și grimase groaznice îi trec peste chip. Pentru un moment, pare că e deja mort. Dă să vorbească. Nici un cuvânt nu i se desprinde de pe buze.
Politicos, Porta îi întinde niște vin. Negrul înșfacă stacana și și o toarnă pe jumătate pe gât.
Abia acum începe sosul să și facă pe deplin efectul. Ca o rachetă, negrul țâșnește în aer, căutându și respirația, aleargă în cerc, pe urmă în bucătărie, de unde se aruncă printr o fereastră deschisă. Scoate un țipăt prelung și ascuțit și se oprește pentru o clipă la masă.
Automat, Porta îi oferă stacana cu vin. Restul conținutului zboară în stomac și sosul arde de o mie de ori mai tare decât înainte.
— Aa a a a a ah! urlă el, ca un lup împușcat în burtă. O mână i se crispează pe stomac, cealaltă pe beregată. Se trântește pe spate și și azvârle picioarele prin aer. Bocancul alpin italian îi zboară, își arcuiește corpul și, întins pe spate, se mișcă pe stradă ondulându se ca un șarpe. Pe urmă e din nou în picioare. Se aruncă în râu și bea de parcă ar vrea să l sece.
La scurt timp după aceea, iese din apă și se cațără pe o faleză, aproape verticală, cu agilitatea unei capre de munte.
— E uimitor de câte sunt în stare canibalii ăștia când vor, nu i așa? strigă Micuțul.
— Ce naiba ai pus în „sosul diavolului"? întreabă Luigi.
— Ceva tranchilizante care or să facă un băiat bun din el, rânjește Porta.
În următoarea clipă, negrul se întoarce. Arată ca un om care a traversat Deșertul Gobi pe jos. Le întinde mâna politicos.
— Pleci deja? întreabă Porta.
— Mă duc înapoi în Libia.
— De ce? vrea să știe Micuțul.
— Mâncarea de pe aici nu mi face bine!
Homarii lui Beppo au depășit și cele mai mari așteptări. Porta îi laudă generos.
Luigi ridică o gheară, de parcă ar fi un baston de mareșal.
— În curând vor închide dugheana. Când îmi fac bagajul, nu vreau să plec înapoi în Italia sărac, șoptește el confidențial.
— Ai dreptate, plescăie din buze Porta. Numai proștii ies dintr un război mai săraci decât au intrat.
— Cei mai mulți sunt idioți, afirmă Luigi, înmuind o bucată de homar în maioneza de usturoi.
— Domnul fie lăudat, zâmbește Porta, fericit, e opera Lui!
— O să fie bine înapoi în Italia, spune Luigi. Mie nu pasă de război. În Italia am ce mi trebuie.
— Așa văd și eu lucrurile, e de acord Porta. Tot ce vor obține din treaba asta e că noi germanii și voi italienii vom sfârși o cu fundurile tăbăcite.
— Salută i pe ăi din Italia din partea noastră, spune Micuțul, între două îmbucături de homar. Poate că n o să fim cu mult în urma voastră.
— Gesu, Gesu, țipă Luigi, îngrozit, cât pe ce să se înece cu propriul homar. Madre di Chtisti, nu lăsa să se întâmple asta! (Își face cruci, și ridică ochii către ceruri). Sper și mă rog ca ultimul dintre nemți să fi părăsit Italia înainte de a ajunge eu înapoi.
— Ce, nu ți suntem pe plac? întreabă Porta, surprins. Suntem aliați și luptăm umăr lângă umăr într un război care ne a fost impus.
— N am spus că italianul nu iubește pe neamț, intervine Luigi, dând din cap. Când, ca acum, oameni de treabă, dar când mulți la un loc, fac prea multă gălăgie, ocupă spațiu.
— Ai întrucâtva dreptate, admite Micuțul, lingând platoul cu maioneză de usturoi.
— Voi pușcați tot timpul, insistă Luigi, nu pricepeți că asta periculos. Când puști într un om, de obicei el pușcă înapoi.
— Destul de adevărat, oftează Porta.
— Ce ziceți, luăm un coniac de cafea? întreabă Luigi, ridicându se.
— Am mâncat atât de mult, încât nu mă mai pot mișca, râde Porta, descheindu se la pantaloni. Iubesc haleala. Sunt în stare să trăiesc doar ca să mănânc.
— Te ai aranjat binișor pe aici, îl laudă Carl pe Luigi, în timp ce gustă din coniac, cu un aer de cunoscător.
— Aici e bine, admite Luigi, întinzându și picioarele mai comod. Vreau doar libertate. Poate vine Tommyn în curând și ne bumbăcește atât de tare încât n o să ne mai ardă să pușcăm înapoi.
— Mai ai? întreabă Porta, împingând spre Luigi paharul de coniac gol. Numai Dumnezeu știe când ne vom mai întâlni cu licoarea asta.
Zâmbind, Luigi îi umple paharul până la buză, astfel încât Porta e nevoit să se aplece și să soarbă. Suge lichidul ca un bivol care bea apă.
— Chiar în clipa asta ai tăi încasează o ciomăgeală zdravănă, spune Micuțul, scuipând în direcția unui desen de pe un afiș de recrutare înfățișând un SS ist idealizat.
— Ieri am văzut general în retragere, urmat de camion plin cu pradă eliberată, spune Luigi. Asta semn bun.
— Peste tot dai de consilii de război fulger, spune Porta, slobozind o bășină răsunătoare. În curând vor fi pe aici mai mulți copoi decât soldați. Nici măcar lipsa de muniție nu i mai oprește. Întotdeauna se găsește un copac și o frânghie. Nu folosește frânghia, răsfeți copilul, cum zic pedagogii.
— Wehrmachtul Marii Germanii e pe butuci, am putea spune, oftează Micuțul, aruncând peste umăr o bucată de plăcintă cu mere, spre marea fericire a unui câine din spatele lui care o devorează.
— O să mi închei la Germersheim socotelile cu campania asta faimoasă și o să mă acopăr de glorie când voi apărea acasă ca persoană persecutată politic, râde Carl mulțumit. De aici poate ieși ceva. Ticăloșii de ieri sunt eroii de mâine.
— Nu te bucura prea devreme, i o retează Porta, sec. N o să dureze prea mult până când îngrămădiții își vor reveni din șocul de a fi pierdut un război.
— Se aude că toată afurisita de Armată a 9 a a șters o la inamic, zice Micuțul conspirativ.
— Armata a 9 a? Asta a fost curățată de mult! face Carl cu mirare.
— Generalfeldmarschall von Manstein șade pe un bolovan în Polonia și plânge de sare cămașa de pe el, spune Porta, confidențial.
— Nu i nici un von Manstein, urlă Micuțul, atoateștiutor. E născut Lewinsky, un nume care nu l face prea fericit pe Adolf. Puteți spune ce vreți, dar e un lucru al dracului de surprinzător.
— E haios. Veștile bune în armată nu le afli niciodată din ziar, filosofează Luigi.
— Führerul a spus că nu mai e nevoie de genii tactice operaționale, explică Porta. De acum vom avea comandanți gen „cap de lemn", care ne vor călăuzi în bătălie cu urlete vesele, șezând alături de noi.
— Atunci, ăsta chiar că e sfârșitul, confirmă Micuțul, important. O armată de vite care stă nemișcată va fi curățată de către artileria vecinului nostru din două bășini.
— Ce grămadă de minciuni împuțite ni s au servit în ultimii ani, spune Carl, cu dispreț.
— Cu excepția câtorva dintre noi, în rest toți le au crezut, zâmbește Porta, superior.
— Și ce i mai rău e că mulți încă le mai cred, șoptește Luigi.
— Căpeteniile noastre din război au scăpat hățurile din mână, decide Porta. Picioarele la spinare, băieți!
— Dar au avut vreodată în mână hățurile? întreabă Luigi, surprins. Dintotdeauna am crezut că nemții oameni ciudați. Capete pătrate.
— Grofaz se va perpeli în curând în suc propriu, spune Micuțul, optimist.
— Ne așteaptă vremuri grele, zice Porta. N o să apucăm să facem stânga mprejur, că imediat am fi numiți dezertori.
— La Cartierul General al Führerului sunt nebuni cu toții, e de părere Carl.
— Pe cel pe care Dumnezeu vrea să l bage în rahat, mai întâi îl orbește, explică Porta, cu voce patetică.
O companie de recruți coboară, cântând, de pe poteca șerpuită de munte. Cizmele și echipamentul le sunt curate și căștile, cu vulturul pe o parte, sclipesc de noi ce sunt. Porta se scarpină pe spinare cu baioneta și i privește îngândurat.
— Când vezi o șleahtă de eroi germani dichisiți ca ăștia, țesălați din cap până n picioare, mai mai că ți vine să crezi că mitul despre eroismul german continuă să existe.
— În trei zile, partizanii îi vor fi curățat pe băieții ăștia, afirmă Luigi, sec.
— Slavă Domnului că am intrat în horă de la început, spune Porta. Dacă nu, n am mai fi fost acum în viață.
— Soldații vechi nu mor niciodată, proclamă Carl, întinzându se atât încât scaunul de răchită pe care șade e cât pe ce să se rupă.
Micuțul sloboade o râgâitură prelungă, în urma căreia Feldwebelul companiei rămâne ca trăsnit.
— Sunteți în stare să salutați? întreabă el, nervos.
Toți patru salută în tăcere, dar fără a se ridica din scaunele lor de răchită.
Un zgomot de tunet se pornește dinspre răsărit și se apropie ca o furtună. O salvă de obuze se prăvălește cu un urlet peste oraș. Pământ și foc se înalță către cer. Un șir lung de case dispare într un nor de praf. Școala de dincolo de drum e săltată în aer și se prăbușește, bucată cu bucată. Acoperișul cade intact peste pereții pulverizați.
Feldwebelul de companie e tăiat în două și bucățile azvârlite pe coasta muntelui. Compania de recruți se topește într o mare de flăcări.
Luigi dispare cu o iuțeală uimitoare într o tranșee îngustă, urmat îndeaproape de Porta și Micuțul. Carl ridică un scaun de răchită și l ține deasupra capului, în speranța nebunească că se poate apăra de schijele care plouă în jur.
Suflul exploziei unui obuz îl proiectează într o adâncitură din pământ.
Un alt obuz lovește din plin casa în care s a stabilit bucătăria diviziei. Se înalță nori negri de fum și casa se surpă încet. Numai hornul și un cazan imens de aramă rămân neatinse.
Marea umbrelă verde alb roșie plutește prin aer și se așază încet pe tranșeea îngustă.
— Culorile bătrânei Italii! spune Luigi, mândru. Aduc noroc!
O nouă salvă se prăvălește, gurile li se umple cu praf de cărămidă. Copacii de pe povârniș se rup precum chibriturile și zboară prin aer. Corpuri dezmembrate sunt azvârlite pe deasupra acoperișurilor. O pereche de cai e aruncată departe în sus, pe pantă. Strada devine un vulcan de schije de lemn și bolovani proiectați prin văzduh.
— S o ștergem de aici! strigă Porta. Vii, Spaghetti? Ãștia de aici nu mai au nevoie de arta ta culinară.
Luigi rămâne un moment dus pe gânduri. Apoi își îndeasă pe cap căciula cu pene de Bersaglieri, aruncând o ultimă privire umbrelei colorate.
— Si! Acuma plec acasă în Italia!
Carl vine în goană de pe stradă, purtând încă deasupra capului scaunul de răchită.
— Cine dracu trage în halul ăsta? strigă el agitat.
— Ia telefonul și întreabă la „Informații" sugerează Porta.
Spre mirarea lor, găsesc Mercedesul neatins în mijlocul grămezii de ruine.
— Diavolul are grijă de Gestapo, rânjește Porta.
Părăsesc orașul în viteza maximă, urcând pe o șosea îngustă de munte. Instinctul lui Porta îl previne să nu folosească șoseaua principală, pavată.
— Unde mergem? întreabă Luigi, aranjându și penele.
— Într un loc îndepărtat, murmură Micuțul, misterios.
— Sfinte Sisoe, războaiele astea moderne sunt groaznice! face Porta.
— Crezi că erau mai distractive în vremurile de demult? întreabă Carl.
— Erau foarte diferite, răspunde Porta. Un șmecher pe nume Marius i a bătut pe Verceleni pe câmpiile Provenței cu ajutorul câinilor de război .
— Asta i o minciună sfruntată, zbiară Micuțul, dar probabil, c ar fi mai distractiv. Auzi, câini de război! Cu ăștia le am veni de hac ticăloșilor de dincolo.
Un maior de la Vânători îi oprește și le ordonă să l ia și pe el.
Micuțul se așază pe bancheta din spate, între Carl și Luigi.
Intră în Kralfero în fruntea unui batalion de vânători.
Maiorul cercetează Mercedesul cu un ochi bănuitor.
— Ce căutați aici? întreabă el, suspicios.
Porta îi întinde, în tăcere, documentele, falsificate.
— Oho ho! face maiorul, răsfoind gânditor ordinele de deplasare și foile de drum. Nu v ați abătut nițel de la ruta spre Viena?
— Cu tot respectul, domnule, partizanii nu ne au permis să urmăm ruta directă, zâmbește Porta, genial.
— Ce caută italianul ăla alături de Armata germană? mormăie maiorul, sceptic, și i cere lui Luigi actele.
Luigi se caută disperat prin buzunare.
Maiorul le face semn unor polițiști militari, dar înainte ca aceștia să ajungă la mașină sunt secerați de o rafală de mitralieră. În stradă plouă cu grenade de mână. De pe acoperișuri se pornește focul asupra batalionului de vânători. Soldați răniți se târăsc gemând la adăpost. Cocteiluri Molotov explodează cu un șuier sec. Lichidul arzând împroșcă oameni și materiale.
— Partizani! icnește maiorul, sărind în lături de lângă mașină.
Porta salută și zâmbește idiot.
— Da, domnule, se pare că ne curăță.
O rafală de pușcă mitralieră mătură strada și gloanțele scutură trupurile celor morți deja.
Porta pune mașina la adăpostul unui zid, de unde pot observa drama în oarecare siguranță.
O mașină blindată, dotată cu un tun automat, își face apariția de după colț, ciuruind pereți și acoperișuri. Grenade zboară prin ferestre, în case. Un cearceaf lung și alb se desfășoară în cădere de la una dintre ferestre. Soldații iau cu asalt ușile din stradă. În curând zboară pe geamuri corpuri de bărbați și femei, care lovesc caldarâmul cu un sunet înfundat.
Două tancuri Puma apar huruind și puștile lor mitralieră trimit limbi de flăcări prin ferestre.
Deodată, maiorul e din nou lângă ei.
— Sunteți arestați! urlă, țintindu l cu pistolul pe Luigi, dar se prăbușește înainte, horcăind.
Micuțul se rostogolește într o parte spre a evita corpul în cădere.
Automatul lui Carl latră. O siluetă cade de pe acoperiș, după care cade, zornăind un pistol mitralieră.
O oră mai târziu totul s a terminat. Prizonierii sunt îndesați într o biserică și în jurul lor roiesc soldați turbați.
— Cățeaua asta l a omorât pe bătrânul Herbert dintr a 4 a! zbiară un Wachtmeister gras de la Artilerie. Îi repede femeii un pumn în figură, spărgându i buzele, și apoi o lovește cu cizmele între picioare.
— Târfă! urlă și alții. Termină cu ea!
Un locotenent își croiește drum prin mulțime.
— Atențiune! strigă el, cu vocea înecată de furie.
Până ce nu trage un foc de pistol în aer, soldații nu l bagă în seamă.
— Prizonierii trebuie tratați corect, ordonă el. Noi nu suntem niște bandiți, cum sunt dușmanii noștri. Vom constitui un tribunal de urgență și vor fi împușcați cu toții, dar mai întâi trebuie judecați.
— Stați numai, blestemaților! O să vă scoatem mațele prin gâtlejuri, îi amenință un Oberjaeger pe cei trei prizonieri, care stau cu fața la perete și cu mâinile împreunate la ceafă.
— De ce să mai pierdem timpul cu judecata, întreabă un Gefreiter, dintr un batalion de pionieri. (Arată spre o tânără femeie care stă într un colț.) Cățeauaa asta îmi aparține. Pe toți dracii, o să cânte înainte de a crăpa!
— Ați auzit ce a ordonat locotenentul, îi previne un Wachtmeister de cavalerie pe câțiva soldați, care încep să facă mai mult decât doar să, amenințe. Noi suntem Herrenvolk, dar nu suntem brute.
— Când o veni Ivan Untermensch, așa ca noi, ticăloșii ăștia vor pricepe care i diferența, strigă malițios un Feldwebel.
Un soldat înalt și slab îl pocnește pe un tânăr cu țeava automatului.
— Porcul ăsta ne a distrus căruța bucătărie. El e nemernicul căruia trebuie să i mulțumim că nu vom mânca nimic astăzi la cină.
— Sparge i fața, sugerează un infanterist bătrân, cu un cârnat sub braț.
Un ofițer magistrat s a instalat îndărătul altarului, care, cu ajutorul unui steag, a fost transformat într un pupitru al judecătorului. Ochelarii săi fără rame reflectă lumina asupra celor două șiruri de prizonieri aliniați înaintea sa. Își drege glasul, scoate la iveală o listă lungă și, cu o voce pițigăiată, începe să le recite numele. După fiecare nume, ridică privirea și spune solemn:
— În numele Führerului și al poporului german, te condamn la moarte prin împușcare!
Repetă această formulă de șaizeci și șapte de ori.
Condamnații sunt duși afară din oraș într o carieră de piatră, la o milă depărtare de Samaila, iar pionierii le înmânează câte o cazma. Trebuie să sape cu toții o groapă comună. Ãsta i cel mai practic mod de a rezolva lucrurile.
După ce au terminat, șterg cazmalele înainte de a le înapoia străjerilor lor. Sunt țărani săraci și cunosc valoarea unei cazmale.
Un locotenent foarte tânăr comandă plutonul de execuție. Transpiră și se bâlbâie agitat.
Prizonierii sunt aliniați de a lungul marginii gropii, în așa fel încât să se prăbușească pe spate direct în ea.
— Haide, haide! strigă locotenentul. Următorul, următorul, să vedem ceva mai multă mișcare pe aici!
Tânărul care a distrus căruța bucătărie e atât de speriat încât cade în groapă, și ceilalți prizonieri sunt nevoiți să l ajute să iasă.
Câțiva dintre ei cântă „Internaționala" și strigă „Naziști ucigași!".
Colonelul, care a venit să asiste la execuție, își exprimă admirația față de comportamentul prizonierilor.
— Excelent, excelent! spune el. Au ceva de învățat trădătorii germani de la oamenii ăștia. E o plăcere să i vezi!
— Fără îndoială că Domnul va ține cont de asta, face adjutantul, cu un nod în gât.
— Li se cuvine, spune colonelul, un om foarte pios.
După ce a fost executat și ultimul condamnat, se aruncă pământ deasupra lor și pionierii îl bătătoresc.
Porta o cotește cu Mercedesul pe o stradă lăturalnică, acoperită cu pietriș. Un pod de pe șoseaua principală a fost aruncat în aer.
Deodată are loc o explozie răsunătoare și șoseaua se despică. O perdea de flăcări se înalță spre cer, în timp ce Mercedesul e săltat în aer și cei patru oameni aruncați din el.
— Și acum ce facem? piuie Luigi nefericit, la adăpostul unei căpițe de fân, privind Mercedesul distrus. Singurul obiect rămas neatins e stegulețul de comandant pe care Porta îl vâră la centură. Poate că, mai târziu, va fi de folos.
— Și acum? întreabă Carl, îngrijorat. O să ajung vreodată la Germersheim, să încep să mi execut cei zece ani?
— Fiecare zi pe care o petreci cu noi e o zi mai puțin din condamnarea ta, îl liniștește Micuțul.
— De ce nu am rămas eu la ai mei? se tânguie Luigi, cu glasul înecat de lacrimi. Aș fi primit bucătărie nouă de divizie. Niciodată armata italiană face război fără bucătărie pentru „spaghetti Carbonara".
În timp ce pășesc abătuți pe șosea, începe să plouă. De pe culmile munților coboară frigul. Jos, în vale, șerpuiește Dunărea, cenușie și tristă, iar în depărtare latră puști mitralieră.
Când se înserează, se adăpostesc într o vilă rece și neospitalieră de la marginea unui sat, dar nici nu apucă să ațipească că sunt treziți de un grup de infanteriști care caută, la rândul lor, adăpost.
Un locotenent se răstește la ei și le ordonă să și prezinte actele. Acestea arseseră însă o dată cu Mercedesul.
— Mâine veți fi dați pe mâna Poliției militare, latră el, brusc.
— Noi suntem Poliția militară, spune mândru Micuțul, scoțându și la iveală plăcuța.
În aceeași clipă, afară încep să răpăie pistoale mitralieră și grenade de mână sfâșie șoseaua. Voci aspre strigă ordine în sârbește.
— Mișcați! țipă locotenentul. Partizanii!
— S o ștergem de aici, șoptește Porta și se strecoară precaut prin ușa din dos urmat îndeaproape de ceilalți trei.
În timp ce pleacă, un grup de partizani pătrunde în vilă. Siluete sălbatice apar de pe străzile lăturalnice, Cocteiluri Molotov pătrund prin ferestrele caselor.
— Hai mai departe, rânjește Porta, săltându se într un camion al unui convoi care se îndreaptă spre Belgrad.
Cu puțin înainte de a pătrunde în Belgrad, convoiul e supus unui atac aerian. Camionul cu care au călătorit e azvârlit în mijlocul unui câmp. Porta e lovit în umăr de câteva șrapnele. Piciorul Micuțului e zdrobit sub o ladă cu muniție. Brațul lui Carl e rupt.
Se târăsc optimiști până la Belgrad și se prezintă la un spital de campanie. Micuțul folosește o pușcă drept cârjă. Luigi speră că va găsi un tren din Belgrad cu direcția Italia.
— Mai bine erai și tu rănit, spune Porta, fixându l pe Luigi cu privirea și mângâindu și automatul. Þi ai fi făcut rost de acte noi.
În Ubi, nimeresc din nou în mijlocul focului. O grenadă explodează în fața lui Luigi, smulgându i jumătate din față și un braț. Zace gemând și, înainte ca ceilalți să apuce să i acorde primul ajutor, e mort din cauza sângelui pierdut.
Îl îngroapă în grădina din fața casei unui lucrător de la Căile Ferate, și i agață casca cu pene de Bersaglieri de crucea de mesteacăn înfiptă pe mormânt.
— Opt zile sunt de ajuns, spune cu acreală un ofițer medic din Lazaretul de Rezervă 109 din Belgrad.
Un tunar de la Antiaeriană le spune, cu un aer vesel, că pacientul care ocupase mai devreme patul lui Porta murise cu o oră în urmă.
— Asta i baftă, izbucnește Porta, mulțumit. Nu, mor prea des doi inși unul după altul în același pat.
— Mi au trecut o dungă roșie prin acte, spune încet un infanterist, din colțul în care șade privind o muscă de pe abajurul lămpii cum își aranjează aripile. Credeți că mă vor împușca după ce mă înzdrăvenesc?
— Bineînțeles că te vor împușca, spune Gefreiterul de la Artilerie, care se află în spital de multă vreme. Tu, frățioare, ești de sus până jos o rană provocată prin automutilare. Cei mai mulți indivizi de pe aici sunt bătuți în cap, spune, întorcându se către Porta. Dacă inamicul ar infiltra un spion pe aici, ăla s ar duce înapoi și ar raporta că întreaga Armată germană e formată numai din maniaci. Avem și un tip din Corpul de mecanici constructori. Trebuia să construiască un horn pentru bucătăria Corpului de aprovizionare. În mod ciudat, s a trezit cu hornul gata construit și cu el însuși în interiorul hornului, fără a fi în stare să mai iasă. Asta s a întâmplat într o aripă mai puțin folosită a clădirii și, în consecință, a fost dat ca dezertor. Dacă nu trecea un brutar prin încăperea în care acesta zăcea în interiorul hornului, nu l ar fi găsit nimeni niciodată. L au scos pe diliu de acolo cu ajutorul câtorva ciocane pneumatice. Stătuse în horn doișpe zile și când l au scos delira. Acum vor să l facă să mărturisească cum c ar fi fost o tentativă de dezertare. El zice că nu și a dat seama ce face și că mortarul s a uscat înainte ca el să realizeze unde se află. Nu putea să iasă pe sus, pentru că hornul se îngusta pe măsură ce se înălța. Acum așteaptă o comisie de la Berlin. Au fotografiat hornul și i au făcut schițe. Au încercat să se și, cațere în sus pe el, pe dinăuntru, ca să se convingă că într adevăr tipul n avea cum să iasă pe acolo. Dar tot mai vor să demonstreze c ar fi fost o tentativă de dezertare din partea acestuia.
— Dacă nu putea ieși din horn, spune Porta cu seriozitate, ar fi fost cam complicat să dezerteze.
— Asta i și părerea noastră, râde artileristul, dar ăia cu epoleții roșii sunt de altă părere. Unul din Poliția militară îl vizitează în fiecare zi și șade lângă patul său, urlând: „Mărturisește, omule, sau o pățești. Ai încercat să dezertezi!"
— Au și ei nevoie de un amărât în care să poată trage cu pușca, spune Micuțul, sumbru. Un război fără execuții nu i un război în regulă.
— Sunt o grămadă de grav răniți pe aici. Eu însumi mi am pierdut ambele picioare și jumătate din stomac.
— Atunci n o să ți mai halești întreaga rație de mâncare, așa i? spune Porta, cu un aer practic. Trebuie să te gândești și la genul ăsta de probleme pe timp de război. Cum s a întâmplat?
— Adormisem, într o livadă. ,
— Nu sună periculos.
— Dar este atunci când o mitralieră autopropulsată trece peste tine, spune artileristul, cu tristețe în glas.
— Nu vei fi acuzat de automutilare? întreabă Carl.
— Nu, totul s a spart în capul comandantului bateriei. Livada era în afara perimetrului câmpului de instrucție. Se afla sub comanda Diviziei, și eu o păzeam. Dormeam în timpul pauzei de masă. Comandantul bateriei se târăște acum pe frontul de răsărit, culegând mine. Șoferul a încasat o și el pentru conducere neglijentă. În beci la Torgau.
— În Pavilionul B se află doi inși, unul a orbit și celălalt a amuțit, spune artileristul. Se pregătește o rezervă și pentru surzi. În clipa de față nu i decât unul surd, și pe ăsta îl împușcă săptămâna viitoare. Refuz de executare a ordinului. Uitase să și vâre dopurile în urechi. Era de la artileria de pe căile ferate. Au ținut consiliul de război lângă patul său și au fost nevoiți să i comunice sentința în scris, pentru că nu era în stare s o audă, De atunci plânge întruna și încearcă să se prezinte voluntar pentru orice, dar cine are nevoie de un soldat căruia să i se scrie toate ordinele?
— Nu, nu prea i timp pentru așa ceva, consimte Porta, gânditor.
— În Pavilionul A îi avem pe simulanți. Pe acolo, viața e mai dinamică. În fiecare dimineață, toarnă în ei o doză de purgative și una de vomitive, indiferent de boala pe care o acuză. Același regim și înainte de culcare. Un banal caz de tifos a murit alaltăieri din cauza asta. E unul acolo care face pe nebunul deja de un an întreg. Îndată ce se apropie cineva de el, mârâie ca un câine și sare să l muște de picioare. Dar cel mai interesant caz dintre toate e al puștiului din patul de lângă noi. Și a rupt gâtul încercând să le arate camarazilor cum se dansează Prisiadska. S a încins prea tare dansând și, când a venit clipa saltului celui mare în aer, a calculat greșit distanța, sărind pe geam. În cădere, a rupt un catarg pentru steaguri, s a dat peste cap, și ar fi aterizat în picioare dacă nu ar fi fost dat din nou peste cap de către un panou cu o lozincă pentru regiment. Așa stând lucrurile, a căzut în gămălie și și a frânt gâtul. Dar unde mai pui că l și costă. I s a spus că accidentul nu s a produs în timpul serviciului, ca urmare trebuie să plătească toate pagubele, plus tratamentul medical.
— Asta îl va învăța minte să evite afurisitele alea de dansuri rusești, filosofează Porta. Mie mi plac jocurile mai liniștite. Când te arunci într un vals, cel puțin ai o parteneră de care să te agăți.
— Ar fi nevoie să punem mâna pe preot și să ne mai spălăm conștiințele de păcate, spune un dragon.
— Și o s o luăm imaculați de la început. Ai dreptate! consimte Porta.
Ușa se dă în lături, izbindu se de perete, și un soldat mic de statură, în uniformă finlandeză, pătrunde gălăgios în salon. Poartă pe umăr o uniformă nou nouță de căpitan. Pocnește din călcâie și salută.
— Caporal de vânători Iussi Lamio din Taijala, nimerit aici din greșeală!
Își atârnă uniforma de lampă, se cațără pe masă, își taie câteva felii dintr un codru mare de pâine și trântește o bucată groasă de cârnat între ele.
— Care dintre voi a fost la Naesset? întreabă el, cu gura plină.
— Dezbracă te și vâră te în pat, ordonă o soră, intrând în salon. Jos de pe masă și ia uniforma de pe lampă!
— Voi, cățelelor germane, sunteți bune să dați ordine, strigă Iussi, dar ai grijă. Eu sunt caporalul Lamio din Batalionul 3 Sissi și la Kariliuto mi se spunea „scursoarea lui Dumnezeu". În Karelia nu suportăm să ne spună nici o cățea germană când să mergem la culcare. Dacă vrem să stăm pe masă, atunci stăm pe masă, pe Dumnezeul meu! Urăsc muierile care încearcă să dea ordine. Locul femeilor e la bucătărie sau să ne facă să ne simțim bine la saună.
Sora dă din cap și pleacă de îndată ce a făcut patul.
— La Naesset, am aranjat un batalion de fuste din Leningrad, pe cinstea mea! Erau adevărate fiice ale lui Satan, nu ca golitoarea asta de țucale care își închipuie că poate porunci unui caporal finlandez. Dacă vreau să stau pe masă, atunci stau pe masă.
— Femei soldat? întreabă artileristul, cu mirare.
— În Rusia nu i nevoie să ți se bălăbăne un mădular între picioare ca să duci în tranșee o viață împuțită de infanterist. Ticăloasele alea comuniste ne au aruncat gloanțele lor de mitralieră atâtea câte au avut. Și pe urmă au sărit la bătaie cu paturile armelor. Aveam două companii de trupe de vânători din Batalionul Sissi, și eram pe urmele lor încă de la Suomisalmi. A fost un drum greu. Deseori eram în teritoriul inamic. Ne deplasam atât de repede încât era greu să duci o viață normală. Rușii ăștia parcă simt în fiecare clipă respirația noastră, a finlandezilor, în ceafă. Comandantul nostru de companie, fiul unor păgâni din Lahti, care n avea în cap decât moarte și femei, hotărâse ca unele dintre femeile astea de la Leningrad să fie ale lui. Oamenii care citesc și altceva decât numai Biblia, și care știu despre ce e vorba, spun că e minunat să te tăvălești prin fân cu una dintre cățelele astea ideologice. Poate că n ar fi stricat să citim câteva cărți din bibliotecile pe care le am ars pe drum. Cred că n am mai fi fost atât de veseli. De două ori am fost cât pe aici să punem mâna pe ele. Phiii, ale dracului mai erau! Poți adulmeca în aer febra asta comunistă și fanatică. Le promiteam de toate, doar să ridice mâinile și să se predea. Căpitanul nostru avea un aparat care îi amplifica vocea și mai știa Vorbi și rusește, așa că înțelegeau ce le spuneam: Veruski roi! Dar n au vrut să arunce armele. Nu știu de câte ori le a strigat: Stoi! prin aparatul său. Nici un om creat de Dumnezeu nu le poate determina pe ticăloasele astea comuniste să arunce armele și să sfârșească lupta.
Iussi trimite un jet lung de scuipat pe geam și mai ia o bucată de cârnat. În același timp, mestecă și tutun.
— E bun la gust? vrea să știe Carl.
— Dacă n ar fi, n aș face o, nu? răspunse, nepăsător, micuțul finlandez, mușcând din pâine. În cele din urmă, le am tot urmărit pe muieri până la mare, de unde nu puteau ajunge înapoi acasă decât înot, continuă el, dar politica lor nu le a făcut chiar atât de năroade. Acuma, cei mai mulți dintre noi suntem creștini și simțim că e păcat să împuști femei, chiar dacă sunt și niște cățele de soldățoaice comuniste.
La început, le am luat cu binișorul, dar, în curând, a trebuit să ne răzgândim. Ele cântau cântece păgâne și se dădeau la noi cu cazmale de infanterie, așa că am fost nevoiți să le înțepăm, pe ici, pe colo, cu gloanțe. Suomi le noastre erau încinse la roșu. Dar trebuia să continuăm până când fiecare dintre ele era moartă ca un hering în piața din Wiborg. Pe urmă am eliberat ce mai era pe acolo, și am luat cu noi multe lucruri folositoare. Căpitanul, fiul ăla de diavol, le a luat tot părul. Din el și a făcut perii fine pe care să și le atârne pe pereții din casă, pentru a și aminti de soldații ăștia cu fustă din Leningrad.
Sora revine împreună cu doi Feldwebeli din Corpul medical, care caută gâlceavă, dar, înainte ca aceștia să scoată vreo vorbă, Iussi coboară de pe masă, își îndeasă bereta lui finlandeză de schi pe cap, salută și izbucnește într un cântec răcnit:

Războiul ne călăuzea pașii
Prin grindină, zăpadă și mocirlă,
Plecam unde șuieră gloanțele,
Departe de patrie, prieteni și blândețe.
Viața de aici din tranșee
Nu i doar distracție și bere,
Și poate că n cele din urmă
Vom muri pentru ceea ce apărăm.

— Nu mai spune nimic, se întoarce el către soră. Mă voi da jos de pe masă, îmi voi lua uniforma de pe lampă și mă voi băga în pat. Asta o fac pentru că vreau eu, nu pentru că mă obligi tu.
Fără să i învrednicească pe cei doi Feldwebeli și pe soră cu vreo privire, atârnă uniforma de căpitan finlandez pe cuierul din spatele patului, o perie grijuliu, cu o mică perie de haine, lustruiește leul Finlandei de pe revere și îl salută. Apoi se dezbracă tăcut și și împachetează uniforma, după obiceiul din armata finlandeză.
— Ce uniformă ai acolo? întreabă Porta, curios.
— Doar vezi că e uniforma unui căpitan finlandez de Jaegers!
— Pentru ce naiba o cari după tine? Doar nu ești căpitan! intervine Micuțul.
— Doamne, da' proști mai sunt nemții. Nu pricep cum de ați avut îndrăzneala să intrați într un război. Nici măcar nu știți că găina e mai mare decât puiul. Cine a zis că aș fi căpitan de vânători? Dacă a spus o cineva, acela e un mincinos. Sunt caporal în Batalionul Sissi și uniforma am șterpelit o de la croitorul din Kuusamo. Trebuia s o poarte căpitanul Rissanen la o petrecere distinsă, dar, slavă Domnului, n am plătit încă nici o marcă pentru ea. Fără îndoială că distinsul căpitan mai șade și acum în izmene și mă așteaptă. N avea decât un veston de campanie în care l hărțuise pe inamic luni de zile, astfel încât acum se tocise și se pătase nițel. Nimeni nu se poate prezenta la o petrecere cu femei drăguțe și ofițeri eleganți într o vestă veche de vară de combatant finlandez, chiar dacă are stele pe guler. Mai devreme sau mai târziu, tot o să i duc uniforma asta. Cred că trebuie să l sun înainte de a mă întoarce. Trebuie să vă mărturisesc că domnul căpitan Rissanen poate deveni foarte agitat la cap. O vreme, a fost la azilul Lapintahti, de lângă Helsinki, pentru că, în timpul unei crize, a împușcat un pădurar, dar când a venit războiul ăsta a fost lipsă de ofițeri, așa că l au declarat vindecat. Colonelul are ordin să nu l enerveze. Când nu e furios, e un om foarte cumsecade. Dacă n ați fi fost voi, nemți tâmpiți, căpitanul Rissanen și ar fi primit de mult uniforma și ar fi putut merge la multe baluri și petreceri distinse.
— Nu vorbiți prostii, râde artileristul. Cum puteam fi noi, germanii, răspunzători pentru faptul că nu și a primit uniforma căpitanul tău?
— Dacă ai fi întâlnit vreodată regimentul vostru SS Alpin „Nord", n ai mai întreba ca un tâmpit, răspunde Iussi, desfăcându și brațele într un gest neputincios. Mi au ordonat să merg cu ei, au făcut gălăgie mare și au spus o grămadă de prostii în nemțește. După cum auziți, sunt în stare să vorbesc bine germana, dar țăranii ăia nu puteau să mă înțeleagă. La Oulu, m am trezit, dintr o dată, prin nu știu ce întâmplare ciudată, la bordul unui mare vapor cu aburi care purta numele de „SS Niedeross" și am călătorit pe vaporul ăsta printr o grămadă de locuri, pe care nu le aș fi văzut niciodată dacă oamenii ăștia cu capete de mort nu m ar fi luat cu ei. M au trimis apoi de la regiment la regiment. N ar fi exclus să mi fi vrut binele și să mă scape de monotonia războiului ăstuia. Am fost la Ssennosero, Klümasware, Rovaniemi și Karunki, ca pe urmă, într una din zile, să mă trimită împreună cu Divizia 169 turingiană de infanterie la Hammerfest. De acolo am mers mai departe cu vaporul, un țucal scârbos de vapor, și aveam impresia că fiecare e oarecum speriat. Ne deplasam de parcă Satan, în persoană, era la curul nostru, strângând șurubul. În clipele alea, acostam, apoi o luam repede din loc. Am fost prin multe, multe locuri din Norvegia. Nu cunosc numele tuturor orașelor. Nu erau niște denumiri sonore, astfel încât n aveam nici un motiv să le țin minte.
Într o dimineață, ajungem într o altă țară, în Suedia. Toate vagoanele au fost sigilate și suedezii ăia se învârteau pe acolo înarmați, încercând să pară înfricoșători. Dar erau ridicoli. Dacă i ar fi văzut dușmanul, putea pleca acasă mulțumit. La Engelholm, au dispărut douăștrei de oameni. Nemții spuneau că pe acolo mereu dispăreau oameni, oricât de severă ar fi fost paza. Era ca și cum i ar fi înghițit cineva sau ceva. Călătoria a fost neobișnuită. Cu toții cântau și erau fericiți, până când au ajuns la Engelholm. Dar, îndată ce au plecat de acolo, nu vedeai decât chipuri posomorâte și dezamăgite. La Trellebörg, m am dus să mă plimb, lucru pe care n ar trebui să l faci dacă nu ești suedez. Totul e șui și cu curu n sus în țara aia! Aștepți cuminte să traversezi strada, uitându te la stânga, așa cum ai fost învățat, și apare, deodată, un camion care mai mai că ți zboară nasul. Intri în panică și începi să alergi, uitându te mereu în dreapta, dar diavolii ăștia dau peste tine de unde te aștepți mai puțin. Când ajungi în mijlocul șoselei și te uiți la dreapta, cum fac toți oamenii cu bun simț, se năpustesc asupra ta din stânga și te vânează ca pe un șoarece. M am înfuriat atât de tare încât mi am scos baioneta și am început să urlu străvechiul strigăt de luptă al armatei finlandeze: Hug ind, nordens drenge! .
Și închipuiți vă că suedezii s au pus în mișcare. Vecinii noștri ruși n ar fi putut o face mai iute. Un polițai, cu o sabie la șold, a încercat să mi stea în cale.
— Bagă te pe unde ai venit. În orificiul mă tii, am strigat eu. Cale deschisă pentru fiii liberi ai Finlandei!
Au venit mai mulți și au încercat să mă aresteze, dar n au reușit. Nici un suedez cu picioarele lui ca niște scobitori nu, e în stare să i se opună unui caporal finlandez din Jaegers, care a trimis mai bine de o sută de vecini de ai noștri lipsiți de Dumnezeu în brațele lui Satan. Apoi au apărut polițiștii militari nemți, cu căștile lor de fier victorioase și cu toată artileria personală pe care o puteau căra, agățată de ei. Îmi zbierau în față tot felul de cuvinte păgâne. Suna ca o petrecere rusească. Ne am distrat cam vreo jumătate de oră. Sângele curgea gârlă și uniformele erau în zdrențe. A fost o zi minunată.
„Slavă Domnului", gândeam eu, când am ajuns din nou la bordul vaporului. „Acum ne îndreptăm din nou către Finlanda, cu uniforma cea nouă a căpitanului Rissanen". Dar am fost din nou dezamăgit. Am aterizat în Germania! "Foarte bine, mi am spus. Acum, Iussi, vei vedea Germania. O să ai ce povesti când te vei întoarce în Karelia!" Dar or să creadă cu toții că spun minciuni. Vreți să mi faceți plăcerea și să vă înscrieți numele în carnetul meu de serviciu? E ștampilat peste tot. N aș fi bucuros gândindu mă că mă pot pune la zid drept trădător când o să ajung din nou acasă.
— O să ai nevoie de o grămadă de ștampile ca să ți se creadă toată povestea asta, chicotește Porta.
— Atunci lasă i să mă bănuiască, urlă Iussi, dând cu pumnul în pătură. Bănuiala nu face rău. E un lucru sănătos. Ce ar fi dac am crede toate minciunile pe care politicienii le îndrugă săracilor? La Berlin, am dat peste un maior finlandez, un bărbat lung și slăbănog, cu boneta trasă pe ochi, de parcă i ar fi fost frică să nu fie recunoscut și dus în fața Curții Marțiale să răspundă pentru crimele sale. Era un om rău, cu pinteni și cizme negre de călărie, cu toate că nu era nici măcar dragon. Nu mi plac indivizii ăștia care poartă pinteni, dar nu știu nici să meargă pe bicicletă. Avea pe chip aceeași expresie pe care o au toți domnii, ăștia distinși și radia de militarism. Se lăuda că mă poate expedia urgent înapoi în Finlanda. Doi tipi de la Misiunea militară finlandeză m au condus la tren. În drum spre gară, am aruncat o ocheadă prin oraș și am reușit să i tragem o bătută finlandeză. După câteva discuții cu nemții din gară, ni s a permis să trecem de bariere. Nemții m au ajutat să mă urc în tren, și am plecat. Cei doi prieteni mi au făcut semn cu mâna și au strigat „Ura!" cât timp au fost în stare să zărească trenul.
Ce s a mai întâmplat la Berlin, nu știu, dar trenul mergea în direcție opusă. În loc să ajung la Helsinki, sunt acum la Belgrad și aici am fost rănit. Toți au căpiat în locul ăsta. Împușcă oameni peste tot. „Opriți, fii ai lui Satan! Eu nu sunt neamț! Eu sunt un caporal finlandez în Jaegeri, care n are treabă cu războiul de pe aici!", le am strigat. Dar tot au continuat să tragă în mine și, în cele din urmă, m au nimerit, dracii!
Își trage pătura peste cap, se culcușește ca un câine și adoarme imediat. Tot restul șederii lui la spital n a schimbat o vorbă cu nimeni.
Într o dimineață, devreme, sunt eliberați și li se dau ordine noi de deplasare. Au devenit, după cum spune Porta, oameni noi, cu toate vechile lor păcate iertate.
La gară, li se spune că trenul lor nu va pleca decât târziu, în noapte, așa că se duc la „Tri Sesira", unde Porta comandă cu extravaganță „bosansk cufe". Găluștile le mănâncă reci, dar asta nu le face mai puțin gustoase.
Dau peste trei prostituate și se duc cu ele acasă. Vorba lui Carl, „doar ca să vadă cum trăiesc".
Porta nu și amintește din episodul ăsta decât niște despuiate și un scaun care se prăbușește.
— E n regulă, vrem numai câteva delicatese, explică Porta, amabil, ospătarului șef, în costum de seară, de la restaurantul de lux „Zlatni Bokal".
O orchestră de coarde cântă Strauss și în aer plutește un miros de parfumuri scumpe. Oameni eleganți se înghesuie în foaier.
— Numele meu nu e Nico, spune ospătarul șef, cu răceală.
— Nu? Asemănarea e izbitoare! zâmbește Porta, legănându se pe picioare. Dă te la o parte, Nico, și lasă ne să intrăm!
— Numele meu nu e Nico! șuieră ospătarul șef, înroșindu se în obraji. Numele meu este Pometniks!
Porta se înclină de la mijloc și și ridică jobenul galben.
— Obergefreiter Joseph Porta, și ăsta i Obergefreiter Creutzfeldt. Vino ncoa, Micuțule, și salută l cum se cuvine pe monsieur Nico!
— Salut, amice, rânjește Micuțul șters, înșfăcând mânuța albă a ospătarului șef și zdrobind o în pumnul său uriaș.
Pometniks inspiră adânc și și aranjează cravata albă.
— Îmi pare rău, domnule Porta. Acesta e un restaurant select. Nu v ați simți în largul dumneavoastră aici și, din nefericire, toate mesele sunt ocupate.
Micuțul izbucnește într un hohot stupid de râs și și trece caraba prin părul dat cu briantină al ospătarului șef, făcându l să stea în smocuri.
— Nico, Nico, ești o lozincă afurisită. Uite acolo o masă goală, cu două scaune. Îl ridică în aer pe Pometniks astfel încât să poată vedea pe deasupra capetelor mulțimii de oaspeți
— Mare brânză! zbiară Porta. O să luăm unul din scaunele astea! Și, cu un scaun sub braț, își croiește drum prin restaurantul aglomerat.
Pometniks e nevoit să alerge ca să țină pasul cu ei. Înjură încet, dar amarnic, în sârbă și germană.
— Masa asta e rezervată, gâfâie el, vă puteți așeza la cea din colț, dar numai pentru o oră. Pe urmă va fi și aceea rezervată.
— Și tu când ești rezervat, Nico? întreabă Porta, gâdilându l sub bărbie.
— Pometniks, gâjâie acesta.
— Vrei să spui că nu ești Nico, celebrul criminal sexual? De necrezut, ce asemănare!
— Ești în regulă, rânjește Micuțul, trecându și din nou mâna prin părul ospătarului șef. Își dezbracă vestonul și l atârnă de spătarul scaunului, se descheie la cravată și la cămașă și își scarpină pieptul păros.
Oaspeții se holbează spre masa lor. Orchestra își pierde ritmul pentru că dirijorul uită să mai miște bagheta. Un chelner mititel, cu o mutră de șoarece, le înmânează meniul și așteaptă cu creionul pregătit.
— Micky, ia chestia asta de citit de aici! spune Porta. Doar nu suntem la bibliotecă!
— Îl cheamă Micky? întreabă Micuțul, privind la chelner cu o expresie de motan flămând.
— Nu i limpede? râde Porta. Dac ar intra într un spital, n ar mai fi lăsat să iasă. L ar închide cât ai clipi într o cușcă, la un loc cu ceilalți cobai.
— Ce doresc domnii? întreabă micuțul chelner, ostil.
— „Prase", comandă Porta arogant, lăsându se pe spate și legănându se cu scaunul.
— Îmi pare rău, monsieur, nu avem purcel de lapte prăjit pe proțap.
— Atunci, cur de șoarece ne poți aduce, djuvic?
— Cu plăcere, monsieur. O doriți iute?
— Bine nțeles, Micky. Doar nu ți închipui că halim tocană sârbească fără să fie iute. Dar mai întâi adă ne câte o porție zdravănă de Poddvarac, să ne stârnim pofta de mâncare.
— Pui cu varză acră înainte de tocană, se miră chelnerul. Nu cred că domnii vor fi în stare...
— Nu crezi nimic, rânjește Micuțul. Ad o mai repede, amice.
— Adu ne înainte de toate ceai de prune ca să ne curățăm rahatul dintre dinți. Două sticle, dar imediat! ordonă Porta.
Nici n apucă chelnerul să deschidă bine prima sticlă, că deja era goală.
— Ãsta i cel mai bun ceai pe care l am gustat în viața mea, răcnește Micuțul, încântat.
— N are nimic comun cu ceaiul, răspunde Porta. E spirt.
— Atunci de ce i spun ceai? întreabă Carl, uluit.
— În felul ăsta, nu s nevoiți să și mintă nevestele când le spun c au fost să bea un ceai, explică Porta.
După ce au terminat cea de a doua sticlă, Micuțul își aruncă brațul după umerii unei doamne de la masa vecină, care poartă o rochie foarte decoltată, și îi dă un bobârnac peste un sân de i l scoate afară.
Porta începe să cânte un cântec obscen, cu o voce țipătoare.
Carl o înșfacă pe fata cu țigări și începe să danseze spietka. Þopăie și țigările sunt presărate pe podea.
Ospătarul șef se apropie în fugă, urmat de doi chelneri și un portar.
— Ajunge, strigă el, încet. Aici nu i bordel. Afară cu voi!
— Încă n am mâncat, protestează Porta. Fii băiat bun, Nico! Mama ne a dat voie să venim aici singuri.
— Afară, sau chem Poliția militară.
— Nu te osteni, suntem deja aici! Porta scoate la iveală neprețuita sa banderolă.
— Azvârliți i afară! poruncește ospătarul șef portarului.
Acesta întinde o mână destul de masivă către Micuțul.
— Haide, să n avem necazuri!
— Sparge i dinții! urlă Porta, înșfăcând un platou cu varză acră de pe masa vecină și repezindu l în figura ospătarului șef. Acesta aruncă în Porta cu un pahar de vin roșu. În câteva secunde n a mai rămas nimic pe masă care să poată fi aruncat. Micuțul își balansează cizma țintuită, numărul patruzeci și nouă, și i dă drumul. Aceasta percutează gamba portarului, care scoate un țipăt și începe să țopăie într un picior.
Doi chelneri în jachete verzi de husar pun mâna pe Carl, care le dă în cap cu o scândură pe care se taie carnea.
Fata cu țigările vine alergând și zgârie fața Micuțului. Acesta o azvârle în orchestră, care cântă neîncetat valsul „Dunărea albastră".
Porta înfige o furculiță în mâna ospătarului șef. O supieră zboară prin aer, împroșcând cu supă de miel în toate direcțiile.
Oaspeții hohotesc de râs.Cred că e un spectacol înscenat, La „Zlatni Bokal" e mereu câte un eveniment surpriză.
Un Generalmajor râde atât de tare încât îi cade proteza în supă.
La plecare, Porta ia două sticle de șliboviță de pe un raft și le declară confiscate de către Poliția militară pentru analiză.
În timp ce Micuțul trece pe lângă bufet, este împinsă prin ghișeu o oală cu tocană sârbească. O ia ca pe un dar, însă mai întâi vâră capul prin deschizătură ca să mulțumească.
Nu protestează nimeni. Chelnerul șef e bucuros că i vede îndepărtându se. Putuse vedea întreaga sa clădire pe cale de a fi făcută bucățele.
— O să pun odată un cocteil Molotov în dugheana aia, zbiară Porta, în timp ce se suie într o trăsură taxi și se îndreaptă spre gară.
Se duc în sala de așteptare a clasei întâi, unde scaunele sunt moi, instalează sticlele de șliboviță și oala cu tocană între ei și se pun pe treabă.
— Ar trebui să ne întoarcem și să i zburăm scăfârlia ticălosului de Nico, rage Micuțul, cu gura plină. Pe urmă ar trebui să i dăm foc portarului și să privim cum se coace. Asta i părerea mea. Ne am pierdut demnitatea. I am lăsat să și bată joc de noi. N am reprezentat Vaterlandul cum ar fi trebuit!
Un agent de la Căile Ferate, care se îndreaptă spre ei să i dea afară din sala de așteptare a clasei întâi, se răzgândește când aude cuvintele Micuțului.
Trenul hurducăie printre munții întunecați și trece granița fără să oprească. Are deja două zile întârziere. La marginea Budapestei, oprește, așteptând semnalul de intrare.
Privirea lui Carl cade pe niște morminte soldățești, cu căști ruginite atârnate de cruci rudimentare.
— Sărmanii băieți, spune el, cu o voce melancolică. Vaterlandul nu prea le oferă multe eroilor morți, așa i?
— Vaterlandul nu i decât o adunătură de jidani șmecheri! afirmă Porta.
Un pescăruș mare aterizează pe una dintre cruci. Protestează țipând când este gonit de o cioară.
Curioasă, cioara își vâră ciocul sub cască, se oprește o clipă ca să și aranjeze penele, pe urmă continuă cercetarea.
— Uite o cum caută, spune Porta. Scârba asta neagră n a uitat vremurile bune în care cadavrele soldaților erau lăsate pentru ca ciorile să și obțină delicatesa lor preferată, ochi de oameni.
Un soldat le arată ciotul brațului său.
— Bang, și s a rupt, nemților, explică el într o ciudată „lingua franca" autohtonă, gesticulând, în același timp, frenetic cu mâna lui întreagă. Mulțumesc frumos. Job tvoie mati! N avem ce mânca.
Trenul se târăște în gara principală din Budapesta. Trei ore de așteptare. Au prioritate transporturile de trupe.
În restaurantul jegos din gară, care duhnește a soldați nespălați, încearcă să mănânce ceva.
Meniul e foarte variat. Aleg supă de pui condimentată. Dacă ar fi să fie adevărat meniul, acesta conține carne de pui, țelină, morcovi, ghimber uscat, ceapă, fasole verde, ouă și lămâi tăiate felii. Până la urmă, se dovedește a fi doar apă gălbui albicioasă, în care cea mai atentă inspecție nu poate descoperi nici măcar urme de grăsime la suprafață. Supa de pui condimentată mai e pe deasupra și rece.
— Supa asta i rece! spune Porta, arătând spre farfuria sa.
Ospătarul, în cămașa lui unsuroasă, vâră un deget în supă ca s o verifice și dă din cap, zâmbind.
— E caldă, domnule soldat german.
— E rece, domnule chelner ungur! replică Porta.
Chelnerul îl cheamă pe bucătar, un individ gras, cu o căutătură rea pe față, care apucă, fără o vorbă, lingura lui Porta și gustă supa.
— Caldă, rânjește el, dezvelind niște dinți negri; pe urmă se răsucește pe călcâie și dă să plece.
Micuțul îl înșfacă de ceafă și l împinge cu fața în supă.
— Atunci bea, țigan nenorocit! răcnește el, turbat.
Bucătarul bea ca un cal însetat, pentru a nu se îneca în supă. Celelalte două farfurii i le varsă în pantaloni. Urmat de amenințări serioase cum că i vor zbura creierii, țâșnește ca o săgeată spre bucătăria lui.
Când părăsesc restaurantul, purtându și mai departe foamea nepotolită, veteranul ungur dă fuga după ei.
— N am de mâncare, strigă el, disperat.
Trenul e mai mult decât aglomerat. Nu e loc decât la clasa întâi. Își pot întinde picioarele, în timp ce peste tot pasagerii sunt înghesuiți ca sardelele. Au loc chiar și la toaletă, de unde râd de cei care au nevoie s o folosească.
— Pișați vă pe geam, îi sfătuiesc ei, dar nu împotriva vântului, vă rugăm! Aici e o doamnă care vrea să se sloboade. Are careva un buzunar de cauciuc?
La tot pasul, întâlnești uniforme din toată Europa centrală. Polițiști militari, cu tăblițele lor în formă de semilună, își croiesc brutal drum prin înghesuială. Dau discret din cap în fața civililor cu pardesie din piele și cu pălăriile trase pe ochi. Gestapo. Tot timpul are loc câte o verificare. Dă ți numai puțin drumul la gură și vei simți o mână grea pe umăr în clipa în care părăsești trenul.
— „Geheime Staatpolizei!"
Și încă o persoană dispare fără urmă.
Trei mii de oameni se află împachetați în trenul special care se târăște cu luminile stinse spre Germania. Germania, așezată ca o tumoare în măruntaiele Europei, cu cazărmile, închisorile, lagărele de concentrare, spitalele, locurile de execuție și cimitirele ei. O țară în care milioane de oameni torturați își petrec majoritatea nopților ascunși prin pivnițe.
Mecanicul locomotivei ia un gât din termosul său cu cafea. Conduce neîntrerupt de optsprezece ore. Regulamentul spune „nu mai mult de opt ore", dar acum e război și e criză de mecanici de locomotivă.
Colegul său, fochistul, azvârle cu lopata cărbune în cuptorul încins de sub cazan.
În vagoanele de clasa întâi, călătorii se pregătesc să meargă la culcare. Un Oberst în izmene ascultă povestea unui maior din Poliția secretă.
— La Odessa, îi puneam pe toți să stea în picioare într un camion. Când camionul o lua din loc, rămâneau cu toții agățați în aer, râde maiorul. Era un spectacol caraghios.
Oberstul dă încet din cap, continuând să și stoarcă grijuliu un coș în fața oglinzii.
Gemete prelungi răzbat din vagonul alăturat, unde un mecanic român are grijă de nevasta unui colonel german. Ea fusese la București în vizită la soțul ei grav rănit. Mecanicul o sărută și și plimbă palma pe fundul ei rotund. Ea chicotește și îl împinge încet. El o întinde pe bancheta capitonată cu pluș, îi ridică fusta cenușie plisată în așa fel încât iese la iveală suspensorul ei negru. O ridică puțin mai mult.
Ea râde excitată, desfăcându și picioarele.
— Nu, șoptește ea. Nu trebuie!
O înșfacă de dos și o împinge spre el. În ritmul trenului, cei doi savurează plăcerile dragostei.
Într un alt vagon, o infirmieră germană stă întinsă cu fusta deasupra șoldurilor. Un locotenent de infanterie e cu fața între picioarele ei. Ea își încolăcește picioarele după grumazul lui, gâfâind de plăcere.
Pe bancheta din fața lor, un ofițer din Marină trage în jos o pereche de chiloței, prăzulii peste coapsele soției unui renumit doctor din Viena. Degetele lui trag de nasturii de la pantaloni. Ea privește fascinată la cuplul de pe bancheta opusă.
Porta tocmai a încheiat o afacere în legătură cu un porc negru care umblă în lesă ca un câine. Carl și Micuțul joacă barbut cu doi marinari. Cornetele sunt împrăștiate pe podeaua care ține loc de masă. Între aruncături, Micuțul mângâie o țărancă unguroaică între coapse.
— Când ajungi în Hein Hoyer Strasse, întreabă de Albert Șmecherul. Te va ajuta să găsești o meserie potrivită. O muiere ca tine n ar fi trebuit să se spetească într o nenorocită de fabrică.
— Ce o să spună Gestapoul? întreabă fata, neliniștită.
— Ferește te de ei, și pe urmă ce naiba ți pasă ție ce o să spună?
Urlete și sunete ca de orgă se fac auzite în noaptea neagră. Mecanicul scapă din mână termosul cu cafea și se năpustește la frâne. Colegul său e în ușă, pregătit să sară.
Oberstul în izmene trage neliniștit cu urechea, în mână cu periuța de dinți. Maiorul sare de pe cușeta de sus și începe să și caute febril uniforma.
— Avioane, strigă. N au pace, afurisiții! Dacă nu i una, atunci e cealaltă. Ar fi timpul să se inventeze arma finală.
— Ce se ntâmplă? întreabă infirmiera, care stă acum cu capul între picioarele Leutnantului.
— Ascultă! spune soția maiorului către mecanicul ei. Fundul ei e ridicat în aer.
— Dă o naibii! gâfâie mecanicul, care e pe cale să termine. Și e hotărât să termine chiar dacă întreaga aviație americană ar ataca trenul în același timp. O înșfacă de coapse și se opintește înverșunat în ea.
Ofițerul de marină și soția doctorului sunt pe podea. Ea e deasupra. Sunt atât de preocupați de ceea ce fac, încât nu aud glasul războiului de afară.
— Ce dracu? urlă Micuțul, care tocmai îi dăduse chiloții jos țărăncuței. Nu puteau ticăloșii ăia zburători să mai aștepte zece minute?
— Plecăm, spune Porta, luând porcul cel negru la subțioară.
Carl se aruncă la podea și și ține mâinile deasupra capului, ca un mijloc de protecție împotriva a ceea ce va veni.
O fată în pielea goală aleargă pe coridor țipând, urmărită de iubitul ei în ciorapi și cămașă scurtă.
— Soldatul german poate fi numit murdar, însă niciodată nu este murdar, afirmă mândru un General maior. Se adresează într un vagon izolat unui grup de ofițeri români și unguri. Nu ajunge până la ei zgomotul Jabo urilor care se prăbușesc din nori urlând și aruncând proiectile trasoare spre linia ferată.
Pământul țâșnește în cascade de ambele părți ale liniei ferate. Bolovani și noroi se prăvălesc peste tren ca grindina.
La următoarea măturare, lovesc locomotiva. Fochistul se salvează, aruncându se în gol. Se dă de a berbeleacul pe pantă, se ridică și țâșnește înspre pădure precum un iepure. Nu e prima oară când își salvează viața în felul ăsta. Se aruncă într o mică vale și urmărește cu privirea trenul care pierde încet din viteză.
— Doamne Sfinte! Doamne Sfinte! icnește el. Ãștia fac curățenie în toată regula.
Tunuri automate bubuie. Un alt vagon se rostogolește pe pantă în jos, cade într o rână și dispare. Un vagon german și unul iugoslav se ridică în aer, cap la cap, ca într o îmbrățișare tandră. Roțile se prăbușesc cu greutate peste linii.
Oberstul în izmene aleargă plângând peste calea ferată. Un proiectil trasor trece prin el. Se rostogolește pe pantă ca un porc măcelărit.
O pereche de roți smulse trece drept peste el, tăindu l în două.
Maiorul de poliție aleargă cu mapa sa neagră, marcată „Gekados ", sub braț: o mapă conținând condamnări la moarte. Cade într o groapă, dar nimerește în ea în același timp cu o bombă. Nu rămâne nimic din el, nici din mapa lui „Gekados".
Fata cea despuiată s a adăpostit sub un vagon restaurant. Suflul unei bombe aruncă vagonul pe pantă în jos. Fata e mânjită de o latură a lui, precum untul de o felie de pâine caldă.
Infirmiera și locotenentul aleargă de a lungul trenului.
Nimeni nu băgă de seamă că fata poartă doar ciorapi și suspensor. Aleargă drept în deflagrația unui Jabo și nici măcar nu simte sărutul morții.
Soția doctorului din Viena e proiectată pe fereastră. Un ciob lung și ascuțit de sticlă o despică de a lungul. Măruntaiele ei atârnă de geamul spart al ferestrei.
Ofițerul din Marină dispare cu totul. Nu mai rămâne din el decât boneta, aruncată pe podeaua compartimentului.
Majoritatea pasagerilor zac risipiți printre pinii subțiri. Ciori zboară lin pe deasupra trenului distrus.
Bombele au penetrat până în interiorul trenului, azvârlindu i pe călători între pomi. Þipete și urlete se ridică din grămada măcelărită de carne, creier, oase și membre.
General maiorul vomită deasupra unui cadavru. Strigătele răniților îneacă zgomotele produse de el. De obicei, e mândru de duritatea sa. A văzut destul sânge în viața lui și e obișnuit cu priveliștea corpurilor mutilate. Dar imaginea măruntaielor vânăt roșietice acoperite de o mulțime de muște, îndopate și lucioase, e prea mult chiar pentru un dur comandant german de divizie, care speră o moarte eroică.
Puțin mai adânc în pădure, zace un ofițer SD. Privind printr un păienjeniș de ace de pin și de lumină difuză a zorilor, vede rămășițele unei femei răstignite în vârful unui copac. Brațele i au dispărut. Picioarele îi atârnă într o parte, precum aripile unei păsări moarte. Pe cap încă mai are o pălărie cu o pană albastră. Probabil c a fost lovită de suflu, gândește el, incapabil să și desprindă privirea de pe cadavrul grotesc, legănându se în vârful copacului. Nu se poate mișca. Un par l a străpuns, țintuindu l la pământ, dar nu simte nici un fel de durere.
Câteva vagoane rămân pe linie. În interior, arată ca niște abatoare. Răniți și morți într un amestec de oase zdrobite și carne sfârtecată.
Un soldat aleargă urlând de a lungul căii ferate. Sângele îi țâșnește din umăr.
— Ticăloșii! Ticăloșii! Uite ce au făcut cu brațul meu! Se împiedică, se prăvălește înainte și moare.
Un Gefreiter care n are mai mult de șaptesprezece ani șade pe o ușă smulsă dintr un vagon și și privește picioarele. Îi atârnă de câteva fâșii de tendon. Fața îi e însângerată. Numai ochii îi sunt vii. Își pipăie Crucea de fier clasa întâi. O fărâmitură de plată pentru tinerețea pierdută. Mulțumirile mizerabile ale Vaterlandului pentru o generație trădată.
Un tren auxiliar sosește din direcția opusă și oprește chiar în fața locomotivei răsturnate.
Un Oberstabsartzt în cizme lungi și lustruite, de călărie, cercetează impasibil scena măcelului. Latră câteva ordine și agenți sanitari dau năvală cu brancarde sub braț. Mai întâi soldații germani răniți, pe urmă soldații germani morți. Apoi civilii germani și, în cele din urmă, cei din teritoriile ocupate.
— Doamne, strigă Porta, care șade pe un parbriz între Micuțul și Carl. Bombele astea știu să facă curățenie. Mai ceva ca obuzele.
— Ce are ăla în mână? întreabă Micuțul, arătând spre cadavrul unui cavalerist.
Carl se apleacă deasupra lui și deschide mâna crispată. Apare o bancnotă de o sută de mărci și trei zaruri.
— Se pare c a dat cu șase, spune Carl.
— Maică Precistă din Kazan! izbucnește Micuțul, uluit.
— Și a câștigat un colțișor în rai, e de părere Porta.
— Amărâtul! A murit cu trei șesari și o miză de o sută de mărci pe joc, oftează Carl, scoțând dopul unei sticle de șnaps. O prinsese în timp ce zbura prin aer, aruncată din vagonul restaurant.
— Jigodia aia de porc al tău halește un mort, rânjește Micuțul.
— E mereu flămând porcul ăsta, spune Porta, clătinând din cap. A fost prea multă vreme împreună cu nemții.
Trec pe lângă ei doi agenți sanitari, purtând pe targă un locotenent mort. I a fost smuls piciorul, pe care l au întins de a curmezișul trupului. Acesta cade și se rostogolește pe pantă. Lunga cizmă lustruită e neatinsă. Pintenul sclipește în soare.
Carl culege piciorul de pe jos și l așază peste leșul locotenentului.
— Sag zum Abschied, leise servus , cântă Porta în urma brancardei cu locotenentul mort.
— Au dat destui de dracu' pe aici, spune Micuțul. Vaterlandul e un ticălos lacom.
— Îți vine să urli când te gândești la toți oamenii ăștia uciși atât de repede, spune Carl.
— Un bărbat care se înduioșează la asemenea priveliști nu e un bun german, n are vlagă în el, declară Porta, ridicând porcul și luându l sub braț.
— Sunt atât de flămând! face Micuțul. Mă ntreb dacă ne or da ceva potol.
Se opresc lângă trupurile a două Blitzmädel.
— Rahat, strigă. Ce coapse! Știe el, dracu, ce face dacă asta e ceea ce vrea.
— Saltea militară de campanie model 39/40, rânjește Micuțul, ridicând curios una dintre fuste. Mai sunt și din ăia care o fac cu cadavre, șoptește el confidențial.
— Ai înnebunit? protestează Porta. Ai ajunge direct în iad.
Din niște tufișuri, răzbat până la ei blesteme și gemete. Dau crengile în lături și descoperă un Unteroffzier muribund, cu un obuz de 20 mm, neexplodat, răsărindu i din piept.
— Să blestemi în halul ăsta când ești pe ducă, spune Carl, contrariat.
— Dacă nu l vrea Dumnezeu, va trebui să l ia Satana, spune Porta cel practic.
Sanitarii îl ridică și l duc. Un tren atelier înlătură rămășițele garniturii distruse.
La Viena, călătoria lor este întreruptă pentru câteva zile. Porta vrea să meargă la Grinzing.
— Întotdeauna te poți alege cu ceva pe acolo, le explică el celorlalți doi. Trebuie să arăți ca Frankenstein în criză, ca să pleci de acolo fără să ți potolești poftele.
La München dau peste o cunoștință de a lui Porta. Un Gefreiter de la Vânători de Munte care sărbătorește ziua în care maică sa era cât pe ce să moară, în urmă cu douăzeci și cinci de ani. Este invitat și porcul negru. La petrecerea aceea, învață să bea bere.
Când părăsesc Münchenul, plouă; e o zi umedă și sumbră. Vagonul miroase a îmbrăcăminte udă și a trupuri transpirate.
Carl e prost dispus. Nu se mai grăbește.
Stau înghesuiți unul într altul pe coridor și privesc afară la peisajul mohorât care trece pe dinaintea lor. Peste tot ruine. La intrarea în Stuttgart sunt nevoiți să aștepte câteva ore, în timp ce are loc un atac aerian.
— Ciugulește l de cap pe mândrul războinic german! spune Micuțul.
Porta mușcă, gânditor, dintr o bucată de pâine.
— Cât suntem de norocoși că ne am născut în Germania, oftează Carl, necăjit.
— E vreunul pe aici care e de părere că eu iubesc Vaterlandul și am de gând să mă las omorât pentru el? întreabă Porta, provocator, adresând întrebarea și celorlalți pasageri, de asemenea prost dispuși.
Micuțul se scutură de râs, și l fixează cu privirea pe un țăran neamț, care e pe cale să ia un gât de băutură dintr o sticlă de șnaps.
— Dacă mi ai oferi și mie un gât, crezi c aș spune „nu"?
Þăranul îi întinde sticla, mormăind.
Micuțul ia o înghițitură uriașă și trece sticla lui Porta și lui Carl, care aproape că o golesc.
Þăranul privește cu amărăciune, la ce a mai rămas și se hotărăște să bea și el restul.
Într o după amiază ploioasă de duminică, ajung la Karlsruhe, de unde iau un tren regional.
Un ofițer sașiu de la Căile Ferate îi oprește și le cere actele. Îl cercetează pe Carl din cap până n picioare, pufnind. Pe urmă arată spre porcul cel negru care l urmează pe Porta, în lesă.
— Ce ai acolo? șuieră el.
— Câinele meu! răspunde Porta, pocnind din călcâie.
— Ãsta i un porc jegos, protestează maiorul.
— Nu, domnule, e curat! răspunde Porta.
Maiorul dă din cap și pleacă zornăind din pinteni.
Călătoresc scurt timp cu trenul regional. Linia este bombardată. La vreo treizeci de kilometri de Germersheim, se hotărăsc să parcurgă ultima porțiune pe jos. Plouă cu găleata. Porcul grohăie prea tare și e acoperit cu foile de cort.
— E flămând! spune Micuțul.
— Dacă am avea nițică făină, am putea face clătite, sugerează Porta, lingându și buzele. Și porcilor le plac clătitele.
— Sfinte Sisoe, clătite! Clătite cu zahăr și dulceață, zbiară Micuțul, întărâtat. Poate că se găsește și niște rom prin preajmă! Ar fi prea frumos.
— Ar fi și o masă de rămas bun pentru Carl, înainte de a intra în Purgatoriu, spune Porta! Să știi că o să mâncăm clătite cu rom, cu zahăr și dulceață. Al naibii să fiu, vom mânca!
— Încetează, răbufnește Carl. Mă înnebuniți.
— O să ai parte de o masă pe cinste înainte de a te livra la ticăloșii ăia de la pârnaie, promite Porta, solemn.
— Chiar de o fi să facem rost de ea cu armele, răcnește Micuțul. Așa or să afle nemernicii ăia de sedentari halitori de cârnați că vizitatorii lor vin din Est.
După cincisprezece kilometri de discuții, se așază obosiți și uzi până la piele într un șanț de la marginea drumului, să se odihnească.
— La naiba, am obosit, mormăie Carl, vărsând apa din bonetă. Dacă nu mi aș putea vedea picioarele, aș zice că mi le am tocit de tot.
— N ai nici pe dracu, spune Porta, golindu și cizmele de apă. Tu nu mai ai decât cinșpe kilometri până la țintă, dar noi avem de făcut tot drumul de întoarcere și pe urmă cine știe dacă regimentul nostru se mai află la Corfu? Poate c au luat o din loc. Poate că s sus de tot, în nordul Finlandei. Trebuie să te gândești la probleme de genul ăsta când călătorești în interes de serviciu militar.
— Maică Precistă din Kazan! exclamă Micuțul, speriat. Din Corfu până n nordul Finlandei! Nu cred că fac față.
— Cei iubiți de Dumnezeu sunt trimiși în lumea largă să l propovăduiască, spune încetișor Porta.
— Pe noi înseamnă că ne iubește al naibii de tare, e de părere Micuțul.
— Hai să căutăm un loc uscat, spune Porta, ridicându se.

„Iată, vine El pe aripi cerești
Și ți aduce minunate vești,

cântă Micuțul în gura mare. Vocea lui răsună peste câmpii.
În Russheim, se așază pe cheiul umed al Rinului și privesc șalupele.
— Dac am putea subtiliza una din astea, face gânditor Micuțul, am putea naviga cât ai clipi până n Olanda.
— Și ce ai face în Olanda? întreabă Porta, cu mirare. Eliberatorii germani sunt și pe acolo, știai?
— Ești tâmpit, strigă Micuțul, agitându și mâinile prin aer. Nu știi că în Olanda te afli față n față cu marea? În gara din München am văzut o hartă care arăta că Anglia nu i mai departe de Olanda decât te poți tu pișa cu vântul din spate.
— Ar fi grozav, oftează Carl. Se spune că Scoția e foarte frumoasă.
— Ai duce o bine pe acolo în calitate de antigerman, rânjește Porta.
— Ia priviți la curentul ăla! — spune Carl, arătând spre o șalupă care trece în viteză prin fața lor cu curentul puternic de apă în spate.
— Rinul aleargă repede! spune Micuțul.
— Cum să nu! rânjește Porta. Doar trece prin Germania.
La Sondenheim, trag la un han vechi, pe al cărui stăpân îl cunoaște Porta din timpul șederii sale în Germersheim.
Hangiul, un bătrân, e copleșit de bucurie când îl zărește pe Porta intrând pe ușă.
Îndată ce află destinația lui Carl, se pune pe făcut clătite.
— Doamne Sfinte! oftează nevasta lui. Se duce în fortăreață? Nu mai încetează domnii ăia să arunce oameni în spatele gratiilor?
— Ieri a plecat un batalion pe frontul de est, declară hangiul, aducând clătitele.
— Era și un fost ofițer din Karlsruhe cu ei, spune nevastă sa, suflându și nasul. Un om atât de cumsecade. Se purta mereu omenește cu soldații lui.
— Probabil că ăsta i și motivul pentru care l au înfundat, e de părere Porta. Slujba pentru Vaterland îți pretinde să fii dur ca oțelul Krupp, în caz contrar n o să fii în stare să trimiți pe nimeni la luptă și la moarte.
— Veniți de departe? întreabă nevasta hangiului, întinzându și șorțul șifonat.
— Așa s ar părea, spune Porta. Venim din țara zeilor.
— Așa? spune zâmbind femeia, neînțelegând o iotă. Pune o grămadă zdravănă de clătite în fiecare farfurie și toarnă deasupra dulceață din abundență.
— Cum e pe acolo? întreabă hangiul, aprinzându și o pipă lungă din porțelan.
— Ruine, hoituri, necazuri și durere, dar noi nemții încă mai putem trece granița fără pașaport, spune Micuțul, cu emfază.
— Da, va fi o belea mare, oftează Porta, când n om mai putea trece decât cu arma în loc de acte.
— Sunteți de multă vreme în Armată? întreabă un client dintr un colț.
— De prea multă! se destăinuie Porta. Mi era dor de casă după primul ceas.
— Subofițerii nu s mai omenoși acum? întreabă femeia. Am auzit că unii dintre ei au fost împușcați în spate de către propriii soldați.
— Din când în când, o mai pățește câte unul în felul ăsta, recunoaște Micuțul. Un glonț nichelat în ceafă produce impresie și asupra celui mai tâmpit.
— Singurii subofițeri buni sunt subofițerii morți, zice Porta, cu un râs scurt. Cel puțin tac din gură.
— Trebuie să fie îngrozitor pe front, adaugă femeia, dusă pe gânduri.
— Pe pământul ăsta poți face tot ce vrei. Trebuie doar să te pricepi, îi destăinuie Porta.
— E adevărat ce se spune despre tratamentul aplicat deținuților în fortăreață? întreabă bărbatul din colț.
— La Torgau ne puneau să formăm un pod viu, cu scânduri în spinare, și pe urmă treceau cu camionetele peste el, spune Micuțul, grav, amintindu și de iadul de la Torgau.
— Apără ne, Doamne! șoptește femeia hangiului și i mai pune o porție de clătite lui Carl.
Noaptea și o petrec la han.
— Suntem de atâta vreme pe drum, încât o zi în plus sau în minus nu mai contează, spune Porta.
În dimineața următoare, intră în satul Germersheim, cu Carl între ei. Un vânt rece bate dinspre râu și continuă să plouă. Și au ridicat gulerele vestoanelor până peste urechi și tremură în uniformele lor ude. Se opresc, privind încă o dată Rinul, înainte de a intra pe străduța abruptă care duce la închisoarea militară. Carl se oprește deodată în fața crâșmei „Curtea habsburgică".
— Mai luăm încă una mică, ultima, pentru drum? Drumul vostru!
— De ce nu? spune Porta, care comandă cârnați cu salată de cartofi, bere și „Wildkatze".
Mănâncă cu toții în liniște înainte de a și continua drumul către închisoare. Când ajung aproape în fața porții, se opresc șovăitori.
Porta se uită la Carl, zâmbind ușor.
— Ce rahat, amice. Și totul numai pentru că n ai omorât câțiva oameni. Știi, în general, se ajunge la pârnaie pentru c ai săvârșit tocmai contrariul. Facem o plimbare prin parc?
Se așază pe o movilă, între copaci. Porta își scoate flautul din cizmă, Micuțul pune mâna pe muzicuță și cântă încet împreună privind cum plouă:

So weit, so weit ist der Weg Zurück ins
Heimatland...

Porta își lasă mâna pe umărul lui Carl.
— Fugi, dacă vrei! N o să tragem și n o să raportăm câteva zile c ai dispărut.
— O să intrați voi la închisoare, spune Carl.
— La naiba, exclamă Micuțul. Am mai fost!
— N aș ajunge prea departe. M ar înhăța vânătorii de capete, e de părere Carl.
— Du te n Olanda, sugerează Micuțul. Te ai putea ascunde într o șalupă și ai putea înota în Anglia, prietene.
— Nu poți înota până în Anglia, protestează Carl.
— Câțiva norocoși au reușit, spune Micuțul, optimist.
— Cu puțin noroc, m aș fi născut în altă parte decât în Germania, oftează Carl sfâșietor.
— Da, chestiune de noroc, spune Micuțul, scuipând în vânt.
— Vreau să vă mulțumesc pentru felul în care v ați purtat cu mine, spune Carl. N am vorbit serios când am urlat la voi.
— Ne am distrat nițel, așa i? întreabă Micuțul.
— Mie mi spui? face Carl, cu un zâmbet ușor. Dar pe de altă parte, ar fi fost mai bine să ajung mai repede. Acum, împreună cu voi, închisoarea mi se pare mai sumbră.
— Te vei obișnui în curând, îl consolează Porta. Dar nu li te împotrivi. Orice spun, tu execută fără comentarii. Poți obține orice de la viață dacă știi cum.
— Nu te poți pune cu nemernicii ăia, spune Micuțul, cunoscător. Eu am fost ticălosul cel mai dur care le a intrat vreodată pe mână. Tot mă mai bârfesc. Dar m au frânt în două luni.
— Dar nu te au înmuiat! spune Carl, cu un zâmbet șiret, privind la trupul uriaș și musculos al Micuțului.
— Nu, nimeni nu e n stare de așa ceva, spune Micuțul, convins. Mai întâi ar trebui să mă omoare! Nu, am văzut lumina de la capătul tunelului și am făcut ce mi au spus. Pe urmă, m au lăsat în pace.
— Mulțumesc pentru sfat, încuviințează Carl. N o să l uit.
— Fac cinste, spune Porta, „Wildkatze!"
Se întorc prin parc până la „Curtea habsburgică". Dau pe gât mult „Wildkatze".
— Hai să terminăm povestea, spune Carl, hotărât. Mă simt mai bine acum, m am împăcat cu gândul.
Își aranjează ținuta și se verifică reciproc.
Un fost Feldwebel, prea bătrân pentru armata lui Hitler, îi inspectează atent. Dă din cap, mulțumit.
— Acum puteți intra acolo fără grijă. Sunteți mai corect îmbrăcați decât desenele din regulament.
— Þintele din tălpi! strigă gazda, îngrijorată.
Feldwebelul le verifică cizmele. Micuțului îi lipsesc trei ținte.
Unul dintre clienți dă fuga afară și face rost de ele. Sunt gata de plecare.
Își aruncă automatele pe umăr și l plasează pe Carl între ei.
— Dacă dau peste "Cerberul" Heinrich, îi vărs pe loc rahatul din căpățână, promite Micuțul, mângâindu și automatul.
— Nu fă asta, spune bătrânul Feldwebel din armata Kaiserului. Așteaptă până când se sfârșește războiul. În frământările care vor urma, vei putea să l aranjezi cum vei dori.
— Atunci o să i smulg ochii prin cur și o să i i vâr în urechi, urlă Micuțul, turbat.
— Ușurel, îl roagă Carl. Îmi ajung zece ani.
Clienții se adună în ușă să i petreacă.
Comandantul gărzii, un Feldwebel, îi privește bănuitor cu niște ochi de gheață. Au intrat într o altă lume. O lume rece și sumbră. Aici nu sunt oameni. Numai mașinării.
— Duceți prizonierul în birou, șuieră el.
Traversează toți trei curtea. Poarta de fier se închide în urma lor. Câțiva deținuți aleargă în cerc. În mijlocul cercului stă proțăpit un Feldwebel, cu cizme lustruite și cu un echipament sclipitor din piele. Tocul pistolului e deschis. În mână agită un baston lung de cauciuc. Cu ochi mijiți, vânează greșelile din programul de instrucție.
Din blocul A se aude zornăit de chei. Oțel se freacă de oțel și uși grele se închid cu zgomot. Șuieră fluiere și se aud comenzi aspre.
În afara blocului B se face instrucție. Pas alergător, cu saci de nisip în spinare.
Trei oameni zac în mijlocul curții. Unul dintre ei e un Oberst distrus. Tușește și trage să moară.
Oberfeldwebelul îl înghiontește în coaste.
Oberstul e mort.
În birou dau peste „Cerberul" Heinrich, notoriul Stabsfeldwebel Heinrich Lochte.
Carl își golește buzunarele și predă echipamentul.
Mâini pricepute îl percheziționează, apoi semnează câteva documente.
Doi Unteroffizieri, bine făcuți, năvălesc înăuntru.
„Cerberul" Heinrich îl arată pe Carl în tăcere și, înainte ca Porta și Micuțul să și dea seama ce se ntâmplă, închisoarea l a și înghițit.
După ce s au îndepărtat puțin, când să intre pe Fischerstrasse, se întorc și aruncă o privire fortăreței care se înalță în ploaia deasă, cenușie și sumbră.
— E bine că ne îndepărtăm de locul ăsta blestemat, spune Micuțul, ridicându și gulerul.
— Sărmanul Carl, amărâtul de el, oftează Porta. Închis pentru că nu a omorât oameni. Urâtă treabă.
— Da, nici măcar n are plăcerea de a ședea acolo și de a se gândi că l a răcit pe vreun ticălos de teapa lui Heinrich, spune Micuțul.
Un camion al unui batalion de pompieri îi duce până la Karlsruhe. La München, își amintesc dintr o dată de porcul cel negru. Nu l mai văzuseră de la „Curtea habsburgică". Se vorbesc între ei să plece înapoi după el, dar hotărăsc, în cele din urmă, că e prea riscant.
Când ajung la Budapesta, sunt reținuți timp de trei zile întrucât le lipsea o ștampilă de pe ordinele de deplasare.
La Belgrad, vizitează spitalul pentru a mai sta la taifas, dar nu dau decât peste figuri necunoscute.
La marginea Nisei, nimeresc într o luptă cu partizanii, iar între Salonic și Atena, trenul lor e aruncat în aer.
În Atena, Feldwebelul din biroul comandantului gării privește lung la ei și răsfoiește numeroasele ordine de deplasare.
— V ați cam învârtit, așa i? Se pare c ați explorat, în loc să escortați. Dați i drumul, băieți, mai aveți de străbătut cale lungă.
Rânjind, le întinde noile ordine.
— Brest Litovsk, exclamă Porta, aruncând o privire în documente.
— Regimentul vostru e în Rusia, băieți, chicotește Feldwebelul, și dacă vouă vă trebuie la înapoiere atâta timp cât ați pierdut la plecare, al „treilea război mondial" va fi pe jumătate gata când veți ajunge.
Așa că o pornesc înapoi prin Praga, Berlin, Varșovia, unde sunt arestați în clipa în care Micuțul fură o găină care e proprietatea unui Oberst.
La Brest Litovsk, sunt trimiși din greșeală la Riga. Nimeni nu vrea să creadă că au nimerit acolo întâmplător așa că sunt arestați. Eliberați după numai câteva zile, sunt trimiși în direcția Minsk.
— Dacă și de acolo ne mai trimit înapoi, spune Micuțul, obosit, o șterg la inamic! Trebuie să ajung din nou în luptă, ca să mă odihnesc nițel.
Într o dimineață, devreme, merg de a lungul unui drum noroios. Tancuri și artilerie uruie, stropindu i în treacăt.
În depărtare, aud urletul frontului. Mii de explozii pictează cerul în purpuriu. Ultima parte a călătoriei o fac pe motocicletă.
În fine, sunt înapoi.
— Văd că mai trăiți, spune Oberst Hinka, deloc surprins în aparență. Cum e pe acasă?
— Totul e răscolit, domnule, răspunde Porta. Dușmanii noștri sunt puși să ne distrugă Vaterlandul. Au început să ia lucrurile mult prea în serios.
— Herr Oberst, domnule, rânjește Micuțul. Permiteți să raportez, inamicul a aflat, în cele din urmă, ce înseamnă meticulozitatea germană!



„Datoria voastră este să executați ordinele pe care vi le dau, eu, și să nu comentați.
Întoarceți vă la ale voastre, domnilor, și nu vă încurcați în politică."
Hitler către un grup de generali,
octombrie 1937

— Fără colonelul nostru, n am fi scăpat nici unul. Trăgeam în tot ce mișca, până și în câinii noștri de semnalizare, povestește un Obergefreiter, cu ochii bandajați. Companiile scăzuseră la cinșpe douăzeci de oameni și se trăgea din toate părțile. Mai bine de cinci sute de răniți erau întinși prin fabrică. O grămadă dintre ei s au omorât rostogolindu se până la macarale și aruncându se în gol. Nimeni nu se îndoia de soarta care l așteaptă în cazul în care cade în mâinile rușilor.
— Dar cum de ați scăpat? întreabă un Gefreiter din mulțimea adunată în jurul patului.
— Vezi, ăsta a fost un caz deosebit. Ar fi însemnat ori sabotarea ordinelor, cum i se spune, ori moarte sigură, dar colonelul nostru a luat o hotărâre fermă și a ordonat retragerea. Asta se întâmpla după ce i au căzut amândoi fii. Fuseseră ambii locotenenți și comandau câte o companie. Răniții urmau să meargă cu noi, a ordonat colonelul. Au fost încărcați pe sănii și am pornit prin furtuna de zăpadă. O mulțime au murit în timpul marșului. Am trecut prin liniile rusești în frunte cu colonelul nostru, cu un automat sub braț. Trupe de schiori ne hărțuiau încontinuu. Colonelul distrusese toate tunurile, astfel încât puteam folosi caii la transportul săniilor cu răniți.
— Ce dracu spui, omule? țipă indignat un Feldwebel. Să ți ruinezi propria artilerie? Halal comandant!
— N ai fost acolo, frățioare. Ar fi trebuit să treci prin asta, ca să știi cum a fost. Cazaci cu săbiile scoase, schiori cu mitraliere, patrușcinci de grade sub zero, și o furtună de zăpadă! Þi ar fi plăcut, ai, camarade?
— Pe cine numești tu camarad? urlă Feldwebelul Nu vezi că sunt un subofițer?
— Acum nu mai văd nimic, frățioare! Mi am pierdut ochii în furtuna de zăpadă. Gheața, pricepi? Pentru mine nu ești decât o voce.
— Orb sau nu, ești încă soldat, Obergefreiter! rage Feldwebelul, stacojiu la față. Încă mai ești în stare să iei poziția de drepți. Controlează ți atitudinea, sau te raportez pentru refuz de executare a ordinelor. Să ți văd carnetul de serviciu!
Orbul îi întinde Feldwebelului carnetul de serviciu, iar acesta notează, cu conștiinciozitate, numele și unitatea într un caiet. Peste tot în jurul lui horcăie soldați răniți.
— Liniște, răcnește Feldwebelul, sau vă raportez pe toți.
Pleacă val vârtej din spitalul de campanie.
— Ce s a întâmplat cu colonelul ăla al tău care și a aruncat în aer tunurile? întreabă un pionier, cu ambele picioare amputate.
— Un Oberstleutnant de la GEFEPO a venit și l a luat la o zi după ce am trecut la ai noștri. Două zile mai târziu era în boxă. Toți martorii erau de partea lui, și generalul nostru de divizie i a luat apărarea, dar tot l au împușcat, o zi mai târziu. Cunoașteți acuzația. Sabotarea ordinelor.
— Porcii! se aude din colț.
Nimeni nu e de partea Feldwebelului.

CEAI NEGRU CHINEZESC

Imediat ce primim ordinul de a rupe rândurile, ne târâm în bordeie și ne prăbușim pe jumătate morți. Compania trebuia să păstreze „Culmile Morților" pentru încă trei zile, dar ea nu mai exista. Majoritatea dintre noi zac în gropi comune. Cei mai norocoși sunt în spitalul de campanie. „Culmile Morților" sunt exact ceea ce sugerează și numele — un iad pe pământ pentru cei în viață.
Nici unul dintre noi nu are putere să se ducă după rații. Suntem stăpâniți de un singur gând: dormi, uită de cele zece zile prin care tocmai ai trecut! Ne împleticim până în adăpostul mucegăit și cădem imediat într un somn vecin cu moartea.
Comenzile aspre ale armatei ne readuc la realitate. Noul nostru Spiess, Hauptfeldwebel Blatz, vrea să facă apelul. Încă se mai crede la Școala de subofițeri de la Neuruppin, la fel ca și Hauptmann von Pader, comandantul nostru vremelnic.
Mârâind, și cu moartea în suflet, ne aliniem în piață.
— Unde s ceilalți? țipă Blatz, isteric.
— Ãia s au dus, rânjește Oberfeldwebel Berner, obraznic, și acum îngrașă pământul.
— De la stânga la dreapta, numărați! ordonă Blatz, tăios.
Repetă operațiunea de mai multe ori până când e mulțumit.
— Raportați morții! Raportați răniții!
— O sută douăzeci și cinci de morți, nouășpe dispăruți, patruzeci și doi de răniți, domnule, latră Bătrânul, în poziție de drepți.
Blatz pălește, dar se stăpânește repede. Nu degeaba îi mersese lui faima de teroare a școlii de subofițeri. Ne gonește peste câmp. Ca să ne mai înviorăm, spune el. Nu e mulțumit decât în clipa în care doi oameni se prăbușesc fără cunoștință.
— O să mă ocup eu de nemernic! promite Gregor, arătându și colții.
— Nu, fiule, va fi plăcerea mea, râde Porta, cu răutate.
— Mai întâi îl înnebunesc pe spurcat, pe psihopatul ăsta de cinci bani, face Micuțul.
Se ridică în picioare cât e de lung și urlă, spre surprinderea generală:
— Com pa a a a nie, stai!
— Cine a fost ăsta? rage Blatz, căruia i se înroșește ceafa.
— Fan to o me lee, vine ca un ecou din direcția Micuțului.
Blatz explodează într o furie turbată și gonește de a curmezișul înspre companie.
— Tu! Cum te cheamă? șuieră Blatz, vârându și fața aproape de cea a Micuțului.
— Eu? întreabă Micuțul, luându și un aer tâmp și arătându se cu degetul.
— Ești nebun? întreabă Blatz tandru.
— Trăiți', Herr Hauptfeldwebel, domnule, cică sunt dat peste cap, așa zic doctorii ăia din Armată, domnule, spune Micuțul, cu un accent de țărănoi.
— Te am întrebat cum te cheamă!
— Mă gândeam că Herr Hauptfelwebel vrea să știe dacă sunt idiot, așa credeam, domnule!
— Ai să afli tu cine s eu, n avea grijă, pufnește Blatz, amenințător.
— Sunt încântat să aflu cine i Herr Hauptfeldwebel, da! Doctorii spun că e bine să cunosc pe cât mai mulți.
— Direcția pădure! Pas alergător, nenorocitule, urlă Blatz, scos din sărite.
Micuțul pornește agale spre pădure, cu un zâmbet prostesc pe față.
— Aleargă, omule, aleargă! strigă Blatz, disperat.
Micuțul se oprește și și ține mâna pâlnie la ureche, de parcă ar fi surd.
— Aleargă, omule, aleargă! repetă Blatz.
Micuțul vine încet înapoi.
— Stânga mprejur! latră Blatz. Înainte, marș! În pădure!
Micuțul continuă să se apropie de companie.
— Halt! ordonă Blatz. Culcat! Douăzeci de flotări! Rapid. Îndoaie genunchii! Brațele întinse!
În cele din urmă, se încurcă în propriile ordine. Sudoarea îi curge pe față. Arată ca o statuie din gresie erodată de ploaie.
Micuțul a rămas întins pe jos, ca și cum ăsta ar fi fost ultimul ordin pe care l înțelesese. Își sprijină bărbia în palme și privește senin la Hauptfeldwebelul disperat.
— Se vede treaba, Herr Hauptfeldwebel, că nu mi intră în cap toate ordinele destul de repede. În perioada de instrucție mi au spus că un ordin trebuie să fie limpede. Ziceau c așa scrie în regulament. Așa că nu mă pot ocupa de toate ordinele în același timp, deci îl întreb pe Hauptfeldwebel dacă e atât de bun să mi spună ce să fac pentru el.
Fără o vorbă, Blatz se răsucește pe călcâie și pornește cu pași apăsați spre comandamentul companiei. La scurt timp după aceea, apare alături de Hauptmann von Pader, care pare extrem de energic.
— Ce cauți tolănit acolo și făcând pe prostul? șuieră el către Micuțul.
— Herr Hauptmann, domnule, execut ordine, asta fac, răspunde Micuțul.
— Ridică te!
Micuțul se ridică aidoma unui om foarte, foarte bătrân, ajutându se de carabină.
Hauptmann von Pader devine stacojiu.
— Ești consemnat în cazarmă pe timp nelimitat, spune el scurt.
— Asta pentru ce am mai încasat o, domnule? întreabă Micuțul, cu mirare.
— Porcule! urlă von Pader, pierzându și cumpătul.
Regretă ieșirea sa din clipa în care cuvântul îi pleacă de pe buze. Un ofițer prusac trebuie să fie în măsură să și stăpânească furia.
— Cum vine asta, Herr Hauptmann, domnule, cum vine asta? Să arestezi un porc pentru că e ce e? De ce n ar intra la răcoare întreaga Armată germană în cazul ăsta, pentru că nu i nici unul în ea care să nu fie porc, nu credeți?
— Þi ai pierdut mințile, soldat? țipă von Pader, cu voce spartă. Vrei să spui că toți soldații germani sunt porci?
— Păi, domnule, Herr Sauer, intendentul, cică suntem toți niște pui de târfă jidancă și doctor Müler zice că nu suntem decât niște porci simulanți.
— Atențiune! piuie Hauptmann von Pader, vânăt la față. Înainte marș! Pas alergător! Direcția pădure!
Micuțul țâșnește ca din pușcă. Nimeni nu poate spune că nu execută ordinul. Ajungând în pădure, se oprește într un copac și continuă să fugă pe loc, ținându l la piept și ridicând un genunchi.
— Ocolește copacul! țipă von Pader, bătând isteric cu piciorul în pământ. Pas de voie! Marș forțat! Ocolește toți copacii!
Micuțul parcă are pe dracu în el. Aleargă drept peste creasta unui deal, dispare în valea dindărăt, apare pe creasta altui deal, fuge în zig zag printre copaci, nechează fericit și dă din copite ca un cal.
— Halt, halt! țipă von Pader, dar Micuțul, care i departe, se face că nu l aude și continuă să alerge săltând și nechezând.
Coboară în spatele unui deal, dar mult timp după ce a dispărut din vedere, îi auzim nechezatul.
— În clipa în care omul ăla se întoarce, se precipită von Pader, să fie pus în cătușe și încuiat în beci până când îl va putea lua Poliția militară.
Compania rupe rândurile. Nu l vedem deloc pe Micuțul. L au înghițit pădurile și dealurile. Porta spune că a dezertat la Berlin și că la viteza cu care alerga a ajuns acolo destul de repede.
Hauptmann von Pader scrie un raport de câteva pagini despre compania a 5 a, în general, și despre Micuțul, în mod special. Oberst Hinka îl așteaptă. A auzit din alte surse de spectacolul hipic al Micuțului.
Monoclul lui von Pader îi cade de pe ochi de uimire în clipa în care aude în receptor șuieratul comandantului.
— Ce dracu faci, von Pader? Program de frecuș cu compania ta în timpul unei perioade speciale de odihnă ordonate de către mine? Când oamenii se întorc din prima linie, se odihnesc. Repaus. M ai înțeles?
Maiorul trântește receptorul cu atâta forță încât von Pader asurzește.
— Încă nu mă cunosc, afurisiții, izbucnește von Pader, dar or să afle ei cine sunt.
— Să trimitem raportul la regiment, domnule? întreabă Blatz, inocent.
— În viața mea nu vreau să mai văd un raport referitor la individul ăla oribil, țipă von Pader furios, sfâșiind raportul într o mie de bucățele. Pentru mine nu mai există. Niciodată să nu i mai pomenești numele în prezența mea.
Hauptfeldwebel Blatz dă iama prin companie, întrerupând jocuri de cărți, confiscând provizii procurate ilegal, pretinzând de la șefii de grupă cifrele exacte ale muniției consumate și împărțind corvezi în dreapta și n stânga. Când, târziu după amiază, a ajuns, el însuși, într o stare de epuizare totală, convins că are compania a 5 a la degetul mic.
— Sunt moi ca rahatul! îi mărturisește el furierului de companie. Le arăt eu urgent pe cine au drept Hauptfeldwebell Au sosit listele alea de inventar de la mecanicul șef Wolf?!
Furierul înghite în sec. Îl știe pe Wolf și și dă seama că vor fi necazuri.
— Listele de inventar! Au sosit? repetă Blatz.
— Nu, Herr Hauptfeldwebel, și mă tem că nici nu vor sosi. Wolf mi a spus să, ăă..., adică să l pup în fund, domnule.
— Omul ăsta e nebun? spune, aproape șoptit.
Nu și credea urechilor.
Furierul dă din umeri. Nu vrea să și l facă dușman pe Wolf.
Blatz se duce la Wolf. Asta i o chestiune de disciplină. Wolf îl întâmpină tolănit în scaunul său rotativ, cu picioarele pe birou. Își aprinde nepăsător un trabuc cât toate zilele, fără a i oferi unul și lui Blatz.
Alb de furie, Blatz se îndreaptă către el, dar se oprește brusc în clipa în care cei doi câini lup își arată colții și încep să mârâie amenințător.
— Ce ți închipui că faci? întreabă el, tremurând de indignare. Unde sunt listele de inventar pe care ți am ordonat să le pregătești? Nu știi cine i Hauptfeldwebel în compania asta?
Wolf râde zgomotos și îndreaptă spre Blatz o sabie căzăcească.
— Șterge o, și nu ți băga nasul în treaba mea.
— O să ți pară rău! șuieră Blatz.
— Cară te, până nu pun câinii pe tine, rânjește Wolf, arătând spre ușă.
Blatz pleacă blestemând și jurând răzbunare. Pășește încrezător în josul aleii principale a satului. Trecând prin fața Cartierului Comandantului, aude un cântat zgomotos dindărătul casei. Precaut, se uită după colț și l vede pe Micuțul tolănit lângă o tranșee și cântând vesel:

Draga mea, dulcea mea, zâna mea,
Sângerez, mor după dragoste,
Vino ncoace și nu vom mai pleca niciodată
Din acest adăpost tăcut și solitar
În care zac, în ger și zăpadă.

Blatz e pe cale să dea colțul și să dispară, când Hauptmann von Pader bate în geam și i face semn. Acesta n are încotro, trebuie să intre, oricât de puțin îi surâde ideea.
— Blatz, gonește idiotul ăla cântător! șuieră căpitanul furios. Împușcă l, dacă vrei!
Blatz scurmă podeaua cu picioarele, ca o găină pe cale să ouă.
— Herr Hauptmann..., se bâlbâie el, încurcat.
— E un ordin! Fă să dispară de aici bufonul ăla, țipă von Pader scos din minți.
Blatz oftează ca un condamnat. Cu pași nesiguri, se duce să l alunge pe Micuțul.
Dindărătul perdelei, von Pader urmărește scena în tovărășia unei sticle de coniac. Să frângă și să zdrobească un soldat a fost până acum la fel de ușor pentru el ca strivirea unei muște. Ia o înghițitură lungă din sticlă. Cu puțin noroc, se va întoarce la Berlin și apoi va avea grijă ca acești șobolani sălbatici de tranșee să afle cine e el.
Trage atent cu ochiul pe fereastră și observă, spre satisfacția lui, că Blatz îi vorbește Micuțului. Dacă e cineva care să l poată frânge pe țărănoiul ăla, atunci cu siguranță că, acesta va fi Hauptfeldwebel Blatz, teroarea oricărei școli de subofițeri, zdrobitorul de oase Blatz!
Von Pader râde în sinea lui, mai ia un gât de coniac și începe să se plimbe încoace și ncolo prin încăperea joasă; s a încartiruit într un stil la care are dreptul un ofițer german, cu sânge albastru. Proprietarul locuinței a fost, bineînțeles, azvârlit afară și s a adăpostit într o gaură din pământ. Baronul von Pader nu s ar coborî să locuiască sub același acoperiș cu un Untermensch rus. S ar putea să l umple de vreo boală. A tras în femeia rusoaică atunci când aceasta a făcut gălăgie în legătură cu niște oale și crătiți pe care voia să le ia cu ea. La ce dracu i mai trebuiau oale și crătiți? I se spusese că unul dintre gloanțe a lovit o pe femeie, dar nu i a permis Feldwebelului sanitar să se uite la ea. Medicii germani nu trebuiau să atingă niște Untermenschen. N au fost instruiți cu atâta cheltuială ca să se ocupe de așa ceva. Niciodată să nu fii drăguț cu un rus. Sunt obraznici, ca și negrii. Biciul, de asta au nevoie. Și o execuție din când în când nu e nici ea un lucru rău. Lui Hauptmann von Pader îi plăcea să spânzure oameni. Oberst Hinka se împotrivea la genul ăsta de practici. A dat ordin ca Untermenschen să fie tratați asemenea germanilor. Dar colonelului ăstuia, plin de el, îi va pieri în curând graiul când îl vor duce pe Admiral Schröder Strasse. Defetist, pângăritor de rasă!
Micuțul cântă din ce în ce mai tare de lângă tranșeea acoperită cu frunze de sfeclă.
Hauptfeldwebel Blatz a dispărut.
Baronul von Pader strânge din buze, înșfacă pistolul de pe masă și împinge perdeaua în lături. În aceeași clipă, un geam din spatele lui zboară în țăndări. O grenadă de mână se rostogolește pe podea. Þipă îngrozit și se trântește pe burtă.
Micuțul năvălește înăuntru cu automatul pregătit, se oprește în mijlocul camerei și și plimbă privirea de la ofițerul care bolborosește ceva la podea și apoi la grenada de mână. Se apleacă, ridică grenada și o aruncă elegant prin ușa deschisă.
Von Pader se ridică greoi, își șterge de praf uniforma sa cenușie și i întoarce ostentativ spatele Micuțului.
Micuțului puțin îi pasă. Sporovăiește vesel despre grenade de antrenament, partizani și multe alte lucruri care fac parte din viața în spatele liniei frontului.
— Herr Hauptmann, domnule, sunt sigur că niște ofițeri de pe aici vor să vă joace un renghi. Dac aș face rost de un șobolan mort, care mai și pute nițel, l am putea arunca în mijlocul lor. Pentru că asta nu i glumă, să arunce careva cu grenade false în tine, nu i așa? Unde mai pui că sunteți și nou pe aici.
Hauptmann von Pader își strânge buzele și și desface pumnii într un efort de stăpânire. Bâjbâie la tocul pistolului. N ar trebui să l împuște pe omul ăsta și să spună pe urmă că a fost atacat? Se hotărăște să nu o facă.
Porta șade în fața mecanicului șef Wolf, la biroul masiv al acestuia; ducând tratative pentru patru camioane și câteva lăzi cu provizii de la cantină. Wolf înfulecă o jumătate de cap de porc. Porta își confecționează un sandvici așa cum știe el.
Mai întâi o felie de pâine uscată, unsă cu un strat de untură de gâscă. Pe urmă, o bucată apreciabilă de șuncă afumată, presărată cu felii de cârnat vânătoresc și cu câte puțin din tot ce i mai cade în mână. La sfârșit, totul e acoperit cu un strat de dulceață de mure.
Își deschide larg fălcile și manevrează sandviciul enorm în gură. Îi vine greu să muște din el, dar, până la urmă, reușește.
— Sper c ai să te îneci, spune Wolf, optimist.
Porta înghite și ultima fărâmă, pe urmă ia un pui și toarnă peste el un borcan de dulceață.
— Nu spera prea mult, Wolf, spune el, umplându și gura cu carne de pui. Sunt în stare să înghit pe de a ntregul un porc mărișor, să l ascult cum grohăie în mine toată ziua și pe urmă să l cac afară sub forma unei grămezi de purcei de lapte.
— Nu m ar mira, mormăie Wolf, încruntat, aruncând varză acră asupra unui picior de porc. Adu ți numai aminte că înfuleci din haleala mea și, din câte știu, nu te am poftit la masă.
Porta râde zgomotos, relaxându și fălcile.
— Nu i nimic, Wolf, băiețaș, află că niciodată nu sunt poftit. Nici n ar fi nevoie. Întotdeauna sunt gata de masă.
Mănâncă un timp în tăcere, studiindu se reciproc. Singurele sunete sunt produse de oasele care trosnesc în fălci și de vinul care spală gâtlejurile.
Wolf, bine crescut, bea din pahar, Porta însă gâlgâie direct din sticlă. Wolf are propriul tacâm, Porta soarbe mâncarea direct din oală. În ceea ce l privește, mâncare să fie.
— Împărțim capul de porc? întreabă el, plimbând un cuțit lung de bucătărie între ochii animalului care domină masa cu o roșie în bot.
Wolf mormăie ceva indescifrabil, care se termină cu cuvântul „rahat".
Porta despică în două capul porcului, oprindu și pentru el partea cea mare. O golește cu o sorbitură guturală prelungă, nepotrivită pentru stomacurile sensibile.
Wolf îl privește dezgustat.
— Spune mi, fiule! Nu mănânci niciodată în sala de mese?
— Se nțelege că da, zâmbește Porta. Pe acolo se găsește de mâncare, nu i așa?
Se tolănesc în scaune. Se fac auzite două râgâituri de mulțumire. Porta își scoate bocancii și ciorapii și i pune pe masă. Din ei se ridică o aromă acră. Se uită țintă la Wolf, care s a apucat să mănânce o porție caldă de budincă, și împinge un ciorap mai aproape de el, cu degetul mare care nu i din cale afară de curat. Își mișcă degetele de la picioare cu un aer elegant.
Fără să clipească, Wolf toarnă sos de mere peste budinca lui neagră.
Porta începe să și taie unghiile. Schije de unghie îi zboară lui Wolf pe la ureche.
Câinii lup pufnesc pe nas deranjați și se îndepărtează de masă. Ciorapii lui Porta sunt prea mult pentru nasurile lor sensibile.
— Ce dracu pute aici, întreabă Wolf, brusc, ridicându și privirea de pe cârnatul pe care se pregătea să l savureze.
— Pute? întreabă Porta, nevinovat. E de așteptat, nu i așa, în tovărășia ta?
— Nu deveni obraznic, fiule, îl previne Wolf mârâind. Nu uita cine i mecanic șef și Stabsfeldwebel pe aici și nu uita cine i deținătorul Crucii Germaniei în argint. Ia ciorapii ăștia puturoși de aici, omule! Cine a mai pomenit ciorapi pe o masă din sufragerie? Cu furculița îi azvârle pe podea. Ciorapii aterizează în fața câinilor, care fug schelălăind.
— Știu un loc unde s trei tractoare, spune Porta, după o tăcere prelungită. Tracțiune integrală, cum sunt alea cu care se joacă artileria grea.
— Ce fel de tractoare, întreabă Wolf, aparent dezinteresat.
— Scule clasa ntâi. Nu s ruinate de ulei sau combustibil prost. Au venit direct de la americani, pe adresa lui Ivan.
— Ce marcă, vrea să știe Wolf, adunând grăsimea cu o bucată de pâine țărănească din Ucraina. Dacă s Forduri nu mă interesează. Tito a început să i urască de a binelea pe capitaliști în clipa în care i au trimis câteva Forduri. Astea reprezintă răzbunarea Americii la adresa Europei, pentru că i am trimis pe cap toate oile negre.
Porta își clătește gura cu o jumătate de sticlă de șampanie din Crimeea, pe care o înșfacă fără a fi poftit.
— Cine vorbește de Forduri? Eu mă refer la Caterpilar. Ce zici de asta?
— Minți, vine din partea lui Wolf, înainte ca acesta să și aducă aminte de prima lege a cumpărării: nu te arăta interesat de ceea ce ți se oferă.
Porta deschide o cutie de carne de vacă, fără a cere permisiunea, și își împinge conținutul pe gât cu ajutorul baionetei.
— Unde ții Caterpilarele astea?
Porta isprăvește cutia înainte de a răspunde și se bucură vizibil de nerăbdarea lui Wolf.
— Nu le am. Știu doar unde se află în momentul de față.
— Ne pierdem timpul, hotărăște Wolf, brusc. Nu poți vinde ceva ce nu ți aparține.
— Tu cu asta te ocupi tot timpul, râde Porta bine dispus. Bem o cafea după așa o masă modestă?
— O să aduc și closetul încoace dacă vrei! șuieră Wolf. Ia ți picioarele astea împuțite de pe masă, trogloditule! N o să te cizelezi niciodată, măi! Vârându ți picioarele în farfuria gazdei, nu vei ajunge popular. Mă gândeam să ți ofer o slujbă când terminăm războiul, însă ar fi ca și cum aș da drumul unui porc turbat în mijlocul lumii nefericite.
— Mocca! Wolf îi poruncește fără tragere de inimă servitorului său, un fost sergent rus, să vină cu cafeaua.
— Omul a spus: cafea! zbiară Porta în urma rusului.
— De când te știu pe tine, m am uitat nițel mai bine la partidul ăla roșu și nici nu ți închipui cât de mult urăsc mocirla socialiștilor proletari, mârâie Wolf, acru.
— Nu beau decât Java, urlă Porta, fără a se simți deloc insultat.
— Java? De unde naiba crezi că pot procura eu Java? minte Wolf.
— Scoate ți rahatul din urechi, Wolf, râde Porta confidențial. Ai șutit trei saci de Java luna trecută. Poți fraieri întreaga Armată germană tot timpul, dar pe mine nu mă fraierești nici o dată, amice!
— Santos nu i destul de bună pentru tine? Sărmanul popor german persecutat și ar da și boașele pentru o ceașcă de Santos. Mai sunt și câțiva din Herrenvolk care în viața lor n au gustat Santos.
— Ești un afurisit, Wolf, zâmbește Porta, triumfător. În primul rând, eu nu sunt un sărman neamț persecutat, de care ai pomenit adineauri. Pe urmă, din partea mea se pot duce dracului cu toții. Vaterlandul și cu tot ce conține el, inclusiv steagurile, l aș vinde și mâine lui Ivan. N am nevoie de rahatul tău amar de Santos. Vreau Java. Și, băiețaș, dacă nu mi dai acum, mâine nu vei mai avea nimic în stoc.
Wolf întoarce capul și urlă în urma sergentului rus.
— Igor, Java! Aroma B!
— Aroma A, prietene! îl corectează Porta.
O aromă minunată umple toate încăperile. Alături de cafea, mănâncă tarte cu brânză.
— Am cinci chile de ceai, spune Porta, după cea de a patra ceașcă de cafea. Ceai negru, chinezesc, cu nițel ceai verde înăuntru, adaugă. E treabă aleasă. Îl face pe un mandarin chinez să țâșnească în sus, cu boașele zornăindu i Radetzsky Marsch pe tot parcursul drumului.
— Pe dracu! face Wolf. Ceaiul e absolut imposibil de procurat în ziua de azi. Știu sigur. Am încercat. China e destul de mare și i acoperită de ceai. Chinezii mei îmi spun că pe acolo e destul, să se înece dacă vor. Dar aici nu suntem în China.
— Relațiile, se laudă Porta, trufaș. Posed așa ceva. Ce ți dorește inima? Poate o caravană de cămile, cu un harem complet și niște eunuci arabi, sau poate un submarin englezesc, cu obuze și torpile cu tot? Nimic mai simplu. Scotland Yardul e pe urmele comandantului, așa că ți l dau și pe el. Te poți plimba după voia inimii, Wolf!
— Fleacuri, mormăie Wolf, indiferent. Cămile am. Cui îi mai trebuie cămile în ziua de azi? Cu toții vor roți. Ce să ți dau pe el?
— Ce ai? întreabă Porta, scobindu se între dinți cu cuțitul de luptă.
— Zece mii de mărci, oferă Wolf, cu o privire lacomă. Porta se lasă pe spătarul scaunului, râzând în hohote.
— N am nevoie de hârtie de șters la cur, Wolf.
Wolf se ridică fără un cuvânt și intră într o cameră alăturată. Pipăie peretele cu degetele. Acesta se deschide și iese la iveală un seif. Deconectează câteva fire și deschide seiful. Oricare altul care ar fi încercat să l deschidă ar fi fost făcut fărâme.
Când se întoarce, Porta e cocoțat pe masă și întărâtă câinii lup care mârâie turbați și dau să l muște. Wolf râde din toată inima.
— Nu mai încerca să mi hrănești câinii, copile! (Dă un șut unui cârnat de pe podea.) Te aș putea face să l halești. Cât crezi că ți ar trebui ca să dai ortu' popii?
— Sunt destul de rezistent, zâmbește Porta, prietenos. Cred că mi aș acorda treizeci de secunde.
Wolf gonește dulăii într un colț. Aceștia stau întinși și l urmăresc, mârâind, pe Porta, care coboară de pe masă.
— Poftim! spune Wolf, împingând spre el o cutie neagră. Þi le dau pe astea în schimbul ceaiului.
Porta cercetează cu o lupă de bijutier trei diamante mari.
— Ai haz. O să ajungi cap de afiș la circul sătesc. Știi, ăla care cade n cur tot timpul. Arată rahatul ăsta unui jidan din Amsterdam, Wolf, și te va duce la doctor cât ai clipi.
— Cum? face Wolf, insultat.
— Știi tu ce vreau să spun. Te afli n treabă. Vâră ți cioburile astea unde știi și păstrează le până când o să ai de a face cu un socialist, sau cu alt fel de idiot.
— Nu nțeleg o iotă, oftează Wolf, închizând cu zgomot capacul cutiei negre.
— Arăți ca un ziar ud cu tipăritura mânjită, zâmbește Porta, sarcastic.
— E n regulă, las o baltă! admite Wolf. Recunosc că s false, dar cum era să știu că nu te ai lovit la cap săptămâna trecută când ai fost aruncat în aer cu vagon cu tot? Trăim vremuri grele. Merită să ncerc.
— Îmi dau lacrimile, Wolf! face Porta.
— Ce ai zice de o permisie de o lună? zâmbește Wolf afectat. Sau poate o călătorie în interes de serviciu prin toată Europa? Dar de o spitalizare cu o boală căreia nu i poate veni de hac nici un doctor? Vreau să spun, atâta timp cât nu vrei tu să te vindeci.
— Doamne, Wolf, prost mai ești! (Porta dă din cap, resemnat.) Dacă aș vrea permisie, aș putea pleca de aici în zece minute. Dac aș vrea să mă mbolnăvesc, am o gamă de zece mii de boli despre care tu n ai auzit în viața ta, începând cu durerile de cap, până la ciumă și tifos. Pe cinstea mea, orice spital m ar aștepta cu covorul roșu dacă aș binevoi să le fac o vizită. Generalul Sauerbach, cel mai mare din ierarhie, s ar sui urgent în avion pentru a se ocupa de cazul meu cât mai temeinic. Și călătorii în interes de serviciu... Păi, Wolf, sunt expert în organizarea treburilor de genul ăsta. Hai mai bine să vedem ce mai ai tu prin seiful tău.
— Porta, apropie te numai de seif și vei avea mai multe găuri în corpul ăla de jidan decât un ciur. Ai avea nevoie de toți generalii medici din armatele, nemțești și rusești ca să te peticească, fiule!
— E n regulă, Wolf, n am nevoie să mi scot cizmele din picioare ca să număr până la douăzeci. E limpede că n o să facem nici o afacere. (Porta se ridică și se îndreaptă spre ușă. Își deschide tocul pistolului, trage piedica de siguranță a automatului și se retrage de a ndăratelea.) Din fericire, mai știu câteva persoane care cunosc valoarea ceaiului negru chinezesc și a ceaiului verde. Am venit mai întâi la tine pentru că ne cunoaștem de mult, așa că nu izbucni în lacrimi când o să afli peste zece minute c am vândut stocul.
— Ușurel, ușurel, zâmbește Wolf, încercând să pară amabil. De unde ai scos o că nu vreau să ți cumpăr ceaiul?
Se așază amândoi pe niște perne arăbești. Șeful gărzii lui Wolf le mai servește cafea. Apare și o sticlă cu coniac Napoleon. Dintr o cutie de argint, care a aparținut odinioară unui prinț român, răsar niște trabucuri.
După trei ore de discuții aprinse, ceaiul și a schimbat proprietarul. Se duc să l ia. Zâmbind, se acoperă unul pe celălalt cu automatele. Se cunosc de multă, multă vreme.
Ceaiul e dosit după niște baloți imenși de paie într un colhoz. Wolf îl gustă sceptic. Experții săi în ceaiuri, cei doi chinezi, îl cercetează mult mai științific și, după un timp, declară că e ceai negru chinezesc cu un amestec de ceai verde.
— De unde dracu l ai? întreabă el, bănuitor.
— Din China, răspunde Porta. De unde credeai? Acolo se face chestia asta.
— N ai fost în viața ta în China, Porta!
— Ia te uită! Te am întrebat eu de unde ai făcut rost de biștari ca să ți cumperi ceai negru?
— Ceva nu mi miroase a bine în treaba asta, mormăie Wolf, sumbru.
— Ceai bun, ceai foarte bun, strigă Wung. Garantez ceai bun. Nu alt ceai mai bun!
— Cred, spune Wolf, gânditor, dar am un instinct mai sigur decât cincizeci de jidani. E ceva în neregulă care nu i în regulă. Îmi urlă în cap o sirenă de alarmă.
— Atunci las o baltă, spune Porta, indiferent. O să scap de el destul de ușor. O să vezi unde te au dus cei cincizeci de jidani ai tăi.
Wolf ia din nou ceai pe limbă și ridică privirea la ceruri, ca și cum ar aștepta un semn divin. Ceaiul e bun. E ceai de calitate formidabilă. Își revine și îi aruncă lui Porta o privire crâncenă.
— Joseph! Dacă mă tragi în piept cu ceaiul ăsta, atunci Isus din cer și Maica Precistă din Kazan să te aibă în pază. O să ai nevoie de mai mulți. O să ai nevoie de fiecare sfânt în parte din tot calendarul ca să te țină în viață, fiule.
Wolf plătește și pleacă cu ceaiul.
Porta dă să se urce în mașina amfibie a lui Wolf, dar gorilele sale îl îmbrâncesc brutal cu automatul.
— Târgu i încheiat! Nu e loc pentru tine aici, Porta! Umblă ca toți ceilalți gândaci. Numai păturile superioare ale Armatei călătoresc în mașini.
— Ar fi trebuit să păstrezi nițel ceai din ăla negru și pentru noi, spune, dezamăgit, Bătrânul la întoarcerea lui Porta.
— Chestia asta e mai bună decât ceaiul! rânjește Porta, scoțând la iveală o cutie plină cu monezi vechi de aur. Ceaiul îl piși la gard, dar mălaiul ăsta galben își păstrează valoarea.
— Pe toți dracii! explodează Micuțul, uluit. E destul aici pentru a cumpăra un ticălos de general înzorzonat cu statul său major cu tot.
— Poate că asta am să și fac într una din zile, răspunde Porta misterios. Indivizilor ălora le va crește prețul văzând cu ochii în clipa în care inamicii noștri vor începe să facă procese pentru criminalii de război.
— I ai ajuta? întreabă, dezgustat, Bătrânul, aprinzându și pipa cu căpăcel de argint.
— Ajut pe oricine cu orice, atâta timp cât scuipă loveaua în cantități mulțumitoare. Vaterlandul și agitatul stegulețelor nu sunt specialitatea mea.
— Þi ai vinde și propria mamă dacă ai avea ocazia, spune Heide, cu dispreț.
— Și de ce nu, mă rog? răspunde Porta, zâmbind. Îndată ce or s o cunoască, or să fie dispuși să mi plătească, doar doar oi lua o înapoi. Acuma însă, vă rog să mă scuzați, mai am câteva tractoare ale Armatei de care trebuie să scap. Salut!
Când revine Porta, Wolf are oaspeți. Un ofițer de intendență de la Armata a 4 a Panzer, care a venit să cumpere săpun aromat și fete. Privirea îi cade pe un săculeț de ceai și uită pentru ce a venit.
— Ce ai acolo, Wolf, întreabă el, cu o privire lacomă.
— Ceai, răspunde Wolf cu jumătate de glas, blestemându se în sinea lui că nu a ascuns săculețul mai devreme. Există anumite limite ale prețului pe care l poate pretinde ofițerului.
Porta zâmbește cu toată gura, observând licărul de lăcomie din ochii intendentului, și începe, fără cel mai mic spirit de camaraderie, să expună calitățile deosebite ale ceaiului. Wolf n o să profite prea mult de pe urma ceaiului, și Porta e vizibil încântat la acest gând.
— Cât e aici? întreabă intendentul cel gras, cântărind săculețul în mână.
— Un chil și ceva, mormăie Wolf, tentat să l pocnească pe intendent în boașe.
— Și ce preț te ai gândit să ceri, Wolf? Vreau să spun, de la mine!
— Mă tem că nu pot să vi l vând, domnule. Nu îmi aparține. (Scoate niște coniac și speră că ofițerul de intendență își va pierde interesul pentru ceai.) În schimb, vă recomand fermecătoarele tinere poloneze și slave. Sunt adevărate maimuțe pe saltea, domnule. Știu să dea nu numai din urechi, țipă el entuziasmat.
— Hai să revenim la problema proprietarului ceaiului, spune intendentul, cu un licăr șiret în dosul ochelarilor săi cu lentile groase. Aceștia îl fac să arate ca un broscoi așezat pe un bolovan încins la soare.
— Regret, domnule. Ceaiul e proprietatea unui ofițer mare în grad. Wolf se bate pe umăr și și trece degetul de câteva ori peste partea stângă a pieptului pentru a arăta cât de mare în grad este ofițerul respectiv.
— Știu cazuri în care s a furat chiar și de la ofițeri înalți în grad, în ciuda șirurilor lor de decorații, e de părere intendentul, umflându și obrajii.
În sinea sa, mecanicul șef Wolf îi dă dreptate.
— Domnule, domnule, nu! Deloc! Eu sunt un om cinstit. N aș fi în stare de o asemenea faptă. Pentru o clipă, Wolf arată ca un sfânt într un vitraliu.
Porta tușește discret în colțișorul său și și mai toarnă niște coniac. Wolf l a uitat de tot. Când dă să și toarne din nou, Wolf îi smulge sticla din mână, își umple propriul pahar și pe cel al intendentului, cu figură de broscoi. Schimbă fulgerător paharul său gol cu cel plin al lui Wolf. Wolf îi aruncă o căutătură rea. Între Wolf și intendentul „Broscoi" începe o lungă discuție având ca subiect ceaiul. Intendentul îi explică, amabil, procedeul prin care ar putea, dacă ar dori, să intre în posesia ceaiului. La urma urmei, e, după cum se știe, șef al Serviciului de intendență al Armatei a 4 a Panzer.
Wolf îi răspunde cu o amenințare delicată, pe care intendentul o lasă neobservată. Are prea multe afaceri dubioase cu Wolf pentru a și putea permite să se simtă insultat. Wolf joacă tare. Dacă va da de belea, întreaga Armată a 4 a Panzer va avea de suferit, împreună cu el, și furtuna ce se va stârni îi va afecta și pe mulți alții. S ar ivi probleme până și în Admiral Schröder Strasse.
După un timp, intendentul pleacă în tovărășia săculețului cu ceai. E în al nouălea cer. Pe de o parte, datorită coniacului, pe de altă parte, datorită obținerii ceaiului. A uitat complet de domnișoarele alese pe sprânceană. Adoră ceaiul și și a făcut socoteala că ăsta i va ajunge pentru tot restul războiului, chiar dacă se va transforma într un război de poziții, cu tranșee și cu tot soiul de gaze toxice.
Wolf a devenit fericitul posesor al unui urs mare și brun care bea bere și aruncă cu grenade de mână.
— Ce ai de gând să faci cu monstrul ăsta oribil? întreabă Porta, uluit, în timp ce cercetează împreună cu Wolf ursul, care tocmai a sosit ca pasager al unui Mercedes impresionant. Șoferul, un Oberscharführer SS, îl salută în timp ce coboară din vehicul. Ursul poartă pe cap o bonetă verde de ofițer NKVD și e servit imediat cu o ladă de bere. Wolf știe cum trebuie întâmpinat un ofițer superior rus.
Porta râde până face crampe la stomac și, în curând, leagă o prietenie strânsă cu ursul. Cei doi se pupă în stil rusesc. Wolf privește gânditor de la urs la Porta.
— Þi l vând, hotărăște el. Îți va fi extrem de folositor pe front. Învață l să i halească pe „roșii" și când vei fi în recunoaștere le va adulmeca ascunzișurile în locul tău.
— Asta nu i o idee rea, e de părere Porta, privind ursul cu mare interes. Am auzit că pe urși îi poți dresa mult mai ușor decât pe cai sau pe câini. L aș putea învăța să execute „salutul roșu" cu laba închisă. Băieților ălora cu trese din aur le va plăcea cu siguranță. Nici măcar ei n ar putea pedepsi un urs rusesc pentru că e fidel Moscovei. Mă rog, și cât îți dă voie conștiința să ceri pe el?
— Nu știu, spune Wolf, încet. Urșii nu prea sunt specialitatea mea. L am primit de la un circ rusesc falit.
— Nu se caută pe piață, spune Porta, cu un aer de cunoscător. Siberia e plină de ei.
— Aici nu suntem în Siberia, Porta, îi amintește Wolf.
— O să ajungi și acolo, mai devreme sau mai târziu, îl previne Porta, cu răutate.
— Da, judecând după felul în care soarele pare să apună peste Reichul german, cu acuta posibilitate a unei noi migrații germane înspre Nord, poate că ai dreptate. (Wolf arată spre urs.) Se prea poate să fie mulți ca el în Siberia, dar n au învățat toți să bea bere și să dea cu parul.
— Aici te nșeli, omule, te nșeli! Cum de n ai auzit până acum? protestează Porta. Crâșmele siberiene sunt pline de ei până după miezul nopții!
Se duc împreună să târguiască niște Caterpilare. Când, în cele din urmă, se înțeleg și Wolf le vede, băgând de seamă că sunt atât de noi încât nici n a fost șters stratul protector de unsoare de pe ele, exclamă uimit:
— La naiba, Porta! Þi le au trimis yankeii direct ție?
— Ești pe aproape, se laudă Porta, gesticulând larg cu mâinile. Au venit pe calea ferată direct din Împărăția Domnului, via Cercul Polar. E și o Biblie montată în dosul carburatorului!
— Pe cinstea mea, băiete! face Wolf, plin de admirație. Continuă în felul ăsta și o să ajungi să te prăjești la soare, alături de grecii bogați, la Monaco.
Merg împreună acasă la Wolf, ca să bea în cinstea târgului. Ursul se ghemuiește într un colț și le aruncă dulăilor o privire plină de dispreț. Aceștia păstrează o distanță apreciabilă.
— Ca să ți dovedesc că ți sunt cu adevărat prieten, începe Wolf solemn, îți fac ursul cadou.
— Asta numești tu prietenie? întreabă Porta, bănuitor. Vrei să scapi de el, Wolf! E de nevândut, și indivizii ăștia bruni halesc mai mult decât un neamț flămând care a trecut prin ultimele trei războaie. Să fiu sincer, mă cam lasă rece cadoul tău. Cu siguranță îmi va aduce mai multe necazuri decât bucurii. Poți intra foarte ușor în bucluc cu un asemenea monstru. Îți mai amintești de scroafa pe care am avut o? Aia, pe care nu ne lăsa inima să o tăiem. Dacă vecinii noștri de dincolo n ar fi capturat o pe Sofia, am fi avut o și acum, dar voinicul ăsta brun pare mult mai simpatic decât Sofia. Animalele de casă n au ce căuta în armată. Uită te la ochii lui. Ceea ce i trebuie e un cămin liniștit în care să îmbătrânească în voie. Că veni vorba, cum îl cheamă?
— L am întrebat, dar n a vrut să mi spună. Vrei să vezi cum bea bere?
Fără a aștepta un răspuns, Wolf așază patru sticle de Schlosspilz pe masă și îi face semn ursului.
— Nu i le deschizi mai întâi? întreabă Porta, mirat.
— Nu, nu, nu, nu! Asta o face el singur!
Ursul se leagănă înspre masă, înșfacă o sticlă și i sfarmă gâtul cu dinții. Pe urmă își toarnă conținutul pe beregată cu viteza unui docher însetat, azvârle sticla goală spre câinii lup și o apucă pe următoarea.
— Maică Precistă din Kazan! exclamă Porta, uluit. Să fiu al dracului! Crezi că poate fi învățat să tragă cu un Kalașnikov?
— Cum să nu? spune Wolf. Învață l pe urs tot ce știi! E un animal foarte inteligent. A fost la Moscova într o unitate specială înainte de a ajunge la circ.
Ursul se îndreaptă spre Porta, legănându se, îi pune o labă uriașă pe umăr și îi dă un sărut mare și bălos în mijlocul feței.
— Mă iubește! strigă Porta, entuziasmat. Nu prea sunt mulți ca el!
Porta și Wolf sunt serviți cu cafea. Hotărăsc să ridice tractoarele la miezul nopții. De preferință, între orele două și patru. Asta i partea din noapte când santinelele sunt mai somnoroase.
Motanul mare și alb al lui Wolf hoinărește arogant prin cameră venind din magazia alăturată.
Porta îl cheamă. Adoră pisicile. N a încetat să sufere în urma pierderii lui Stalin. Motanul lui Wolf îl ignorează cu desăvârșire. Dă furios din coadă, când Porta îl strigă din nou și vrea să i ofere o bucată de pateu.
— E un pisoi franțuzesc, se fălește Wolf cu animalul său. Din Paris!
— Se vede! Are un accentuat simț al patriotismului.
— Așa i! spune Wolf. Prizonierii mei francezi sunt singurii pe care i lasă să l atingă și să i dea de mâncare.
— Nu te lasă să l mângâi? întreabă Porta.
— Non, monsieur! Cred că nu ne o iartă că i am furat Alsacia și Lorena în 1870.
— Ãsta a fost un gest tipic pe care l puteau face nemții unor vecini buni, recunoaște Porta solemn. Privește cu admirație pisica, în timp ce aceasta trece prin fața câinilor lup cu coada sus și cu un aer de profund dispreț pentru toți câinii, în general, și pentru cei doi, în special.
Când aude Hauptmann von Pader despre urs, se duce țintă la Cartierul general al regimentului.
— Porta cu un urs, ha! râde Oberst Hinka. Și ce dacă? Regulamentul nu interzice păstrarea urșilor.
— Vreți să și defileze? întreabă von Pader, trăsnit.
— Treaba ta! Tu ești comandantul! i o retează sec colonelul Hinka.
Ursul defilează împreună cu compania. După un timp, toată lumea se obișnuiește cu el. Singurul lucru care l scoate din sărite e vederea uniformelor kaki. Acestea îl transformă dintr un uriaș prietenos într o fiară sângeroasă. Ochii i se îngustează și sclipesc amenințător.
Organizăm un botez de pomină în cinstea lui și i dăm numele de Rasputin. Ursul are ceva în el care ne amintește de călugărul rus. Mai ales când bea bere.
Wolf vine la petrecere însoțit de corul său personal.
Între cântece se țin discursuri. Heide se îmbată în așa hal încât se lasă convertit la comunism. Mai târziu, în aceeași noapte, când îi revine puțin luciditatea, devine catolic și se spovedește lui Porta, care a făcut parte odinioară din Corpul de preoți.
Bătrânul se ridică de pe bancă cu greutate. Încăpățânat, încearcă să se așeze într un scaun rulant și, în cele din urmă, reușește. Rezultatul este minunat. Scaunul o pornește prin magazie. Micuțul deschide politicos ușa dublă și Bătrânul zboară de a lungul potecii înguste drept în râu. Se organizează rapid un lanț de salvare.
— Preacinstiți cântăreți, bolborosește după ce l au tras la mal. Omul ăsta, sughite el, și își plimbă degetul în direcția lui Gregor, omul... ăsta! Cântă ca un porc! Întocmai ca un porc! (Îl privește din nou pe Gregor.) Și are trei capete!
Gregor se pune pe picioare cu mare greutate. Șnapsul i a ajuns la nivelul amigdalelor. Se sprijină nesigur de un tun de douăzeci de milimetri.
— Trebuie să ți spun ceva, domnule ! sughite el, încercând să scuipe în direcția Bătrânului. Trebuie să ți spun că ești dobitocul cel mai tâmpit pe care l am întâlnit în viața mea. Ești un adevărat rahat, domnule!
Bătrânul se prăbușește peste masă, cu fața în ornamentele florale.
— Soldați germani! Habar n au să cânte! Să fie împușcați în zori! Nu merită să trăiască! mormăie, cu voce înăbușită. Se apucă să mănânce florile de pe masă.
— Cântați, nenorociților! zbiară Gregor, cățărat pe scăunelul tunului de 20 mm. Un, doi, trei, cântați! Gata cu trândăveala, pufnește. Dacă nu suntem în stare să cântăm, nu ne mai rămâne nimic. Cântecul e... e... e coloana vertebrală a Armatei! Bate darabana pe tun.
— Îm... Îm... Îm... Împușcă mă, bâlbâie Porta, șezând beat turtă lângă Rasputin.
— Împușc pe cine vreau eu și când vreau, îngaimă Gregor, și vomită brusc peste tun.
— O să cureți tunu' ăla, urlă Heide, turbat. Chiar de ai fi de o mie de ori Unteroffizier, o să l cureți, băiete!
Tunul se declanșează, trimițând o serie de obuze de 20 mm prin acoperiș. Din fericire, sunt obuze perforante, și nu brizante.
— Gata cu prostiile, îi dojenește Wolf, pe un ton părintesc. Unul din obuze i a smuls boneta. Suntem un cor serios, preocupat să onoreze un botez, și nu o șleahtă războinică la instrucția de tragere din parcul comunal, duminica de dimineață.
— Feldwebel Beier va cânta următorul cântec, mugește Gregor, cu o voce groasă, căzând de pe tun.
— O să te dau pe mâna Poliției militare, răcnește Bătrânul. Încearcă să înghită tulpina lungă a unei garoafe. Își închipuie că mănâncă asparagus.
— Unteroffizier Gregor Martin! zbiară Heide. Ești o rușine pentru Corpul subofițerilor germani. Ai ajuns de râsul lumii. Unteroffizier Martin, ești o pată pe onoarea Armatei!
— Membri ai Corpului care nu pricep că trupele trebuie ținute la respect printr o disciplină severă n ar trebui să ajungă subofițeri, urlă Wolf, solemn. Încearcă să se ridice de pe scaun, însă dă greș. Aterizează, în schimb, sub masa sub care șade Legionarul, comandând o escadrilă de cămile. Se crede pe undeva, prin Sahara.
— Mille diables, adulmeci curmalii, mon ami? Înfloresc în perioada asta a anului. Allah el Akbar, îngenunchează și roagă te! țipă el, pocnindu se pios cu fruntea de podea.
Wolf dă să se urce iarăși în scaunul său, dar se prăbușește în ceafa lui Heide și spune lumii cât e de fericit că a dat peste sora lui cea mare, al cărei soț a părăsit o din nou.
— O să zdrobesc mutrele câinilor ălora puturoși! rage Heide.
— De noi vorbește, face Porta, insultat. (Îl ia pe Micuțul prietenește pe după umeri.) Nu pricepe diferențele de rang din Armată, gunoiul ăsta brun.
Ursul își înalță căpățâna și mormăie amenințător la cuvântul „brun".
— Unteroffizier Julius Heide, spune Porta, condescendent, ai rahat acolo unde ar trebui să ți fie creierul. Am fost cât pe ce să ți spun că ești tâmpit ca un neamț, dar m aș jigni pe mine însumi.
— E un cretin, proclamă Micuțul. (Privirea i se încețoșează și se prăbușește peste dulăi, care l mușcă de picior. Din fericire, e prea matol ca să bage de seamă.) Julius, sughite el, nu știi că noi, Obergefreiterii, suntem în anumite privințe mai valoroși decât ofițerii de stat major? N o să găsești vreun Unteroffizier sau vreun Feldwebel la Statul Major, poate nici măcar un locotenent. O să aflii doar o grămadă de Obergefreiteri de ai noștri, care se nvârt prin preajmă și mai ridică moralul din zonă.
— Micuțul știe ce spune, îl laudă Porta. Noi purtăm cu demnitate și mândrie cele două trese care sunt acordate numai soldaților cu materie cenușie în țeastă. Luați aminte, Unteroffizieri puturoși, continua el cu o voce care domină vacarmul infernal.. În unele așternuturi, Obergefreiterii îi depășesc în grad și pe amărâții de generali!
— Nu uitați, adunătură de prăpădiți, Comandantul suprem german nu i decât Gefreiter, rânjește Micuțul, șters, și n a primit niciodată tresa următoare.
— Așa i, spune Porta, tărăgănat, e nevoie de materie cenușie ca să ajungi Obergefreiter.
— Lasă l să și poarte singur de grijă, avertizează Micuțul, ngâind sonor.
— Brüder, zur Freiheit, zur Sonne ..., cântă Porta, cu o voce țipătoare.
— Înaltă trădare, mugește Heide, turbat. Ar trebui să vă arestez.
— Die Strosse frei. SA marschiert ..., zbieră el, încercând să acopere imnul comunist al lui Porta.
— Să fie arestați, rânjește Wolf tâmp, căutându și pe podea, în patru labe, centura și tocul pistolului.
Satan, câinele său lup, i le aduce în bot.
Wolf salută câinele și i mulțumește. Cu mare greutate își scoate pistolul din toc. Îl ține cu ambele mâini întinse, încercând să l ochească pe Heide. Þeava se leagănă încolo și încoace, țintindu l când pe unul, când pe celălalt.
— Unteroffizier Julius Heide, lepădătură beată, ești arestat! Dacă încerci să scapi, te curăț.
Se prăvălește peste masă și pistolul i se declanșează. Un glonț îi șuieră lui Heide pe la ureche și se înfige în peretele din spatele lui. Heide privește în jur, îngrozit.
— Partizanii, șoptește el, țeapăn și tremurând de spaimă.
— Nix partizanschi, rânjește Porta, și cântă:

"Heute sind wir rot,
Morgen sind wir tot .

— Ce naiba? bolborosește Wolf, clătinându se periculos și descriind cercuri prin aer cu țeava pistolului. Nu te am nimerit, Julius? Ia să mai încerc o dată. Dacă nu ți reușește ceva din prima...
— Foc! poruncește Bătrânul, pe jumătate adormit.
Heide scoate un țipăt ascuțit de groază și se ascunde sub masă. Două împușcături fluieră pe deasupra lui.
— Sunt rănit, sunt mort, sanitarii!
— Ești un rahat, se hlizește Wolf, sprijinindu se de gorila lui rusească. Așteaptă numai, Julius, te aranjăm noi! Dacă ni se permite să lichidăm comuniști, de ce n am face același lucru și cu naziștii?
— Dovedește ne că ești mecanic șef și responsabil cu ordinea, îl încurajează Barcelona, într o beție fericită.
— Drept înainte, în ținta brună, foc! urlă Bătrânul, energic.
Wolf înșfacă un automat, îl îndreaptă spre masă și sloboade o rafală. Cioburi, vin și bere plouă peste noi.
— O să ți zbor mădularul cu pușca, promite Wolf, schimbând încărcătorul. Ești la fel de greu de lovit ca și mâța ticălosului ăstuia rus.
— Mor, latră Heide de sub masă, fluturând un steguleț mic din dantelă albă.
Wolf se resemnează și l salută pe paznicul său rus.
— Sergent Igor, suie te pe bicicletă, aleargă la Moscova și raportează c am bătut un batalion de naziști.
— Bicicleta mea e n pană, domnule! răspunde Igor, ajutându l pe Wolf să se așeze într un fotoliu, unde acesta adoarme instantaneu. Abia mai apucă să i ordone lui Igor să repare pana.
Sanitarul îl pansează pe Heide. Vârful urechii stângi i a fost retezat de un glonț.
La scurt timp după aceea, Wolf se trezește și vrea să ne dea afară pe toți. E pe cale să asmută dulăii pe noi, când, deodată, telefonul se pornește să sune, furios și nerăbdător. Gorila lui Wolf răspunde.
— Domnul Stabsfeldwebel și mecanicul șef nu i aici, spune el sec. Pe urmă pare că se face mai mic, pocnește din călcâie și ia poziția de drepți. Chiar dacă vine din armata rusească, e prizonier de atâta vreme încât poate deosebi anumite nuanțe vocale și e în stare să și dea seama dacă sunt sau nu periculoase.
— Cine i rahatul ăla? urlă Wolf, din adâncurile fotoliului.
— Inspectorul de la Poliția militară, Zufall, spune rusul, cu osândă și prăpăd în glas. Tot ceea ce miroase a poliție reprezintă un pericol mortar în închipuirea sa, mai ales atunci când sună între orele două și patru din noapte. Orele morții.
— Întreabă l pe caraliul ăla imbecil, ce și închipuie de sună la ora asta! rage Wolf, făcând să răsune grinzile. Ticălosul poate suna mâine între zece și unșpe.
— Gospodin, Inspector Zufall spune că i important, raportează rusul, salutând cu receptorul.
Wolf izbucnește într un hohot de râs.
— Lămurește o pe cotarla aia de doberman că ce i mai important pentru el nu i și pentru mecanicul șef al Marii Germanii de aici!
Rusul turuie mesajul lui Wolf cu asemenea viteză, încât omul de la celălalt capăt al firului nu reușește să l întrerupă, trântește receptorul în furcă și dispare din magazie să se ascundă până când se vor lămuri lucrurile.
Ceva mai târziu, sună din nou telefonul.
— Lasă că răspund eu, face Porta, sigur pe el. Noi, soldații profesioniști, nu ne lăsăm scuipați în pălărie de muștele astea de rahat. (Smulge telefonul cu siguranța de sine a unui Rockefeiler pe cale de a accepta o ofertă pentru sondă secată.) Ascultă, căposule! zbiară el în receptor. Sună mâine între zece și unșpe, dacă ții morțiș să vorbești cu noi. Suntem în mijloculunui botez, așa că ți poți vârî problemele tale importante unde știi, amice. Dacă vrei, poți veni încoa' să te botezăm și pe tine. Cu cine vorbești? Cu mine, tolomacule! Cu cine altcineva? Mă doare n cur cine ești, așa că dacă asta vrei să aflu, nu mai e nevoie să vii. Fac ceva pe tine și pe curtea ta marțială. Þi am mai spus. Vino, dacă vrei. Se vede treaba că nu ții minte nici propriile ți cuvinte. E pentru a treia oară când îmi spui că vii. Păi atunci, pentru numele lui Dumnezeu, scoate ți degețelul din nas și hai! Dacă știi să cânți, cu atât mai bine. Am terminat! (Porta trântește receptorul hotărât. Nouă, celorlalți, ne aruncă o privire superioară.) Nulităților ăstora de la poliție trebuie să le vorbești cu hotărâre, explică el. Ai să vezi că imediat încep să ți lingă mâna. Acum s a lămurit că noi și Armata poruncim pe aici.
— I auzi, i auzi! mormăie Wolf, din fotoliu. (Are în poală un buchet imens de garoafe îmbibate cu bere.) Puterea e în mâinile noastre, și când vom obține victoria finală s a zis cu marțafoii ăștia. Nu sunt decât niște lipitori inutile pe visteria statului.
— Alt cântec, ordonă Heide, care a adunat corul în cerc în jurul său.
Cu voci înecate în bere, se pun pe cântat:

Geht auch der Tod uns dauernd zur Seit
geht es auch drüber und drunter,
braust auch der Wind durchs finstere Heid,
uns geht die Sonne nicht unter .

— Jos bonetele! Să ne rugăm! poruncește Porta.
Îngenunchem în bălți de bere și resturi de mâncare și ne strângem căștile la piept solemni.
Porta se roagă pentru ocrotire și pentru ca sufletelor noastre să li se permită accesul la „Căminul Veșnic" atunci când va sosi vremea.
— Dar mai întâi vom rezolva acest război, tună Wolf, pe urmă vom avea o vorbă și cu Dumnezeu.
— Când o să fiu departe de frontul ăsta blestemat, în pace și liniște și n afara oricărui pericol, n o să mai dau doi bani pe toată chestia asta cu Doamne Doamne, le explică Micuțul câinilor lup și ursului, dar înțelegeți, prieteni, dacă nimeresc din nou acolo unde ți se aruncă în cap tot felul de fiare, roșii, și riști să te cureți în fiecare clipă, mă țin aproape de Domnul și sunt atât de credincios cum nici nu vă închipuiți. Toate la timpul și la locul lor.
— O să l aranjăm noi pe copoiul ăla nemernic, promite Wolf, cu voce răgușită.
— Îi arătăm noi ce s tipii duri, spune Gregor, străduindu se să și ia o înfățișare de dur.
— Așa i! Bună treabă, îngaimă Julius, făcându mi vânt cu rămășițele jalnice ale unui buchet de trandafiri.
Gregor își repede pumnul cu hotărâre într o baltă de șnaps.
— Să bei, asta i soluția! Știi unde ești. Știi ce o să pățești. Muierile s mult mai primejdioase. Nu știi niciodată la ce să te aștepți. V am povestit cum am nimerit în așternut cu amanta generalului meu? Cățeaua aia blestemată mai mai c a făcut să fiu împușcat.
Ușa se izbește de perete. Un omuleț gras, într un pardesiu mult prea mare pentru el, se rostogolește în magazie. Are un cap rotund ca o ghiulea și te face să te gândești la capul unui porc adult. Urechile îi ies în lături ca niște clape de frânare, și sunt singurele care împiedică imensa lui caschetă să i cadă peste față. Se îndreaptă direct spre Wolf și i bagă în ochi fasciculul unei lanterne imense, cu toate că încăperea e puternic luminată.
— Mecanic șef Wolf, confirmă el pe un ton țipător, închizând lanterna.
— Și Stabsfeldwebel, îl corectează Wolf, aruncând câțiva stropi de bere în capul musafirului său.
— Faci afaceri cu ceai, afirmă omulețul.
Dintr o dată, Porta e foarte grăbit. Vede că se apropie necazuri de la orizont. Două gorile imense, în uniforme cenușii metalice, îl opresc la ușă.
— Încotro, Obergefreiter? rânjește unul dintre ei, împingându l pe Porta înapoi cu atâta forță încât se prăbușește peste masă. Nu pleca. O să ne distrăm nițel. Sunt sigur că n ai văzut în viața ta așa ceva.
— Cine naiba ești? întreabă Wolf, condescendent, bătându l pe umăr pe omuleț.
— Zufall, inspectorul Zufall.
— Așa și arăți, spune Wolf, izbucnind într un hohot de râs .
— Ești un adevărat comediant, spune inspectorul. În curând o să ai nevoie de tot simțul umorului de care ești capabil. (Își scoate din cap cascheta enormă, își trece mâna peste țeasta cheală și și pune cascheta la loc.) Știi care i pedeapsa pentru cei care sabotează activitatea Statului Major?
— Sunt puși la zid și împușcați, declară Wolf, pe negândite.
— Suntem perfect de acord cu tine, zâmbește inspectorul Zufall, fericit. Mă aflu aici pentru a cerceta un caz de asemenea natură. (Îndreaptă spre Wolf un deget gros, cu gestul unui procuror public.) Și tu ești sabotorul.
— Nu nțeleg ce vreți să spuneți, mormăie Wolf, începând să vadă nori negri la orizont.
— Bineînțeles că nu, zâmbește Zufall, făcând un efort eroic să pară prietenos, dar dând greș cu totul. (Scoate din buzunar un carnet cât toate zilele.) Ai vândut niște ceai ofițerului intendent Zümfe, din Armata a 4 a Panzer. L ai asigurat că e ceai negru chinezesc, în amestec cu ceai verde.
— E interzis? întreabă Wolf înțepat, tolănindu se într un scaun.
— Nu, se înțelege, râde inspectorul cu răutate, dar ai uitat să i spui intendentului că în ceai mai era adăugat un articol surpriză!
Wolf îi aruncă o privire întrebătoare și tăioasă lui Porta, care în clipa aceea trage o înghițitură zdravănă dintr o sticlă, ca să se învioreze.
— Surpriză? Nu știu nimic despre vreo surpriză.
— În schimb, știe Statul Major German, urlă inspectorul, roșu la față ca un curcan. Sunt cu toții pe cale de a se căca de moarte și nu i mai încap closetele.
Gregor explodează într un hohot de râs molipsitor. Până și cele două gorile de la ușă izbucnesc în râs.
Și inspectorul se molipsește, dar mustăcește discret.
Numai Wolf și Porta par că și au pierdut simțul umorului. Wolf e renumit pentru capacitatea lui de a vedea întotdeauna latura comică a lucrurilor, mai ales când e îndreptată împotriva altcuiva.
— De unde ai ceaiul ăla? îi aruncă Zufall întrebarea, și râsetele amuțesc.
Wolf îl arată, în tăcere, pe Porta.
— Ah, da! Obergefreiter Joseph Porta, murmură inspectorul cel gras. Am auzit de tine și de mult doresc să te cunosc.
— Sunt onorat, domnule, spune Porta, înclinându se slugarnic.
— Și de unde a obținut Herr Porta ceaiul?
— Dintr o parașută, spune Porta sincer.
— Nu ți bate joc de mine, șuieră Zufall, furios. Ceaiul nu crește n cer. Voi amândoi, traficanții de ceai, sunteți arestați. O mulțime de generali vor să vă prăjească la foc mic. O să blestemați ziua în care ați intrat în afacerea ceaiului.
— Noi nu știm decât de ceai veritabil, se apără Porta. Poate că intendentul a băgat ceva în el în drum spre Statul Major.
— Probabil că le a afectat domnilor stomacul. Dacă nu s obișnuiți cu ceaiul ăsta, îi poate apuca cufureala, sugerează Wolf.
Inspectorul Zufall zâmbește fals.
— Ceaiul a fost analizat în laborator. Conține un fel de laxativ puternic, al cărui efect doctorii noștri n au fost în stare să l oprească. În curând, acești domni se vor căca pe ei înșiși cu totul prin gurile closetelor.
— Ai pus tu ceva înăuntru? se întoarce Porta către Wolf.
— Crezi c am înnebunit? Sunt om de afaceri, nu sabotor ordinar.
— Un lucru e sigur, oftează inspectorul. Ceaiul provine de la voi doi. Dacă inamicul ar ataca în clipa asta, ar avea o sarcină ușoară. Mulțumită vouă, întregul Stat Major e scos din funcțiune. Se cacă deja de șaisprezece ore și ăsta i doar începutul. Un grup de specialiști zboară încoace de la Berlin. Dacă ați avut de gând să sabotați, ați reușit mai presus de orice așteptări. În treizeci de ani de serviciu, n am văzut așa ceva.
— Nu știm nimic despre asta, șoptește Wolf, pierdut. Are o senzație îngrozitoare de vid în regiunea stomacului. Parcă vede aievea întregul Stat Major așezat pe un rând în latrine, cu Generalfeldmarschall Model în fața formației, pe flancul drept. Unde altundeva ar putea fi plasat Generalfeldmarschallul într o astfel de situație?
Porta privește neajutorat la inspectorul mic și supraalimentat.
— Trebuie să vă dați seama că n am vinde niciodată ceai laxativ. Până și un idiot în delir din celulele capitonate de la Giessen ar ști că nu trebuie să facă una ca asta.
— Așa cred și eu, răspunde Zufall. De aceea vreau să aflu de unde ai ceaiul ăla. Îmi închipui că n ai început să cultivi ceai pe aici, prin Rusia.
— Am cumpărat ceaiul de la Obergefreiter Porta, declară Wolf, și € convins că asta l a spălat complet de păcate.
— Și mie mi a fost trimis din cer, agățat de o pereche de parașute galbene, afirmă Porta, însoțindu și explicația cu gesturi.
— Chiar aștepți din partea mea să cred povestea asta? întreabă Zufall, care e în posesia unei mari cantități de neîncredere sănătoasă. Crede numai în ceea ce vede și simte. De ce dracu ar arunca cineva ceai cu parașuta?
— Se vede treaba că pentru a determina Armata germană să se cace pe ea, spune Porta, fără a și da seama că are dreptate.
— Din câte observ la voi doi, negustori de ceai, sunteți în stare de orice pentru a vă asigura ieșirea din rândurile Armatei cu averi considerabile, spune Zufall, cu un zâmbet amar.
— Asta așa i. (Wolf emite un râs forțat.) Nu i interzis să încerci să aduni ceva avere, dreptu i?
— Oamenii cinstiți, rareori ajung bogați, e de părere filosofic inspectorul.
— Să zicem că doar proștii rămân săraci, sugerează Porta, încet, și majoritatea oamenilor rămân săraci.
— Oamenii săraci sunt oameni de treabă, spune Zufall, gândindu se la el însuși. Funcționarii de stat nu se prea văd prin cercurile înstărite.
— Nu, Doamne ferește! vine spontan din partea lui Wolf. Bătrânul meu a fost și om de treabă, și sărac, și funcționar de stat. N avea prea multă materie cenușie în cap, dar avea o reputație bună. Nimeni nu se îndoia de faptul că era demn de încredere. Era împăcat și cu Dumnezeu, și cu vecinii. În zilele sfinte, îl vedeai la biserică, și noaptea îl puteai auzi cum doarme somnul liniștit al drepților. Dacă întreaga poliție i ar fi bătut în ușă noaptea, între două și patru, ar fi continuat să sforăie liniștit. N a fost niciodată bogat. Eram nouă frați, și avea bătaie de cap să ne pună fiecăruia o haină în spinare.
— A călcat vreunul dintre frații sau surorile tale pe urmele tatălui tău, intrând într o funcție de stat? întreabă Zufall, interesat. Se și simte Herr Wolf senior.
— Pe naiba, rânjește Wolf. Cu toții am moștenit o mai mult pe mama în ce privește inteligența. Avea în vine ceva mai mult decât numai sânge german.
— Jidănesc, poate? aruncă Zufall întrebarea, inocent.
— N aș jura că n a avut. Dar un strop sau doi de sânge jidănesc nu s de refuzat. Limpezesc gândirea. Și certificatul ăsta de arian nu va mai fi valabil în curând.
— Așadar nu mai crezi în victoria finală? întreabă Zufall, cu un accent sumbru în glas.
— Tu crezi? rânjește Wolf.
Gorilele din ușă râd laolaltă cu noi. Numai că ele nu știu de ce râd.
— Nu doresc să ți răspund la întrebare de data asta, face inspectorul, întorcând capul.
Când ajung la Cartierul general al Statului Major, prima persoană care le iese în cale e intendentul, Zümfe. Dă fuga la Wolf.
— Șacalule! Hienă! urlă el. O să atârni pentru asta. Cum de mi ai putut face așa ceva? Întotdeauna m am purtat bine cu tine, ticălosule!
— N am vrut să vă vând ceaiul ăla, afirmă Wolf. Din contră. M ați amenințat că mi l veți confisca dacă nu vi l vând. E treaba voastră că l ați vândut Statului Major. Și, cine știe, poate că tocmai dumneavoastră ați amestecat praful de umblătoare în ceai. Arătați destul de hain, ca s o fi făcut.
— Ești martorul meu, țipă „Broscoiul", apucându l pe inspector de braț. Omul ăsta face acuzații false la adresa mea. E în slujba Armatei Roșii și folosește arme interzise de Convenția de la Geneva.
Nu apucă să continue. Aleargă la closet. Se descheie, din alergare, la nădragi. Toate locurile sunt ocupate și, cu un țipăt disperat, năvălește în closetele de rezervă. Și astea sunt toate ocupate. Apăsându și strâns, cu ambele mâini, bucile rozalii, cu pantalonii fluturându i în jurul cizmelor de călărie, dă fuga la fereastra deschisă, sub care se leagănă ușor în vânt niște trandafiri roșii. Oftând, își scoate fundul dincolo de pervaz și împroșcă întocmai ca o mitralieră în plin avânt.
E o priveliște caraghioasă, dar nimănui nu i arde de râs. Mai ales atunci când doi generali cu șnururi purpurii dau năvală, unul pe urmele celuilalt, și practic aruncă afară un Major și un Oberstleutnant de pe scaunele lor. În Armata germană, gradul își are privilegiile sale, chiar și la closet.
Porta și Wolf îi urmăresc cu interes pe generalii cu trese aurii. Aceștia privesc drept înainte, cu niște ochi inexpresivi.
— Arată ca o pereche de pisici înecate, își permite Porta o remarcă.
— Păcat că individul care a avut ideea asta nu se află aici să i vadă, rânjește Wolf.
„Broscoiul" revine gâfâind. Mai are să i spună câteva cuvinte lui Wolf.
— Ești cel mai afurisit om pe care l am întâlnit în viața mea, îngaimă, agitându și pumnul sub nasul lui Wolf. Îți dai seama c am fost arestat datorită ceaiului tău blestemat? Nu, nu, nu, iarăși! schelălăie el, țopăind pe culoar. Se prăbușește pe un scaun din closet, dând în lături un Rittmeister, pe care l întrece în grad.
— Spune mi, unde se basculează Generalfeldmarschall Model? întreabă Porta, cu interes.
— Și a comandat o privată în propriul birou, explică Zufall, nenorocit. Slavă Domnului că n am gustat din ceaiul respectiv. Era cât pe ce s o fac, dar snobul ăla ticălos de adjutant n a vrut să mi îngăduie să iau nici o înghițitură și m a dat afară din popotă. Nu i plac funcționarii de stat.
— Dac ar fi știut că i explozibil pentru mațe în ceai, te ar fi obligat să bei o găleată, rânjește Wolf.
— Are altceva de făcut acum, nemernicul, spune Zufall, fericit. S a căcat în neștire.
Porta și Wolf sunt duși la Poliția secretă a Armatei, care e într o stare de activitate febrilă, pentru a descoperi proveniența ceaiului. După o oră de interogatoriu, sunt închiși în celule separate. Pompează apa afară din closete și și pot vorbi unul altuia.
— O să le arătăm rahaților ălora de nemți, când ne or executa, că știm cel puțin să murim, strigă Porta, sumbru, prin scobitura veceului.
— Trebuie să ținem fruntea sus, bâlbâie Wolf, neliniștit. Să zâmbim și să privim înfrângerea ca și atunci când am privit victoria.
— Da, ne consolăm cu gândul că asta i ultima și cea mai mare înfrângere, și mai mult decât să ne împuște o dată n au ce ne face, spune Porta, cu demnitate.
După trei zile, cad de acord să înceapă greva foamei, dar, două zile mai târziu, gardienii aduc gamele, aburinde cu fasole brună, în fiecare gamelă plutind și o bucată imensă de carne de porc, așa că renunță.
— Mâncarea mea preferată, spune Porta cu regret, și conținutul uneia dintre gamele îi trece în stomacul micșorat cât ai clipi.
Pun la cale o evadare. Să sape un tunel de ieșire e dificil, din moment ce nu au pentru treaba asta decât câte o lingură de lemn. Un Obergefreiter corupt din rândul gardienilor le face rost de două joagăre, dar, înainte de a se pune pe treabă, întreaga afacere e încheiată. S a făcut o investigație temeinică și Autoritățile au impresia că au descoperit răspunsul. Un Lankaster MK II englezesc a fost observat zburând pe deasupra liniilor. Există dovezi cum că acesta ar fi aruncat containere. Perioada corespunde cu cea din declarația lui Porta. Ceaiul provine din Anglia sau, în orice caz, a fost aruncat de către englezi,
— Ați avut noroc, oftează inspectorul Zufall, vizibil dezamăgit. (Arată spre un șir lung de carabine, în timp ce străbat un culoar întins.) Douăsprezece dintre ele sunt încărcate și pregătite pentru voi doi. Cred că vom avea nevoie de ele.
— Se spune că speranța poate muta munții din loc, face Porta, virtuos, pe un ton solemn.
— Vă consider pe amândoi oponenții mei și voi face tot ce mi stă în putință să vă combat, spune" Zufall, sumbru.
— E bine să ți cunoști dușmanii, zâmbește Porta.
Sunt duși în fața Generalfeldmarchallului Model, care s a refăcut suficient de pe urma ceaiului pentru a fi în stare să și țină din nou monoclul la ochi. E un om mic de statură, cu o față tăioasă, subțirel ca o fată mare. Curajul său personal e legendar, însă are un aer caraghios de învățător. Timp de zece minute, se învârte în jurul lor, privindu i prin monoclul său imens.
— Deci ăștia, sunteți! începe el, pe tonul său specific. Pare că scuipă vorbele cu ură.
— Herr Generalfeldmarschall, să trăiți! răcnesc Porta și Wolf, într un glas. Își pocnesc călcâiele violent. Sunt conștienți că dacă acum fac o impresie proastă, s a zis cu ei.
— Ați întrecut măsura! Model își mângâie Crucea de Cavaler cu frunze de stejar și spade.
— Da, să trăiți, Herr Generalfeldmarschall!
— Dacă v a mai rămas ceva din ceaiul ăla îngrozitor, vă sfătuiesc să l trimiteți cadou adversarilor noștri ruși.
— Am înțeles, Herr Generälfeldmarschall. Să trăiți!
— Ar trebui să dau ordin să fiți spânzurați de picioare...
— Da, să trăiți, Herr Generalfeldmarschall.
— Dar am de gând să vă iert, dat fiind că sunteți parțial nevinovați în afacerea asta cu partida de ceai.
— Da, să trăiți, Herr Generalfeldmarschall!
Porta îi dă un ghiont lui Wolf.
— Dar aici se spun câteva lucruri foarte interesante despre voi! Model își trântește mâna pe un maldăr de rapoarte adunate pe biroul său.
— Da, să trăiți, Herr Generalfeldmarschallt
— Cer permisiunea de a vorbi, domnule! N ar trebui crezute toate câte se spun, domnule, spune Porta precipitat.
Model își lustruiește monoclul și privește pe geam. Apoi se întoarce încet, își fixează monoclul la ochi și și trece din nou degetele peste decorațiile și fireturile sale din aur.
— Nu v a spus nimeni până acum că pedepsele pentru traficul pe piața neagră sunt dintre cele mai aspre? Că în anumite împrejurări, una dintre ele e moartea?
— Da, să trăiți, Herr Generalfeldmarschall, ni s a spus! izbucnesc, amândoi, într un glas.
Model își îndoaie genunchii, le dă ocol celor doi de câteva ori și l privește pe adjutant care stă lângă perete țeapăn ca o statuie de ceară. Se așază pe marginea biroului. E atât de scund încât picioarele nu i ating podeaua.
— Metodele voastre de a face afaceri amintesc perfect de piața neagră.
— Cer permisiunea de a vorbi, domnule. Nu, domnule, nu avem nimic de a face cu piața neagră, domnule, strigă Porta. Nu ne atingem de lucruri fierbinți, domnule, și niciodată nu încălcăm regulamentul, domnule, și, să trăiți, nu cerem dobânzi mari.
— Mă crezi tâmpit?
— Nu, să trăiți, Herr Generalfeldmarschal!
— Am impresia că mă iei peste picior! De ce râzi, omule?
— Cer permisiunea de a vorbi, domnule. Nu, să trăiți, nu râd! (Porta începe să turuie.) Permiteți să raportez, domnule, de vină sânt nervii, să trăiți! Când mi e frică, arăt ca și cum aș râde, domnule. Ofițerul medic spune că ăsta i umor negru, să trăiți!
— Dispăreți din ochii mei! ordonă Feldmarchallul, arătând spre ușă.
Afară, în siguranță, respiră amândoi ușurați. Politicoși, salută un Generalmaior care se târăște, palid și chinuit, pe lângă ei.
— Sfântă fecioară, spune Wolf, cu ușurare. A fost cât pe ce s o încurcăm! Englezii sunt niște porci nemernici.
— Să ne facă nouă una ca asta, urâtă treabă, admite Porta, însă, cine știe, poate c o să le o plătim noi odată.
Cad de acord c ar fi o afacere proastă să arunce restul de ceai. Wolf îi promite lui Porta douăzeci la sută dacă scapă de el, dar Porta pretinde cincizeci, cu garanția că numele lui Wolf nu va fi implicat în cazul în care treburile vor lua din nou o întorsătură nedorită.
Porta dă peste o divizie italiană și, într un timp record, vinde ceaiul unui intendent, care organizează în stil mare transporturi de bunuri de contrabandă la Milano.
— Dac aș fi în locul tău, mi aș face bagajele și aș șterge o în Suedia, spune Gregor, sumbru, când află de la Porta despre afacere.
— Când or începe spagheții să se cace, băiete, o să ai toată Mafia pe cap. N aș vrea să fiu în locul tău, fiule, spune Bivolul.
Pentru un timp, Porta e pregătit s o întindă la cel mai mic semn, când, pe neașteptate, apare italianul, cu penele fluturându i în vânt, în fața garajurilor lui Wolf, unde Porta își soarbe cafeaua de dimineață.
Înainte de a apuca să schițeze un gest, italianul se află lângă el. Dar nu e nici un pericol. Nu Mafia a sosit în Fiatul pentru teren, ci un italian fericit care l îmbrățișează și l pupă pe amândoi obrajii. E profund dezamăgit când află că nu mai există ceai de vânzare.
— Trebuie să mai faceți rost de ceai minunat ca ăla, signor Porta! îl imploră intendentul împăunat de la Bersaglieri, scuturând din pene în fața lui Porta. Signor tovarășe, îți promit. Medalia italiană pentru serviciu militar strălucit va arăta bine pe pieptul tău!
Dar Porta nu mai poate face rost de ceai. Nu se mai găsește.
După plecarea italianului, Wolf și Porta analizează fenomenul. Porta ajunge la concluzia că englezii au folosit un laxativ foarte rafinat, atât de iscusit preparat încât nu are efect decât asupra nemților.



„Hitler nu i e nimănui credincios.
În câțiva ani, te va fi trădat și pe tine,
Herr Generaloberst!"
General Ludendorff către Generaloberst von Fritsch,
primăvara lui 1936

Himmler îl privește glacial pe „Gestapo Müller", în timp ce acesta îi raportează că SS Obergruppenführer Heydrich a fost rănit grav la praga, într un atentat, și a fost internat în spitalul Bülow.
— Trăiește? șoptește Himmler, răgușit, încleștându și pumnii până ce încheieturile i se învinețesc. Voi zbura la Praga de îndată. Pregătește plecarea. Trimite l pe Kaltenbrunner la mine!
— Prea bine, Herr Reichsführer!
Teleimprimatoarele se încing, serviciile telefonice sunt blocate de atâtea apeluri, la Praga a fost declarată starea de necesitate. Au fost făcute sute de arestări. Totul dă impresia unui stup de viespi răscolit cu un băț.
Când vestea ajunge la RSHA, cu sediul pe Prinz Albert Strasse, izbucnește infernul. În urlet de sirene, cu girofarurile aprinse, Mercedesul negru al lui Himmler gonește prin Berlin spre aeroportul Tempelhof.
— Mai întâi trebuie să ajung la Praga, gândește el, lovindu și nerăbdător cu mănușile lungile sale cizme negre de călătorie.
În scurtă vreme, aterizează la Praga. Se năpustește în sus pe scările spitalului Bülow cu fața albă ca varul și privirea fixă.
Doi doctori și o infirmieră dau să l împiedice să intre în sala de operație, dar îi îmbrâncește cu brutalitate și deschide năvalnic ușa.
— Afară, șuieră el spre doctori, care sunt pe cale să înceapă operația.
Aceștia îl privesc cu gurile căscate pe omul mic de statură în uniforma de culoarea șoarecelui.
— Afară! repetă el.
— Dar, Herr Reichsführer, bâlbâie chirurgul șef. Generalul e sub anestezie!
— Treziți l! Trebuie să i vorbesc imediat.
— Imposibil, răspunde chirurgul șef, clătinând din cap. Vor trece trei sau patru ore până când Reichsführerul îi va putea vorbi generalului.
— Dacă nu este treaz în cel mult trei ore, astfel încât să i pot vorbi, vei fi executat pentru sabotaj, țipă Himmler, cu o voce stridentă, și iese val vârtej din sala de operație.
SS Obergruppenführer Frank se precipită pe coridor și se prezintă în fața lui Himmler.
— Frank, începând din clipa asta, preiei funcția lui Heydrich de Reichsprotektor al Boemiei și Moraviei. Împrejmuiește spitalul cu trupe SD și, ia aminte, Frank, nimeni, dar absolut nimeni, nu intră sau părăsește spitalul fără permisiunea mea personală. Frank, răspunzi cu capul de asta!
În câteva minute, spitalul e rupt de restul lumii.
SS Gruppenführer Ernst Kaltenbrunner se prezintă la Himmler, care se plimbă ca un leu în cușcă pe coridor, în fața sălii de operație.
— General Professor Sauerbach e gata să preia personal tratamentul în acest caz, șoptește Kaltenbrunner.
— Din al cui ordin? întreabă Himmler, furios.
— Al Führerului!
— Blestem! Vine de la Berlin?
— Da, Reichsführer! A aterizat deja în Praga.
Himmler strânge din pumni până ce trosnesc din încheieturi.
— Ești informat că Führerul a semnat învestitura lui Heydrich în funcția de ministru de interne și Comandant suprem al tuturor unităților de poliție?
— Ce...? face Kaltenbrunner, uluit.
Himmler încuviințează nu prea încântat.
— Și asta nu i tot. Am mai auzit și altele. Pleacă imediat la Berlin și preia comanda RSHA. Pune sub pază toate birourile lui Heydrich. Izolează i pe colaboratorii personali ai lui Heydrich, dar, fii atent! Ai de a face cu șerpi otrăvitori!
— Fiți fără grijă, Reichsführer, zâmbește Kaltenbrunner. Știu cum să mă ocup de ei.
— Sper că știi, pentru binele tău, ii întoarce Himmler, glacial, zâmbetul.
Două ore mai târziu, Himmler se apleacă deasupra patului lui Heydrich, fixându i fața palidă și suptă.
— Heydrich, mă vezi?
— Foarte bine, Herr Reichsführer.
— Unde e „cutia explozivă"? Documentele tale secrete?
Heydrich zâmbește, dezvelindu și dinții. Ochii săi oblici îl fixează cu răceală pe Himmler.
— Hârtiile, fir ar să fie! șuieră Himmler, nerăbdător.
Heydrich închide ochii, fără să răspundă.
Himmler îl scutură.
— Heydrich, documentele! Heydrich, ascultă! Începând de azi, ești ministru de interne. Ești Șeful suprem al Poliției germane. Documentele!
După un timp, Himmler e nevoit să accepte faptul că Heydrich a căzut din nou în nesimțire. Stă, ca cioplit în piatră, la marginea patului și privește figura lungă, tăioasă, cu ochii oblici, mongoloizi.
În aceeași seară, profesorul Sauerbach îl operează pe Heydrich. Himmler nu se mișcă de la căpătâiul pacientului. Fiecare murmur în delir e notat de către un stenograf. În dimineața zilei de patru iulie, Heydrich moare fără a și mai fi redobândit cunoștința.
Himmler zboară înapoi la Berlin și conduce personal cercetările pentru descoperirea dosarelor secrete ale lui Heydrich. N au fost găsite niciodată.
Din ordinul lui Hitler, i se face cadavrului autopsia. Raportul medicului patolog afirmă că moartea s a datorat infecției organelor principale și țesuturilor din regiunea splinei. Fărâme de explozibil au străpuns și pieptul. E posibil ca moartea lui Heydrich să fi fost provocată de substanțe toxice.

CULMILE DEMONULUI

Un tunet crescător și descrescător se aude neîncetat, întrerupt când și când de lătratul mitralierelor. Pământul de sub noi tresare aidoma unui animal muribund.
E o atmosferă încărcată. Teama ni se cuibărește în gâtlejuri. Singurul dintre noi care pare nepăsător e Porta — cântă din flaut fericit — dar, pe măsură ce ne apropiem de linia frontului, un sentiment ciudat de nepăsare pune stăpânire pe toți. Acesta este un fenomen obișnuit la cei expuși încontinuu morții în forme violente și neașteptate. Mărșăluim în formație strânsă printre copaci, cărându ne armele după bunul plac al fiecăruia.
Micuțul pășește alături, purtând mitraliera grea pe umăr ca pe o sabie.
— Păstrați distanța! se aude din față, dar suntem înspăimântați și nesiguri, și ne înghesuim căutând adăpost unul în altul.
Din punct de vedere militar, e o nebunie să mărșăluiești în formație compactă. Un singur obuz de 105 mm e în stare să radă de pe suprafața pământului întreaga companie.
O coloană nesfârșită de răniți trece pe lângă noi, mergând în direcție opusă. Majoritatea sunt din 104 Pușcași, care au fost tocați îngrozitor de un baraj neașteptat de artilerie.
— Au fost pârliți de obuzele alea noi despre care se vorbește atâta, explică Julius Heide, superior.
— Ce fel de obuze noi? întreabă Porta, degajat, dar fără a și putea ascunde o anumită curiozitate. Întotdeauna e bine să știi ce te ar putea omorî.
— Proiectilele cu aer comprimat, răspunde Julius, încrezut. Sunt în stare să curețe o companie în cinci minute.
Rasputin pășește legănat în urma lui Porta, fără a fi deranjat de vacarmul frontului.
Se zvonește că vom primi Tigri regali . Heide susține că sunt deja pe drum. Vin de la Kassel. A aflat o de la un tovarăș din Partid. Gregor susține că acestea abia au fost desenate pe tablă și că Wehrmachtul nu va mai primi tancuri, toate vor merge la SS. Porta e de părere că vor fi nevoiți să taie întreg brațul mecanizat. E prea costisitor. A auzit el că au început să fie trimiși oameni în Armata Roșie ca să învețe să călărească precum cazacii. Dar e ultrasecret, spune el, făcând un gest de avertizare cu degetul. Nu trebuie vorbit despre asta. Nu știm nimic!
Puțin ne pasă dacă vom primi sau nu tancuri. Când ești infanterist, ai și avantaje.
Compania face popas la liziera pădurii. Câțiva încep să și sape gropi individuale. Sunt acei indivizi mai slabi de înger, care se pun la adăpost și la zgomotul făcut de o pietricică rostogolindu se pe cărare.
Pădurea e un loc sinistru din care obuzele au mușcat hălci imense. Material de război zace risipit la tot pasul.
Porta, care a luat o înainte pentru a obține vești, se întoarce încărcat cu zvonuri.
— O să luăm parte la o croazieră pe apă, strigă el, de la distanță. Care nu știe să înoate are la dispoziție o juma de oră să nvețe. Nu sunt destule bărci pentru plimbare.
— Ce tot îndrugi acolo? se rățoiește Bătrânul, pufăind, neliniștit, din pipă. Nu există nici o mare în inima Rusiei!
— Ia mai gândește te, Feldwebel Beier. Apă mai găsești și n alte locuri decât în mare. Așteaptă numai să vezi râul pe care l avem de trecut. E mai multă apă în el decât îți poți închipui și pontonierii spun că i atât de adânc încât ajunge până în iad.
— Și când te gândești că nu suport apa, strigă Micuțul, resemnat. Crezi că Rasputin știe să noate?
— Fii sigur că știe, răspunde Porta, mândru, Ar putea cuceri medalia sovietică de aur pentru înot, dac ar fi om. L au supus la teste prelungite în toate stilurile pe când era la Școala de instrucție pentru ofițeri de la Moscova, și a ajuns primul, fiule.
— Cât e de mare râul? vrea să știe Barcelona, înfiorându se. Pățaniile lui cu râuri din trecut n au fost dintre cele mai fericite.
— Lat cât Oceanul Atlantic, declară Porta, încântat, desfăcându și brațele, pentru a arăta cât e de lat râul.
— Din nou în rahat, oftează Gregor Martin dezamăgit, tolănindu se în iarba înaltă.
— Să luăm lucrurile așa cum sunt, e de părere Bătrânul, curățindu și pipa cu vârful baionetei.
— De ce e nevoie să îndurăm toate astea? întreabă Barcelona, clătinând din cap.
— Tu ar trebui să fii ultimul care să te plângi, se răstește Porta. Ai fost nebun după război de pe când aveai șaișpe ani. Voluntar în Spania, unde nu ți fierbea oala!
— Simt că e de datoria mea să lupt pentru cei slabi, protestează Barcelona. Dictatura îi împinge spre sclavie.
— Pe dracu! Rahat! ricanează Porta. Dictaturi sunt cu duiumul, dar trebuie să recunosc că „roșii" sunt cei mai cinstiți. Se arată în adevăratele lor culori. Le place priveliștea sângelui. Și alor noștri le place, dar se ascund sub camuflajul lor brun.
— Ar trebui să mergi la nenea doctoru' să ți se uite sub scufiță, Barcelona, îl sfătuiește Micuțul. Poate că ți dă o pastilă care să ți facă bine.
— Șefii de grupă la comandant! vine un strigăt din pădure.
Bătrânul se ridică, își aruncă automatul pe umăr și pornește agale, legănându se pe picioarele sale crăcănate. Trece prin noroi și băltoace, pufăind încrezător din pipa sa cu căpăcel de argint.
— Mille diables, strigă Legionarul, va costa multe vieți trecerea dincolo de potopul ăla. Dacă au un dram de minte în cap, ne vor curăța pe toți înainte de a ajunge pe malul celălalt.
— Suntem soldați germani și vom executa ceea ce ne ordonă Führerul, decide Heide, mândru. Vaterlandului îi datorăm totul. Sunt fericit că slujesc în Armată. Numai bărbații cei mai vrednici fac parte din ea.
— Nu dau nici măcar o bucățică uscată de rahat pentru Vaterland sau Armata sa mizerabilă, afirmă Porta, cu grosolănie. Nu i datorez nici uneia nimic. Din contră, ele îmi datorează mie o grămadă!
— Pontonierii ăia de doi bani nu se ostenesc să arunce un pod peste râul ăsta afurisit, ca să l putem trece fără să ne intre apă n cizme, izbucnește Micuțul, scârbit. Aruncă o piatră în direcția a doi pontonieri care gâfâie sub povara unui colac mare de sârmă ghimpată ce l poartă pe un par.
— Nu mai contează dacă dai în primire ud sau uscat, e de părere Barcelona, amărât.
— Se pare că înecul e o moarte plăcută, observă Heide, apatic.
— La dracu, fraților, în cazul ăsta avem noroc cu carul, zbiară Micuțul fericit. Ne frământăm c o să crăpăm în cine știe ce mod îngrozitor, și acum ne dăm seama, dintr o dată, că n avem de ce ne face griji. Totul e n regulă. Führerul și preamilostivul nostru Dumnezeu german au avut grijă să ne curățăm în mod plăcut, într un râu din Rusia.
— Îți spun eu altă poveste despre înec, intervine Gregor Martin. Eu și cu generalul meu era cât pe ce să ne înecăm pe vremea când exersam invadarea Angliei. Ieșim noi, odată, în uneltele alea pentru debarcare, cu toată divizia în spate. Marina ne a tras în mare cale lungă. La început, pe generalul meu l a apucat răul de mare. Când am văzut așa, i am urmat cu toții exemplul. Oricare divizie Panzer care se respectă își urmează generalul în toate. Îl apucă pe el răul de mare, ne apucă și pe noi.
— Hai la mal, băieți, ne a ordonat el, verde la față, între două accese de vomă. Ãsta nu i un loc pentru o divizie Panzer. Lasă Marina să și păstreze marea ei afurisită!
Mi a poruncit să pornesc motorul Horchului său de stat major, astfel încât s o putem șterge de pe cada aia de baie, săltăreață, în care ne a ademenit Marina de îndată ce vom atinge uscatul. În clipa în care am simțit fundul căzii frecându se de ceva solid, generalul meu a urlat:
— Jos clapele, decolarea și haideți să le dăm englezilor o lecție să ne țină minte.
Am decolat și încă cum! Credeți mă, prieteni, într o secundă am atins viteza maximă cu Horchul supraâncărcat. Cascheta de paradă, cu fire aurii, a generalului a zburat de pe țeasta lui cheală și bastonul a luat o prin aer ca un fluture. „Dar", îmi spun eu în sinea mea în clipa în care capul încetează să mi mai țopăie pe umeri, astfel încât să fiu în stare să privesc prin parbriz, „unde dracu' s a dus Franța?" N aveam în față decât marea aia afurisită și udă. Nici urmă de pământ.
— Unde naiba mă duci, Gregor? a fost tot ce a mai apucat generalul meu să mă ntrebe.
În clipa următoare, Horchul o făcea zelos pe submarinul. Nu de țărm se frecase nava, ci de un banc înșelător de nisip. Iată ne deci pe drum în jos, salutați, în trecere, doar de câțiva pești francezi luați prin surprindere. Cât am stat în Horchul scufundător, admirând priveliștea, nu mai țin minte. Auzisem că i bine să rămâi într o mașină care se scufundă până se umple de apă. Pe urmă, țâșnești din ea ca balega dintr o vacă. Asta nu era o problemă pentru noi, de vreme ce mașina pe care o conduceam cucerind lumea era un cabriolet. Pentru a sublinia gravitatea situației, generalul meu și a pus pe cap boneta de campanie și și a fixat la ochi monoclul de rezervă. Arăta în sus, unde ar fi trebuit să fie lumea obișnuită. Zâmbea, dezvelindu și dinții cabalini, pe care și i lăsase în timp ce fusese la cavalerie, mulțumit de supunerea personalului din Cartierul său general. P 3 uri și întreaga stație radio erau pe urmele noastre, scufundându se împreună cu noi.
Dar, dintr o dată, am început din nou să suim. Am descoperit curând cât de practic e să posezi bronhii când trăiești sub apă. Când am ajuns la suprafață era o îmbulzeală, ca într un magazin sătesc în prima zi de la inaugurare. M am prezentat la ordine, salutând cât am putut de bine. Generalul meu mi a mulțumit, rezervat, și mi a ordonat să dibui vreun mijloc de transport demn de un general, în așa fel încât invazia să poată continua conform planului. Ce i se poate întâmpla unui general mai rău e ca lucrurile să nu decurgă conform planului, dar era mai ușor de spus decât de făcut rost de un mijloc adecvat de transport. Vehiculul nostru se afla pe fundul înșelătorului Canal al Mânecii.
O vreme, am călcat apa. În timpul nopții, a venit din nou Marina aia îngrozitoare, cu oribilele ei șalupe rapide, și ne a stropit complet cu apă, cu toate că nu mai era nevoie. Generalul meu s a înfuriat de a binelea. Niciodată n a putut suferi Marina. Considera că i anormal ca ființele umane să se învârtă prin apă. Dacă preamilostivul Dumnezeu german ar fi dorit una ca asta, ar fi avut grijă ca poporul german să se nască purtând aripioare pe spate.
— Ãsta e un caz de Curtea Marțială, a spus el grav, fixându și la ochi al cincilea monoclu de rezervă. A explodat de a binelea când și a dat seama că mai întâi e salvat personalul tehnic. În timpul crizei, și a pierdut ultimele trei monocluri și boneta sa de campanie țesută cu fir de aur care a luat o de una singură pe apă. I am spus unui șofer de la P 4 să salveze boneta, iar generalul meu nu m a uitat niciodată pentru asta.
— Unteroffizier Gregor Martin, ești un erou german, a spus el, solemn. Pentru asta vei primi Crucea pentru Serviciu de Război. Dac am fi avut mai mulți oameni de calibrul tău, l am fi făcut pe brutalul nostru dușman să regrete c a declanșat acest război!
— Prea bine, Herr General, domnule! am spus eu, înghițind jumătate din Canal în timp ce salutam.
Am ajuns la mal dimineața. Acolo l am aruncat din Kübelul său pe un colonel de infanterie și pe adjutantul lui și am pornit țintă spre Cartierul general al Corpului de armată pentru a ne plânge de Marină.
— Infanteriștii sunt născuți să mărșăluiască, a spus generalul meu, în timp ce le aruncam un „rămas bun" condescendent celor doi pedestrași, care nu păreau prea fericiți că le am rechiziționat Kübelul.
Exercițiul de debarcare a fost abandonat. Eu și generalul meu trebuia să ne mai obișnuim nițel cu înecul, dar să nu mi spuneți că moartea prin înec e una plăcută. A fost o experiență pe care aș putea o numi amară. Generalul meu a spus întotdeauna că întreaga divizie a nimerit pe fundul Canalului Mânecii numai, din vina Comandamentului suprem. „Caporalii ăia din Boemia", cum spunea el.
— E de dorit ca generalul tău să nu mai dețină nici un fel de comandă, spune Heide. Duhnește a îngâmfare imperială.
— Imperiali! Află, prăpăditule, că asta am fost, strigă Gregor mândru. Nu l am întâlnit niciodată pe bătrânul Hohenzollern, dar generalul meu mi a povestit atâtea despre el, încât nu pot decât să l simpatizez. Împărații trebuie să fie născuți pentru slujba asta!
— Luați vă armele, ordonă Bătrânul, întors de la comandantul de companie. Plutonul 2 o ia înainte, și pentru asta mulțumiți i Micuțului, fiindcă l a ofensat pe idiotul ăla de von Pader!
Aerul vibrează și vuiește. Explozia are loc la mare distanță și, probabil, a fost foarte violentă.
— Ghinionul nefericiților care s au nimerit pe acolo, spune Barcelona.
— La dracu', băieți, ascultați! strigă Micuțul, cu admirație. Auzi i pe vecini cum se cacă.
— Și ce i cu asta? face Gregor.
Întotdeauna când suntem pe cale să i înlocuim pe cei din prima linie, simțim ură pentru inamic, însă, după numai câteva zile pe front, începem să nutrim simpatie pentru partea adversă. Zac și ei în aceeași mizerie ca și noi, iar obuzele nu fac nici o deosebire.
Cade o nouă salvă. Copacii înalți se îndoaie sub suflu. Ne ghemuim involuntar. Unii dintre noi își pun căștile de oțel pe cap.
— Bubuie frumos, așa i? face Micuțul. E surprinzător ce forță poate să zacă într un obuz.
Mărșăluim prin pădurea ucisă. Pe trunchiurile dezgolite ale copacilor nu mai e nici urmă de scoarță. Când vom ajunge pe culme, rușii ne vor putea vedea. Ãsta e locul în care companii întregi de oameni sunt preschimbate în tocătură. Fiecare se teme de porțiunea asta. Trebuie străbătută în salturi scurte, dar, de îndată ce primul grup a făcut o mișcare, zboară trasoare din direcție opusă. Soldații țipă după brancarde. Sunt cei care nu se mișcă destul de repede.
— Plutonul 2, înainte! Mișcă! Mișcă! strigă Bătrânul, făcându ne semn cu automatul. Fugiți ca iepurii dacă vreți să rămâneți vii.
Sar și eu, părând că zbor pe deasupra pământului. Simt mitraliera incomodă și grea. Pe lângă mine, țiuie trasoare. Pământ și foc se înalță spre cer. Cu o săritură de câțiva metri, aterizez într o groapă de obuz.
Acum sunt bombardate culmile cu artilerie de câmp și mortiere. Compania nimerește drept sub o salvă de proiectile. Comandantul lor, apreciatul Oberleutnant Soest, e ridicat în aer și corpul său pare că explodează în vârful unei limbi de foc. Compania a 3 a e rasă de pe suprafața pământului în câteva minute. Majoritatea sunt zdrobiți și informi. Bateriile de câmp inamice controlează culmile.
Porta și Rasputin se apropie în goană, învăluiți într un nor de praf. Ursul aleargă în patru labe, în salturi lungi. Pare că încearcă să l protejeze cu trupul său pe Porta. De fiecare dată când se prăbușește, ursul îl acoperă. Când, în cele din urmă, suntem în siguranță, de partea cealaltă a culmilor, constatăm că acțiunea a costat compania a 5 a șapte morți și unsprezece răniți. E puțin în comparație cu pierderile altor companii ale regimentului.
— Sărmanii alergători de la Aprovizionare, spun eu, privind iadul arzător. De două ori pe zi să treci pe aici, cu marmitele cu mâncare în spate!
Când ajungem la râu, e miezul nopții și un întuneric să l tai cu cuțitul. Ne urcăm tăcuți în bărcile de asalt. Nimeni nu și face iluzii. Am mai trecut prin asta.
— O tură n jurul portului, băieți, chicotește Porta. După aceea, bere la discreție. Dacă sunteți cuminți, la tura următoare vă puteți plimba pe gratis.
Nu râde nimeni.
Micuțul se instalează la prora cu pușca mitralieră. Eu car încărcăturile explozibile înșirate pe un par lung.
Julius Heide și cu mine trebuie să ajungem la amplasamentele inamicului, în vreme ce grupa ne dă foc de acoperire. Blestem ziua în care m am oferit voluntar pentru cursul ăla de explozibili. Acum trag ponoasele. Asta echivalează cu un drum — numai dus — la ceruri. La urma urmei, când m am prezentat voluntar, pe front izbucnise deja infernul, și când am revenit, majoritatea celor pe care i am cunoscut îngrășau pământul.
— Aleargă drăcește de îndată ce atingem pământul, îmi șoptește Heide neliniștit. Avem la dispoziție trei minute jumătate să ajungem la ei.
Soarta noastră depinde de ce se va întâmpla în primul minut. Atunci, de obicei, inamicul e într o stare de confuzie, dar după aceea zbârnâie și și dă seama că trebuie să dispară el sau noi. Ar trebui să ne lichideze înainte să ajungem la ei cu încărcăturile.
— Mai întâi de toate, păstrați vă capetele, ne roagă Bătrânul, în șoaptă. Nu faceți pe eroii. Viața i scurtă și morți veți fi multă vreme. Faceți ceea ce e nevoie, și nimic mai mult. (Îl bate ușor pe umăr pe Julius.) Tu și cu Sven trebuie să ajungeți cu încărcăturile la pozițiile lor defensive. Fugiți de parcă diavolul v ar fi pe urme. N au voie să se dezmeticească. Dac o fac, s a zis cu noi. Chiar de veți fi răniți de douăzeci de ori pe drum, trebuie să vă târâți cumva până la amplasamentele alea. Hals und Beinbruch !
Barca îngustă scrâșnește pe fundul nisipos. Dintr un salt suntem afară din ea, gonim prin ceață și ne cățărăm pe malul abrupt. Plămânii ne plesnesc de efort. Mă arunc îndărătul unui bolovan imens. Vechea mea rană din plămân îmi dă de furcă. Mai avem de străbătut o distanță de trei metri, dar fiecare pas e plin de moarte și primejdii.
O mitralieră grea latră, dar din spate. Ne dau foc de acoperire.
Betonul se înalță deasupra noastră. Fortificațiile sunt mai puternice decât am crezut inițial. Îndes încărcătura printr o deschizătură de observație și trag de șnurul de siguranță. Printr un salt lung, mă pun la adăpost, casc gura și mi înfund degetele în urechi. Peretele se prăbușește. Explozia e îngrozitoare. Un val fierbinte trece prin mine.
Un fulger orbitor, și corpuri umane sunt azvârlite din adăpost. Mă simt ca și cum m ar fi mestecat Satan și m a scuipat din nou afară.
Încă două explozii prelungi, răsunătoare, și alte două adăposturi zboară în țăndări, ca niște coji de ouă. Arme automate latră zgomotos.
Micuțul sosește în goană cu mitraliera grea.
— Dă i drumul, figură! urlă el, lovindu mă din alergare. Dacă se dezmeticesc, ne vor hali coaiele la micul dejun. Păgânii ăștia știu ce fac.
Bătrânul năvălește înainte cu restul plutonului 2 în formație desfășurată de luptă. Cât ai clipi au și curățat pozițiile inamice.
Hauptmann von Pader se aruncă greoi la pământ, în spatele Bătrânului. E palid ca moartea și la limita unui șoc nervos. Își poartă casca de oțel de a ndăratelea.
— De ce nu desfășori compania? întreabă, nepoliticos, Bătrânul, privindu l cu răutate. O singură lovitură în plin în poziția asta, și jumătate din companie e la maldărul de gunoi.
— Nu încerca să mi dai sfaturi, Feldwebel, gâfâie căpitanul. O să ți fac un raport!
— Doamne Sfinte! geme Bătrânul, disperat. Mai ai și altceva în cap decât numai rapoarte? Ești pe front, Herr Hauptmann, și răspunzi de viața a două sute de soldați germani. (Se ridică pe jumătate și ațintește automatul asupra lui von Pader.) Te previn, dacă încurci treburile pe aici, preiau eu comanda!
— Drept cine te crezi? țipă Hauptmann von Pader înfierbântat. Un țăran păduchios ca tine nu poate lua comanda unui ofițer.
— Citește ordinele propriului Führer, scrâșnește Bătrânul. Ultimele ordine spun că și un soldat de rând poate prelua comanda comandantului de regiment dacă vede că acesta nu e n stare să și facă datoria.
— N am auzit de asta, îngaimă von Pader stins.
— Mai bine te ai învoi o zi, când ne întoarcem, ca să citești ordine, sugerează Bătrânul, ironic.
Un curier se trântește gâfâind alături de ei. Sângele îi șiroiește pe față dintr o rană din mijlocul frunții.
— Herr Hauptmann! Comandamentul regimentului vrea să știe dacă fortificațiile au fost luate.
— Nu, răspunde Bătrânul, în locul căpitanului, atacul e oprit. Compania a 5 a stă prin gropi de obuz și și scarpină fundul colectiv.
— Colonelul va fi încântat să audă asta, rânjește curierul, aruncând o privire disprețuitoare ofițerului care zace la pământ, ținându se strâns cu mâinile de cască.
Porta și ursul alunecă lângă ei într o avalanșă de praf și frunze uscate.
— Ce dracu frecați pe aici? strigă Porta, ignorându l pe von Pader. Unde i restul companiei? Eu și Rasputin nu putem câștiga singuri războiul.
Bătrânul face semn plutonului vecin. I se răspunde, și compania a 5 a năvălește înainte. Numai Hauptmann von Pader rămâne în urmă în groapa sa. Cu ochii injectați de groază, privește pământul din fața lui, care e răscolit de barajul artileriei.
Pământul pare că se ridică spre cer ca o cortină uriașă și din el țâșnesc flăcări în gheizere gigantice. Trupuri și echipament sunt azvârlite în toate direcțiile.
Un tun cu șase cai zboară prin aer și se zdrobește de pământ.
Hauptmann von Pader cade grămadă, plângând. Stomacul îi este frământat de crampe. Își azvârle casca și trage de guler, sfâșiindu l. Nu și a închipuit niciodată că așa ar putea arăta botezul focului. Simte pentru prima dată în viață că Vaterlandul îi cere prea mult.
Groapa în care zace se cutremură. E ca și cum toți demonii iadului ar fi fost lăsați liberi, și urlă împreună. Unei explozii asurzitoare îi urmează imediat alta. Vacarmul se ridică într un crescendo infernal.
Un corp se prăbușește înaintea lui. Sânge, măruntaie și creieri îi împroșcă fața.
Þipă disperat, crezând că el însuși a fost grav rănit, dar era locotenentul de nouăsprezece ani, a cărui primă zi pe front se sfârșise.
Plouă cu obuze. Șuierând, urlând, explodând. Foc, pământ, stânci, trunchiurile copacilor zboară de a valma prin aer. Suntem într un gigant stadion infernal, unde deflagrațiile aruncă nepăsătoare, ca pe niște mingi, tot ce e în interiorul lui.
— Compania mea, îngaimă von Pader, și se ghemuiește mai adânc. În groapă.
Compania lui e departe. E angajată în ciocniri crâncene pentru pozițiile rusești.
Zăresc două capete îndărătul unei „Maxim" și trimit o grenadă cu mâner din lemn în direcția lor. Sunt atent să nu fie aruncată înapoi. N avem de a face cu recruți.
Grenada plutește drept spre cuibul de mitralieră. Un trup în uniformă kaki e azvârlit în aer, împreună cu o mitralieră grea.
Alerg înainte cu pușca mitralieră sub braț. E un model rusesc, o armă excelentă pentru lupta strânsă. Mă adăpostesc după sacii de nisip care împrejmuiesc cuibul. Când respir aerul îmi sfâșie plămânii. Afurisita aia de rană! Nu voi scăpa niciodată de ea.
Un sergent rus se năpustește asupra mea, dar înainte de a apuca să tragă, îi sfărâm țeasta cu patul mitralierei. Pregătesc, febril, o nouă grenadă.
Ca într o mișcare cu încetinitorul, îl zăresc pe Gregor sosind în goană din tufiș, străpungând un căpitan rus cu baioneta, apoi smulgând o și zdrobindu i fața cu patul armei. O lovitură în vintre și dispare în tranșeea alăturată.
Pe culmi, o mitralieră latră neîntrerupt. O explozie violentă mai mai că mi smulge picioarele de sub mine. Un glonț mi a smuls deja o jumătate din cizmă. Mă arde și mă mănâncă, dar nu i decât o zgârietură. Dacă ăsta ar fi fost un glonț exploziv, întregul picior mi ar fi fost sfâșiat, gândesc eu, îngrozit, în timp ce arunc pielea arzândă a cizmei. Dar poate aș fi fost scăpat de toate. Sau nu? Sunt aruncați înapoi în luptă până și amputații.
Cu plămânii șuierători și dureroși, alerg spre următoarea bucățică de adăpost. În câteva minute, îmi recapăt răsuflarea. Sunt plin de sânge. Îngrozit, mă pipăi peste tot. Totul e în regulă.
Alergăm greoi prin tranșeea îngustă, aruncând grenade în gurile adăposturilor.
Automatele scuipă moarte. În urma noastră, jumătate din tranșee sare în aer. Capcana a fost declanșată câteva secunde prea târziu. Altfel, nici unul dintre noi n ar mai fi fost acum în viață. Un miracol al războiului!
Dau peste Porta și Legionarul într o groapă adâncă de obuz care încă mai fumegă în urma exploziei. Umplem din nou încărcătoarele, apoi le vârâm în buzunare, în carâmbii cizmelor și în centuri.
Gregor și Micuțul alunecă alături de noi, încărcați cu o grămadă de bidoane de apă rusești.
— Uite o băutură bună pentru eroi, spune Micuțul, împărțindu ne bidoanele. Vecinii cred că și au primit rațiile tocmai cânt am sosit noi în vizită. Păcat, nu i așa?
Ursul e întins lângă Porta. Are o zgârietură urâtă de glonț între umeri. Curățăm rana și o bandajăm. Primește două beri rusești drept consolare și mai mai că înghite și sticlele.
— Ar fi trebuit să l vedeți luptând, spune Porta, mândru. Uneori îi apucă pe doi dintr o dată și i izbește unul de celălalt. Se sparg de parc ar fi din sticlă.
— „Pravda" va scrie un articol strașnic despre treaba asta, râde Legionarul. Fără îndoială, o să spună c am suferit pierderi atât de grele încât suntem nevoiți să instruim animale în loc de soldați.
— Trebuie c a fost hrănit numai cu bolșevici, e de părere Gregor, scărpinând ursul în ceafă. Ce ar fi să l trimitem la o întrunire a Partidului? Ar fi haios să aibă aceleași sentimente și pentru țăranii noștri de aur.
— Sunt sigur, consideră, Porta. Dictaturile socialiste nu sunt specialitatea lui.
— La drum! Mișcarea! strigă, nerăbdător, Bătrânul. Pacea nu stă să aștepte să vă faceți voi timp și pentru ea!
Artileria de câmp formează un baraj infernal. Ne ghemuim în gropile de obuz. Pământ și pietriș plouă peste noi. Muncim din greu să ne dezgropăm. În aer, plutește un miros de acid picric de la proiectilele care explodează. Ni se înfinge în gâtlejuri ca aburii dintr un butoi cu acid.
Rușii se retrag. Aleargă peste pământul proaspăt ras, care tremură ca o sălbăticiune rănită.
Artileria noastră de la Elipsy bombardează pozițiile defensive rusești. Acolo unde cad obuzele de 380 mm, produc distrugeri de nedescris. Numai suflul e de ajuns ca să spulbere o ființă umană în bucățele de mărimea atomilor.
Mă adăpostesc alături de Julius. Are una din mitralierele noi MG 42 și e atât de mândru de ea de parcă ar fi inventat o el însuși.
— Maică Precistă din Kazan! Asta i o veritabilă armă germană! (Își proptește picioarele de o stâncă.) E dificil să stai nemișcat cu o '42. (Râde vesel.) Cu un tocător din ăsta le poți arăta bolșevicilor drumul spre casă!
O rafală prelungă răscolește pământul în fața noastră. Înspăimântați, ne aruncăm rapid pe fundul unei gropi de obuz.
— Porcii, șuieră Heide, cu răutate.
— Dați mi foc de acoperire, urlă Micuțul, din altă groapă.
— Ești gata? strigă Julius, coborând piedica de siguranță a 42 iului.
— Trage o dată, lepădătură brună, țipă Micuțul, înfuriat. Dar vezi să nu mă lovești pe mine, cârpă, că ți fac măruntaiele șireturi!
Heide trage rafale scurte, bine direcționate.
Micuțul sosește duduind. Pentru noi e un mister cum de poate un asemenea munte de om să se miște atât de repede.
Trece pe lângă noi ca o tornadă. Ca de obicei, vorbește singur.
— Las' că vin eu la voi, fii blestemați ai lui Stalin! Voi ați vrut o.
Sar în picioare și l urmez. Ne cățărăm pe o pantă aproape verticală. Micuțul aruncă mitraliera grea peste buză și se saltă după ea.
— Să tragă n Micuțul, asta vor, animale fără Dumnezeu! (Aruncă două grenade una după alta.) Îl avem pe Dumnezeul german de partea noastră, urlă el cu toată forța plămânilor. Vin și vă zbor găoazele alea sovietice, drept în iad! (Își golește pușca mitralieră, cu o rafală prelungă), apoi sare înainte la lupta corp la corp. Trosnesc țeste. Ar fi trebuit să rămâi în pat, Ivane,
și ți ai fi păstrat creierii în cap!
Mitralierele latră violent. Grenade de mână se rostogolesc prin aer în ambele direcții.
— Cară te, spumegă Micuțul, dându mi un brânci, care mă azvârle înainte.
Arunc o grenadă cu mâner și o iau la fugă când explodează.
Julius Heide e pe urmele noastre cu '42 iul cuibărit în brațe.
— Merge ca o bombă, așa i? zbiară Micuțul, înfigându și cuțitul în șalele unui infanterist rus care apare dintr o groapă cu o pâine mare sub braț.
Înșfac pâinea și o vâr la centură. Are nițel sânge pe ea, dar poate fi răzuit.
Suntem în tranșeea îngustă de comunicație. Dau colțul și un soldat sovietic aleargă în direcția mea. Înainte să mi dau seama ce se ntâmplă, sunt la pământ. Un bocanc cu ținte de oțel îmi vine spre față.
N am timp să gândesc decât: „Asta i pentru tine, s a zis!" Pe urmă, rusul e ridicat în aer, picioarele agitându i se în gol. Se aude un trosnet îngrozitor de oase și corpul său neînsuflețit se prăbușește peste mine.
O pereche de labe blănoase îmi trec prin fața ochilor și un mormăit puternic acoperă până și vacarmul bătăliei. M a salvat ursul lui Porta.
Doi soldați sovietici se holbează la vederea ursului, cu o cască germană pe cap, legănându se prin tranșeea de comunicare. Se ridică și, înșfăcându i pe amândoi, îi zdrobește cu o forță supranaturală. Apoi trece mai departe, galopând în patru labe. A învățat de multă vreme cum să se ferească în asemenea situații de toate nenorocirile șuierătoare și țipătoare. Aruncă corpul unui rus în aer și l calcă în picioare când aterizează pe pământ.
Nimeni dintre noi nu e în stare să priceapă de ce uniformele kaki îi inspiră o ură atât de teribilă.
Porta e pe urmele lui. Când privește peste parapetul tranșeei, ursul șade în spatele său, dar, de îndată ce Porta țâșnește dincolo, îl urmează îndeaproape. Când Porta se pune la adăpost, ursul îl imită. Își face treaba ca un infanterist veteran, călit în războiul de tranșee, care nu intră niciodată într un adăpost inamic înainte de a arunca înăuntru o grenadă de mână.
Un obuz al artileriei grele aterizează într o groapă comună, azvârlind rămășițe de cadavre în toate direcțiile. Întregul teren seamănă cu o uriașă măcelărie. Măruntaie, membre și capete smulse atârnă prin copaci, ca și când un nebun a încercat să i decoreze în așteptarea unui Crăciun sadic.
Camioanele unui pluton întreg de la Transporturi, împreună cu caii, sunt aruncate în aer și explodează ca niște artificii gigantice. Stâlpi de telegraf se frâng precum chibriturile. Sârme șuieră prin aer. O casă plesnește de sus până jos și se prăbușește în praf. Un fulger galben orbitor luminează cerul. În urma lor, rușii aruncă totul în aer. Dacă în explozii pier și câteva sute dintr ai lor, n are aparent nici o importanță. Iosif Stalin n a ascuns niciodată faptul că un milion de vieți în plus sau în minus nu prezintă nici o importanță în tabloul de ansamblu. Așa că ce mai contează, în desfășurarea planului său, câteva sute de oameni care sunt spulberați aici?
Împing brațul spre spate și arunc următoarea grenadă. Acum am ajuns la periferiile Iassâului. Se pare că marea ofensivă e pe cale să reușească. Rușii se retrag pe toată linia, dar, în curând, vom ajunge la capătul puterilor. Ne strecurăm cu grijă pe străzile pustii. Regimentul 104 Pușcași e în frunte. E nevoit să și croiască drum din casă n casă.
Înaintea noastră, merge Regimentul 6 Motociclete, iar plutonul 2 e înșirat pe panta dinspre râu, aproape de pod. Așteptăm semnalul de a porni din nou înainte; acest răgaz scurt ne salvează viața.
— Le vedeți? țipă Bătrânul, arătând spre cer.
O formație uriașă de bombardiere se lasă deasupra orașului. Îngroziți, ne lipim și mai tare de pantă.
În clipa următoare, aerul se umple de un vacarm infernal. Strada lungă, cu case pe ambele părți, e ridicată în aer ca de o mână uriașă. Pentru câteva secunde, totul pare să sclipească precum un miraj, apoi cade înapoi pe pământ, cu un urlet zdrobitor. E o priveliște fantastică. Oameni sunt proiectați în câmpul alăturat numai pentru a fi secerați de bombardierele de vânătoare, care trec razant cu pământul.
Marea flotă de bombardiere pleacă spre est. Pare că se mistuie în soare. Orașul nu mai există. A fost transformat într un morman de bârne, moloz, lemn și fier contorsionat, din care răsar, ici colo, un picior, un trup, capete și mâini.
Vântul poartă înspre noi un miros dulceag.
— De câte e n stare Armata! face Micuțul solemn. Acu' o juma' de oră era un oraș drăguț de raion, și acum e o grămadă de rahat!
Cu respirația tăiată, ne aruncăm într o tranșee, în care zac tineri ruși uciși de o salvă de tanc. Câțiva au fețele înfundate, netede precum cartonul. Destul de ciudat; cu toate că nu mai au profiluri, își păstrează trăsăturile individuale, astfel încât ar putea fi identificați. Morții sunt cadeți ofițeri care au rămas la posturile lor și au fost striviți de trei sute de tancuri.
Atacul se rostogolește necruțător înainte între ruine. Moartea își cere tributul. Un soldat în kaki se prăbușește cu mâinile crispate pe șale. Sângele îi țâșnește printre degete.
Legionarul sare iute peste el și o rafală scurtă de automat îl țintuiește la pământ.
— Vive la mort! urlă el, fanatic.
Micuțul râde macabru și despică falca unui căpitan.
— Asta o să te nvețe minte să nu mai țintești asupra Micuțului de pe Reeperbahn, fiule! (Se lasă la pământ tocmai la timp ca să evite o rafală de automat.) Jigodii sovietice parșive! țipă el, aruncând o grenadă de mână.
Năvălesc într o pivniță. În urma lui Porta, Răsună împușcături, în toate direcțiile, zboară gloanțe. Mortar și tencuială plouă din tavan. Sunt atinse câteva conducte de apă și apa se revarsă în cascade peste noi.
Un obiect se rostogolește pe coridorul nostru. Îl prind și l arunc de unde a venit. O explozie cutremurătoare, și un val de aer fierbinte vine spre noi.
Bătrânul mă bate pe umăr, aprobator. Dacă n aș fi înșfăcat ananasul rusesc pentru a l arunca înapoi, întreaga echipa ar fi pierit.
Curățăm rapid pivnița. Cei în viață sunt lichidați cu un glonț în ceafă, indiferent că sunt militari sau civili. Nu putem lua prizonieri, și apoi școala dură a experienței ne a învățat că până și cei grav răniți își pot aduna destulă forță pentru a arunca o grenadă spre aceia care, cu o clipă mai devreme, i au cruțat. Gropi și adăposturi sunt curățate printr o pieptănătură deasă. Punem mâna pe tot ce ne poate fi de folos.
Porta se încovoaie sub povara a doi saci. O aromă de cafea plutește în jurul lui.
Micuțul târăște trei lăzi grele din lemn cu ajutorul unui afet cu roți pentru o mitralieră grea. Suntem ca nebuni. Ca de Crăciun, după ce s au împărțit darurile. Deschidem conserve cu mâncare și ne îndopăm, indiferent de conținut.
O mitralieră latră cu furie. Infanteria siberiană contraatacă, dar noi am apucat să ne îngropăm și sunt întâmpinați cu moarte de focul nostru defensiv concentrat. În restul după amiezii, sectorul de front e relativ calm.
Hauptmann von Pader sosește și el, încercând să pară prietenos.
— Bună treabă, Feldwebel Beier! îl flatează el pe Bătrânul. Regret că n am putut fi alături de tine în ultima parte a atacului, dar am fost țintuit locului de un șoc datorat bombardamentului, explică el, cu un râs forțat.
Bătrânul se răsucește pe călcâie și pleacă fără să l salute sau să i răspundă. Hauptmann von Pader îi aruncă o privire răutăcioasă.
Micuțul se ridică zgomotos. Fața îi e plămădită din noroi și sânge. Se așază în poziție de drepți înaintea comandantului său de companie, pocnește din călcâie și execută un salut impecabil, ca de școală de instrucție.
— Cer domnului căpitan permisiunea de a raporta, să trăiți!
Hauptmann von Pader mormăie ceva indescifrabil. Dintr o dată își dă seama cine i cel din fața lui. Creatura aia jalnică, semiumană, căreia a jurat să nu i mai adreseze nici un cuvânt! Se întoarce, dezgustat, dar Micuțul îl urmează cu încăpățânare, bătând pas de defilare și salutând.
— Cer permisiunea de a vorbi cu Herr Hauptmann, 'trăiți! Liniște.
— Cer permisiunea de a întreba, domnule, dacă Herr Hauptmann s a aflat la comanda companiei a 5 a?
Liniște. Acum se deplasează mai repede, dar Micuțului îi necesar numai un pas pentru doi de ai lui von Pader.
— Cer permisiunea de a i spune domnului căpitan că arată ca un căpitan care se află la comanda companiei a 5 a. Mă înșel domnule?
Liniște.
— Obergefreiter Wolfgang Creutzfeldt, clasa I A se prezintă la întoarcerea din lupta dusă cu vecinii, domnule. Permiteți să raportez, don' căpitan, am lichidat patru ofițeri. Am avut, de asemenea, plăcerea de a curăța o poziție inamică, domnule. Îi raportez domnului Hauptmann că sunt încă sănătos la cap și la trup și pregătit cât pot de bine să i tăbăcesc pe vecini la noi ordine, 'trăiți!
Hauptmann von Pader îi întoarce spatele, dar Micuțul se plasează imediat în partea lui stângă, așa cum prevede regulamentul. Von Pader nu se mai poate stăpâni.
— Ești nebun, omule? De unde dracu' ai venit?
— Permiteți să raportez, don' căpitan, m am născut în Sankt Pauli din Hamburg. Acolo am văzut pentru prima oară lumina zilei, ca să zic așa. N aș spune că sunt nebun, ca răspuns la întrebarea de adineauri a domnului căpitan, dar am fost întotdeauna ceea ce se cheamă un pic sălbatic, cred. Se pot întâmpla multe într o familie, domnule. Bătrânul meu a fost scurtat de un cap la Moabitt. Frate miu mai mare a pățit o exact la fel. Dar pe el l au aranjat la Fuhlsbüttel. Cele două surori ale mele stau într un loc foarte frumos, împreună cu multe alte tinere drăguțe, dacă înțelegeți ce vreau să spun, domnule, Sunt pe Reeperbahn. Dar li s a suit atât de tare la cap, încât nu vor să mai aibă de a face cu noi ceilalți. Apoi domnul căpitan trebuie să mai știe că am venit la Armată pe când aveam șaișpe anișori. Oamenii ăia evlavioși, care conduceau școala de corecție în care mă aflam, recunoșteau că ăsta i locul nimerit pentru mine, domnule. Se gândeau desigur că nu va trece mult și o să mă curăț, așa cred. Herr Hauptmann, trebuie să recunosc c am fost luat la vale de trei ori, dar tot clasa I A sunt, și mi s a spus că „I ul e de la „Inteligență", dar nu mi mai amintesc de la ce e „A" ul, domnule. Permiteți să raportez mai departe, domnule, cum nu mi se mai plătește solda...
— Cară te dracului! țipă von Pader, căutându și pistolul.
Micuțul ia poziția de drepți și salută idiot.
— Culcat! țipă von Pader. În turbarea sa, nu găsește altceva de spus.
Micuțul cade ca un butuc într o băltoacă împuțită și trimite un val de noroi peste von Pader, care urlă ca un apucat.
Ceva mai târziu, Micuțul șade, împreună cu noi, curățind țeava puștii mitralieră.
— Cât rahat împroșcă dobitocul ăla, spune el, gânditor. Și pun pariu că are studii superioare. Slavă Domnului că nu s și eu unul dintr ăștia. N aș putea suporta.
— Oameni ca el ar trebui să fie fericiți că există așa ceva ca Armata, constată Gregor. Altundeva nu se află nici o slujbă pentru ei.
— Da, nu s buni decât de paznici pe la închisori, e de părere Porta, turnând apă în ibricul pentru cafea.
Legionarul vine cu o plăcintă minunată, pe care a copt o deasupra unui foc deschis.
— Ce gătești, Fritz? Miroase bine! se aude din pozițiile rusești, la numai treizeci de metri depărtare.
— Servim cafeaua de după amiază, urlă Porta, drept răspuns. Sunteți bineveniți, dar coniacul îl aduceți voi.
Dintr un motiv inexplicabil, primim ordin să ne retragem la vechile poziții. Totul e irosit. Din câte vedem, cei care au murit au murit degeaba. Dar noi nu suntem strategi, doar pedestrași.
Din direcția opusă, nechează niște cai. Adierea ușoară aduce mirosul lor până la noi.
— Ce porcărie, măi oameni, strigă Micuțul. Au trimis cavaleria în ajutor.
— C'est la guerre, oftează Legionarul. În război, orice e posibil.
— Un atac de cavalerie nu i lucrul cel mai rău care se poate întâmpla, consideră Porta, optimist. Am putea tăia fripturile alea pe copite și ne am asigura cu haleală pentru multă vreme. Pui mârțoaga în sare și te ține un an. Dar nu uitați s o fierbeți înainte de a o prăji. Dacă nu, are gust apos.
— Ia spune, cum ai transporta tu un cal sărat? întreabă Barcelona, sceptic. Îmi spune mie ceva că în curând șandramaua se va muta de aici.
— Se pare că nu mi ai remarcat limuzina, rânjește Porta, arătând spre afetul mitralierei rusești. Tot ce mi mai trebuie sunt doi băieți de dincolo care să tragă la ricșă, și Obergefreiter, din mila lui Dumnezeu, Joseph Porta va fi în stare să viziteze Sfânta Rusie cu eleganță. Bătrânul Tolstoi spune că n Rusia n ai clasă dacă n ai o pereche de roți sub fund. Numai clasa muncitoare folosește picioarele.
Se ridică și pleacă să le spună noilor veniți cum să aibă grijă de ei aici, pe front. Trebuie să le intre în sânge, cât mai curând, tot ceea ce n au învățat la garnizoană. Avem nevoie de ei și interesul nostru e să rămână în viață cât mai mult, să nu se repeadă drept într un baraj de artilerie, să calce pe vreo mină, sau să li se întâmple vreo altă nenorocire.
Primim doar jumătate din întăririle de care avem nevoie. În Germania, au ajuns la fundul sacului de multă vreme. Până și rasiștii fanatici din SS primesc voluntari ruși. Untermenschen — până când se prezintă voluntari. Deunăzi, am dat peste o unitate de germani negri. Nu cunoșteau o iotă germană. Când le am explicat cât de caraghios arată, nu făceau decât să ne zâmbească fericiți.
Porta șade pe un mușuroi de furnici abandonat. Recruții au făcut cerc în jurul lui.
— În primul și n primul rând trebuie să înțelegeți că aici scopul vostru e să curățați inamicul și nu, repet, nu să i permiteți să vă curețe el pe voi. Vaterlandul n are nimic de câștigat din asta. Uitați ce vi s a spus la Sennelager. N avem nevoie de eroi pe aici. Pentru a răzbate în meseria asta, e nevoie de creier, nu de sânge, și pe urmă nu uitați nici o clipă, dar nici o clipă, că păgânul nostru vecin cunoaște, la rândul lui, toate șiretlicurile. Ca să poți câștiga trebuie să fii mai rapid decât celălalt. Omorâți tot ce nu poartă uniformă germană. Dacă nu sunteți siguri, la cea mai mică bănuială, trageți, și trageți în plin. În nici un caz, repet, în nici un caz să nu vă aruncați cu capul înainte la cel mai mic semn. Tipii de dincolo trag salve cu adevărat, țineți minte, și de abia așteaptă să vă taie linia vieții cu o boabă bine ochită. Când sărim gardul ca să l vizităm pe Ivan, căscați ochii după vreo groapă încăpătoare. Nu vă puneți în mișcare niciodată înainte de a ști unde vă e următorul adăpost, și când ați ajuns la el, căutați să aflați imediat, repet imediat, dincotro se trage. Ochiți, dar, pentru numele sfintei Elisabeta, ochiți rapid! Apoi trageți și terminați repede, sau nu veți mai trage niciodată, copiii mei!
Ivan spune că băieții lui Adolf pierd în fiecare minut un om. Dac ar fi adevărat, războiul s ar termina în curând și astfel cei care am mai rămas în viață ne am putea întoarce acasă, dar, din păcate, Ivan e un mincinos la fel de mare ca și noi. Minciunile și războiul merg mână n mână și n avem ce i face. Minciuna e dată de Dumnezeu, așa că suntem nevoiți s o folosim. Dar, cel mai important lucru aici e să fiți mai rapizi decât vecinul. Dacă sunteți, rămâneți în viață. Când trageți, trageți în plin. Un mort pe jumătate, fie el femeie, prezintă o primejdie pentru voi. S ar duce în iad fericit dac ar putea lua și pe unul dintre voi cu el. (Porta își ridică în aer cazmaua.) Aveți grijă de asta. E una dintre cele mai bune scule pe care vi le a dat Armata. Îngropați vă cu ea la prima ocazie. Fiecare ciozvârtă de pământ pe care o săpați cu asta vă prelungește viața. Cu ea puteți despica și țeasta unui dușman. E o tigaie excelentă. Într un tanc, o puteți folosi ca să vă căcați pe ea și să păstrați curățenia la bord. Puteți prăji pe ea și ouă. N o ungeți cu vaselină. Curățați o cu nisip, iarbă sau pământ. (Pune jos cazmaua și ridică un Kalașnikov rusesc.) Când mergeți în vizită ca să aflați cum o mai duce Ivan, aveți grijă de automatul vostru. Nu trageți orbește. În filme arată bine așa ceva, dar în realitate situația e cu totul alta. Gloanțele pe care le trageți din automat se împrăștie rapid din gura țevii. Puteți foarte ușor împușca în spate zece dintre propriii camarazi, la o distanță relativ mică, dintr o singură rafală de automat, dacă nu știți de ce e n stare. Și nu vă holbați ca vitele când Ivan răsare sub nasul vostru. Ciomăgiți l, împușcați l ori înjunghiați l. De gândit la asta vă gândiți mai târziu, dacă aveți timp. Aici n aveți.
Nu vă fie milă de un vecin rănit. Vă va zbura creierii sută n sută, în timp ce o să l ajutați. Nu intrați într o casă înainte de a o mătura cu automatul sau cu o grenadă, și cel mai important lucru dintre toate: când sunteți de santinelă pe front, nu, în nici un caz, vă repet, nu închideți o clipă un ochi. Pisicile par o turmă de elefanți în comparație cu sunetul pe care l fac băieții de dincolo în mișcare, și dacă pun mâna pe voi, v ați ars. După ce au aflat de la voi ceea ce vor să știe — și vor afla —, o să căpătați un glonț. Prizonierii sunt o pacoste în războiul de tranșee.
Așa, vom fi atacați, aproape sigur, de unități de tancuri. Dacă vom fi, atunci să nu cumva, repet, să nu cumva să vă părăsiți groapa din pământ. Turtiți vă mai tare decât o plăcintă. Tăiați o la fugă, și veți fi uciși cu siguranță. S au inventat multe în ultimul timp, dar nu s a inventat încă omul care să alerge mai iute decât un glonț de mitralieră. Vine careva înspre voi și nu sunteți siguri cu cine ține, îl împușcați. Dacă v ați înșelat și e de al vostru, păcat! Consolați vă cu gândul că oricum n ar fi dus o mult. Dacă vedeți vreun băiat de tranșee de dincolo ieșind la plimbare, nu, vă rog, nu trageți în el. E pe tarlaua lui. Dacă l omorâți, se cheamă crimă. Și ce i mai rău, amicii săi vor avea grijă să egaleze scorul cu unul de ai noștri.
Ei, e destul! Restul, aflați l singuri. Fraierii, oricum n or să reziste mai mult de o zi.
Face câțiva pași de a lungul tranșeei de comunicare și se oprește. Scărpinându l pe Rasputin după ureche, li se adresează din nou.
— Și încă un mic amănunt. Întotdeauna, repet, întotdeauna țineți vă porțiunea dintre urechi sub marginea tranșeei. Ignorați sfatul ăsta și scăpați de grija următoarei permisii. Lunetiștii lui Ivan nu dorm niciodată. Arătați vă numai scăfârlia, și veți avea în ea un glonț exploziv.
Râde zgomotos și se îndepărtează alături de urs. La colțul tranșeei, se întoarce din nou și spune:
— Măi, rahaților, ascultați aici. Dacă vedeți un cadavru cu niscaiva dinți de aur, e al meu. Îmi raportați de urgență!
— Nu i interzis așa ceva? întreabă un puști de șaptesprezece ani, cu emblema de aur a HJ ului pe piept.
— Da, dacă i umfli tu, fiule. Atunci e strict interzis, râde Porta, cu toată gura.
În cursul nopții, preluăm Culmile Demonului. Înlocuim un regiment de poliție care, în decurs de patru zile, a fost aproape șters. Arată ca niște strigoi, așa cum arată cineva care s a aflat câteva zile sub foc de artilerie. Se împleticesc de a lungul tranșeei. Sunt cu toții oameni foarte, foarte bătrâni.
Micuțul privește în urma lor și l înghiontește pe Gregor.
— S au căcat pe ei polițaii, așa i? Nu i la fel de simplu cum ai ciomăgi un bețiv.
— Nu ți plac cei de la SCHUPO , nu i așa? întreabă Gregor.
— Nu. N aș putea spune că ne am iubit vreodată, rânjește Micuțul, scuipând în urma lor.
Porta s a ales cu o schijă de șrapnel în picior. O dezgroapă cu ajutorul cuțitului de luptă și o vâră în portofel.
— Ia gândiți vă, să l fi lovit asta pe careva în bilă, filosofează el. L ar opri să se mai bese în biserică, așa i?
— Norocul, asta contează, spune Micuțul, scobindu se între dinți cu baioneta. Dacă ai puțintel noroc, șrapnelul te lovește în picior, în loc să ți intre n scufiță. Cu și mai mult noroc, scapi neatins.
— Închipuie ți că ți ar ciupi, jos, pendula, râde Gregor, n ai mai avea cu ce să gâdili fetele!
— Sfântă Vera din Padeborn, țipă Porta, îngrozit. Mai bine mă pălește n cap. Femeile și cu mine nu putem trăi unul fără celălalt. Suntem făcuți să fim împreună, ca să zic așa!
— Că veni vorba de femei, intervine în discuție Bătrânul conțopistul ne anunță că sosește o trupă de teatru să viziteze Corpul de armată.
— Nu mai spune! Și noi suntem pe Culmile Demonului, se văicărește Porta.
Ajutoarele bucătarilor se rostogolesc în tranșee, tremurând îngrozite. În timpul traversării porțiunii descoperite, au fost loviți doi dintre ei. Trei containere au fost sparte și s a pierdut jumătate din rații.
— Voi doi ar trebui să fiți legați unul de curul celuilalt și oferiți drept țintă păgânilor ălora nemernici! îi ocărăște Porta, furios. S a risipit mâncarea!
— De ce dracu' nu v ați vârât deștele în găuri, să avem cel puțin ceva de haleală, șuieră Micuțul, azvârlind cu o cască spre unul din curieri.
Toată lumea e furioasă din cauza pierderii mâncării. Ursul mai mai că smulge brațul unuia dintre bucătari. Grupa noastră se descurcă, mulțumită lui Porta, care a eliberat niște conserve rusești. Sunt pe jumătate putrede, dar încă se mai pot mânca. Numai Gregor se plânge, dar el a fost obișnuit cu rații de general.
— Trebuie să fii în armata lor de multă vreme ca să poți mânca rahatul ăsta, strigă el, dezgustat, aruncând o conservă departe, în „țara nimănui".
Ursul e cel mai câștigat. Porta a făcut rost de o jumătate de găleată cu miere. Două pâini de armată, uscate ca lemnul, sunt sparte și amestecate cu mierea. Ursul o dă gata în timp record.
Trebuie că se pregătește ceva în stil mare. Din Germania vin coloane întregi de rezerve. Regimentul n a mai fost întărit din 1939, dar noile trupe sunt slăbuțe. Mult prea tineri sau mult prea bătrâni, și numai cu o spoială de instrucție. Până și invalizi sunt printre ei. Un picior țeapăn nu mai reprezintă un handicap. Armata germană e mecanizată, așa că ce contează? Cui îi trebuie două picioare?
În primul ceas al zilei, trei dintre noii veniți se sfârtecă singuri în câmpurile noastre minate. Sunt aruncați în aer atât de temeinic, încât nimeni nu mai trebuie să se ostenească să le caute rămășițele. Ceilalți stau așezați prin adăposturi, paralizați de groază. Spun că vor să meargă acasă.
— Și noi vrem să mergem acasă! râde Porta. E ncolo! arătă el cu degetul mare înspre Vest. Dar nu mergem. Stăm aici. Aici măcar știm cine i dușmanul. Acasă sunt copoii, gata să atârne oamenii de crengile celui mai apropiat copac!
Când se pornește tirul mortierelor, pe la ora cinci, ca de obicei, bibanii înnebunesc și încep să se dea cu capetele de pereții adăposturilor. Trebuie să i pocnim până cad în nesimțire. În clipa de față, situația e relativ calmă. Mortierele fac gălăgie doar de dragul aparențelor. Răspundem și noi cu grenade, mai mult ca să le auzim zgomotul. Din punctul nostru de vedere, e o adevărată vacanță. Putem ședea în liniște pe fundul tranșeei, bucurându ne de răsăritul soarelui. E o vreme minunată de toamnă. Ieri au venit trei iepuri până la buza tranșeei și ne au privit. Micuțul a prins unul din fugă. Nici măcar lunetiștii lui Ivan n au tras în el în timpul acelei curse fantastice prin „țara nimănui". Când îl ridică mândru de urechi, izbucnesc aclamații de ambele părți ale frontului și căști de oțel zboară prin aer. Nu orice mărșăluitor e în stare să prindă un iepure din fugă. Așa c am prăjit iepurele pentru micul dejun de astăzi. Porta face sosul și tocană de cartofi și ne simțim ca milionarii.
Micuțul a făcut rost de niște trabucuri. A trecut prin fața unui birou, în care cineva, nepăsător, lăsase o fereastră deschisă, și a subtilizat o cutie întreagă de pe pervaz. Știm că sunt proprietatea lui Hauptmann von Pader. Asta le face de două ori mai bune.
În depărtare, se aude un bubuit furios. Proiectilele cad la cel puțin douăzeci de kilometri de locul în care ne aflăm, dar pământul se cutremură până la noi.
Vremea continuă să fie bună, dar întregul front pare străbătut de o neliniște stranie și lunetiștii își întețesc activitatea. Într o singură zi, au fost împușcați în cap nouă inși numai din compania noastră.
Porta ridică o cască peste marginea tranșeei și, cât ai clipi, apare o gaură în ea, dar Micuțul îl arde pe lunetist.
Când trebuie să trecem prin amplasamentele pentru mitraliere descoperite, suntem nevoiți să ne mișcăm ca iepurii. Lunetiștii siberieni sunt permanent cu ochii pe aceste porțiuni și, cu toate că i am prevenit pe bibani, tot au fost loviți doi în cursul după amiezii. Treburi de genul ăsta ne înfurie. Pare atât de inutil! Să ți se vâre o baionetă în trup în timpul unui atac, asta putem pricepe, dar veșnica vânătoare prin lunetă e absurdă.
Hauptmann von Pader zace, pe jumătate mort de spaimă, în adăpostul adânc al companiei. De fiecare dată când explodează un obuz, se aruncă la pământ, astupându și urechile cu palmele. Îl privim cu dispreț. Pe un comandant dur și crud îl putem respecta, dar pe un laș nu. Oberst Hinka a trimis de două ori după el, dar von Pader motivează cum că focul de artilerie e prea concentrat pentru ca el să răzbată până la Cartierul general al regimentului. Ordonanța care ne povestește asta se prăpădește de râs. E Obergefreiterul personal al lui Hinka, Müller, numit Micul Isus, pentru că seamănă cu Isus. Împreună cu o ordonanță de la batalion, a cules un coș întreg de mure pe drumul de la Cartierul general al regimentului până la linia frontului.
— E atâta liniște, că poți hoinări în voie pe acolo.
— Nu spumegă colonelul când vede că jigodia asta verde după urechi nu sosește în goană când e chemată? întreabă Barcelona, mirat.
— Þopăie ca un apucat, râde Micul Isus, dar rahatul ăsta de von Pader are relații atât de mari prin Admiral Schröder Strasse, că l poate durea în fund de toți coloneii.
Micuțul adoră zorii de ziuă. E întotdeauna în picioare primul. O ducem precum cele mai bune familii de pe Riviera franceză, cu cafea și pâine prăjită în fiecare dimineață. Mergem și la vânătoare, dar nu de fiecare dată cu succes. Războiul le a învățat pe sălbăticiuni câteva șiretlicuri, le a făcut mai iuți, dar tot reușim să împușcăm un mistreț. Îl prăjim, și aroma plutește peste întreg frontul. Doi Ivani de dincolo dau fuga până la noi. Aduc cu ei castraveți.
În cursul nopții, auzim neîncetat urlet de motoare venind din direcția rușilor. Se pregătesc pentru ceva. Dacă pun la cale un atac de tancuri, s a zis cu noi. Avioanele noastre de recunoaștere au semnalat coloane lungi în mișcare, unele dintre ele cu până la două sute de tancuri „Iosif Stalin".
Se distribuie Panzerfaust uri — arme sinucigașe. În filmele de propagandă par foarte eficiente, însă realitatea e cu totul alta. Dacă lovești vreodată un tanc cu una dintre ele, poți fi absolut sigur că următorul tanc te va zdrobi. În majoritatea cazurilor, proiectilul produce o flacără la lansare și, înainte de a apuca tu să reîncarci arma, ești amestecat printre șenilele tancului care te a zărit. Dar noi suntem de atâta vreme pe front încât nu ne mai pasă ce se va întâmpla peste o oră.
Micuțul stă rezemat de scara de asalt și cântă pe muzica flautului lui Porta:

Der Sieg ging an uns vorbei,
Verbrannte uns die Finger Zum
Todesschmaus die Wodka fliesst
Doch niemand ist betrunken...

O pușcă mitralieră tușește prelung și furios. Mortierele de tranșee își scuipă proiectilele.
Porta își desprinde flautul de pe buze și privește prin periscop.
— Se pare că ne coc ceva, spune el, gânditor.
— Hai să le trimitem câteva invitații, sugerează Micuțul, ca să nu se cheme că nu i băgăm în seamă. Tocmai le a sosit schimbul ălora. Niște prăpădiți de gardieni de prin Moscova trimiși încoace să audă și ei șuier de gloanțe, înainte de a fi prea târziu. I ați văzut cu toții. Papițoi, cu gulere scrobite și cravată, care se tem să nu li se strice dunga de la pantalon. Amorsează câteva grenade și le aruncă. „Maxim" ul amuțește.
Micuțul râde sarcastic, se sprijină din nou de scară și și continuă cântecul:

Aufs Wohl ist erster Trunk,
und darauf folgt der zweite,
der fünfte und der zehnte — dann
der bittere, der Abschiedsschluck...

Atacul așteptat nu are loc. Zilele trec și vremea e încă bună. Nici unul dintre noi nu îndrăznește să se gândească la iarnă, la cea de a treia iarnă rusească. Cel care n a trecut în tranșee printr o iarnă rusească nu știe ce înseamnă cu adevărat iarna. Dar acum strălucește soarele și iepurii țopăie zglobii prin spatele liniei frontului.
Porta și Micuțul fac rost de o portavoce electrică și se distrează cu rușii.
— Ruschi tavarișci! urlă Porta, astfel încât ecoul străbate întreg frontul. Știm că vă ștergeți la fund cu pietriș! Veniți încoa' și vă arătăm cum să vă lustruiți cu o mii i i inunată și moa a a a le hârtie de closet.
— Fritz, Fritz, cârnățăresele voastre de muieri înghit cârnați pe partea ailaltă de la cârnățarii voștri de acasă, vine răspunsul.
— Grozav! rage Micuțul, fericit. Or să fie bine unse când vom ajunge înapoi la ele!
— Ivane, alik puturos, ce crezi tu că fac băieții pe acasă în timp ce voi pârțâiți pe aici ca fraierii! strigă Porta. Regulează la iepele voastre crăcănate, până le fac bucățele. Când o să ajungeți acasă, nu veți mai găsi din ele decât oasele și părul!
Răspunsul e o rafală îndrăcită de mitralieră.
— Ivane, Ivane, cum să te scoatem noi în lume? Strigă Micuțul, cu reproș. Nu mușca mâna care te hrănește cu sfaturi prețioase!
Continuă neobosiți ore în șir, fără a se repeta nici măcar o dată.
— Hei, vecine, bătrân ticălos! Curăță ți rahatul din urechi și ascultă noutățile, zbiară Porta. La noapte îți facem o vizită. Am știrbit tăișurile cuțitelor noastre, așa că va dura mai mult până când îți vom tăia beregata!
— Fritz, căpcăunule! Vom veni noi să ți tăiem mădularul ăla mititel, ca să l ducem la Moscova, să aibă fetele noastre de ce râde.
Câteva zile mai târziu, schimburile astea verbale sunt interzise de Cartierul general al regimentului. Dar noi aruncăm grenade cu insulte scrise pe ele.
Pământul tresare ca la un cutremur, când un obuz de 380 mm cade în sectorul de tranșee de lângă al nostru.
— Sfântă Maică a Domnului, chestiile astea chiar că sunt în stare să ți dezgroape cartofii, exclamă Gregor, cu admirație, urmărind cu ochii traiectoria corpurilor azvârlite prin aer.
Zece minute mai târziu, cade încă unul, de data asta și mai aproape de noi. Unda de șoc lovește, ca un vânt fierbinte, și l aruncă pe Barcelona pe fundul tranșeei.
— Sfinte Sisoe, îngaimă el, în timp ce se ridică. Cred c ar fi mai bine dac aș sta o țâră de vorbă cu pilotul ăla ceresc, nu de alta, dar ca să fiu gata pentru o plecare bruscă.
— Ce ar fi să întărim paza? îl întreabă Legionarul pe Bătrân, care pufăie gânditor din pipa lui cu căpăcel de argint.
— Se pare că acest război, care ne a fost impus, va fi din ce în ce mai violent, imită Gregor tonul comunicatelor Wehrmachtului.
La ora unsprezece, îl înlocuiesc pe Porta la mitraliera grea de companie. De a lungul frontului e din nou liniște. Nu putem pricepe ce a fost cu ploaia aceea infernală de obuze.
Departe, în sud, se aude un tunet continuu de obuze, și întregul orizont e sângeriu. Probabil că rușii încearcă să rupă frontul pe acolo. Dacă reușesc, rămânem în pom. În curând vor fi în spinarea noastră.
— Ai grijă, cască ochii, mă povățuiește Bătrânul, când preiau serviciul de santinelă. Au înhățat doi băieți de la cei de lângă noi noaptea trecută, fără un piuit. Au o pușcă silențioasă, așa că țin te bine îndărătul parapetului.
— Bună treabă, scapă cine poate, răspund eu, trăgându mi gluga peste cască.
Noaptea e frig. Ceața se ridică din pământul mlăștinos. În stomac, frica e ca de plumb. Bătrânul mă bate încurajator pe umăr și dispare tăcut după cotul tranșeei pentru a verifica celelalte santinele.
Acum sunt singur și înspăimântat. Prin periscop, zăresc pozițiile rusești, simt prezența avanposturilor. Totul pare pașnic dar, ca veteran al tranșeelor, știu că nimic pe front nu i lipsit de pericol. Moartea nu și contenește niciodată pânda.
Frontul moțăie cu un freamăt surd, ca un om care sforăie. Câteva proiectile de magneziu luminează terenul. La lumina lor pot distinge clar șoseaua înfundată dindărătul pozițiilor rusești. „Aleea morții", îi spunem noi. E pavată cu cadavre. Nu degeaba i se spune Culmile Demonului. Nu e un deal propriu zis, ci buza unei cute de vreo douăzeci de kilometri în pământ.
Răsucesc periscopul. Cadavre peste tot. Sute de schelete și corpuri parțial mumificate zac risipite sau în grămezi, acoperite cu murdărie galben roșiatică. Chiar în fața mea, răsare o cizmă din pământ. Restul trupului e îngropat. E o cizmă germană. Ceva mai încolo, îmi rânjește un craniu de sub o cască rusească. Dincolo, un braț, cu o cârpă de uniformă cenușiu verzuie atârnând de el. Degetele mâinii arată acuzator spre ceruri. Un tânăr Jaeger german zace de a curmezișul unei roți smulse de tun. Povara echipamentului îi întinde trupul ca pe un arc. Vântul se joacă în părul său, care e mai lung decât prevede regulamentul. A urlat o zi întreagă și a murit astă noapte. Câțiva oameni din companie au încercat să l aducă de acolo, dar au fost nevoiți să renunțe și să se înapoieze cu targa goală. Lunetiștii siberieni nu cunosc mila.
Oriunde întorc periscopul, zăresc oase, membre, brațe descărnate, mâini, vertebre, ochi holbați, sticloși, sub căști turtite, cadavre proaspete, cadavre pe jumătate putrezite, cadavre umflate de gazele descompunerii, care plesnesc precum baloanele, dacă se Întâmplă ca cineva să calce pe ele. Adierea aduce înspre mine o duhoare dulceagă și grețoasă.
Mă ia somnul și mi e îngrozitor de greu să rămân treaz. Pleoapele îmi sunt umflate, însă e periculos să ațipesc. Nu numai că un astfel de gest se pedepsește cu moartea, dar, într o clipă, te poți trezi cu cei din față deasupra ta. Ar putea curăța o tranșee întreagă înainte ca eu să mi dau seama ce se întâmplă. S au văzut cazuri în care două companii inamice au luat prin surprindere o companie de tranșee și, în clipa în care se năpustesc, nu sunt mulți cei care scapă cu viață.
Îmi lipesc ochii obosiți de vizorul cu margini de cauciuc al periscopului, îmi mișc degetele picioarelor în cizme, îmi mușc buzele, fac tot ce mi trece prin cap pentru a rămâne treaz. Număr din nou cadavrele. Sunt mai multe decât înainte? Într o clipă, sunt perfect treaz. Groaza îmi trece ca un fior de gheață peste șira spinării. Pentru un moment, am senzația că văd siluete întunecate. Le număr din nou și sunt cu ochii pe cadavre. E un truc vechi să înaintezi împingând un cadavru înaintea ta.
Câteva obuze explodează, cu o trombă de flăcări, chiar în spatele liniei. Șiruri de trasoare se apropie șuierând din direcția unei mitraliere ascunse. Un mortier latră cu un plesnet sec. Apoi, totul amuțește. Un iepure, obișnuit cu războiul, țopăie înspre stufăriș, oprindu se să l miroasă pe Jaegerul german mort. Urechile sale lungi se rotesc, mai întâi spre pozițiile rusești, pe urmă spre cele germane.
Răsună o împușcătură. Iepurele se dă de a berbeleacul. Am văzut flacăra de la gura țevii. Mi e de ajuns. Îl simt ridicându se mai încolo. Îl lovesc. N o să mai împuște iepuri. Dumnezeu știe cine a fost, cum a trăit. Era tânăr? Era, în orice caz, unul din Gardă, și era de al fanaticilor.
Cercetez mitraliera. Verific dacă toate încărcătoarele sunt pline. Viața noastră depinde de asta. Privesc prin periscop. Ceva se mișcă. Mișcare în „țara nimănui" înseamnă dușmani. Am în mână pistolul de semnalizare. Să trimit un proiectil luminos în aer, ca să fiu sigur? Instinctul meu de linia ntâi mă previne. Fiecare nerv din trup e în alertă.
Plop! Vâj j j! Proiectilul de semnalizare împrăștie o fantomatică lumină albă deasupra morților risipiți în peisajul răvășit.
Acum sunt sigur. E ceva în „țara nimănui" care n ar trebui să fie. Dintr o mișcare sunt la mitralieră, dau la o parte husa din pânză și cobor piedica de siguranță. Mă ghemuiesc, precaut. Lunetiștii au în dotare telescoape noi, cu infraroșii, și unui lunetist siberian nu i trebuie mult să ia o viață de om.
Mitraliera mea latră furioasă. Un șirag lung de trasoare, ca niște perle, zboară înspre poziția rusească. Un glonț exploziv plesnește în apropierea mea. Mă las pe fundul tranșeei, îngrozit. Îmi culeg automatul de pe jos și, după o clipă de așteptare, ridic casca dincolo de parapet.
Trosc! vine imediat împușcătura.
Schije de oțel îmi vâjâie pe la urechi. Casca se leagănă pe țeava armei. Într o parte are o gaură apreciabilă. Zona mea e sub observație. Ucigașul știe că sunt aici. Acum, mă întreb dacă e doar un ucigaș obișnuit sau gloanțele au o semnificație mult mai periculoasă? O patrulă care să facă curățenie sau, cine știe, trimisă să ia prizonieri?
Stau întins, tăcut ca un șoarece, și aștept. Nu văd prea departe în nici o direcție a tranșeei de legătură, dar anii de zile în linia întâi mi au ascuțit auzul. Aș putea auzi o pisică apropiindu se pe vârfuri. Mi am pregătit automatul și mă lipesc de marginea tranșeei. Pentru mai multă siguranță, deșurubez capacele a două grenade. Patrula noastră trebuie să fie și ea pe drum, dar nici ei nu fac prea mult zgomot. Acum îi aud. Sunt la cel puțin patru pași depărtare.
— Parola! Nu îndrăznesc să strig somația în gura mare. Cei de peste drum nu trebuie să audă.
— Rahat și șancru! vine replica delicată a lui Gregor.
Asta i mai bună decât orice parolă. Recunosc vocea.
Dintr o dată, Micuțul e în fața mea, vârându mi țeava automatului în stomac. Slobozesc un strigăt de spaimă ușor. Nici nu l am văzut, nici nu l am auzit măcar. Trebuie că s a strecurat încoace.
Patrula aduce cu ea și doi recruți. Ei trebuie să înlocuiască santinelele de lângă mine. Heide le dă instrucțiuni precise.
— Nu vă arătați căpățânile dincolo de parapet, că nu veți trăi mult.
Patrula dispare la fel de încet precum a venit.
— Dacă pui mâna pe vreo muiere soldat, dă mi de veste! strigă Porta. O s o ciocănim cu toții înainte de a o trimite înapoi.
— S o trimitem înapoi? strigă și Micuțul, contrariat. Cum adică, s o trimitem înapoi? Și cu Rasputin cum rămâne!? Sărmanul urs n a mai văzut femelă de vreo lună!
Bătrânul ne ceartă în șoaptă. Nu suportă discuțiile obscene.
Îi aud pe recruți vorbind. Sunt nebuni și e foarte, foarte periculos. Dacă formațiile de răpire sunt la lucru, sunetul vocilor e o invitație, și cine poate fi sigur că nu sunt pe undeva prin „țara nimănui" pândind o ocazie favorabilă?
În partea inamicului se plimbă agale o cască de oțel. O cercetez prin periscop. Dispare pentru o clipă, apoi revine, în regiunea în care au amplasat o mitralieră grea. Individul ăla, pur și simplu, vrea să fie împușcat, gândesc eu, și simt o nevoie febrilă de a i găuri scăfârlia. O febră de vânător crește în mine. Arma cu lunetă o am deja în mână, dar instinctul de front mă previne. Deodată, nici nu mai cutez să mă mișc înapoi până la mitraliera cea grea. E ceva ciudat cu casca aia expusă. Mă atrage ca un magnet, dar, în același timp, mă previne, tăcută. Am ridicat pușca pe jumătate, dar o cobor ușor, cu grijă. Recruții din sectorul vecin cu al meu au văzut și ei casca. Periculoasa febră a vânătorii a pus stăpânire și pe ei. N au mai tras niciodată până acum într o țintă umană vie. Tremurând de nerăbdare, camuflează cu crenguțe și smocuri de iarbă un mic meterez pentru tragere, apoi își așază în el carabinele. Sunt extrem de emoționați. Consimt, în tăcere, să tragă unul după celălalt.
Primul își lipește, calm, obrazul de patul armei, ia linia de ochire, și și oprește respirația; totul exact așa cum a fost învățat la Sennelager.
Camaradul său își așteaptă nerăbdător rândul. Va fi primul lor rus. Cel puțin vor avea ce povesti acasă în următoarea scrisoare.
— Ping! sună împușcătura.
Un șuier lung și o ploaie de scântei explodează înaintea ochilor țintașului. O izbitură violentă îi trimite capul pe spate. E mort înainte de a atinge fundul tranșeei.
Tovarășul său scoate un țipăt îngrozit și se ridică. În clipa aceea, simte o lovitură în tâmplă, ca de la o bucată de fier roșu. Casca îi zboară cât colo și glonțul exploziv îi smulge jumătate din față.
În clipa în care aud țipătul, realizez ce s a ntâmplat și dau alarma.
Întregul pluton ajunge în pas alergător, Porta meșterind febril, din fugă, la aruncătorul de flăcări.
— Ce dracu' se ntâmplă? întreabă Bătrânul, neliniștit. Unde i Ivan?
— Ticăloșii ăia cu ochii mijiți i au curățat pe cei doi băieți noi, răspund eu.
— Tâmpiții! face Heide, supărat. Și doar le am spus să și țină capetele la cutie.
— C'est la guerre, oftează, obosit, Legionarul. Le vorbești până amuțești, și tot nu pot — sau nu vor — să priceapă dinainte. Se pare că după o luptă dură, e deja prea târziu.
Brancardierii iau cele două cadavre și garda se retrage în adăpost. Curând, scurtul intermezzo e uitat.
Cioplesc la un baston, pentru a mă ține treaz. Toți fac bastoane în timpul serviciului de santinelă, unele dintre ele sunt adevărate opere de artă. Îndărătul liniei frontului, ți se oferă aproape tot ce vrei pentru un baston frumos ca acesta. Bastoane Volkov, li se spune. Nu pentru c ar fi făcute lângă acel râu anume, ci pentru că acolo soldații au început să scrijelească pentru prima oară.
Un șir de nori mărșăluiește peste lună și se lasă un întuneric total. Câteva pale de vânt aduc cu ele praf fin din „țara nimănui".
Cutiile goale de conserve, agățate de rețeaua defensivă de sârmă ghimpată, zornăie amenințător, ca și cum ar încerca să pătrundă cineva. Privesc prin periscop și ascult cu încordare, dar nu văd și nici nu aud nimic. Trebuie să fie vântul, gândesc, încercând să mă liniștesc.
Pământul mlăștinos, la sud est de pozițiile noastre, e cufundat într o beznă totală. Se spune că rușii și au construit o cărare prin el sub nivelul solului. Sunt buni la genul ăsta de drăcii.
Mai am de petrecut o oră până îmi va sosi schimbul. Cel pe care l am prins eu e cel mai rău dintre toate. De la două la patru. Noi îi spunem „schimbul morții". Dacă e să se întâmple ceva, atunci se întâmplă. Și totuși, dac ar fi avut de gând cei de dincolo să miște în noaptea asta, ar fi făcut o până acum, îmi zic în sinea mea. Culegem mure și le înșirăm pe fire de iarbă. Porta a adunat două coșuri pline. Avem de gând să șterpelim o oală de bucătărie de la intendent și să facem țuică. Zahăr avem și drojdia e ușor de procurat.
Trag cu un proiectil luminos, așa, în dorul lelii. În timp ce coboară lin, acesta dezvăluie o priveliște fantastică. Singurul necaz e că, după ce flacăra de magneziu se stinge, și întunericul te înghite din nou, devii și mai neliniștit decât înainte. Proiectilul mai are și însușirea de a readuce, pentru scurt timp, la viață linia frontului.
Degete neliniștite așezate pe trăgaci se contractă și trimit gloanțe, care plutesc pe deasupra pământului sfârtecat de obuze.
Cu puțin ghinion, ar putea fi ultimul proiectil luminos pe care cineva îl trimite în văzduh.
Tunul cel înclinat bubuie, și o salvă de obuze brizante cade îndărătul labirintului de tranșee. Șrapnele șuieră pe deasupra capului meu și se îngroapă în pereții tranșeei. Pe urmă e din nou liniște!
Un zgomot abia perceptibil, de a lungul tranșeei de legătură, mă trezește de a binelea. Pietricelele zornăie pe fundul ei. Într o clipă, devin o fiară sălbatică, stând încordat la pândă, cu toate simțurile în alertă, pregătit să întâmpin urmările. Poate fi patrula care se întoarce? Sau e vreun ofițer nebun care încă se mai crede în garnizoană, inspectând garda? O grămadă de proaspeți ofițeri și au pierdut viețile în felul ăsta. E extrem de periculos să te învârți noaptea prin rețeaua tranșeelor. Un gest ca acesta îi e caracteristic lui von Pader. Ar fi încântat să surprindă o santinelă moțăind.
Armez automatul, coborîndu i piedica de siguranță, hotărât să trag dacă se ntâmplă să fie von Pader. Nimeni nu poate dovedi că l am recunoscut. Niciodată nu s ar chema crimă, ci mai degrabă autoapărare. N ar fi primul idiot ucis de o santinelă neliniștită.
Acum sunt absolut sigur că e cineva în tranșeea de comunicare. Aud metal ciocnindu se de metal. Avansez nițel cu pași de pisică de a lungul tranșeei. Noaptea e neagră ca smoala. Nu văd decât la câțiva pași în față. Un animal țipă din direcția mlaștinilor. Un alt țipăt îi răspunde imediat de la doi pași.
— Cine i acolo? Parola! strig eu, încordat.
Nici un răspuns.
Disting o umbră imensă, ceva mai încolo, în tranșee. Apăs pe trăgaci, dar arma de abia pocnește. Fracțiunea de secundă pierdută e suficientă pentru ca lumea să se prăbușească asupra mea.
O figură imensă și întunecată se apleacă spre mine. Þeava automatului meu e împinsă în lături. Să lupt pentru a mi elibera arma, ar fi curată nebunie, ar însemna sfârșitul.
Dau drumul armei și împing la o parte automatul atacantului, la fel cum a făcut și el cu al meu.
Câteva împușcături explodează în aer. Un glonț îmi smulge gulerul de la veston. În același timp, ceva mă lovește brutal în stomac, dar încă sunt destul de mobil și vin cu o lovitură care l pocnește pe celălalt în vintre. E un ofițer. Simt sub palme epoleții lați. Îl trag spre mine și îi reped în figură muchia căștii mele. Un sărut danez, cum i se spune. Nu l am învățat în Danemarca, ci la școala de luptă de la Senne.
Frica de moarte îmi dă puteri supraomenești. Mușc, lovesc și sfâșii cu unghiile, casca îmi zboară. Automatul meu a dispărut și el. Nu reușesc să ajung la cuțitul de luptă din cizmă.
Ofițerul rus mă atinge cu muchia palmei și se mișcă fulgerător.
— Svinia, șuieră el, dezvelindu și dinții, încercând să mă termine cu o lovitură cu muchia palmei. Eschivez rapid, și mâna lui se pocnește de o piatră. Înjură turbat.
Reușesc să i reped genunchiul între picioare. Se prăvălește înainte și mi înfig dinții în beregata lui. Sângele îmi șiroiește pe față, dar nu bag de seamă. Lupt pentru viața mea. Se zbate cu disperare să scape, dar eu îmi încleștez dinții aidoma unui buldog turbat. Gura mi se umple cu sângele lui. Scoate o horcăitură prelungă și un spasm teribil îi străbate corpul. I am scos beregata. În spatele lui sunt șiruri întregi de siluete. Împing și se agită, dar tranșeea e prea îngustă pentru a putea trece unul de altul.
Dintr o dată, îmi dau seama că nu îndrăznesc să tragă atâta timp cât zăcem înlănțuiți unul de celălalt pe fundul tranșeei.
— Ajutor! urlu eu, îngrozit. M a înhățat Ivan! Ajutor!
O mitralieră latră pe undeva prin preajmă.
— Job tvoie mati! Krupkii diavol!
— Ajutor! strig eu cât pot de tare. Ajutor! Ivan e n tranșee!
Mă zbat pe sub corpul ofițerului rus mort și pun mâna pe automatul său. Îl întorc înspre ceilalți și apăs pe trăgaci, dar încărcătorul e gol. Cu toată forța, reped țeava în figura celui mai apropiat dintre ei. Se prăbușește, cu un țipăt ascuțit. Fața nu i mai e decât o ruină însângerată.
— Job tvoie mati! vine furios de la ceilalți.
Se reped înspre mine. Primul dintre ei mă dă de a berbeleacul cu patul armei. Nu mă mai vor viu. Patrula lor de răpitori a dat greș în intențiile ei. Acum urmăresc să se întoarcă teferi și să curețe pe cât mai mulți cu putință în drumul lor.
O cazma se înfige în pământ, la un centimetru de fața mea. O evit, rostogolindu mă într o parte. O cizmă țintuită mă pocnește în umăr. Mă târăsc pe sub mitraliera grea și mâna îmi cade pe automatul meu. Sunt aproape înnebunit de frică. Îl înșfac fulgerător și trag cu el de câteva ori.
Un soldat înalt și slab, cu o bonetă verde a NKVD ului, mă doboară din nou de pe picioare. Încearcă să mă străpungă cu cuțitul de luptă. Ceilalți sunt chiar în spatele lui. O machetă șuieră prin aer, ciocnindu se de automatul meu și aruncând scântei în jur.
— Job tvoie mati! Diavol!
— Ajutor! Ajutor!
Soldatul cu boneta verde ridică cuțitul său lung de luptă. E un cuțit siberian cu două tăișuri, ucigător.
„S a zis!" îmi trece prin minte.
Patul unei arme trosnește, zdrobind umărul bonetei verzi. Soldatul cade înapoi, în brațele tovarășilor săi.
Îl izbesc cu țeava automatului în mutră. Cătarea i o despică de a curmezișul. Din țeavă țâșnesc flăcări. Pieptul celui mai apropiat rus e rupt în bucăți. Schimb încărcătoarele, bag cartuș pe țeavă și automatul răpăie din nou, pentru o clipă, înainte de a se bloca.
— Al dracului rahat nemțesc, îl înjur.
S a blocat un cartuș. Îl folosesc ca pe o măciucă.
— Trage în lungul tranșeei! îl aud pe Porta strigând.
— Sunt la cot, urlu. Trage, pentru Dumnezeu! Mă omoară!
Sunt cufundat în vacarm. Flăcări albastre de la gura țevilor despică întunericul.
Zoresc înainte și cad grămadă peste un rus, întins pe fundul tranșeei. La început, am impresia că i mort, dar el e plin de viață și se adăpostește doar de focul disperat din tranșeea îngustă. Þâșnește în sus ca un arc de oțel și dă să mă izbească folosindu se de cazmaua cu muchii ascuțite. Reușesc să l pocnesc cu piciorul în față. Se sparge ca un ou. Îl lovesc nebunește până moare.
Lupta în tranșeea îngustă e disperată. Fiecare om e orb de furie. Lovim, răsucim, înjunghiem, mușcăm! Când se golesc încărcătoarele, nu mai e timp să le schimbăm. Ne folosim armele ca pe niște ghioage.
Peste vacarm se aude urletul de moarte al Micuțului:
— Căsăpiți i! Căsăpiți i!
— Vive la mort! răsună și strigătul Legionarului.
Porta dă buzna, val vârtej, cu ursul pe urmele sale. Acesta apucă doi ruși și i zdrobește unul de altul. Corpurile le azvârle în aer. Mormăie ucigător și și arată colții îngrozitori. Automatele latră, devastator, în spațiul îngust din tranșee. În orice clipă pot ateriza din aer grenade de mână, sfâșiindu ne în bucăți. Dacă rușii vor apuca să iasă din tranșee, nu le va mai păsa de tovarășii lor, vii sau morți. Vor folosi grenade, și grenadele au un efect teribil în spațiul închis al tranșeelor.
Am pus mâna pe un automat rusesc dintre cele care funcționează.
Trag în orice, prieten sau dușman. Unul care tocmai trecea în lungul tranșeei cade cu un înnebunitor urlet de moarte. Îi strivesc fața cu cizmele. E mai bine așa, decât să risc să mi se arunce o grenadă în spate.
Auzim comenzi răgușite în rusește și pași alergători care se îndepărtează rapid.
— Omorâți i pe rahați! țipă Porta, din beznă.
Și un automat scuipă flăcări albastre.
Din partea cealaltă vin rafale întregi de împușcături.
— Am făcut rost de un păgân! urlă Micuțul. Luați l pe Rasputin de pe el, băieți! Ticălosul îmi halește prizonierul!
— Stai, sus mâinile! răcnește Gregor, precipitat, îndepărtându și automatul spre mine.
— Nu trage, idiotule! Sunt eu, Sven!
— Ai avut noroc, rânjește el, gâfâind. Eram pe cale să te trimit drept în sectorul rusesc al iadului!
— Ia priviți ce am găsit, strigă Micuțul vesel, în timp ce apare cărând cu el un om uriaș în uniformă de locotenent rus.
— Are ceva dinți de aur? întreabă Porta, cu interes, aplecându se asupra prizonierului. Mi s a spus că primii zece dintre cei mai buni de pe la școlile lor de ofițeri își umplu boturile cu aur, ca să arate că s din elită.
Micuțul îl înșfacă de beregată pe ofițerul care blesteamă.
— Cască gura, diadia , să vedem dacă ești dintre primii zece sau ești numai un durac prăpădit!
Ofițerul rus îl mușcă furios pe Micuțul de mână.
— Nu știu dacă dinții lui sunt de aur sau nu, dar știu că s ascuțiți, șuieră Micuțul, ștergându și mâna de sânge.
— De unde dracu or fi venit? întreabă Bătrânul, cercetând terenul prin periscop.
— E limpede! Prin mlaștini, răspunde Heide, pe un ton superior.
— Ptiu, drace! exclamă Barcelona, uluit. Trebuie c au avut canoe în picioare de au reușit să treacă pe acolo.
— Cum ai dat de ei? întreabă Bătrânul, privindu mă.
— Habar n am. Dintr o dată m am trezit cu ei pe cap. Îmi șterg sudoarea de pe frunte cu mâneca. De abia acum realizez prin ce am trecut.
— Tu i ai mușcat beregata tipului din NKVD? întreabă Barcelona, cu admirație.
Dau aprobator din cap și încep să vomit violent.
— Pas mal, mon ami, mă laudă Legionarul, bătându mă pe umăr. Un bărbat e n stare de o mulțime de lucruri cu dinții lui, atunci când n are încotro.
— Am mușcat odată un cal, ne anunță, solemn, Micuțul. Asta a fost pe vremea când eram la dragonii ăia nenorociți. Un cal alb, cum erau ăia din gardă, își proptește copitele în pieptul meu, ca și cum urma să ne împerechem. I am luat piuitul, da, da! „Mușcă mă, capră râioasă!", strig la fața aia lungă de cal și mi înfig dinții în nasul lui. Și odată țâșnește n sus pe picioarele dindărăt, cu mine după el, ținându mă în dinți pe viață și pe moarte. A fost nevoie de doi Wachtmeisteri ca să mă scape de dihania aia albă. Pe urmă, dragonii nu m au mai vrut și m au trimis la infanterie, pe unde, de asemenea, n am făcut prea mulți purici. Aveau și ăia cai care trăgeau mitralierele și, când mă apropiam de ei, îi găsea pe toți febra fânului. Și uite așa m am nimerit într un puturos de Panzer Regiment.
Hauptmann von Pader apare și el, pâșa pâșa, în cizmele sale cu scârț. Și a pus până și pintenii, iar sub braț poartă o cravașă. Se oprește în fața mea, se proțăpește pe picioarele desfăcute și mă privește de sus, pufnind cu dispreț.
— Deci, tu, Iudă, ai fost santinelă. De ce dracu n ai dat alarma?
— Permiteți să raportez, domnule, n am mai apucat să dau alarma. Au fost în tranșee înainte de a i fi observat.
— Nu ești zdravăn, omule? țipă el, și cu fața lui mică și imberbă se schimonosește într o grimasă. Vrei să spui că Untermenschul rus poate lua prin surprindere un soldat german? Nu cumva ți ai părăsit postul fără permisiune?
— Nu, domnule, n am lipsit nici o clipă de la post.
Scoate din buzunar un portțigaret de aur și ciocănește ușor pe capac o țigară parfumată. Arogant, își aprinde țigara și mi suflă fumul în față.
— Dacă nu ți ai părăsit postul, atunci ai dormit, declară el, scurt. În nici un alt caz n ar fi reușit Untermenschenii să pătrundă în tranșee. O să am eu grijă să fii deferit Curții Marțiale.
— Herr Hauptmann, vă garantez că omul ăsta n a adormit în post! intervine Bătrânul.
— Þ i am cerut părerea? țipă comandantul de companie, isteric. Pe moment, pare că l va plesni cu cravașa pe Bătrânul.
— Domnule, sunt șeful acestui pluton și e de datoria mea să mi apăr oamenii dacă sunt luați la vale fără motiv!
— Așa! Asta i datoria ta, așa i? Trebuie cumva să ți cer permisiunea pentru a mă adresa unuia dintre porcii tăi? Datoria ta e să ți ții gura și să vorbești numai când ești întrebat.
— Atâta vreme cât răspund de grupa asta, voi vorbi în numele oamenilor mei, răspunde Bătrânul, încleștându și fălcile. N o să tolerez să fie luați la rost fără motiv!
— Nu mai ești comandantul plutonului. Vei fi judecat pentru revoltă.
— Mai tacă ți fleanca, rahat scârbos! vine din formație o voce plină de dispreț. O să te belim noi, așteaptă tu numai!
— Cine a spus asta? Un pas înainte! țipă von Pader, cu o voce de scapete.
— E vrăjitoarea cea rea din mlaștină, strigă Porta, zeflemitor. Va veni într una din zile și ți va mânji puțica cu nămol!
— Întreaga companie va fi acuzată de nesubordonare, zbiară von Pader, și o șterge în tranșeea de legătură. În curând, veți ajunge cu toții în fața plutonului de execuție, mai strigă acesta când ajunse în siguranță.
Porta aruncă după el cu o grenadă rusească de mână, fără a i scoate cuiul de siguranță.
Von Pader țipă îngrozit și se aruncă în nămol atât de repede încât stropește până dincolo de parapetul tranșeei. Se târăște în patru labe.
— Am întrecut măsura, prevestește Bătrânul, întunecat. Are cunoștințe la Berlin care ne pot face viața grea!
— Rahat, face Micuțul, optimist. Avem și noi ceva amici în Cartierul General al Führerului, nu?
— Pe cine dracu' știi tu în Cartierul Führerului? întreabă Barcelona, uluit.
— Păi chiar pe Führerul cel trimis de Dumnezeu să ne călăuzească, se nțelege, spune Micuțul, privindu l de sus și dând un șut unui craniu care zboară cât colo.
Hauptmann von Pader se duce personal la Oberst Hinka pentru a acuza compania a 5 a de revoltă. Are cu el, drept martor, și un subofițer cu funcție mare, pe Unteroffizier Baum.
Oberst Hinka îi întâmpină tolănit pe o manta militară și ascultă în tăcere tirada lor. Pe urmă, își ridică picioarele de pe manta și le vâră într o pereche de papuci de casă prăpădiți, din pai. Pantalonii săi cenușii de călărie sunt șifonați și tociți. Există un contrast izbitor între colonelul cu o singură mână și căpitanul cel elegant și parfumat.
— Ce caută omul ăsta aici? întreabă Hinka, arătând înspre Unteroffizier Baum, care, în poziție de drepți, face pe importantul în spatele lui von Pader.
— E martorul meu, vine replica lui von Pader, care zâmbește, sigur pe el.
— Martor? Cuvântul tău singur nu ajunge! Unteroffizier, înapoi la compania ta! Fuga marș!
— Dar e șoferul meu! țipă von Pader, speriat, văzând că ordonanța și garda lui de corp sunt trimise la plimbare.
— Spune mi, Herr Hauptmann, nu sunt câteva lucruri prin compania asta care încă nu ți au intrat în cap? Unde scrie că tu trebuie să umbli cu mașina? Nu ești conștient că benzina i scumpă? Nu mi închipui c ar fi vital pentru efortul de război ca tu să fii transportat cu un vehicul pe oriunde te duci. Mărșăluiește ca toți ceilalți. E un ordin, Herr Hauptmann!
Hinka smulge lungul raport din mâna lui von Pader.
— Ia spune! Nu ești zdravăn? Vii aici la mine și acuzi de revoltă o companie formată numai din soldați de elită și ceri executarea celui mai bun comandant de pluton din tot regimentul? (Hinka dă din cap și lovește de brațul său fals foile bătute mărunt la mașină.) Acuzația ta se respinge. E pură fantezie. O rupem în bucăți și o lăsăm baltă? Sau mai continuăm cu prostiile astea?
— Herr Oberst, cer ca acuzațiile mele să fie înaintate Comandamentului de divizie.
— Vrei să spui că pe mine mă consideri incompetent? întreabă Hinka, pe un ton periculos de calm, așezându se pe marginea biroului.
— Prea bine, Herr Oberst! răspunde Hauptmann von Pader, alb ca varul la față.
Buzele i se răsfrâng totuși într un mic zâmbet trufaș. Se gândește la prietenii săi de la Berlin. Acolo, un colonel e o nimica toată. Poate fi curățat la fel de simplu ca un rahat de muscă de pe geam.
Hinka înșfacă telefonul și îi poruncește adjutantului să vină la el în pas alergător.
În câteva secunde, adjutantul, Oberleutnant Senditsch, e în colibă. Când intră, îi aruncă o privire scârbită lui von Pader. Oberst Hinka își leagănă picioarele și i face semn adjutantului.
— Cine e comandantul activ al companiei a 5 a, Jenditsch?
— N am auzit de nici un comandant activ, domnule, răspunde adjutantul, zâmbind. Până să intru în camera asta credeam că Hauptmann von Pader e comandantul acelei companii.
Hinka sare de pe birou și pășește foarte aproape de von Pader.
— Trebuie să înțeleg că ți ai părăsit compania fără a comunica la Cartierul general al regimentului numele comandantului activ pe care l ai numit în locnl tău pe timpul cât lipsești? Trebuie să înțeleg că în clipa de față compania a 5 a se află pe linia frontului lipsită de comandă?
— Herr Oberst, eu..., bâlbâie von Pader.
— Are compania a 5 a comandant? Da sau ba? șuieră colonelul, zvâcnind din brațul său fals.
— Hauptfeldwebelul meu știe c am părăsit compania pentru a înainta acuzația de revoltă, domnule!
— Ești nebun! strigă Hinka, turbat. Þi ai lăsat compania pe mâna unui subofițer? Dar Leutnant Pötz, comandă el plutonul 1?
Adjutantul râde în sinea lui, ridică receptorul și cere compania a 5 a.
— Cheamă l pe locotenentul Pötz la telefon, poruncește el, când primește legătura. Leutnant Pötz! Unde ți e comandantul? La postul de comandă, crezi? Du te și vezi, te rog! (Adjutantul fluieră ușurel printre dinți în timp ce l așteaptă pe Pötz să revină la telefon.) Alo, Pötz! Șeful nu i acolo? Și nu știe nimeni unde este? Da, noi știm!— râde adjutantul. E groasă treaba! Comandantul regimentului îți ordonă să preiei tu comanda companiei a 5 a. Asta i tot. Cu zâmbet discret, pune receptorul în furcă.
Pentru o clipă, se lasă o tăcere mormântală.
Hinka privește pe geam și și umple pipa. Adjutantul se joacă absent cu o cravașă. Hauptmann von Pader își bâțâie picioarele, nesigur. Își dă seama că s a adus pe el însuși într o situație periculoasă. O situație din care nu l pot scoate nici măcar prietenii săi de la Berlin. În cazul în care comandantul l ar aduce în fața Curții Marțiale, ar fi mai mult decât norocos să scape doar degradat și trimis într un regiment disciplinar.
— Ieși afară, șuieră Oberst Hinka. Înapoi la compania a 5 a, și să te păzească Cel de Sus dacă o ruinezi. O să mai auzi de mine.
— Herr Oberst...
— Gura și ieși! țipă Hinka, furios. Tot nu pricepi că te faci vinovat de abatere de la serviciu de cel mai grav nivel?
Hauptmann von Pader iese de a ndăratelea. Adjutantul trântește ușa după el, însângerându i nasul.
Se întoarce înapoi la companie cu mersul unui om beat. Se târăște timp de o oră pe teren descoperit. Când un obuz plesnește deasupra capului său, are, pentru o clipă, senzația că a fost lovit și că pantalonii i s au umplut de sânge. S au umplut, dar cu ceva cu totul diferit. Își scoate chiloții și i aruncă. Tocmai își trage pantalonii, când apare Porta cu ursul.
— Permiteți să raportez, Herr Hauptmann! urlă Porta, prostește. Obergefreiter Porta și Urs Rasputin sunt în drum spre Cartierul general din ordinul comandantului, domnule.
— Lasă mă n pace! șoptește Hauptmann von Pader, nefericit.
— Permiteți să întreb, Herr Hauptmann! croncăne Porta, pocnind din călcâie. S a întâmplat ceva cu curul dumneavoastră, domnule, din moment ce ați renunțat la chiloți? Permiteți să raportez, Herr Hauptmann, un glonț în cur e o treabă periculoasă, domnule. Să trimit o ordonanță să vi l îngrijească?
— Nu s a întâmplat nimic! i o taie scurt comandantul. Du te!
Porta se lansează într o avalanșă de saluturi, lovituri de palmă peste vipușca pantalonilor și pocnet din călcâie. Ursul mormăie amenințător! Nu i place uniforma kaki pe care von Pader și a făcut o. Dispar pe cărarea îngustă.
— Mă crezi sau nu, Rasputin, fratele meu brun, dar s a căcat pe el, îi mărturisește Porta ursului, cu o voce destul de tare pentru ca să l poată auzi și von Pader.



„Cei mai tari sunt cei mai buni și
cei mai buni vor supraviețui. Asta i
legea naturii. Noi suntem cei mai tari. Noi, poporul german".
Adolf Hitler. 4 august 1940

În ușa biroului SD Obersturmbannführerului Soika din RSHA se aud bătăi puternice. Acesta ascunde rapid o revistă pornografică sub câteva documente referitoare la niște execuții care au avut loc la Plötzensee.
— Intră! strigă el, cu accentul său vienez, melodic.
— Heil Hitler, Obersturmbannführer! îl salută Hauptsturmführer Tölle, aruncându și, cu nonșalanță, brațul spre tavan în stilul caracteristic RSHA.
— Ei bine, Tölle, ce te aduce încoace? Doar n ai venit să mi spui că războiul s a terminat, în sfârșit, și că l am câștigat, nu? Ce mai e nou prin lumea largă de afară?
— Trupele noastre se retrag pentru a se concentra în vederea unui atac masiv asupra inamicului. Pumnul de fier al național socialismului îl va zdrobi dintr o singură lovitură nimicitoare.
Tölle pune o mapă roz pe birou, înaintea lui Soika.
— E urgent, zâmbește el, și ridică brațul, salutând.
Soika deschide mapa și citește.

GEHEIME STAATSPOLIZEI
De la: Staatspolizeistelle Hamburg
Hamburg 36
Stadthausbrücke 8
Geheim Sofort 23/11/1943
Pentru: Reichssicherheitshauptamt
Berlin SW 11
Prinz Albert Strosse 8
În sectorul de front Jitomir, Oberleutnant Albert Wunderlich și Feldwebel Kurt Weith au dezertat din Regimentul 6 Vânători de munte. Există dovezi cum că ar fi trecut de bunăvoie la Corpul 48 de armată rusesc. În conformitate cu paragrafele 99 și 9l b ale StGB , toate rudele apropiate vor fi arestate și amănunțit interogate, pentru a descoperi dacă vreuna dintre ele aveau cunoștință mai de mult despre acest act de trădare. În cazul în care avea, persoana respectivă să fie deferită Curții Penale și pedepsită în conformitate cu paragrafele 98c și 91a, StGb.
Rudele cărora nu li se va descoperi nici o vină vor fi internate ca prizonieri într unul dintre principalele lagăre de concentrare, ca un avertisment pentru ceilalți.
Obergruppenführer Dr. Müller
Der Chef Der Sicherheitspolizei und des SD

Soika râde amuzat. Degetul său învârte vesel discul telefonului.
— Am nevoie de toate documentele personale privitoare la Oberleutnant Albert Wunderlich și Feldwebel Kurt Weith din Regimentul 6 Vânători de munte, cu garnizoana la Krefeld. Toate rudele de gradul unu să fie arestate și aduse încoace sub escortă. Vor fi închise conform paragrafului 91a. Lucrați deștept, domnilor, repet, deștept! Soika trântește receptorul.
Cinci ore mai târziu, doisprezece oameni nevinovați sunt în drum spre Berlin. Nici unul dintre ei n are habar că o rudă apropiată a dezertat.
Târziu în noapte, porțile grele ale închisorii Moabitt se trântesc în urma lor. Nici unul nu bănuiește că l așteaptă iadul pe pământ.

COMISARUL

O patrulă de răpitori ruși a cules, într o noapte, trei dintr ai noștri. Oberstleutnant Strick, ofițerul de ordonanță, a fost unul dintre ei.
În zorii unei zile, rușii agită un steag alb. Un sergent conduce un om în feldgrau până în „țara nimănui", și l lasă acolo. E un ofițer german.
Un grup îl aduce înapoi. E Oberstleutnant Strick, și s au purtat cu el îngrozitor. În locul unde ar trebui să i fie ochii sunt două răni umflate și supuroase.
Strick încearcă să i vorbească, dar nu reușește să scoată decât niște gâlgâituri fără noimă. Gura, din care i a fost smulsă limba, îi e o gaură însângerată.
— Mon Dieu, mon Dieu! murmură Legionarul, și părăsește adăpostul.
— Înțelegi ce vorbesc? întreabă Oberst Hinka, apăsându și mâna pe umărul lui Strik. Trebuie să ți pun câteva întrebări. Dă din cap în semn de „da'" sau „nu". Ceilalți doi mai sunt în viață?
Strick face semn că „nu".
— Au fost și ei torturați?
Mâna lui Hinka se crispează pe tocul pistolului. Fața îi e precum granitul.
Strick face „da".
— Rușii v au torturat?
Strik face „nu".
— A fost un comisar?
Strick încuviințează obosit, se clatină și dacă nu l ar fi înhățat adjutantul ar fi căzut de pe scaun.
Ofițerul medic îi administrează o injecție, iar ceva mai târziu, Oberst Hinka poate continua cu întrebările,
— Comisarul vorbea nemțește?
Strick face „da".
— Ai avut impresia că era german?
„Da".
— Ai auzit rostindu se numele său?
Hinka se oprește brusc, dându și seama că a pus o întrebare la care nu poate primi răspuns. Oberleutnant Strick nu poate scrie. Oasele ambelor mâini i au fost fărâmate.
Doctorul Repp oprește interogatoriul și dă ordin ca Oberleutnantul să fie dus înapoi pentru tratament de urgență. La scurt timp după internare, se sinucide în spital, cu un cuțit uitat de infirmieră pe noptiera lui. Își taie venele și patul e înecat de sânge înainte ca vreun doctor să ajungă la el.
— O să punem mâna pe porcul ăla de comisar, de ar fi să se ascundă și n Kremlin, spune Oberst Hinka, pe un ton dur. Acum avem nevoie de prizonieri ca să aflăm cine e.
Două ore mai târziu, o patrulă de luptă aduce'un bătrân căpitan rus.
Ofițerul de contrainformații al diviziei, care vorbește curent limba rusă, vine personal să l interogheze pe căpitan. La început, rusul tace cu încăpățânare, dar, când vede fețele severe din jurul său și când ofițerul de contrainformații amenință că l va da pe mâna lor, devine ceva mai dispus să coopereze.
— Voienkomul diviziei 89 e responsabil pentru tortura aceea, explică rusul, cu gesturi nervoase.
— Cum îl cheamă? întreabă CI stul. Bănuim c ar fi german.
— E un fost ofițer care a venit în Rusia cu o misiune militară, spune căpitanul. Ne a fost trimis de scurtă vreme pentru a spori disciplina. A început prin a executa doi comandanți de regiment și a aduce o mulțime de alte grade în fața Curții Marțiale.
— Cum îl cheamă? întreabă ofițerul interogator.
— Îl cheamă Josef Geis, dar mi și mai zice așa, adaugă căpitanul, cu un zâmbet. Acum e Voienkom Josef Oltin. A dat ordin precis ca toți ofițerii germani capturați de către divizia noastră să fie împușcați de îndată ce au fost interogați.
— Unde se află acum?
— Stă ascuns într un loc sigur, răspunde ofițerul, ridicând din umeri. Tocmai la Berzina, în Obzani, într un castel, împreună cu corpul său special de ofițeri.
— Mulțumesc, asta i tot, spune interogatorul său, închizându și dosarul.
— Vă gândiți să mergeți după el? întreabă căpitanul uluit, golind paharul de vodcă pe care i l împinge ofițerul de contrainformații.
— Nu ne gândim. O vom face!
— Lăsați o baltă, spune căpitanul, cu un râs scurt. Drăguțul de comisar e foarte bine păzit. După câțiva kilometri, comandoul vostru va da peste unitățile de gardă, și în caz c ar trece de ele, ceea ce nu i cu putință, n o să se mai poată întoarce niciodată. Aveți de străbătut o distanță de peste o sută treizeci de kilometri, și dacă n o apucați pe șosea, va trebui s o luați prin porțiuni îngrozitoare de teren mlăștinos și prin păduri nepătrunse, care pot fi luate cu asalt doar cu echipament special.
— O să ne ajuți? întreabă ofițerul de contrainformații. N o să ți pară rău! (Îi oferă căpitanului o țigară și i o aprinde.) De îndată ce comandoul nostru îl culege pe Herr Oltin, te vei putea întoarce la unitatea ta.
— Cum îmi garantați treaba asta? întreabă căpitanul, bănuitor.
— Ai cuvântul meu de ofițer!
Căpitanul pare că ar cântări oferta în minte. Continuă să și fumeze țigara în tăcere. O strivește în scrumieră. Ordonanța aduce cafea și coniac.
— O să vă ajut să puneți mâna pe ticălos, spune căpitanul dintr o dată. Unul dintre ofițerii pe care i a executat a fost prietenul meu cel mai bun.
Trasează drumul pe hartă și i previne de primejdiile mlaștinilor Jasiolda.
— Trebuie să le ocoliți, chiar dacă asta presupune o abatere de șaizeci de kilometri. Trebuie s o luați prin Grolov, pe urmă în direcția Ufda. E absolut necesar să aveți cu voi o barcă pneumatică. Dacă nu, n o să fiți în stare să treceți peste Sna, ca să nu mai vorbesc de Sluci, unde va trebui să ascundeți barca. Din fericire, o barcă pneumatică plină cu aer e ușor de ascuns, adaugă el cu un gest al mâinii,
— Și cu celelalte râuri cum rămâne? întreabă CI stul. Sunt destul de adânci și curentul e puternic.
Căpitanul se apleacă din nou asupra hărții și încercuiește câteva poziții.
— Pe aici sunt cazemate. Sunt păzite, dar nu cine știe ce. În general, e o singură santinelă. Comandoul vostru trebuie să poarte uniforme rusești și să aibă arme și echipament rusesc. Nu vă sfătuiesc să trimiteți un comando mai mare de o grupă. Drumul de întoarcere va fi cel mai anevoios. De îndată ce Voienkomul va fi luat, întreaga zonă va fi în fierbere.
Stăm în tranșee, gata de a ne mistui afară în „țara nimănui". Căpitanul rus, împreună cu ofițerul de contrainformații ne verifică echipamentul. Arată spre bidonul franțuzesc pe care Porta îl cară la brâu.
— Aruncă asta! E nebunie curată!
— O să crăp de sete, protestează Porta, supărat. În chestiunile alea mititele rusești nu încape destul nici pentru o vrabie!
În ciuda mârâiturilor sale, bidonul franțuzesc e înlocuit cu unul rusesc, regulamentar.
Artileria noastră ciocănește liniile rusești, pentru a le da de lucru. Geniștii ne călăuzesc prin câmpurile de mine. Ca fulgerul, ne năpustim în tranșeele inamice și lichidăm cât ai bate din palme cele câteva santinele care se adăpostesc în dosul peretelui tranșeei.
Porta are greutăți în a l stăpâni pe Rasputin. Ursul adulmecă ruși și mahorcă și nu pricepe de ce nu i omorâm, ca de obicei.
Focul artileriei ține pasul cu înaintarea noastră. Ne cade în față, curățind o cărare pe care o putem urma.
Parcurgem primii douăzeci de kilometri într o viteză nebunească. Barca din cauciuc împăturită e grea și incomodă la cărat, așa că o ducem cu schimbul.
Bătrânul ne îngăduie să facem doar popasuri scurte. Trebuie să trecem dincolo de Sna înainte de ivirea zorilor.
Plămânii mei pompează și aspiră. Simt junghiul vechii mele răni. Singurul dintre noi care nu se sinchisește de ritmul în care mergem e ursul. Are timp pentru ghidușii, se suie n copaci și cade din ei, se rostogolește ca o minge și și mușcă propria coadă.
Trecem rapid râul Sna și ne afundăm în pădurea de la răsărit de Lucitzac. Deodată, Rasputin se oprește și adulmecă aerul. Mormăie și pășește atent înainte.
— Păgânii! Sunt pe aproape! ne previne Porta, în șoaptă.
Îl urmăm cu grijă pe urs, dar fără a vedea sau auzi vreun semn din partea inamicului.
Cu un mormăit, Rasputin dispare în pădure, ca și cum i ar fi diavolul pe urme.
Printre copaci se zărește ceva întunecat.
— Un lup sau un câine, e de părere Porta.
— Ce prostie! boscorodește Bătrânul. N avem timp de pierdut cu ursul ăla tâmpit care fuge după câini! Nu mai treci o dată de vârsta la care să ții animale de suflet, înapoiatule? Pisici, câini, porci, și acum un urs! Ce o să urmeze? Nu m ar mira să vii cu un elefant.
— În timpurile vechi, se obișnuia să meargă și elefanții la război, așa că n ar trebui să te plângi de vreunul dintre ei, râde Porta. Ãia care aveau elefanții cei mai mulți și cei mai mari câștigau războiul.
— Ce dracu făceau cu dihăniile? întreabă Micuțul, surprins. Le haleau?
— Erau ca un fel de tancuri, explică Heide, și intră într o descriere lungă și complicată a folosințelor elefanților de luptă.
— Trebuie să fi fost ceva nostim să auzi o turmă de matahale cum se apropie în galop, e de părere Micuțul. Că veni vorba, de unde știi toate astea?
— Le am citit, răspunde Heide, important.
— În „Völkischer Beobachter", presupun! îl ironizează Micuțul. Dacă de acolo le știi, uită totul. Nu poți crede un cuvânt din ce scriu ăia.
Dintre copaci se aud țipete și mormăituri. Crengile trosnesc cu zgomot.
— Ce dracu e aia? spune Bătrânul, contrariat.
Rasputin a omorât un sergent rus de la transmisiuni. Prin tufișuri, până la el e numai carne însângerată.
— Mă întreb, face Bătrânul gânditor, dacă transmisionistul ăsta a dat, din întâmplare, nas în nas cu ursul sau dacă ne a ținut sub observație tot timpul, semnalizând pozițiile noastre.
— Cu neputință, răspunde Porta. Dac ar fi fost prin preajmă, Rasputin ne ar fi prevenit. Mirosul unui păgân îi întoarce stomacul pe dos de la distanță.
— Mă rog, vom afla destul de curând, presupun, mormăie Bătrânul, pesimist, aprinzându și pipa cu căpăcel din argint.
Ajungem la Sluci după amiaza târziu, dar așteptăm până la miezul nopții ca să l traversăm. Dosim barca pneumatică pe malul celălalt și ne ascundem în lăstăriș, care pe aici e foarte des. Ne învelim în sacii noștri de dormit și cădem imediat în nesimțire.
De îndată ce răsare soarele, continuăm să ne deplasăm câte unul în șir. Descriem un cerc larg în jurul localității Novojeinia și ieșim într o câmpie întinsă, unde iarba are înălțimea unui stat de om. La mică distanță, trece pe lângă noi o companie rusească. Ne fac semne amicale și noi le răspundem voioși. Un ofițer călare ne studiază prin binoclu.
Rasputin slobozește un mormăit amenințător.
— Pentru numele lui Dumnezeu, ține bine ursul ăla nenorocit! spune Bătrânul, nervos.
O luăm din nou prin pădure. Tocmai trecusem de creasta unui deal, când, deodată, ursul se lungește pe burtă, arătându și colții albi și strălucitori.
— Ce dracu s a ntâmplat cu rahatul ăsta mare? șoptește Gregor agitat.
Scot o grenadă din cizmă și apuc cuiul de siguranță.
— Ai grijă ce faci cu pocnitoarea aia, mă previne Barcelona.
Rasputin pășește încet și legănat înainte, urmat îndeaproape de Porta, dar refuză brusc să meargă mai departe. Mormăind încetișor, privește în sus, prin coroana bogată a unui arbore cât toate zilele.
— Ai dracului vecini! șoptește Porta.
Trei ruși stau cocoțați în copac în tovărășia unei mitraliere grele. A fost construit acolo și camuflat de minune un adăpost clasa ntâi. Mulțumită ursului, i am văzut noi pe ei mai întâi.
— Dă i jos de acolo, îi șoptește Bătrânul lui Porta, dar fără zarvă.
Porta se ridică și pășește voios pe cărarea îngustă. Micuțul îl ține pe urs, care protestează, mormăind, văzând că Porta îl părăsește.
— Salut, tavarișci! țipă Porta, împingându și pe ceafă boneta verde, în stilul gradelor inferioare din NKVD.
— Cine ești? vine o voce pițigăiată din copac. Parola!
— Job tvoie mati! răspunde Porta, ațintindu și ghiduș Kalașnikovul asupra lor. Bagă ți parola unde știi, maimuță galbenă! Vezi ce i asta? Își arată cu degetul boneta verde de pe ceafă.
O față lătăreață de mongol apare dintre frunze.
— Bagăți o tu, țărănoi moscovit, țipă mongolul. Du te acasă și nvață ruseasca aia sănătoasă din Chita, ca să nțeleagă și rușii buni ce bălmăjești tu acolo!
— Ia vino ncoace, bă ciocănitoare, urlă Porta, ecoul vocii lui răsfrângându se prin pădure. O să ți trag ficatul prin amigdale, otreapă!
— Ce vrei? strigă un sergent, arătându și fața alături de cea a mongolului.
— Veniți încoa'! răspunde Porta, cu un aer autoritar. Am pentru voi un mesaj important.
— Și nu poți să vorbești? întreabă sergentul arogant.
— Idi siuda ! urlă Porta, răgușit, pe un ton autoritar. Davai, davai! Sampölitul vrea să vă comunice ceva.
— Ce are să mi spună?
— De unde dracu să știu eu, diadia? Tot ce mi a zis a fost: „Caporal Joseph, mișcă ți fundul într acolo și spune le celor trei duraki din pom că i vreau aici la mine". Cred c o s aveți parte de tratament special, râde, Porta, zgomotos. Ați început să credeți în Dumnezeu?
— Ești singur? vine din copac un glas îndoielnic.
— Didia, diadia, te ai lovit la cap în timp ce te suiai în pom? Mai vezi tu pe careva pe lângă mine? Așa, și acum nu mai am vreme de pierdut stând de vorbă cu niște îngrămădiți. O să mă duc înapoi la Sampolit și o să i spun că refuzați să i urmați ordinul. Dasvidania, micuților duraki!
— Ușurel, tovarășe, strigă sergentul neliniștit, începând să coboare din copac, urmat îndeaproape de către ceilalți doi.
De abia pune piciorul pe pământ, că ursul îl și înșfacă și l omoară dintr o mușcătură. Îngrozit, mongolul își pierde echilibrul și cade din copac. Al treilea soldat reușește să și scoată pistolul Tokarev, dar Legionarul, mai iute, sloboade din automatul său două împușcături bine plasate.
Mongolul și a frânt șira spinării și sângele îi curge încetișor pe la colțurile gurii. Nu mai are ce căuta pe lumea asta.
— Mergem să i facem o vizită unui anume Herr Oltin, explică Porta, cu gesturi largi. Avem o invitație pentru el. Ne poți spune care i drumul cel mai scurt?
Mongolul scuipă sânge.
— De Voienkom vorbiți? întreabă el, fără vlagă.
— Isteț băiat! Zece din zece, zâmbește Porta. Ãsta i exact gospodinul pe care l căutăm.
— Cum intrați în Olzani, e a treia casă din capătul străzii late. O casă roșie, cu ferestre albastre.
Mongolul tușește și un șuvoi de sânge îi țâșnește din gură.
— Ghermanski? mai întreabă el, sfârșit.
— Cred că ești vreun mag, râde Porta.
Corpul mongolului zvâcnește într un ultim spasm și moare.
— Trebuie să fie o surpriză a naibii de mare pentru un individ să fie halit de un urs în mijlocul unui război, face Micuțul, cercetând cadavrele cu țeava automatului.
— Se petrec atâtea lucruri ciudate în război, proclamă solemn Porta. Când zici că savurezi și tu viața din plin, te trezești mort.
— Nu mi place ideea aia cu comisarul într o casă roșie, spune Bătrânul, dus pe gânduri.
— Și de ce nu, mă rog? întreabă Porta. Dacă un comisar sovietic nu e de aflat într o casă roșie, atunci cine dracu' să fie?
— Nu asta vreau să spun, dobitocule, se rățoiește Bătrânul, enervat. Căpitanul spunea că trăiește într un castel alb, și acum aflăm că și duce zilele într o casă roșie. Dacă ai la dispoziție un castel, e puțin probabil să te muți într o casă, oricât ar fi ea de roșie.
— Habar n ai de politică, strigă Porta, scuturându și de praf boneta de NKVD ist. Un comisar comunist care se respectă cât de cât nu se poate bese toată ziua într un prăpădit de castel alb, când știe că l așteaptă, la doi pași, o frumoasă cocioabă proletară, roșie.
Pe un pod îngust stau două santinele, rezemate de balustrada din lemn, pe jumătate putrezită. Scuipă în apă cu schimbul, din pură plictiseală. Sunt atât de neglijenți încât până și armele și le au lăsat rezemate de un stâlp. Nici nu visează că pe aici s ar putea întâmpla ceva neprevăzut. Totul în jur respiră liniște și pace. Singurele care fac gălăgie sunt broaștele.
— Sașa, m am hotărât s o violez la noapte pe Tania, spune unul dintre ei. Îți spun eu mâine cum a fost.
— O să te coste viața, murmură celălalt.
Nu mai apucă să continuie, căci i se taie beregata. Tovarășul său suferă aceeași soartă. Nici unul dintre ei nu i au văzut sau auzit pe Barcelona și pe Legionar îndărătul lor.
— Vino, moarte, vino..., psalmodiază, trist, Legionarul. Așa pățesc soldații vremelnici care nu și dau seama că fiecare clipă a vieții de soldat e primejdioasă.
— Au avut parte de o moarte ușoară și rapidă, e de părere Barcelona. Nici măcar n au apucat să se sperie.
Cu ochii în patru, ne deplasăm prin Olzani și dăm în curând peste casa roșie în care ar trebui să locuiască Voienkomul. Nu e decât un singur om de strajă. Un caporal din Vânători, care șade pe un bolovan la colțul casei, tăind felii dintr o bucată de carne de porc afumată. Se întinde leneș și cască zgomotos. Căscatul e întrerupt subit de lațul de oțel al Legionarului.
Porta și Micuțul se strecoară până la geam și trag cu ochiul printr o gaură din materialul de camuflaj. Zăresc o cameră joasă. Un om doarme întins pe o bancă de lemn. Comisarul. Pardesiul și chipiul aruncate pe masă sunt inconfundabile.
— Uite l pe nemernicul de fost german cum stă tolănit acolo și trage la aghioase în uniforma lui Ivan! șoptește Micuțul furios, scuipând pe geam.
— O să l înșfăcăm la fel de ușor cum înșfacă diavolul păsărica unei călugărițe, spune Porta, hotărât, scoțându și greul Tokarev din tocul său galben.
— Să n o stâlciți tocmai acum! previne Bătrânul. N are voie să scoată un sunet.
— Așază te numai aici și apucă te liniștit să croșetezi, îl calmează Micuțul. O ciocănitură ușurică între ochi cu șmecheria asta rusească, și va uita că a știut să ciripească vreodată.
— Doamne, ia o mai domol, omule! șuieră Bătrânul. Aruncă i o pătură în cap, dar nu l lăsa în nesimțire, că va trebui să l cărăm!
— O să ne purtăm cu el întocmai cum se poartă negustorii albi de sclavi din Hong Kong cu o fecioară pe care urmează s o livreze, spune Porta, rânjind.
— De ce nu i facem de petrecanie? e de părere Micuțul. De ce să trecem prin toate belelele astea din cauza unui călău nenorocit care s a dat cu păgânii? Oricum, or să l curețe când ajungem cu el acasă. Hai mai bine să l tăiem în bucățele și să le agățăm de pereți. Mădularul lui cred c ar sta bine în vaza aia cu papagali pictați pe ea. Pun pariu că n au mai văzut așa floare!
— O să ajungi în fața Curții Marțiale dacă i se întâmplă ceva, amenință furios Bătrânul. Excursia asta s a aranjat ca să l aducem înapoi viu pe ticălos. Ordinu i ordin. Ai priceput?
— N am putea să i scărpinăm măcar puțin boașele cu cuțitele noastre nemțești marca Solingen? întreabă Micuțul, dezamăgit.
— Fă cum ți am spus! încheie discuția Bătrânul.
— De ce nu i trimitem o invitație scrisă, cu svastici și păsări și tot ce i trebuie? sugerează Porta.
— O să se șteargă la fund cu ea, trage Micuțul concluzia.
— Puneți mâna pe el, șuieră Bătrânul. Îl puteți dezbrăca și aduce în pielea goală dacă vreți, dar fără o zgârietură pe el, s a nțeles?
— Haidem, face Porta, gata cu instrucțiunile! începutul unei petreceri e întotdeauna cel mai anevoios.
În chenarul ușii, Micuțul întoarce capul și l privește pe Bătrân.
— N o să fie vina noastră dacă l umflă un atac de inimă și dă ortu' popii de bucurie la vederea concetățenilor săi.
Gregor are necazuri mari încercând să stăpânească ursul. Devine mereu agitat când nu l mai vede pe Porta.
Pătrund tăcuți, ca niște umbre, în camera joasă. O sticlă de vodcă pe jumătate plină se agață de privirea Micuțului. O golește din mers, din două înghițituri lungi.
— Fundul sus, tovarăși, șoptește el, punând cu grijă sticla la loc.
În timp ce Porta se apleacă deasupra omului adormit, acesta deschide ochii și sloboade un țipăt gâtuit. Instinctele l au prevenit de primejdie.
Micuțul se aruncă peste el și i îndeasă în gură boneta verde de comisar. Într o clipă, l au legat fedeleș.
— Fără prostii, amice, îl previne Porta, sau s a zis cu boașele tale, și tu știi bine cât de puțin valorează un bărbat despărțit de boașele sale.
— Salut, tavarișci, îl salută Micuțul. Pleci într o călătorie, băiețaș, acasă la Mafia lui Adolf! E cineva pe acolo care vrea să stea nițel de vorbă cu tine.
Părăsesc orașul în pas alergător. Micuțul reușește să ia cu el și un borcan imens, plin cu gogonele.
Când pătrund adânc în pădure, se opresc și i scot boneta din gură comisarului.
— Tu ești Comisarul de război Oltin? întreabă Bătrânul, în germană.
— Niet, nietr nix paniemaiu! izbucnește prizonierul, îngrozit.
— Lasă vrăjeala, fiule, spune Porta, apucându l de reverul vestonului. Dacă tovarășul nostru Feldwebel spune că tu ești Oltin, atunci chiar Oltin și ești! Ne crezi cumva tâmpiți?
— Ia trageti i pielea peste urechi, propune Micuțul. O să l facă să judece mai bine.
— Nix Oltin, se precipită prizonierul, cu încăpățânare.
— Atunci cine dracu ești? urlă Bătrânul, furios.
— Politkom Alexei Victorovici Siuzov. Nix Voienkom Josef Olțin!
— Mărturisește, care era numele maică tii? răcnește Porta.
— Anna Gheorghievna Polivanov!
— Ce dracu avem noi de a face cu târfa de mă sa? Hai să i tăiem burta și să i dăm lui Rasputin ce are n ea. Tot nu și a luat el micul dejun.
— Să nu mi spuneți că l ați înhățat pe altul, strigă Bătrânul, disperat, apucându se cu mâinile de cap.
— Bien sur que si, mon sergent , se sufocă de râs micul Legionar.
— Avortonul ăsta sovietic scârbos ar fi putut măcar să se prezinte, face acru Micuțul. Tot soldatul știe că asta are de făcut atunci când vin străini să l inspecteze.
— Ia ascultă, spune Bătrânu, așezându se resemnat lângă prizonierul îngrozit. Va să zică nu ești tu Voienkom Oltin?
— Niet, niet, latră prizonierul, niet Hromoi .
— Sus cu tine, bășină comunistă, îi poruncește Porta, și vai de tine dacă șchiopătezi.
Prizonierul aleargă încolo și ncoace pe cărare, fără urmă de șchiopătat. Dar Porta îl pune să meargă în pas de defilare, să danseze cu Tango pe post de parteneră, să facă genoflexiuni și să Stea într un picior făcând piruete.
— Niet Hromoi, exclamă prizonierul printre încercări. Eu Politikom neînsemnat! Voienkom Oltin, el mare porc!
— Spune adevărul, face Porta, ridicând din umeri și desfăcându și brațele. Îmi pare sincer rău, Bătrânule, dar am pus mâna pe o bucată de rahat sovietic nepotrivită. Ãsta confirmă ce se spune despre ei. Rușii sunt cu toții dansatori până la unul.
— Hai mai bine să i aranjăm genunchiul, ca să fie șchiop, propune Micuțul, pe urmă l ducem acasă și jurăm că el e gunoiul cu pricina, numai că minte. Gestapoul îl va face el să mărturisească, în cele din urmă, că i Hromoi. Le au venit ei de hac unor indivizi mai dați dracului decât ăsta.
— Prostii, spumegă Bătrânul. Ce belea pe capul nostru!
— Atunci hai înapoi, în oraș, să i întrebăm pe unde se nvârte domnul Oltin cel mare și rău, rânjește Porta.
— Putem spune că suntem niște tovarăși de ai lui care au venit la oraș să l caute, e de părere Micuțul.
— Pe voi doi, rahaților, să vă ia dracu! îi ocărăște Bătrânul. De ce trebuie să comand tocmai eu cel mai nenorocit pluton din toată Armata?
— Nu te poți plânge c ai dus o prea greu cu noi, spune Micuțul. Dacă ți ar da alții, în curând ne ai duce dorul. Nu sunt multe plutoane ca al nostru.
— Ascultă aici, tovarișci, face Porta, bătându l pe Politkom pe obraz, te ai vârât într o eroare regretabilă.
— În două, intervine Tango: prima lui greșeală e că s a născut în țara lui Stalin.
— Da, zâmbește Porta, dar asta i ultima pentru el. Va trebui să te stoarcem, tovarășe, că dacă nu, o să mi i ridici în cap pe toți amicii tăi comuniști. Înțelegi, ne suntem nouă înșine datori să nu ți dăm drumul!
— Dau la voi cuvânt de onoare, nu spun nimic, strigă prizonierul, cu disperare.
— Nu i așa că i simpatic? face Bivolul. Scoateți vă săbiile, băieți!
Bătrânul se așază pe un bolovan și dă vertiginos din cap. Încearcă să judece situația.
— N avem încotro, spune el, în cele din urmă. Blestematul ăsta de Comisar de război trebuie să se întoarcă împreună cu noi. (Îi aruncă o privire lui Julius Heide.) Trebuie să afli de la el pe unde se ascunde colegul lui mai mare. Îl vom înhăța la noapte.
— Crezi că e prin preajmă vreun hotel în care să ne odihnim nițel și să luăm o gustărică, în timp ce așteptăm să ne prindă noaptea? întreabă Micuțul.
— Mă tem că nu, spune Porta. În zona asta nu s hoteluri bune. Bucătarii au intrat cu toții în Armată.
— Încetați cu prostiile astea copilărești, strigă Bătrânul, oțărât. E greu de crezut că sunteți oameni în toată firea, și soldați pe deasupra!
— Trebuie să fii om în toată firea ca să fii soldat? întreabă Micuțul. Majoritatea celor pe care i am întâlnit nu par să aibă mai mult de doișpe anișori.
— Þine ți gura, bămbălăule! îl repede Bătrânul. Am ajuns într o situație periculoasă.
— Atunci nu contați pe mine, strigă Porta, îndepărtându se pe cărare, dansând și cântând Heimat; deine Sterne...
— Și cu prizonierul cum rămâne? întreabă Barcelona, practic.
— Îl lichidăm îndată ce vom obține informațiile de care avem nevoie, spune Heide, glacial.
— Poate l împuști tu? întreabă, sarcastic, Bătrânul.
— De ce nu? răspunde Heide, sângeros, scoțându și Tokarevul. Ordinele Führerului din august 1941 spun că toți comisarii și jidanii vor fi împușcați în ceafă.
— Prăpăditul de el, tremură de groază ca o piftie, spune Porta, bătându l pe prizonier prietenește pe umăr. Nu i mai rău decât oricare altul, chiar dacă stă sub o bonetă verde. E doar șmecher, asta i tot, și a descoperit că e mai bine să fii comisar!
Întregul pluton privește spre prizonier, care, de frică, s a făcut alb ca varul. E conștient că nu i putem da drumul și știe, de asemenea, ce avem de gând cu colegul său. Se apucă febril să ne povestească despre Voienkom, pe care îl zugrăvește în culori cât mai sumbre, încercând să ne înmoaie.
— Comunistul și toți jidanii sunt ciumați, țipă el, aruncând cu convingere înainte brațul drept.
— Doar nu vorbești serios, râde Porta, din inimă. Gândește te la toate putorile alea de evreicuțe care sunt pe lume. Ia să am eu vreo duzină dintre ele aici și acum, să vezi ce s ar întâmpla.
— E limpede. Ãsta i anticomunist convins și a fost toată viața prietenul, prin corespondență, al lui Adolf al nostru, rânjește Bivolul.
— E o cârpă de trădător al Vaterlandului, urlă Micuțul, cu dispreț. E dezgustător să l auzi pe un veritabil idealist cinstit ca el, care i și Politkom pe deasupra, spurcându l dintr o dată pe bunul unchi Iosif!
Micuțul își adună tot pretinsul dispreț într o flegmă enormă.
— Hai să l atârnăm de picioare, ca să i vină mintea la cap, propune Tango.
— Legați l de un pom, poruncește Bătrânul, în felul ăsta îi rămâne măcar șansa de a fi găsit. Dacă nu dă nimeni de el, ghinionul lui.
Legionarul și Barcelona îl leagă pe nefericit de un copac. Micuțul spune că l ar fi putut lega de un mușuroi de furnici și astfel ar fi avut măcar nițică tovărășie în caz că n ar fi fost găsit.
— Să trimit un mesaj la regiment? întreabă Heide, cu emițătorul pregătit pe ultrascurte.
Bătrânul cântărește situația.
— E cam riscant. Ar putea intra vreunul pe frecvența noastră.
— Exclus, spune Heide, ridicând antena. O să l trimit scurt și rapid. La capătul celălalt e Oberfunkmeister Müller, și nimeni nu transmite prea repede pentru el.
Bătrânul dă aprobator din cap.
Frecvențele pe unde scurte sunt încărcate și foarte animate. Se distinge, în mod special, o stație foarte puternică a Armatei Roșii.
— O poți lăsa baltă, oftează Bătrânul, când aude forfota și pocniturile haotice din aparat. N o să reușești niciodată să dai de ai noștri.
— Lasă asta în seama transmisioniștilor, i o întoarse Heide, acru, mergând până la marginea scalei.
Heide e unul dintre cei mai buni transmisioniști din Armată.
Deodată, apare semnalul nostru de identificare. Puternica stație rusească intervine mereu, cerându ne agasant să ne menționăm poziția.
— Job tvoie mati, măi rahat „roșu", transmite furios Heide înapoi în morse.
Brusc, se aude semnalul de identificare, puternic și răspicat.
— P4 F6A R. KARLA 4 intră pe recepție!
— WERNER, repetă Heide de cinci ori, cu pauze scurte, și pe urmă transmite raportul cu o viteză demonică de 90.
Oberfunkmeister Müller e la fel de rapid. Numai elita transmisioniștilor poate descifra un mesaj transmis cu o asemenea viteză.
Gregor, care e asistent transmisionist, pierde foarte curând firul transmisiunii și nu l mai poate prinde. Resemnat, dă deoparte carnetul său de mesaje.
Heide închide stația și îi înmânează Bătrânului mesajul transcris limpede:
CONTINUAÞI ACÞIUNEA. CULEGEÞI CÂND E COPT. RAPORTAÞI LA TIMPUL STABILIT. TERMINAT.
— E de necrezut cum de a putut concepe Untermenschul un asemenea emițător, spune Heide, cu admirație, mângâind cu gingășie micul aparat. Stațiile astea micuțe rusești sunt nemaipomenit de bune.
— Da, nu există margini pentru ceea ce poate face Untermenschul atunci când încearcă, afirmă Micuțul, dezmierdându și Kalașnikovul și dând aprobator din cap. Cine altul mai are o balalaică ca asta, gata să se pună pe cântat la cel mai mic semn?
Stăm tolăniți în pădure și moțăim toată ziua. Prizonierul ne a spus că Oltin părăsește, în fiecare noapte, popota extrem de cherchelit. Clubul se află într un castel situat la mică distanță de oraș. Ne a desenat și o hartă și ne a dat toate amănuntele. Pur și simplu, nu putem da greș.
Târziu după amiază, Bătrânul și Barcelona merg să i dea de mâncare prizonierului și l găsesc atârnând în frânghii, strangulat.
Bătrânul turbează și amenință că ne va împușca pe toți.
— Vreau să știu cine i ucigașul, dar imediat, urlă el. M am săturat. Nu mai suport ce se ntâmplă.
— Ucigași? răspunde Porta, numai zâmbet. Ai de gând să ne insulți?
— Te am putea mazili pentru asemenea vorbe, se rățoiește și Micuțul.
— Am spus, ucigași! țipă Bătrânul, înfuriat. Ah, ce grămadă nenorocită de ornamente sunteți pentru Noua Germanie! Să omorâți un biet prizonier lipsit de apărare, nemernici lași ce sunteți! Dar o să dibui eu gunoaiele care au făcut o. Doar trei dintre voi folosesc lațul de oțel.
— He, he! N oi fi vreun copoi? strigă Micuțul, cu admirație. Dac aș fi avut atâta n cap, m aș fi băgat la Kripo. Tu ești oricând mai dat dracului decât Frumosul Paul, căruia dacă i cade insigna de partid pe jos are nevoie de un pluton întreg și de Comisia de taxe și impozite ca să i o găsească din nou!
— Viața i urâtă și grea, oftează Porta, abătut. Sărmanul păgân, nu mai e! Se șterge, chipurile, la ochi cu o batistă jegoasă.
— Scârboasă treabă! strigă Bătrânul supărat. Își împinge o bucată mare de tutun de mestecat în falcă și scuipă cu necaz.
— Era un comisar. O unealta a jidănimii internaționale, șuieră Heide, glacial. Merita să fie lichidat!
— Tacă ți gura aia mizerabilă, strigă Bătrânul, roșu la față ca un curcan. De o mie de ori de ar fi dat Führerul tău ordin să fie lichidați toți comisarii, și tot te aș trimite în fața unui Consiliu de război dac aș ști că tu ai făcut o!
— Führerul meu? întreabă Heide, amenințător, cu ochii mijiți. Sper că și Führerul tău, Herr Feldwebel?
Bătrânul îi aruncă o căutătură rea.
— Tu l ai votat la putere. Eu nu!
— Va fi interesant de auzit ce are de spus NSFO referitor la treaba asta, răspunde Heide, și începe să șfichiuie furios cu o nuielușă.
Porta taie felii dintr un codru de pâine rusească. O prăjim la foc mic și o presărăm cu gogonele și cu usturoi. Are un gust minunat.
— Asta a fost arma secretă a Spaniei Roșii pe timpul războiului civil, spune Barcelona, luând o îmbucătură imensă.
— De aia l au și pierdut, râde Porta.
Când plecăm, luna e sus, pe cer. Lumina ei strălucește ca mătasea prin frunziș.
În depărtare, latră un câine și lui Rasputin i se zbârlește blana de pe ceafă. Ca de obicei e în frunte, alături de Porta.
Ciudat, dar nu vedem nici un fel de baricade în jurul orașului. Probabil, nu concep posibilitatea unui atac. Nu întâlnești nici măcar patrule ale poliției. Totul respiră liniște și pace.
Pe o stradă lăturalnică, niște soldați cântă, lângă prietenele lor. Mărșăluim în pas de gâscă și dăm cu ochii de un maior rus. Nu ne e greu să i imităm pe soldații ruși. Regulamentele lor de serviciu și instrucția le imită perfect pe ale noastre. Același pas de gâscă percutant, aceeași mișcare a brațului în sus și de a curmezișul paftalei centironului.
Porta observă două camioane ale personalului, parcate într o curte.
— Ia să rechiziționăm noi căruțele alea, șoptește el, ne vor ajuta s o ștergem mai repede după ce l vom fi cules pe ștrengar.
Micuțul se apropie tiptil și aruncă o privire în curte.
— Sunt numai două muhaiele, pe acolo, pe jumătate adormite. Îi putem aranja un doi.
— E n regulă, încuviințează Bătrânul. Pe ei, dar fără zgomot.
Două secunde mai târziu, cei doi soldați de la Corpul de aprovizionare sunt morți, strangulați. Cadavrele le aruncăm într o fântână. Împingem camioanele afară din curte și le pornim doar când ajung în mijlocul drumului.
Cu o viteză infernală, țâșnim prin străduța îngustă. Nimeni nu ne ia în seamă. Așa conduc rușii. Deodată ne trezim într o cazarmă cât toate zilele. Câteva santinele țipă la noi, în timp ce trecem furtunos înapoi prin porțile deschise.
— Job tvoie mati! le strigă Porta, drept răspuns.
Intrăm într o străduță îngustă și înfundată unde e o pușcărie.
Un NKVD ist ne privește fericit. Crede că aducem prizonieri, dar trebuie să l dezamăgim.
— Care i destinația voastră? întreabă el, acru.
— Voienkom Oltin, răspunde Porta. Ne poți spune cum să ajungem la el, amice?
NKVD istul, cu boneta lui verde, vine direct spre camionul din frunte.
— Al dracului dialect mai vorbiți și voi! De unde sunteți? În orice caz nu din Tiflis.
— Karelia, râde Porta, obraznic. Maică mea a fost o târfă finlandeză, iar babacu' un cerb rus!
— Așa și arăți, amice, râde gardianul NKVD și ne arată drumul spre castel.
— Care naiba era parola pentru noaptea asta? întreabă Porta, încercându și norocul. Noi, puii de târfă din Karelia avem memoria scurtă.
— Tarakan și răspunsul Papoica.
— Așa, asta i, chicotește Porta. Sună bine, așa i? Sunt mulți gândaci de bucătărie pe aici, de vreme ce i folosiți pentru parole?
— Nu, răspunde NKVD istul, și nici petreceri! Ne oferă un pachet de papiroase.
Porta îi întinde bidonul de apă. Trage o dușcă puternică din vodca pe care o conține.
Dăm înapoi din aleea înfundată și, puțin mai târziu, parcăm camioanele la adăpost, sub niște tufe mari de liliac, în parcul din jurul castelului.
Porta își saltă Kalașnicovul pe umăr, își trage casca rusească rotundă din oțel peste ochi și o pornește agale spre un soldat care stă aproape de scările castelului. Heide și Legionarul se strecoară de a lungul zidului, pentru a i cădea în spate santinelei. Toată atenția acestuia e îndreptată spre Porta, care se apropie de el dansând peste spațiul descoperit și cântând încetișor:

Sonțe nisenco
Spiciu do tebe
Vecir blisenco
Leciu do tebe .

Vede pe jos un con de pin, îl driblează ca un fotbalist și îl șutează înspre santinelă, care l oprește isteț și l pasează înapoi. În clipa următoare e mort. Câteva zvâcnituri din mâini și din picioare. Legionarul strânge lațul de oțel ceva mai tare. Cară trupul în tufele de rododendroni, îi golesc buzunarele și iau tot ce le poate fi de folos.
— Idioții, oftează Legionarul. Imediat ce se pomenesc departe de linia frontului, își închipuie că nu mai e nici o primejdie și se plimbă ca orătăniile într o ogradă. C'est la guerre!
Porta îi ia locul santinelei moarte, dar se ține la umbră în caz c ar veni cineva care l cunoaște pe rus.
Un orologiu somnoros sună, din turnul său, ora fixă și cântă o mică melodie.
Dinspre castel vine un grup de ofițeri râzând zgomotos. Unul dintre ei se împiedică și se dă de a berbeleacul pe scări.
— O ho, Nicolaevici, nu poți să iei tu șampania tovarășului Oltin?
Porta își saltă automatul pe umăr și și lipește călcâiele.
Un ofițer gras, cu o blană verde aruncată pe umăr, își pocnește cu degetul vârful bonetei. Un nor de șnaps și de usturoi învăluie ceata care dispare în direcția unei clădiri lungi, cântând împleticit.
— Porci beți, Untermenschen, murmură Heide cu dispreț. E întins sub unul dintre camioane, cu pușca mitralieră pregătită.
Porta culege un măr dintr un pom și mușcă din el zgomotos.
— E nebun, șoptește Bătrânul, face o gălăgie ca un cal care mănâncă o gulie înghețată.
Patru femei în uniforma Armatei Roșii apar chicotind din club. Una dintre ele își ridică poalele fustei și se aude un pleoscăit vesel.
— Maică Precistă din Kazan, Isuse Atotputernic, exclamă Micuțul, în șoaptă. Ca din tun! Ia să le luăm noi și p astea laolaltă cu Hromoiul ăla nenorocit.
Fetele se opresc lângă Porta și dansează în jurul lui, provocator. Îi promit tot felul de bunătăți dacă va trece pe la ele după schimbarea gărzii.
— De n ar încerca, murmură Bătrânul, îngrijorat.
— Doamne, mormăie Micuțul, văzând că una dintre fete își strecoară mâna între picioarele lui Porta și scoate un țipăt de plăcere, astea s curve de calibru mare!
Din club apar câțiva ofițeri și fetele pleacă val vârtej. Au cu ei și un câine. Acesta se oprește, se uită în direcția noastră, adulmecând aerul, și începe să urle.
Rasputin, care șade în cabina unuia dintre camioane, se apucă să sară în sus și n jos. Arcurile scârțâie. Își arată colții la câine, care aleargă spre noi.
O voce tăioasă îl cheamă înapoi.
Unul dintre ofițeri îl privește atent pe Porta, în timp ce trece pe lângă el, și i ordonă să se tundă. Soldații ruși sunt tunși zero.
Ne despiedicăm armele, dar ofițerul pleacă fără alte comentarii.
— La dracu', geme Bătrânul. Nu mai suport situația asta.
— E palpitant, așa i? spune Micuțul, trăgând adânc aer în piept. E grozav să te gândești că stăm tolăniți aici, în chiar mijlocul vizuinei lui Ivan. Destul de aproape ca să l scuipăm între ochi, numai să vrem.
— Ãștia s ar căca cărămizi, dac ar ști că suntem aici, rânjește Gregor, nepăsător.
— Că veni vorba, cât o să mai atârnăm pe aici? întreabă Micuțul, nerăbdător. Dac aș conduce eu plutonul, aș da năvală, aș umfla prada și aș șterge o.
— Da, încearcă numai o atare tâmpenie și o s o ștergi cu o divizie întreagă pe cap, șuieră Bătrânul, îndesând furios tutun în pipa sa cu căpăcel de argint.
Vântul se întețește. Luna intră între nori și bezna e desăvârșită.
— Dumnezeul german e cu noi, șoptește Barcelona, în zeflemea.
— Pe bune că e! Așa scrie și pe paftalele noastre, râde Bivolul.
Un grup de ofițeri zgomotoși coboară, tropăind, pe scări. Un locotenent pipernicit îl muștruluiește pe Porta pentru cizmele murdare și părul lung.'
— Te prezinți la mine dimineața pentru două ore de instrucție de pedeapsă, piuie locotenentul. Cum te cheamă?
— Soldat Serpelin, domnule! răspunse Porta imediat, pocnind din călcâie.
— O să te țin minte, promite locotenentul și pleacă.
— Fii sigur că l vei ține minte, rânjește Gregor, cu convingere.
— Picioarele mele vor să adoarmă, se vaită Barcelona.
— Eu stau întins pe un bolovan, spun eu.
— Dă l la o parte, mă sfătuiește Gregor, căscând din toată inima.
— Sau mișcă te tu, spune Bătrânul, pe un ton iritat.
Mă rostogolesc într o parte de pe bolovanul imens pe care stau și mi cade automatul, care pleacă zornăind, în jos, pe povârniș.
Dintr un copac, o pasăre scoate un țipăt pătrunzător. Ceilalți mă înjură furioși și mă spurcă. Doar Micuțul râde. Nu i pasă ce se ntâmplă atâta vreme cât se ntâmplă ceva. E ca un copil mare, unul care își închipuie că nu i se poate întâmpla nimic rău.
Rasputin e neliniștit. Se lipește de parbriz, care dă să sară din loc. Gregor trebuie să se ducă să l potolească.
Pentru câtva timp e liniște, doar dinspre castel răzbate sunet de melodii și cântece. Un câine urlă prelung și lugubru. O patrulă a gărzii trece pe drum. Auzim comenzi aspre și zornăit de arme.
— Drace, exclamă Barcelona, suntem în rahat până la gât! Porta nu poate ieși din post. Chiar dacă ăștia se șterg la cur cu pietriș și nu cred în Dumnezeu, tot or să descopere, în curând, că nu i unul de al lor!
— O s o șteargă înainte de a ajunge ăia la el. Micuțul e optimist. Nici unul care n are doar rahat între urechi n ar sta să i aștepte pe vecini să le spună că el e din tarlaua ailaltă.
Bătrânul își împinge automatul în față.
— Crezi c ar putea fi schimbul?
— Posibil, dar ar putea fi și o patrulă. O să aflăm.
Porta mărșăluiește încolo și ncoace, călcând cu piciorul întins, în stil rusesc. Cheamă o pisică care tocmai trecea, cu coada în sus, peste spațiul descoperit. Aceasta se apropie încet de el. O ridică și se apucă s o mângâie.
— O să l sugrum pe nemernic dacă va căra înapoi cu el o mâță sovietică, șuieră Bătrânul.
— O să i spălăm creierul ticălosului și o să facem din el un bun nazist, rânjește Micuțul, fericit. Scoatem noi ideologia comunistă din el! Am rezolvat și cazuri mai grave decât un biet țărănoi „roșu". Îl vom face să învețe Mein Kampf pe de rost.
Câteva tancuri pornesc să se încălzească. Aerul vibrează de zgomotul motoarelor grele Otto.
— T 34, spune Heide, cunoscător.
În capătul celălalt al orașului, duduie camioane grele. Se fac auziți pași alergători și răsună comenzi.
Ne ciulim urechile și ascultăm, dar nu poate fi nimic grav de vreme ce în club continuă petrecerea.
Ferestrele sunt larg deschise și luminile inundă terenurile din jurul castelului. Nimănui nu pare să i pese de camuflaj. Probabil că nu mai consideră aviația germană ca fiind periculoasă.
Voci de femei țipă încântate. Deslușim râsete și cântece. Un acordeon lucrează din plin și femeile țipă din nou. Se aude tropăitul dansurilor rusești.
— Acum se dezbracă, face Micuțul, lingându se pofticios pe buze. Nu există nimic mai distractiv ca atunci când o pun cu toții grămadă în mijlocul dușumelei și toate fundurile goale țopăie în sus și n jos, ca un cârd de heringi zbătându se sub soarele de august.
— Porc nerușinat, îl ocărăște Bătrânul. N ai nimic altceva în cap?
— Hai să mergem să aflăm ce se ntâmplă, propune Micuțul. Îmi place să fiu, cum se spune, un voyeur.
— Ar fi haios, râde Bivolul, încântat la acest gând. Pe urmă, când păgânii își vor fi terminat treaba, putem începe noi.
— Am auzit că putorilor rusești le place deasupra bărbatului, mărturisește Micuțul. Dacă ne am vârî nițel ochii acolo, am putea lămuri problema o dată pentru totdeauna.
Ne uităm cu invidie la Porta, care stă tăcut și privește prin fereastra deschisă. Se întoarce, se uită la noi și plescăie din limbă:
— Nu credeți c ar trebui să crestăm nițel javra asta de comisar ruso german când om pune mâna pe el? întreabă Micuțul, nerăbdător.
— Potolește te, îl previne Bătrânul, tăios.
Am senzația că stăm întinși aici de ore în șir; tot corpul mă mănâncă și mă furnică.
Câteva bufnițe fâlfâie din aripi printre copaci. O cucuvea cu coarne țipă sinistru.
Deodată își face apariția, în capul scărilor castelului, o siluetă masivă, înfășurată într o mantie amplă. Bărbatul își trece mâna peste capul cu desăvârșire chel. Soldatul care aleargă în întâmpinare îl salută, oferindu i chipiul și tocul pistolului.
— C'est lui , șoptește Legionarul, răgușit. Fiți gata!

Nach der Tür zur. Hintertreppe,
Auch als Hintertür bekannt,
lebt im Haus ein schwarzer Kater,
der dort seine Wohnstatt fand...

cântă comisarul în gura mare.
— Las' că i arătăm noi motani, murmură Gregor, trăgând dintr un chiștoc stins de țigară.
Comisarul schițează câțiva pași de dans. E beat și face trei pași înainte și doi înapoi, pe urmă izbucnește într un hohot de râs.
Porta răsare din tufișuri, calcă apăsat pe cărarea acoperită cu pietriș și și aruncă prostește casca în aer.
— Ce dracu, băi javră, urlă comisarul uluit, ești beat, nemernicule?
— Job tvoie mati, bătrâne, strigă Porta, râzând prostește.
— Stoi, nenorocitule! zbiară comisarul.
— Job tvoie mati, repetă Porta insulta.
— Stai! rage comisarul turbat și se năpustește pe scări în jos. Stai, fiu al tuturor mongolilor puturoși din stepă. Pentru asta te bag în carceră la Vladimir.
Porta se oprește în fața tufelor de liliac în care stă ascuns plutonul. Comisarul se precipită spre el.
— Hienă calmucă împuțită, ce ți închipui tu?
— Ușurel, bătrâne, ușurel! șuieră Porta, vârându și țeava automatului în stomacul comisarului.
— Ce dra...
Restul se pierde în greaua manta care i este aruncată pe cap. O pereche de mâini strașnice îi strivește aerul din plămâni.
— Acasă la familie te duci, uscătură a pădurii germane! rânjește Micuțul. Acasă în bunul și dragul Vaterland!
Comisarul se zbate și se luptă cu disperare. Gregor și Barcelona îl înșfacă de picioare și l doboară la pământ. Micuțul îl cuprinde într o îmbrățișare zdrobitoare și se trântește greoi asupra lui.
— Bagă de seamă, îl previne Bătrânul. Nu l strânge pe nenorocit până crapă.
Porta își ridică Tokarevul și i prăvale patul în ceafa comisarului.
Cu un geamăt surd, matahala se frânge. Îi legăm rapid mâinile la spate, și i trecem un laț în jurul gâtului, care se va strânge la cea mai neînsemnată mișcare. Comisarul, legat fedeleș, e aruncat într un camion ca un sac de cartofi.
Micuțul se așază peste el. Porta pornește camionul, cu un zgomot care face aerul să vibreze. Un stol de corbi din apropiere e trezit din somn și protestează croncănind.
— Dacă scăpăm cu bine din treaba asta, o să mă duc la Mass în fiecare duminică, de aici încolo, promite solemn Bătrânul, încleștându și mâinile pe automat.
— De data asta e comunistul care ne trebuie, așa i? întreabă neliniștit Micuțul. Sunt destui dintre ei pe aici, ca să te poți înșela.
— Dac o fi. ăla sau nu, e ultimul pe care l mai culeg, afirmă Gregor, cu hotărâre.
— E n regulă, face Bivolul. Șchiopăta ca un țap cu trei picioare. El trebuie să fie Hromoiul cu pricina.
— Va avea o surpriză când va da ochii cu conaționalii săi, râde Barcelona.
— Pe urmă o să i se crape dovlecelul acestui afurisit cu stele pe umăr, spune Micuțul, sec.
— Va fi spânzurat, confirmă Heide, brusc.
— Ar trebui spânzurat de cinci ori, adaugă Gregor.
— Da a a a! și cu corzi de pian, cum fac ăia din Plötzensee, propune Micuțul, radios.
Al doilea camion, cu Legionarul la volan, ne urmează aproape. Porta conduce ca un diavol. Suntem nevoiți să ne agățăm de marginile camionului pentru a nu fi azvârliți afară.
În curând, lăsăm în urmă localitatea Juraciski, după care Porta o cotește de pe șoseaua principală pe un drum lăturalnic, spart și desfundat, fără a reduce însă viteza.
— Va sfărâma osiile, strigă Bătrânul, bubuind în peretele cabinei cu patul automatului. Porta se face că nu l aude și mărește și mai mult viteza.
Rasputin are o labă pe după umerii lui Porta și mormăie drăgăstos, în timp ce l linge pe ceafă. Ursul e fericit să l revadă.
Bătrânul sparge gemulețul din spatele cabinei cu țeava automatului.
— Micșorează viteza, căpiatule, mai că ne omori aici, în spate!
— Și ce dacă? Ce contează că muriți într un fel sau altul? În timp ce vorbește, calcă apăsat pe frână și suntem aruncați cu toții, violent, de peretele cabinei.
Trei indivizi din Poliția militară rusă, fiecare cu automatul în poziție de tragere, au făcut un cordon de a curmezișul drumului și agită în cerc un felinar roșu.
— Treci peste ei, ordonă Bătrânul, tăios.
Porta schimbă viteza și aprinde farurile. Rușii sunt orbiți cu totul.
Greul camion pentru transport de trupe sare înainte.
— Vino, moarte, vino..., fredonează Legionarul.
Cei trei polițiști sunt azvârliți în aer. Unul dintre ei aterizează cu zgomot pe capotă, dar alunecă drept înainte. Simțim hurducăturile pe care le fac cele trei perechi de roți când trec peste el. Ceilalți doi rămân lați în urma noastră.
Cu o viteză amețitoare, Porta gonește pe drumul îngust de pădure și întoarce brusc volanul. Vehiculul semiblindat saltă peste un deal și se avântă deasupra unui pod șubred din lemn, care tremură amenințător. Celălalt camion ne urmează fără șovăire cu aceeași viteză nebunească.
Podul se prăbușește în urma noastră, cu un trosnet răsunător, și dispare în râu.
— Ce ți trebuie pentru a răzbate e câte puțin din tot norocul din lume, rânjește Micuțul, mulțumit.
La scurt timp, ieșim din nou în șoseaua principală și Porta oprește pentru o clipă.
— Unde naiba suntem? întreabă el, privind în jur.
— Bineînțeles c am greșit drumul, răspunde Bătrânul, îmbufnat, cercetând harta. De ce dracu trebuie să conduci atât de repede? Ai luat o spre Racov. Trebuie să ne ntoarcem.
— Să ne ntoarcem? țipă Gregor, îngrozit. Eu, nu!
— Înapoi cu cel puțin douăzeci de kilometri, spune Bătrânul. Trebuie să ajungem la Gavia, dar nu i periculos decât la încrucișarea de drumuri de la Uda. Acolo au un punct special de control, așa a spus căpitanul ăla. Trecem prin el cu viteza maximă! E un punct control obișnuit, fără arme grele. Dacă trag în noi, tragem și noi în ei. (Ne lungim după scândurile remorcii și punem puștile mitralieră în poziție de tragere.) Ceva probleme?
— Vom fi la timp acasă, pentru a ne lua cafeaua? întreabă Porta.
— Gura, i o retează Bătrânul, și se cațără în camion.
La Volozin, Porta întoarce și o ia direct spre Ivje, fără să dăm cu ochii de vreun suflet omenesc.
Se crapă de ziuă când ne apropiem de încrucișarea de drumuri de la Lida.
— O să aibă parte de un cântecel de balalaică de o să le piară piuitul, spune Micuțul, ridicându și Kalașnicovul.
— Nu zi „hop" până n ai sărit șanțul, îl previne Bătrânul.
În timp ce rostește aceste cuvinte, Porta frânează violent, blocând roțile. Þâșnește ca fulgerul din cabină și deschide capota. Pretinde că face reparații.
— Ce i? șoptește Bătrânul.
— Rămâneți înăuntru, ne previne Porta. Jumătate din armata vecinului stă la intersecție și se holbează prin binoclurile ei comuniste. Cu siguranță că i caută pe băieții cei răi care le au șterpelit Hromoiul.
Precaut, Bătrânul își potrivește binoclul îndărătul unuia dintre îngustele orificii de tragere ale camionului.
— Au dat alarma! Nu ncape îndoială. În spatele casei sunt patru tancuri. Acum își rotesc turelele în direcția noastră. Trebuie s o ștergem urgent. Poți să întorci aici?
— Lasă asta n seama mea, îl repede Porta. Þineți vă bine. O să ne mișcăm, și încă repede.
— Unde dracu sunt ceilalți? întreabă Barcelona, privind înapoi spre șosea.
— S au oprit la cotitură, spune Tango. Trebuie că i au văzut pe păgâni înaintea noastră.
— Voi, porci fasciști, nu veți scăpa, mârâie comisarul, care și a recăpătat cunoștința.
— Hromoi, închide gura și vorbește când ești întrebat! spune Micuțul, călcându l greoi pe stomac. Dacă nu, te servim lui Rasputin drept mic dejun.
— N o să țină, îngaimă Barcelona, în timp ce Porta începe să se deplaseze ușor înainte. Dar îndată ce vom încerca să întoarcem,ne vor termina cu tunurile lor de pe tanc.
— Mie nu mi se poate ntâmpla nimic rău, spune Micuțul, sigur pe el. O să mor fericit și fără durere. După mine, pot trage cât poftesc.
— Virează, pentru numele lui Dumnezeu!, șuieră Bătrânul, la capătul răbdării.
— Încă nu, spune Porta. Mai încolo. Atunci o să pot întoarce dintr o mișcare, fără a fi nevoit să dau înapoi.
Micuțul se zgâiește dincolo de marginea camionului.
— Colcăie de bonete verzi. O să ne facă tocană, dacă pun vreodată mâna pe noi!
— O să vă soarbă ochii, promite comisarul, încărcat de ură.
— Mai întâi îți vom tăia noi ție burta de sus până jos, îl asigură Micuțul, ștergându și cuțitul său lung și ascuțit de luptă de buza superioară a prizonierului. Și pe urmă te vom ciopârți nițel și prin alte locuri, ca să aibă amicii tăi de ce râde, iar brațele tale de comunist ți le vom atârna pe după gât.
Un tanc se rostogolește dindărătul unei case și se oprește în mijlocul drumului.
— Dobitocii ăia își închipuie că vrem să trecem printre ei, rânjește Porta. Numai un rus îngrămădit poate gândi astfel.
— O să vă spulbere, râde comisarul, sarcastic.
— Nu mai spune, clămpău comunist! (Micuțul îl înțeapă în piept cu cuțitul.) După ce ne am distrat îndeajuns cu tine, vom face o excursie prin orășelul tău de baștină și vom hali ochii maică tii la micul dejun.
— De tine am să mă ocup personal, promite comisarul, nebun de furie.
— Mănânci rahat, i o întoarce Micuțul. Nu mai ai de trăit decât vreo cinci zile. După aceea te vei legăna de o bucată de frânghie nemțească și ciorile îți vor sta pe umeri jucându se cu tine.
Porta avansează încet în viteza întâi. Eu îmi mușc buzele de încordare și mi lipesc pușca mitralieră de umăr.
— Þineți vă bine! strigă Porta, răsucind volanul. Motorul urlă la turație maximă.
Ne năpustim peste câmp. Camionul se leagănă și e cât pe ce să se răstoarne, dar reușim să ajungem înapoi la șosea.
— Foc, țipă Bătrânul, și toate trei puștile mitralieră scuipă foc în direcția soldaților NKVD iști, uluiți. Câțiva dintre ei se prăbușesc, dar apoi se aude un pocnet scurt îndărătul nostru și un proiectil cade pe șosea chiar în fața noastră.
Un alt tun de pe tanc bubuie și obuzul explodează mai aproape. Pe urmă, dăm colțul. Camionul e pe două roți, gata să se dea peste cap.
La zece kilometri în spate dăm peste celălalt camion. Le facem semne cu mâna, fără a micșora viteza.
Porta se avântă în pădure de a lungul unui drum, care nu i mai lat de doi pași, și se oprește sub niște copaci. În depărtare, deslușim uruitul tancurilor, care, în scurt timp, trec pe lângă noi pe șoseaua care duce la Ozmiana.
— Mai departe, ordonă Bătrânul, făcându i semn și celuilalt camion.
După câțiva kilometri, un urlet adânc ne face să ridicăm privirea. Mai jos, deasupra șoselei, se precipită o Cioară . Þâșnește drept în sus, pe urmă vine: peste noi într un picaj asurzitor. E atât de jos, încât îl vedem limpede pe pilot.
Două bombe cad drept înapoia noastră, dar nu fac decât să arunce în aer o mulțime de bolovani și praf.
— Bășica aia e n legătură directă cu bonetele verzi, strigă Porta. Un roi de tancuri vor încerca în curând să se agațe de fundul nostru.
— Îl aranjez eu, izbucnește Heide, răsucindu și automatul.
— Nici nu l atingi cu puța aia de furnică! face Gregor, cu dispreț. Nu știi că Ciorile s blindate contra focului de automat?
— Untermenschul din carlingă nu e, șuieră Heide, cu răutate.
Cioara vine din nou spre noi, de data asta coborând din direcție opusă.
Heide deschide imediat focul. Gloanțele zăngăne și ricoșează de pe laturile blindate ale Ciorii.
Bombele explodează și înapoia noastră.
Heide trage ca un nebun, dar fără a l lovi pe pilot.
— Încă unul din tembelii ăia care trag în oameni fără să i nimerească, strigă Porta, înfuriat. Genul ăsta de idioți ne aduc pe cap toate necazurile războiului!
Cioara dispare cu un vacarm asurzitor. Nu vedem nici un tanc. Ne continuăm drumul, ținându ne pe lângă liziera pădurii, în cele din urmă, drumul e înghițit de iarba înaltă, dar pământul e atât de solid încât ne putem deplasa în continuare.
Deodată, Cioara planează peste noi cu motoarele oprite, ca o umbră uriașă.
Pilotul ne zărește și începe să arunce bombe. Șrapnelele rup găuri mari în ambele camioane.
Zburăm val vârtej la adăpostul copacilor. Micuțul stă cu pușca mitralieră pregătită, pentru a trage în Cioară când s o întoarce.
— O să i tăiem noi bășitul în scaunul pilotului, șuieră Bătrânul, cu buzele strânse.
— Uite l! strigă Porta, arătând cu degetul.
— L am prins! urlă Micuțul, proptindu și patul armei în umăr.
Cele trei puști mitralieră trag simultan. Un șir lung de dâre de fum îl îngroapă pe pilot, care se prăbușește înainte. Aparatul de zbor se leagănă și și îndreaptă botul în sus. Pilotul e aruncat înapoi.
Încântați, îi urmărim zborul mortal. Nu există un singur soldat în întreaga Armată care să nu urască Ciorile.
Avionul zboară drept în crestele înalte ale copacilor și, câteva secunde mai târziu, liniștea e sfâșiată de o explozie gigantică. Bombe, benzină, tot ce se afla la bordul Ciorii sare în aer într o flacără orbitoare. Un deget de foc galben roșiatic țâșnește pe deasupra pădurii și se transformă într o ciupercă uriașă de fum negru.
— Un comunist mai puțin, spune Heide, strângând piciorușele crăcanului puștii mitralieră.
— Îmbarcarea! ordonă Bătrânul. Să i dăm drumul înainte de a ne lua tancurile urma.
Ceva mai încolo, o cotim în pădure. Iarba ajunge până la mijlocul camioanelor.
— Să sperăm că nu i nici un buștean de a curmezișul drumului, mormăie Porta, neliniștit.
— Dac o fi vreunul, o să facem o tumbă care cu siguranță c ar valora o grămadă de bani la un circ, e de părere Bivolul.
Mergem de a lungul Seciarei, ocolim Selva și dispărem în pădurea Bialovieier. Acum drumul devine imposibil. Crengile și tufișurile se înlănțuiesc, formând tunele lungi. Trecem prin ele, într o semiobscuritate sinistră, în ciuda soarelui arzător de toamnă. Nici măcar lui Rasputin nu i place. Devine greu de stăpânit în clipa în care o turmă de porci mistreți ne taie calea în goană și dispare în pădure.
Micuțul vrea să tragă în ei, dar Bătrânul se opune.
— Prostănacilor, ne bombăne când vede că suntem cu toții de părerea Micuțului. Începeți să trageți, și o să ne trezim cu întreaga Armată Roșie pe cap. Nu uitați că în pădurile astea sunt unități mari de partizani.
Acum ne putem mișca folosind doar viteza întâi. Suntem nevoiți să navigăm încontinuu pe lângă gropi imense și pe povârnișuri abrupte. Motoarele fierb.
Ne oprim o clipă. Din depărtare ajunge la noi urlet de motoare grele. Tancurile ne au luat urma.
— Va să zică, Cioara chiar a fost în legătură cu ticăloșii ăia patru, spune Tango, scărpinându și neliniștit pieptul îngust.
— Ce porcărie, face Micuțul, privind înapoi în direcția uruitului profund.
— Acum v au înhățat, se bucură comisarul, triumfător. Imediat ce o să ieșiți din pădure, v ați ars!
— Gura, trădător împuțit, șuieră Micuțul, împungându l cu cuțitul său de luptă, sau te va păgubi ursul de ficat.
— Taie i urechile, sugerează Porta. Oricum nu ascultă ce i spunem noi, așa că la ce i mai sunt bune?
— O să afli tu îndată, rânjește comisarul, veți vedea ce nseamnă să fiți târâți îndărătul tancurilor alea!
— Bătrânule, dă mi voie să l pun la punct pe căcatul ăsta, strigă Porta, furios.
Bătrânul nu răspunde.
Acum putem, auzi zgomotul tancurilor chiar și prin vacarmul propriilor motoare. Se apropie de noi încontinuu, iar noi suntem ușor de găsit. Urmele late ale cauciucurilor se disting limpede în pământul afânat.
— Nu poți merge mai repede? strigă Bivolul, agitat.
— Bineînțeles, fiule, rânjește Porta, dar o să cazi în cap!
— Cât mai e pân acas'? întreabă Micuțul, nerăbdător.
— Al naibii de mult, răspunde Bătrânul, morocănos.
Porta frânează atât de brusc încât Bătrânul zboară peste prelată. Dacă parbrizul n ar fi coborât, cu siguranță și ar fi rupt gâtul.
Porta a oprit camionul în ultima clipă, exact pe muchia unei prăpăstii. Stăm ca paralizați și privim în hăul care se cască sub noi.
— Până aici, și nici un pas mai departe, oftează Bătrânul, abătut.
Are dreptate. E imposibil de întors camionul și încă și mai imposibil e să ocolești hăul ăsta enorm. Îndărătul nostru se aude din ce în ce mai tare duduitul sinistru al motoarelor. Tancurile se apropie cu fiecare clipă.
— Goliți camioanele! poruncește Bătrânul! Pas alergător, băieți!
Înșfăcăm grenade de mână și muniție și umplem toate încărcătoarele. Din fericire, în camion sunt și două încărcătoare automate de glonț, așa că terminăm treaba repede.
— În pădure, ordonă Bătrânul, și răspândiți vă!
Porta și Tango toarnă benzină peste ambele camioane, aruncă în cabină canistrele goale și se reped la adăpost în lăstăriș exact în clipa în care primul tanc își face apariția la lizieră. E un bătrân Landsverk 30.
— De unde naiba l or fi luat și p ăla? șoptește Bătrânul, cu mirare. Din câte știu, n au avut război cu suedezii de când s au inventat tancurile.
— Nu, dar au avut cu Finlanda, răspunde Heide, care le știe pe toate. Regimentul de dragoni „Nyelanda" le a dat mult de furcă.
Landsverkul trimite o rafală prelungă de mitralieră înspre camioane, crezând că ne am adăpostit de cealaltă parte a râpei. Gloanțele, urmate de o dâră de fum, mușcă din copaci cu un zgomot surd.
Două BA 64 apar la cotitură. Stau strânse unul lângă celălalt, ca dovadă că echipajele lor sunt lipsite de experiență. Ceva mai în spate, vine cel mai periculos dintre ele, un Humber MK—II. Trapa turelei se deschide și un ofițer cercetează cu atenție pământul.
— Un Starschi Leitnant , spune Porta. După cum deschide turela înainte de a ști unde suntem, probabil că e sătul de viață.
— Poate că i au spălat comuniștii atât de tare creierul încât nici nu mai știe cum îl cheamă, e de părere Bivolul.
— N ar trebui să folosească săpun prea tare la spălatul creierelor, face Micuțul, cu seriozitate, despiedicând pușca mitralieră.
— Gura! șoptește Bătrânul.
Șeful plutonului rusesc și a îndreptat binoclul exact în direcția noastră. Trapele celorlalte tancuri se deschid și ele. Un sergent obez iese pe brânci din Landsverk.
— Au șters o! exclamă el, furios. I or fi tăiat Hromoiului beregata până acum.
— Să le fie de bine, strigă un ofițer procuror din primul BA—64.
Micuțul îl înghiontește pe comisar, care a fost din nou redus la tăcere cu o bonetă îndesată în gură.
— Tovarășii tăi nu par să te aibă la inimă. Așa pățesc toți oamenii răi. Îți scuipă toți în cap, și tu nici nu bagi de seamă.
Comisarul îi aruncă o privire ucigătoare.
Locotenentul ridică brațul și motoarele se opresc. Comandanții celor patru tancuri sar jos și se îndreaptă spre camioanele părăsite.
— Câinii germani au turnat benzină peste ele, dar n au mai apucat să le aprindă, spune locotenentul și râde sonor.
— Aici e boneta Hromoiului, strigă un caporal, ridicând boneta verde a comisarului Să sperăm că l vor curăța pe nenorocit înainte de a pune noi mâna pe ei.
Micuțul îl înghiontește din nou pe comisar și dă din cap încurajator.
— Adevărați tovarăși de ai tăi, nu i așa?
Bătrânul ridică o mină magnetică. Legionarul încuviințează din cap și se strecoară până la cel mai apropiat tanc. Porta și cu mine trebuie să ne ocupăm de ultimele două. Eu mă tem de Humber, așa că l ia Porta. Heide se târăște înspre Landsverk, iar bătrânul dispare în lăstărișul des, împreună cu restul plutonului.
Mai am doar câțiva pași până la cel mai apropiat BA—64. Toate trapele sunt larg deschise. Atâta vreme cât mă apropii de el neobservat, nu va fi nici o problemă să arunc mina printr una din ele.
Legionarul a ajuns la șenilele tancului său. Din două salturi, ajung la al meu și arunc încărcătura prin' trapă.
Explozia e îngrozitoare. Suflul mă proiectează prin aer și mă izbește de un copac gros. O turelă de tanc smulsă se înfige în pământ, în spatele meu.
O jumătate de om e mânjit de ea. Pentru câteva clipe, îmi pierd cunoștința.
Mitralierele latră în jurul meu. Plutonierul deschide focul asupra celor patru comandanți, care stăteau lângă camioane uluiți. Cu toții dispar într o mare de flăcări. A fost o idee bună din partea lui Porta să îmbibe camioanele cu benzină.
— Vezi? îi spune, jubilând, Micuțul comisarului, în timp ce stăm lângă epavele încinse. Dumnezeul nostru german tot cu noi ține!
— N o să vă meargă, susține comisarul, cu încăpățânare. Mai aveți încă de trecut de mlaștinile Pripiet!
— Vom trece, se laudă Porta. Ne am instruit împreună cu comandourile speciale ale țânțarilor de mlaștină.
— Idiotule! șuieră comisarul.
Dialectul său saxon ne sâcâie enorm. Gregor îl povățuiește să învețe bine germana înainte de a ajunge în fața Curții Marțiale.
— Toți saxonii sunt trădători, consideră Heide, dând să l atingă pe comisar, care evită lovitura.
— Lasă l în pace, poruncește Bătrânul. Vă puteți prezenta voluntari pentru plutonul de execuție după ce l va fi condamnat Curtea Marțială.
— Și asta numiți voi dreptate? exclamă comisarul. Să condamni un om înainte chiar de a începe judecarea!
— Da, și genul ăsta de dreptate l am învățat de la porcii tăi sovietici, strigă Bivolul, făcând un semn binecunoscut cu degetul la beregată.
Coborâm de a lungul povârnișurilor abrupte și traversăm fundul văii. Bătrânul ne gonește fără milă. Ne vrea cât mai departe cu putință de vehiculele distruse. E sigur că au păstrat permanent legătura prin radio cu unitatea lor de bază.
Când se lasă întunericul, facem popas și dormim toată noaptea și aproape toată ziua următoare. În depărtare, putem desluși zgomotul pe care l fac unitățile de securitate care piaptănă pădurea.
Comisarul ascultă atent, cu ochii holbați. Se agață și de cea mai mică speranță. Nu acceptă faptul că l vom omorî înainte de a fi capturați, chiar dacă Micuțul îl face să miroasă încontinuu cuțitul său lung și ascuțit de luptă.
Tot ce e inutil e abandonat, pentru a ne putea mișca mai repede. Bezna e atât de groasă încât nu putem vedea decât la câțiva centimetri în față. Mușchiul pe care pășim absoarbe orice sunet. Pe unde mărșăluim noi, e o liniște desăvârșită. Nici măcar strigătul unei păsări sau orăcăitul unei broaște.
Mi e teamă că i am pierdut pe ceilalți și, pentru o clipă, mă opresc. Bivolul se lovește de mine și de crăcanul puștii mitralieră.
— La ce dracu' ai înțepenit așa, băiete? șoptește el, supărat. Aruncă prostia aia!
— Bătrânul mi a ordonat s o iau cu noi, răspund eu, șoptit.
— E un sadic afurisit, zice Bivolul.
Ne deplasăm în liniște peste mușchiul gros. Avem senzația că mergem pe cauciuc. Deodată, mă lovesc de spinarea unui om.
— Mujic starașit borof ! strigă el, furios.
Fără un cuvânt, îmi înfig cuțitul de luptă în spinarea lui. Scoate o horcăitură și se prăbușește. Îl înjunghii din nou. În nici un caz nu trebuie să alerteze celelalte santinele care trebuie să mai fie prin preajmă.
— Ivan! îi șoptesc îngrozit lui Gregor, care e în spatele meu.
— Santinela rusească și a închipuit, probabil, c aș fi un tovarăș din apropiere.
Stăm întinși pe burtă, tăcuți ca șoarecii, în spatele cadavrului. Sânge cald îmi curge peste mâini.
— Alex, ce s a întâmplat? vine o voce neliniștită din beznă.
Gregor dispare în tufișuri. Se aude un scurt țipăt îngrozit. Pe urmă e din nou liniște.
Gregor i a tăiat beregata.
— Murdară treabă, șoptește el, ștergându și cuțitul de pantaloni. Cred c a avut în el sute de găleți de sânge!
— Alex, Piotr, țineți vă gurile! urlă o voce răgușită din lăstăriș. Știți bine că porcii ăia de nemți vin pe aici! După ce om pune mâna pe ei, puteți urla cât poftiți, dobitocilor!
— Pe el! ordonă Bătrânul.
Porta și Legionarul sunt înghițiți de întuneric.
La scurt timp după aceea, un urlet de groază răsună în pădure. Încă unul. Se stinge într o gâlgâitură prelungă.
Cu toții ne lipim de pământ și ne ținem respirația.
— Ãia doi au împuțit toată treaba, scrâșnește Bătrânul, înfuriat.
— Poate că i au tăiat mai întâi mădularul, rânjește Micuțul, tâmp.
— Ne a văzut înainte de a apuca să i facem de petrecanie, explică Porta, răsărind din tufișuri. S o ștergem. Cred că s a auzit urletul ăla până la Moscova.
— Oamenii ar trebui să învețe să se stăpânească atunci când sunt omorâți, declară Micuțul, tare.
— N o să treceți niciodată dincolo! afirmă comisarul, malițios.
— Dacă nu ți ții gura închisă, o să ți smulg eu personal limba aia împuțită, face Porta, scrâșnind din dinți.
— Gata cu vorba, și la drum! poruncește Bătrânul. Întreaga pădure trebuie să fie în alarmă din cauza urletului.
Pășim în echilibru deasupra unei punți înguste. Bineînțeles că Bivolul cade în apă, cu un pleoscăit infernal, iar când Micuțul dă să l ajute, cade și el. Curentul râului e foarte puternic și avem de furcă până să i scoatem din apă. Micuțul ne scapă de două ori. Când, în cele din urmă, îl tragem la mal, se năpustește asupra Bivolului.
— Ai făcut o într adins, răcnește el cu o voce care poate fi auzită la distanță de kilometri.
Legionarul e nevoit să l liniștească, pocnindu l cu muchia palmei. Când Micuțul e în halul ăsta, e singurul lucru pe care i l poți face. Bivolul ar trebui să se țină un timp mai la distanță. Micuțului i ar putea veni oricând ideea de a i vârî cuțitul în spate.
În cele din urmă, ajungem pe malul celălalt. Pământul din pădure e mai ușor de străbătut la pas. Deodată, în fața noastră se aprinde o flăcăruie. Bătrânul se oprește de parcă s ar fi izbit de un zid. Flăcăruia apare din nou și zărim o față palidă sub o cască rusească.
Se aude o bufnitură surdă și un geamăt slab. Rusul a fost lecuit pentru totdeauna de obiceiul fumatului.
Plutonul se adună din nou într un șanț, din apropierea șoselei.
Bătrânul, vizibil neliniștit, deschide neîncetat căpăcelul pipei sale și l închide la loc, cu un mic pocnet, un obicei pe care l are când e îngrijorat.
— Serghei, idi siuda! vine brusc o voce guturală din direcție opusă. Câinii ăia germani oricum nu trec pe aici.
— Nu fii atât de sigur, se aude din josul șoselei. Tipii ăia cenușiu verzui sunt niște diavoli! Cu ei nu știi niciodată. Sper ca Maica Precistă din Kazan să le trimită la toți ciuma pe cap.
— Soldați de paie! Rahați cu centură la mijloc, mormăie Micuțul, disprețuitor. Dorm în post, așa i? Ar trebui împușcați. Sărmanul Stalin, trebuie să facă război cu asemenea gunoaie!
— Blestem! înjură Bătrânul. Dacă ne întoarcem, vor da de noi, și totuși nu putem rămâne aici — își mângâie gânditor bărbia. Hai să mergem înainte, ca și cum am fi de ai lor. Trebuie să i surprindem și să i lichidăm fără zgomot.
— Nu sunt mulți, șoptește Heide, altfel i am fi auzit.
Heide are dreptate. Când soldații stau și așteaptă să se ntâmple ceva, e imposibil să nu se producă un oarecare zgomot: careva șușotind, arme ciocnindu se una de alta, cineva care să tușească. Oamenii de rând n ar numi asta un zgomot, dar pentru o formație de luptă experimentată e suficient ca s o prevină.
Ne strecurăm cu grijă dincolo de șosea, câte unul, cu automatele pregătite. Un automat explodează chiar în spatele meu. Simt că mi plesnește capul. Porta trage la câțiva centimetri de urechea mea.
Un urlet de groază domină vacarmul.
Din beznă, automatele scuipă flăcări albastre. Rafalele violente țin câteva minute, apoi coboară, peste pădure, o liniște paralizantă. E ca și cum noaptea și ar încorda auzul în urma urletului împușcăturilor. Auzim vocea răsunătoare a Micuțului:
— Totu n regulă! Patru păgâni mai puțin.
Tango e mort. Prima rafală de automat i a spart pieptul. L a salvat pe Bătrânul, care se afla exact în spatele său.
Stăm o clipă în tăcere lângă silueta lui însângerată.
— Și a terminat ultimul tangou, spune Porta, închizând ochii cadavrului.
— Și mi promisese că mă va învăța să dansez. Am auzit că i cel mai strașnic dans cu o muiere, spune Micuțul, așezând mâinile lui Tango peste pieptul său sfâșiat de gloanțe.
Heide golește buzunarele lui Tango și i ia plăcuțele de identitate. Obiectele personale vor fi trimise familiei. Nu sunt multe. Soldații din linia ntâi sunt aproape întotdeauna săraci: ei culeg doar fructele necazului și ale morții.
Spre est, în direcția localității Rozanii, se ridică o flacără, colorând cerul roșu aprins. E atât de departe încât nu ajunge până la noi trosnetul împușcăturii.
Pe drumul prăfuit, apar două șenilete, hurducăind. Farurile lor sunt direcționate înspre marginile drumului.
Tăcuți, ne lipim de pământ și așteptăm să treacă de noi. Îi distingem clar pe infanteriști, în picioare, cu armele pregătite.
— Genul ăsta de acțiune mă neliniștește, oftează Porta, vârându și în gură un pumn de mure. Așa un picnic și ajungi să înțelegi ce trebuie să simtă un lup care are pe urme o haită de oameni înarmați cu puști de vânătoare.
— Nervii te pot face s o iei razna, explică Micuțul, cu seriozitate. Am aflat o de la un doctor pentru scrântiți, de la Torgau, căruia i am dat o mână de ajutor ca să fie executat. Spunea ceva despre o chestie de i zice insulină și despre diabetici, care ți se suie n cap când se sperie.
— Dacă i adevărat ce spui, înseamnă că avem cu toții diabet de ani de zile, și noi habar n am avut, e de părere Gregor. Nici nu mai știu de câte ori era să crap de spaimă.
Dimineața târziu, ajungem la cotul Horinului, dar trebuie să așteptăm lăsarea întunericului înainte de a ne încumeta să l traversăm. Râul e foarte lat. Avem nevoie de cel puțin douăzeci de minute ca să vâslim până dincolo, opintindu ne zdravăn.
Găsim barca de cauciuc unde am lăsat o. O despăturim și o pregătim pentru umflare. Ne tolănim sub tufișurile dese și moțăim. Printre picături, jucăm zaruri și mâncăm câteva cutii cu conserve.
Porta ar vrea să facem o cafea, dar Bătrânul se opune. Timpul trece încet când ești nevoit să stai degeaba. Așteptăm lăsarea întunericului. Nu îndrăznim să ne mișcăm prea mult, de teama unor eventuale santinele ascunse de a lungul râului. Terenul pare gol și pustiu, dar în el se poate ascunde un batalion întreg. Un comandou în spatele liniilor inamice nu și poate permite luxul de a deveni nepăsător nici o clipă.
Deodată, Micuțul saltă capul și ascultă încordat.
— Ce se ntâmplă? întreabă Bătrânul neliniștit, ridicându se în coate.
— O cireadă întreagă de păgâni se îndreaptă încoace, murmură Micuțul. Sunt pe puțin o companie, și vin ca și cum Isus i ar mâna cu biciul din Templu.
— Ești sigur? întreabă Heide, nu prea convins, punând mâna pe pușca mitralieră.
— Firește că sunt sigur, răspunde Micuțul, țâfnos. Mă știi tu pe mine și urechile mele să ne înșelăm vreodată?
Acum putem auzi și noi ceilalți. O coloană zdravănă e pe drum, exact pe direcția în care ne aflăm noi.
— Împrăștiați vă! ordonă Bătrânul, tăios. Camuflați vă cu crengi și frunze și nu trage nimeni fără semnalul meu.
Acum distingem clar zornăitul armelor. Bidoane de apă se ciocnesc de cutii cu măști de gaze. Zgomotul trădează o coloană în marș.
Sudoarea îmi șiroiește pe față. Dinții îmi clănțăne precum castanietele. Dacă ne descoperă, n avem nici o șansă.
— Kampaniia, pienie! (Companie, cântă!)
Chiar în fața noastră se apucă să cânte:

Ti obiciala,
Mene u vie lubiti,
Ni s chim ne znatis,
I iosici curatis
I dlia mene siti.

După ce compania cântătoare a trecut de noi, Bătrânul îi ordonă Legionarului să afle dacă au fost întărite santinelele de pe malul râului.
Își dezbracă rapid vestonul, dă la o parte toate armele, își vâră cuțitul de luptă în carâmbul cizmei și dispare tăcut în trestii. Trec aproape două ore, și începem să ne întrebăm dacă nu cumva l or fi înhățat rușii, când se întoarce cu respirația tăiată.
— La vreo treizeci de metri pe mal în jos e un dobitoc care sforăie într o groapă, ne spune el, scuipând în râu. Ceva mai încolo e încă unul ca el. Și ăla sforăie. Am făcut un ocol prin pădure și era cât pe ce să mă ciocnesc de un al treilea, cu o pușcă mitralieră. Merita să i fie furată. Sforăia atât de tare, că l auzeai de la distanță. Merde, alors, eram atât de aproape de el, că m ar fi putut auzi și un măgar surd!
— Și ăstora li se spune soldați, ocărăște Micuțul, cu dispreț. Să sforăie în post. Ar merita să li se taie beregata!
— Lichidați i! ordonă Bătrânul.
Douăzeci de minute mai târziu, santinelele erau moarte. Lațurile din cablu de oțel sunt rapide și tăcute!
Cu grijă, dăm barca la apă. Curentul e atât de puternic încât ne poartă o bună bucată de drum în jos.
Un răcnet răgușit vine de pe malul opus.
— Stoi! Kto?
Un automat trosnește furios. Þintașul se distinge clar de malul nisipos. Porta îl omoară cu o rafală scurtă. Sărim din barcă în clipa în care izbucnesc strigăte de pe malul pe care îl lăsăm în urmă.
— Ghermanschi, idi siuda!
Se aude imediat o pocnitură seacă și o rachetă luminoasă țâșnește pe cerul nopții. Râul și ambele maluri devin sângerii.
Ne adăpostim îndărătul bărcii, până când se stinge proiectilul, dar imediat o rachetă de semnalizare împrăștie stele roșii și verzi peste cer.
Din spatele pădurii, se ridică o salvă întreagă de proiectile.
— Ce dracu au de gând? murmură Porta, îngrijorat, holbându se la ploaia de lumină a unei rachete de semnalizare.
Desumflăm rapid barca și o împachetăm. Va trebui s o luăm cu noi ca să trecem Sluciul. Fără barcă, n am răzbate nicicând.
Comisarul încearcă să fugă, dar Porta îl ajunge din urmă și l trântește la pământ. I se strânge mai tare lațul în jurul gâtului. Îl slăbisem nițel, dar iată dovada că niciodată nu trebuie să slăbești vigilența în timpul luptei.
— Dac aș fi în locul lui, mai degrabă m aș lăsa omorât aici, spune Bivolul. Dacă va pune SD ul mâna pe el, îl vor frige de viu în propria i osânză.
— Avem ordine! spune Bătrânul, scurt. Și le vom duce la îndeplinire întocmai. Pe urmă pot face cu el ce vor. Nici el nu i a cruțat pe Oberleutnant Strick și pe ceilalți doi.
Traversăm Sluciul fără probleme și, după ce am distrus barca, ne continuăm drumul rapid prin pădure.
În timpul nopții ajungem la marginea mlaștinilor. Bătrânul ordonă să transmitem un mesaj Cartierului general al regimentului.
Heide pregătește stația de transmisiuni. Semnalul de recunoaștere ajunge imediat. Suntem așteptați înapoi în cursul următoarelor douăzeci și patru de ore.
— Trebuie să aibă santinele pe aici, bien sur que si, spune Legionarul, privind cercetător la pădurea deasă de trestii.
— Fără ndoială, răspunde Bătrânul, scurt. Păstrați distanța, fir ar să fie! De câte ori să v o mai spun?
Porta e în frunte, ca de obicei, alături de urs. Deodată, ridică mâna, făcându ne semn să ne oprim.
Fără o vorbă, ne aruncăm cu toții pe pământul mlăștinos. Broaștele orăcăie asurzitor. Mormolocii se zbenguie în apa verzuie și nămoloasă. În depărtare, țăcăne o pușcă mitralieră. Ne apropiem de linia frontului.
— Stoi! Kto? vine un strigăt răgușit din fața noastră.
— Cine dracu i ăsta? șoptește Porta, ținându se strâns pe lângă urs, care își arată colții; blana de pe ceafă i se zbârlește.
— Parola! Cine i acolo?
— Un prieten cu vărsat de vânt din Leningrad, strigă Porta, vesel, în rusește.
— Parola! vine cu încăpățânare din desiș.
— Am uitat o, amice, n o fi cumva job tvoie mati? râde Porta, sonor.
— Din ce unitate ești, nesănătosule?
— Tancuri, iubitule, strigă Porta, de răsună pădurea.
— Regimentul?
— 87 Gardă, râde Porta, nepăsător.
— Numele comandantului?
— Colonel Curâncreier, strigă Porta spre el. Niciodată n a avut bunul simț, diadia, să se prezinte în fața mea!
— Ridică te, avorton leningrădean, vorbești ca un fascist finlandez. Scarpină cerul, prăpăditule, că trimit un glonț prin tine!
Porta se ridică, rezemându și automatul de pământ. Să tragă din poziția în care se află ar însemna pură sinucidere.
— Liniște! îi șoptește el lui Rasputin. Taci! Jos, jos!
Ursul pricepe și se lipește de pământ îndărătul bolovanului.
— Înaintează, arătare nebună, strigă santinela invizibilă.
Porta face încet doi pași înainte.
— Alexis, mișcă ți fundul încoace, strigă santinela. E aici un neghiob de tanchist din regimentul tău care nici măcar nu știe cum îl cheamă pe comandant. Tu trebuie să l știi!
Porta stă pe loc cu mâinile deasupra capului.
Un automat latră. Cine a tras, asta n a aflat o Bătrânul niciodată.
Porta cade fulgerător pe locul în care se află.
— Ghermanschi, ghermanschi, se aud țipete isterice din toate direcțiile și se declanșează o furtună de împușcături.
Legionarul scoate un țipăt ascuțit și cade. Umărul său drept a fost sfâșiat. E lovit și la gât, și sângele țâșnește ca dintr o fântână arteziană.
E nevoie de toate bandajele mele și de ale lui pentru a opri hemoragia.
Micuțul și Bivolul se năpustesc înainte ca niște avalanșe, cu puștile lor mitralieră la șold.
Rasputin are impresia că lui Porta i s a întâmplat ceva. Cu un urlet sălbatic de furie, se năpustește înainte cu toată forța și, pur și simplu, spulberă o santinelă rusească.
Pădurea mișună de ruși. Ne retragem spre mlaștină, trăgând cât putem de repede.
Se lasă noaptea. Rachete luminoase țâșnesc pe cer, explodând cu un pocnet sec deasupra vârfurilor copacilor. Pădurea e luminată ca ziua.
Arunc o grenadă de mână pe lângă Porta, care zace întins sub încrucișarea de focuri a două puști mitralieră. Cade drept într unul dintre cuiburi și pușca e aruncată în aer. Muniția explodează cu un urlet prelung.
Ne precipităm înainte. Rasputin e ca turbat. Capul și pieptul îi sunt scăldate în sânge. Lovește și mușcă trupurile mutilate.
În cele din urmă, scăpăm.
Îl târâm pe Legionar după noi pe o foaie de cort. A pierdut atât de mult sânge, încât nu se mai poate ține pe picioare. Mai tot timpul e fără cunoștință. Când își revine, geme sfâșietor. Crede că i a fost smuls brațul. Nu ajută la nimic să i arătăm că brațul e încă la locul lui. Dar are noroc. Glonțul exploziv i a lovit arma. Dacă i ar fi lovit umărul în plin, i ar fi zburat tot brațul.
Odată ajunși în mlaștini, ne putem odihni puțin. Ne apasă o liniște amenințătoare. Nu putem pricepe unde au dispărut rușii, dar nu pot fi prea departe. Nu auzim decât orăcăitul broaștelor.
— Trebuie că sunt milioane de râgâitoare din alea, spune Porta, șoptit.
— Gălăgioase creaturi, murmură Gregor drept răspuns.
O rachetă luminoasă se înalță fluierând. Ne culcăm rapid în trestii și tăcem ca pământul. Într o asemenea lumină, se poate vedea și cea mai mică mișcare. Dar ursul devine neliniștit și se ridică pe labele dindărăt.
Un automat latră. Rasputin urlă sălbatic și se prăbușește.
Porta țâșnește înainte, fără să ia în seamă gloanțele. Ursul plânge ca un copil. O parte din cap i a fost smulsă. Îi linge tandru fața lui Porta, se ghemuiește și moare.
Încă două rachete luminoase se înalță șovăielnic, dar zgomotul piere încetul cu încetul.
— Ivan va plăti pentru asta, scrâșnește Porta. O să i tai beregata fiecăruia dintre nemernicii ăia fără Dumnezeu pe care i voi întâlni de acum înainte.
Nici unul dintre noi nu spune nimic. Îl înțelegem. Tot plutonul ajunsese să l îndrăgească pe urs. Îl tragem după noi pe o foaie de cort. E greu, dar ne descurcăm. Nu suportăm să l lăsăm în urmă, ca pe atâtea gunoaie ale unui câmp de luptă.
Puțin mai departe, în urma noastră, răsună comenzi aspre și trosnesc arme automate. Se pare că aceștia încearcă să și facă curaj urlând și trăgând cu armele. E o prostie din partea lor. Nu fac decât să ne dezvăluie nouă poziția în care se află.
— Trebuie să ajungem cât mai curând la cărarea prin mlaștină, spune Bătrânul, obosit și descurajat.
— Sper că n am trecut de ea, face Gregor, îngrijorat.
În urma morții lui Rasputin, Porta e cu moralul la pământ. S a zis cu vorbăria lui obișnuită. Nici măcar nu răspunde la întrebări. Se duce încontinuu la urs și i mângâie blana drăgăstos.
— Trebuie să l scoatem din starea asta înainte s o ia razna, spune Bătrânul.
— O bucată de muiere îl lecuiește imediat, face Micuțul, care n are altceva în cap.
În cele din urmă, găsim cărarea care trece prin mlaștină. Se leagănă sub picioarele noastre precum o barcă pe valuri. Aici trebuie să fii extrem de atent. Aluneci și cazi în mlaștină, și s a zis cu tine. În câteva secunde, mâlul verde și bolborositor se va închide deasupra ta. Pentru totdeauna!
— Opriți focul! Strângeți rândurile! vine o voce guturală din spatele nostru. Porcii ăia de nemți n au putut ajunge prea departe.
Zboară rachete luminoase, ca niște mici comete, pe deasupra pădurii și a mlaștinilor. O pușcă mitralieră slobozește o rafală prelungă de undeva, dindărătul nostru.
Legionarul își revine și scoate un țipăt ascuțit.
Gregor îi astupă repede gura cu palma, dar e prea târziu. Trebuie să l fi auzit.
— Acolo! Înainte! Prindeți i vii!
Deșurubez căpăcelul câtorva grenade și mi verific Tokarevul. Voi avea nevoie de el pentru mine. Nici unul dintre noi nu vrea să cadă viu în mâinile rușilor. Știm ce ne așteaptă în spatele liniilor în uniforma inamicului.
Micuțul îl saltă pe Legionar în spinare. Merge mai repede decât dacă l am trage după noi. Trebuie să avem grijă să nu l pocnim de vreun obstacol.
O pornim în pas alergător pe cărarea mișcătoare.
— Numai prin mlaștină puteau s o ia, vine un strigăt din urmă. Plutonul lui Dobroșin formează un lanț cu armele! Înainte, marș, puturoșilor!
Bătrânul ridică pistolul de semnalizare deasupra capului și trage imediat două proiectile consecutiv. Pe cer strălucesc învăpăiate șase stele portocalii, care se pot vedea de la Kilometri distanță.
— Jos! ne poruncește. Dar deja se aude un zgomot ca al unui tren lung de marfă gonind printr un tunel.
O mitralieră grea latră furioasă, dar răpăitul ei e înecat de îngrozitoarea explozie a primelor obuze. Pădurea și mlaștinile sunt răscolite și ridicate într un zid de foc. Oțel și pământ țâșnesc în sus înaintea noastră. Copaci întregi zboară precum sulițele prin văzduh.
Bătrânul a trimis semnalul în aer conform planului. E un specialist în domeniul ăsta.
— O dată au fost și ei pe fază, laudă Gregor artileria.
Grupa noastră se urnește înainte. Trebuie să ne menținem în fața barajului de obuze nimicitor pentru a reuși să ajungem înapoi.
— În curând vei fi acasă, frățioare, rânjește Micuțul, cu răutate, înghiontindu l pe comisar în coaste cu automatul. Or să ți taie boașele! Lui Adolf nu i plac lichelele de alde tine care o pun cu fetele în stilul obișnuit!
— Adolf habar n are ce i aia, spune Gregor, grosolan. A lui s a oprit din creștere de pe când avea șapte anișori.
— Am auzit că se sloboade în timp ce se holbează la fotografii porcoase, pe care i le trimite din Scandinavia, în colete de Cruce Roșie, un amic din Partid, zbiară Micuțul vesel.
— Gura! îl repede Bătrânul, acru. Încă n am ajuns înapoi.
— Împușcați mă, imploră Legionarul! Nu mai pot să îndur!
— O să ți se cerceteze căpățâna când ne om întoarce, prietene, spune Micuțul. Oricum intri în spital. O să te înveselească ăia imediat. Când o să stai tolănit pe acolo și o să ți pudreze curul păsărelele alea în halate albe din BDM!
O baterie de „orgi ale lui Stalin" își scuipă rachetele. E o senzație ca și cum chiar miezul lumii ar exploda sub noi. O porțiune de pădure e pur și simplu rasă.
Artileria germană continuă să tragă împrăștiat asupra pozițiilor rusești, pentru a ține infanteria lor pitită în tranșee și a ne ajuta pe noi să traversăm linia frontului. Rușii ripostează. Nu trag doar cu „orgile lui Stalin", ci și cu artileria grea.
Vălătuci groși de sulf ne sfâșie și ne rod gâtlejurile și plămânii. Putoarea TNT ului ne face greață. Vomităm. Avem senzația că suntem sugrumați de duhoarea pătrunzătoare a explozibililor.
Un obuz vine șuierând și pământul țâșnește înspre cer. Mii de fărâme de oțel încinse țiuie prin aer.
Eu mă duc de a berbeleacul într o groapă de obuz fierbinte și fumegândă. Gâtlejul mă arde, nasul mi l simt ca pe o rană deschisă. E ca și cum toți demonii iadului au fost sloboziți deodată și încearcă să întoarcă pământul pe dos. Copaci, pământ, pietriș, colibe — toate sunt azvârlite înspre înălțimi, se prăbușesc și sunt azvârlite din nou.
În drumul lui spre un adăpost, Micuțul înșfacă un mic burduf din piele de la un cadavru. Alunecă pe fundul gropii de obuz, într o avalanșă de nămol și adulmecă, bănuitor, conținutul burdufului.
— Aha! Extras de pișat de târfă turcoaică! anunță el, cunoscător. Tot e mai bun decât nimic. (Cu o râgâitură prelungă dă burduful mai departe.) Cerule, ce lovitură de ciomag pe spinarea vechii mele mândrii patriotice, declară el. Nu există alt Dumnezeu decât Germania, și Adolf e profetul ei!
— O să țin minte asta, strigă Heide indignat. Spânzurătoarea național socialistă va tremura de plăcere când te vei legăna în ea!
Globuri roșii de lumină străbat întregul front, trimițând stele sub cerul întunecat. Obuzele vin încoace într un baraj, țesut strâns, ca un zid de flăcări și oțel țâșnind din pământ. Lumea explodează, mii de vulcani iau naștere încontinuu.
Aplecați, alergăm înainte, străpungem pozițiile defensive ale inamicului, aruncăm în urmă grenade de mână. Puști mitralieră răpăie. Un lung șir de mine de baraj sare în aer. Pe urmă ajungem la ultima porțiune a mlaștinilor.
O umbrelă de parașute luminoase coboară încet înspre pământ, luminând noaptea ca și cum ar fi o zi senină de vară.
— Idi siuda ciaroșco, ghermanschi , se aude din urmă.
Cunosc mlaștinile și sunt exact pe urmele noastre. Asta e calea pe care vin atunci când culeg prizonieri.
Bătrânul se oprește, suflând din greu, și și ține mâna la inimă. E aproape sfârșit. Dar e și mult mai în vârstă decât noi ceilalți.
— Grenade! În mutrele lor! Îndată ce... își arată... fețele blestemate... dintre trestii..., gâfâie el ordinul.
Arunc prima grenadă, însă explodează în mlaștină și nu produce nici o pagubă.
Porta se adăpostește îndărătul trupului ursului mort. MG 42 ul latră furios. Rafale scurte și bine direcționate se înfig în urmăritorii din frunte, azvârlindu i în mâl.
Arunc o nouă grenadă, care explodează în mijlocul unui grup inamic.
Urlete de groază sfâșie aerul.
Porta trimite o rafală secerătoare înspre soldații adunați în păpuriș.
Ne retragem puțin câte puțin. Aleargă — întoarce te — trage — aleargă — întoarce te — trage.
O schijă de obuz i a sfâșiat brațul comisarului și sângele îi șiroiește pe mână. Nimeni nu se ocupă de el. Oricum îl vor spânzura.
Ne pregătim pentru ultima porțiune.
Tocmai mă săltasem pe jumătate deasupra ridicăturii de pământ, când Bătrânul scoate un țipăt scurt și alunecă înapoi. Îngrozit, mă aplec asupra lui.
Arată rău. Spinarea îi e o rană însângerată. Carne sfâșiată, zdrențe de uniformă, oase, piele și sânge. Își ridică privirea spre mine, cu un ușor zâmbet pe buze.
Aprind o țigară și i o pun în gură.
Heide sare lângă noi, scoțându și, din mers, bandajele de prim ajutor. Pe urmă Porta. Oblojim rana cât putem de bine și l purtăm între noi. De abia băgăm de seamă focul concentrat al infanteriei.
— O să l tai fâșii pe comisarul ăla nenorocit, urlă Micuțul, turbat. Totul e numai din vina lui, trădător împuțit!
— Să l duceți viu înapoi, geme Bătrânul, îndurerat. Heide, tu răspunzi!
Bătrânul știe el ce face. Heide e un sclav al regulamentului. Mai degrabă s ar lăsa sfâșiat de gloanțe decât să nu dea ascultare întocmai unui ordin.
Deodată, apar în jurul nostru căști familiare și bluze de camuflaj galben verzui. Înspre noi se întind mâini care ne ajută să intrăm la adăpost.
— Maică Precistă din Kazan, am reușit! geme Porta, și se trântește pe fundul tranșeei.
Ni se oferă sticle cu apă, între buzele crăpate ne sunt vârâte țigări aprinse. Vestea circulă ca fulgerul de a lungul liniilor.
— S au întors și l au adus!
Medicul regimentului se ocupă personal de Bătrân și de Legionar. Sunt duși imediat în spatele pozițiilor, atât de repede încât abia apucăm să ne luăm rămas bun de la ei.
Barcelona preia comanda plutonului și suntem cu toții mulțumiți de alegere. Nu l va putea înlocui niciodată pe Bătrân, dar are experiența necesară pentru un bun comandant de pluton.
Comisarul e dus direct la Cartierul general al regimentului, unde îl așteaptă nerăbdători doi ofițeri din SD. Unul dintre ei, Sturmbannführer Walz, dă drumul unui șuvoi de înjurături la adresa lui și i repede un pumn în figură.
Oberst Hinka se pune între ei.
— Eu comand aici, Sturmbannführer, spune el, tăios, îmbrâncindu l înapoi pe ofițerul SD.
— Zău? șuieră Walz. Dacă nu sunt greșit informat despre acest caz, prizonierul e un comisar politic și un dezertor din Reichswehr . Cu alte cuvinte, aceasta e o chestiune politică și nu prezintă o prea mare importanță militară.
— Ar putea fi privită problema și din punctul ăsta de vedere, face colonelul Hinka, șovăielnic.
— Deci ne am înțeles? zâmbește Sturmbannführerul, rece. Prizonierul e în custodia RSHA, așa că îmi voi asuma eu această, responsabilitate și mă voi întoarce cu el la Berlin.
— Îmi pare rău! Prizonierul rămâne aici până când voi primi un ordin scris din partea superiorilor mei în legătură cu predarea lui.
— Am aici un astfel de ordin, Herr Oberst, și vreau să văd că i dați ascultare, strigă Walz, triumfător.
— Accept ordine numai din partea Generalului Comandant sau a Comandantului Armatei a 5 a Panzer, afirmă Oberst Hinka, brusc.
— Prin asta trebuie să înțeleg că refuzați să ne încredințați acest prizonier? întreabă SD istul, amenințător, făcând un pas spre Hinka.
— M ați înțeles corect, Sturmbannführer, zâmbește Hinka, așezându se ușor pe marginea mesei.
— Vă dați seama, Herr Oberst, că afacerea asta vă poate costa scump? scrâșnește Walz, roșu la față ca un curcan.
— Consider că puteți lăsa în seama mea lucrul ăsta, răspunde, Hinka, aprinzându și liniștit un trabuc.
Ofițerul din SD își mușcă buza. E clar că de abia se poate stăpâni, dar știe că, pentru moment, nu poate trece peste cuvântul lui Hinka.
Își făgăduiește în sinea lui să se ocupe destul de curând de ofițerul ăsta închipuit din Wehrmacht. Nu e departe ziua în care toată puterea va fi în mâinile Reichsführerului SS.
— Îmi permiteți să l interoghez pe prizonier?
— Nu!
— Vă dați seama ce spuneți? întreabă Walz, uluit. Aveți de gând să sabotați munca Serviciului de Siguranță?
— Dacă îmi aduceți un ordin în regulă semnat de Generalul Comandant, mă voi pune îndată la dispoziția voastră.
— Fiți încredințat că vă voi aduce un ordin semnat cum trebuie, zâmbește, periculos, ofițerul SD, trăgându și încet mănușile. Veți mai auzi de noi, Herr Oberst, și n ar fi exclus să l însoțiți pe prizonier când va fi luat. În clipa de față, puteți fi considerat un ofițer care a încercat să împiedice munca Serviciului de Siguranță.
Se răsucește spre prizonier, care stă încadrat de doi gardieni din Poliția militară.
— Te vom spânzura de douăzeci de ori până când o să crapi! Te vom face să cerșești moartea! Scuipă cu ură în figura comisarului.
Pumnul comisarului aterizează în mijlocul trăsăturilor fine ale ofițerului SD și în clipa următoare sângele îi țâșnește din nasul spart.
Trei împușcături răsună, una după alta. Comisarul cade la podea, horcăind. De sub corpul său, se lățește o baltă mare de sânge.
Pentru o clipă, domnește o confuzie generală. Polițiștii militari și au scos pistoalele, dar nu se pot decide în cine să tragă.
Oberst Hinka a rămas în aceeași poziție, legănându și nepăsător un picior. Adjutantul își aprinde o țigară și se apucă să sufle inele de fum spre tavan.
— Lohse, ești cel mai mare idiot în cizme, țipă Strumbannführerul Walz către însoțitorul său. De ce dracu a trebuit să l împuști pe comunistul ăsta? Ce o să le spun ălora de la Berlin?
— Eventual, că SD Haupststurmführer Lohse a lichidat un prizonier prețios! zâmbește Oberst Hinka, amabil, aranjându și mâneca goală a uniformei.
— Asta se va raporta, Lohse, țipă Walz, turbat. Ești de multă vreme în SD! Îți va fi îngăduit să tragi, te asigur. Dar o vei face în brigada lui Dirlewanger, și vei începe de jos de tot!
Pleacă fără să și ia rămas bun.
O oră mai târziu, comisarul e îngropat la mică distanță, în pădure. În pământ e înfiptă o scândură cu numele său.



„Oamenii vor căuta să vadă întotdeauna numai părțile bune ale tuturor lucrurilor, care, ele însele, nu se vor schimba.
Iosif Stalin către Molotov,
iulie—1937

Închisoarea de tranzit de la Osmita, situată la cinci kilometri distanță de orașul Cita, e cunoscută ca fiind cea mai „sigură" închisoare din lume. În orice caz, e cea mai sumbră și mai sinistră închisoare, construită din beton cenușiu. De fapt nu e o închisoare în sens strict, în care prizonierii să și execute sentințele, ci o placă turnantă pentru masa imensă de ființe omenești care se scurge încoace, din toate închisorile din Rusia, pentru a lua calea Siberiei.
La Osmita, prizonierul îl întâlnește pentru întâia oară pe cel mai mare vânător de oameni al lumii, micuțul și zâmbitorul soldat siberian de convoi, cu temuta nagaică atârnându i peste umăr. Cel mai adesea, e îmbrăcat într o manta care i ajunge până la glezne și poartă o căciulă căzăcească albă, înaltă, având creștetul purpuriu și, prinsă de ea, o cruce verde. În ciuda staturii sale mici, are în el ceva înspăimântător. De a curmezișul pieptului, îi atârnă un Kalașnicov, cu tamburul său rotund plin cu gloanțe. Într o parte, are o sabie căzăcească în teaca ei din piele neagră. În față, în dreptul stomacului, spânzură un toc negru, deschis, din care apare patul unui nagan. Pistolul e prins de un șnur alb, care trece prin ambii epoleți și cade pe piept.
Când prizonierii ajung la Cita, sunt dați în custodie acestor bărbați mărunți, cu crucile lor verzi pe căciulă. Pentru cei mai mulți, aceasta e o experiență cutremurătoare. În trenurile de prizonieri pentru Cita, soldații aveau voie să i lovească doar la ordinul unui ofițer, dar micuții bărbați cu cruce verde pot folosi temuta nagaică pe propria răspundere. Îndată ce au semnat pentru primirea prizonierilor, nagaica începe să șfichiuie prin aer, semănând teroarea pe unde se abate. Înainte de a ajunge convoiul la Osmita, cei mai slabi au fost omorâți, în chinuri.
Ce se întâmplă în interiorul zidurilor închisorii de tranzit nu știe nimeni cu precizie.
Însă prizonierii sunt aduși, pe orice cale, la o supunere animalică. Atunci când pleacă, transportați pe sute de sănii, trei săptămâni mai târziu, toată viața le a pierit deja de pe chipuri.
Acești soldați polițiști mărunți au ajuns celebri de când marele deșert al Siberiei a devenit cel mai mare centru de exterminare al lumii.
Cel puțin patru milioane de prizonieri de război germani au trecut prin Cita și au fost „educați" la Osmita, sub plesniturile mușcătoare ale nagaicăi, înainte de a fi trimiși în minele de pe cursul râului Kolâma, din Siberia, sau în lagărele care zac risipite peste Novaia Zemlia. Numai un procent foarte mic dintre ei s au mai întors în Germania după război.

A FOST CRIMÃ?

Hauptfeldwebel Blatz s a aventurat în linia frontului pentru a verifica el consumul de muniție, pe care îl consideră prea mare. Nu e mulțumit în general de starea disciplinei de care dau dovadă oamenii din linia întâi. S a plâns la NSFO, care, spre oroarea lui, i a ordonat să inspecteze comandoul de tranșee.
Ziua în care Blatz ajunge pe front e cu desăvârșire liniștită. Se lovește mai întâi de câțiva dintre cei mai ușor răniți care stau întinși într o adâncitură din teren.
— Simulanți nenorociți, urlă el. O să vă încing cururile în așa hal încât veți putea prăji ouă pe ele. Afară, marș, marș, pui de cioară! Îi gonește prin tranșee, îi pune să țopăie înainte cu genunchii îndoiți și cu puștile în mâinile întinse și să se târască pe periculoasele porțiuni descoperite. În mod ciudat, în această dimineață, nu sunt lunetiști.
— Unde sunt toți lunetiștii ăia siberieni? țipă Blatz, triumfător. Numai minciuni. Rapoarte falsificate și mincinoase, dar pe mine nu mă păcăliți! O să aflați voi cine sunt! E timpul să punem la cale câteva consilii de război pe aici!
Sângele mustește prin bandajele răniților. Când unii comandanți de pluton protestează, sunt repeziți tăios.
— Pentru mine, rănit e celcare nu mai poate mișca! Tot restul e simulacru! Sânge, ați spus? În vremurile de demult, bolnavilor li se lua sânge. Era sănătos. Așa și astăzi. Prea mult sânge îl face pe soldat leneș.
Ceva mai târziu, se hotărăște să inspecteze cuiburile avansate de mitralieră. Cu puțin noroc, poate descoperi și o faptă gravă care să necesite condamnarea la moarte.
În cele din urmă, ajunge la mitralierele grele de companie din pozițiile avansate. De la distanță, aude un sforăit răsunător. Tremură de încântare și jubilează la gândul că va aresta santinela adormită.
Precaut, se cațără peste palisadele de pământ și se rostogolește în tranșeea îngustă de comunicare. Pe fundul tranșeei zace santinela, ghemuită ca un câine ud. Nu numai că doarme, dar a avut și obrăznicia să se învelească într o șubă din blană de miel și să și pună sub cap o pernă albastră cu puf.
De mitraliera grea atârna o bucată de carton pe care stă scris, cu litere mari și neîndemânatice:

DRAGÃ DOMNULE HAUPTFELDWEBEL,
VÃ ROG TRECEÞI ÎN LINIȘTE!
NU DERANJAÞI ÎNAINTE DE ORA 13,00!
VÃ MULÞUMESC FRUMOS, DOMNULE!
AL VOSTRU PREASUPUS SERVITOR,
OBERGEFREITER WOLFGANG CREUTZFELDT.

Blatz nu știe dacă să urle sau să plângă. Alege prima variantă, arma verificată și consacrată a fiecărui subofițer care nu știe ce să facă: continui să urli cât de mult și până la urmă îți vine vreo idee.
Micuțul crapă un ochi și și duce degetul la buze.
— Hei, încetează cu urletul, omule! Nu vezi că ncerc să trag un pui de somn?
— Dormi în post! strigă Blatz, cu o voce care se frânge de câteva ori de mânie.
— Se nțelege că dorm! Ce i rău în asta? Micuțul zâmbește cu toată gura.
— Recunoști, în fața mea, că dormeai în timpul serviciului de santinelă?
— Și de ce nu? Dormeam! Și visam ceva frumos. Se făcea că Hauptfeldwebelul era agățat în sârmele de acolo din „țara nimănui" și noi trăgeam în el cu pușca. De fiecare dată ne holbam la tine cum țopăiai ca un purice! Știi tu!
— Dormitul în post te va costa capul, băiețaș! strigă Blatz, triumfător. Ridică te în picioare! Ești arestat! Nu facem tevatură multă pentru porci ca tine, Creutzfeldt, vei fi judecat după procedura de urgență când ne vom întoarce la companie, iar doi din cei trei judecători vom fi eu și ofițerul comandant. Vei fi împușcat, Creutzfeldt, ți o garantăm noi!
— De ce spune Hauptfeldwebelul încontinuu „noi"? Mai sunt și alții ca tine? Tot așa niște poame?
— Așteaptă numai, porcule! zbiară Blatz, sigur pe el.
— Dacă Hauptfeldwebelul e sătul de viață, îl sfătuiesc să și ridice capul, așa cum face acum, zâmbește Micuțul. Lunetiștii siberieni vor fi fericiți să pună un glonț într un asemenea cap. Îmi amintește de un câine pe care l am avut odată, spune el, dus pe gânduri.
— Ridică te, urlă Blatz, scos din sărite. Vorbești cu un superior! Ești arestat, omule. Dacă încerci să mi scapi, o să mi folosesc arma și va fi o plăcere s o fac asupra ta!
— Te ai lovit cumva la căpățână când veneai încoace? întreabă Micuțul renunțând dintr o dată la ipostaza sa de amic de la țară. Arăți ca un pește norvegian care s a rătăcit în drum spre Suedia. Arest, Curte Marțială, pluton de execuție, împușcat pentru încercare de evadare! Toate conform cărțuliei tale afurisite, așa i? Ascultă aici, băi potaie, surogat de subofițer! Ai venit încoace să ne muști de cur pe noi, porcii de tranșee, și ți închipui c ai să scapi așa ușor? Știm noi ce ai fost înainte de a ateriza aici, fiule. Ștergător de rahat la o grămadă de girafe în Grădina zoologică din Berlin, asta ai fost.
— De unde știi...? face Blatz, uimit.
— Ce dracu ți pasă? Știu, și ți ajunge, burtă verde! Și mai știu ceva. Că n o să ți mai vezi girafele vreodată!
Zâmbetul Micuțului devine tăios și necruțător.
— Ești arestat, repetă Blatz, neliniștit, bâjbâind la tocul pistolului.
— Ia deștele de pe pocnitoare! (Micuțul își ridică automatul amenințător.) Nu încerca. Sunt gloanțe dum dum în chestia asta. Ce părere ai dacă ți ar ajunge boașele în gât, Blatz?
— Ameninți un superior? Asta i revoltă! Ridică te în picioare!
Micuțul se ridică încet și Blatz își dă seama dintr o dată cât e de mare.
— Þi ar conveni, așa i? rânjește Micuțul crunt. Curte Marțială cu tine în juriu și cu puțoiul ăla de Hauptmann drept președinte. Condamnare la moarte. Bum! Și ți ar plăcea să mă legi de stâlp cu mâinile tale, așa i, lepădătură mizerabilă?
— Da, și asta am să și fac! țiuie Blatz. Și lovitura de grație tot eu o s o trimit în hoitul tău împuțit, să știi!
— Ești complet țicnit, râde Micuțul, zgomotos. Un porc turbat, asta ești. Acum fii atent: nu există nimeni, nici tu și nici altcineva din armata asta de oameni care să l lege pe Obergefreiter Wolfgang Creutzfeldt de vreun stâlp, dar el te va curăța pe tine și pe alți câțiva cretini în uniformă ca tine. Nu tu m ai arestat, Blatz! Eu te am arestat pe tine! Nu știai că eu sunt un agent comunist!
— Ești nebun, omule, țipă Blatz, simțind groaza cățărându i se pe șira spinării. Se află în fața unui ucigaș psihopat? Sunt ele oare adevărate poveștile alea despre omoruri care se petrec pe front? Nu, nici un soldat german disciplinat n ar face una ca asta. Lasă mă să trec, țipă el isteric, încercând să l îmbrâncească într o parte pe Micuțul.
— Ce i cu graba asta, amice? zâmbește Micuțul, glacial. Stai mai întâi să lămurim câteva lucruri. Tu m ai arestat, dar asta nu s a putut. Ai vrut o Curte Marțială, o s o ținem aici. Gata, am ținut o și, din păcate, eu te condamn la moarte. Așa că în cinci minute de acum încolo îți vei lua zborul de pe front, îmbrăcat ca un îngeraș din ăla tâmpit de al lui Doamne Doamne!
— Ameninți un subofițer și refuzi să execuți ordinul. Cer să fiu lăsat să trec. Sunt Hauptfeldwebelul și superiorul tău direct, bolborosește Blatz, privindu l.
— Gura, lopătar de rahat de girafă! Nu mai ești decât un cadavru care se bâlbâie! Haide! Fii bărbat! Nu e prima oară când iei parte la o execuție. Tu însuți ai spus c ai fost de multe ori la Morellenschlucht, dar presupun că nu i prea vesel să participi la propria ți execuție!
— N ai îndrăzni să faci una ca asta, piuie Blatz, terorizat și parcă făcându se mai mic.
— Ascultă, avorton de girafă, tu nu mi ai lăsat altă soluție, nu i așa? Tu ai pornit întreaga tărășenie. Tu te ai apucat să țipi despre curți marțiale și plutoane de execuție și despre tot restul de tâmperiii războinice, și asta pentru că eu închisesem nițel ochii! Să știi că sunt împotriva pedepsei cu moartea.
— Ajutor, ajutor, crimă! urlă Blatz, cu disperare.
Micuțul îl cercetează cu indiferență.
— Vocea aia a ta e cunoscută de ambele părți ale frontului. Crezi c o să vină careva să te ajute? Când ai trecut dincolo de palisade, băiețaș, toată lumea a știut unde o s o sfârșești.
— Atunci ăsta i complot! țipă Blatz, deznădăjduit.
— Nu mai spune, omule! Porta zice că suntem cu toții condamnați la moarte din clipa în care ne am născut. Dumnezeu hotărăște și un înger mare și negru, cu o ditamai sabie, a venit la mine în timp ce soileam și a zis: „A sunat ceasul lui Hauptfeldwebel Blatz!"
Blatz se târăște plângând pe fundul nămolos al tranșeei.
— Tovarășe Creutzfeldt, nu mă omorî.
— Tovarășe Blatz, trebuie! Ridică te și fii băiat bun, ca să terminăm treaba repede și ușor!
— Tovarășe, lasă mă să trăiesc! Am doi copii acasă!
— Ai pe dracu, tovarășe Blatz! Nici nu ești însurat. Þi am spus că știm totul despre tine. N ai regulat în viața ta nimic altceva decât o femelă de girafă la Grădina zoologică din Berlin, dar n a ieșit nimic din osteneala aia!
— Tovarășe Creutzfeldt, nu fă din tine un ucigaș de rând! Mi ai plăcut întotdeauna! Ești un soldat bun!
— Da, și am apreciat lucrul ăsta, râde Micuțul din inimă, și l trage pe tremurândul Blatz sus, lângă el. La naiba cu prostiile astea. O să am grijă să fii îngropat ca un erou, în așa fel încât Vaterlandul și familia ta să fie mândri de tine!
— E crimă, țipă omul osândit, zbătându se disperat.
Micuțul îl ține zdravăn și, când ajung în dosul mitralierei grele, îl pocnește cu patul armei de l lasă fără cunoștință.
— Vezi că ți sosesc invitațiile de la Scaraoțchi! mormăie Micuțul, ca pentru el, și ridică deasupra parapetului capul omului leșinat. Lunetiștii siberieni sunt din nou la post și trimit patru gloanțe în fața cărnoasă a lui Blatz.
În curând, sosește schimbul.
— Ce i asta? întreabă Barcelona, uimit, arătând spre cadavru. Doar nu l ai împușcat?
— Crezi că s țicnit? răspunde Micuțul! De ce să i las pe băieții vecinilor fără slujbă? Sunt doar membri ai aceleiași uniuni, nu?
Heide îi aruncă Micuțului o privire bănuitoare, în timp ce se apleacă peste cadavru.
— Ce cauți? întreabă Micuțul, amenințător.
— Semne de la muchia unei palme, zâmbește Heide, veninos.
— Știi ce pățesc informatorii, Julius? întreabă Micuțul, jucându se cu Kalașnicovul.
— Știu, răspunde Heide, privind cu interes la cele patru găuri de gloanțe. Și mai știu și ce pățesc ucigașii!
— Și eu, zâmbește Micuțul. Am avut în familie. Ghilotina la Plötzensee. Þac, și jos cu țăcălia ta!
— Patru găuri, gândește Heide, cu voce tare. Cred c a stat acolo sus toată ziua. Aș căuta o explicație a dracului de bună pentru asta dac aș fi în locul tău, Micuțule. Știu ce s a ntâmplat și fără să fi fost aici.
— Așa? Și ce s a întâmplat?
Heide saltă cadavrul și l ridică încet dincolo de parapet. O împușcătură intră în capul mortului. De data asta e un glonț exploziv care distruge întreaga față.
Heide dă îngrozit drumul cadavrului și și șterge creierii de pe față.
Porta râde ca o hienă.
— I ai dat Micuțului o mână de ajutor mai mare decât ai fi vrut. Dovada s a dus.
Heide se uită temător la trăsăturile distruse ale cadavrului.
— Sunteți martorii mei, strigă el, turbat. Ați văzut cu toții cele patru găuri!
— Nu, Julius, nu! rânjește Porta. Mai trăia când l ai ridicat. Dac aș fi în locul tău, aș avea grijă, Julius, fiul meu!
— Ce adunătură de escroci, scrâșnește Heide, vizibil neliniștit.
Micuțul saltă cu nonșalanță cadavrul pe umăr. La corpul de gardă îl trântește la Picioarele Feldwebelului sanitar care smulge brutal plăcuțele de identitate și scotocește prin buzunare după efecte personale.
— Aruncați gunoiul ăsta peste celelalte, le poruncește el asistenților.
Micuțul se întoarce agale, fluierând fericit, înapoi la adăpostul Plutonului 2, unde dă nas în nas cu Bivolul.
— Deștept lucrat, fiule! Numai despre asta vorbesc toți. Sper că nu se poate dovedi nimic.
— Nimeni nu poate, râde Micuțul, confidențial. Nu când vii de pe Reeperbahn și l ai avut pe șeful Nass drept dascăl!
După amiază, Micuțul e chemat la biroul comandantului, unde se mai află și un ofițer magistrat.
— Ai fost singur cu Hauptfeldwebel Blatz în postul de mitralieră grea! Ce s a întâmplat?
— Herr Hauptfeldwebel s a năpustit asupra mea, pentru că mă țineam la adăpost sub peretele tranșeei.
— Se trăgea?
— Nu, domnule, doar dacă erai destul de țicnit pentru a scoate căpățâna la iveală. De aceea mă țineam la fereală. Am încercat să i explic asta și domnului Hauptfeldwebel. N a vrut să creadă ce i spuneam și a zis că s un nemernic laș, căruia îi este frică de Untermensch. A zis să iau poziția de drepți, și am luat o. Ordinu i ordin, domnule!
— Și tu n ai fost lovit? îl privește ofițerul magistrat, bănuitor.
— Nu, domnule! Eu luasem poziția de drepți stând în genunchi, să trăiți! Herr Hauptfeldwebel n a vrut să creadă că existau cu adevărat lunetiști, așa cum îi spuneam eu, și a vrut să i vadă cu ochii lui. I am arătat cu degetul pe unde stau cuibăriți diavolii ăia cu ochi mijiți și cu pocnitorile lor și Herr Hauptfeldwebel și a ițit capul ca să se uite la ei. Dacă i a văzut sau nu, asta nu vom afla niciodată, domnule, nu credeți? În orice caz, s a auzit o bubuitură faină și figura domnului Hauptfeldwebel dispăruse, să trăiți!
— Nu cumva l ai ridicat tu deasupra parapetului? întreabă ofițerul magistrat, amenințător.
— Domnule, se poate? face Micuțul, profund jignit.
— Mă rog! Tu și cu Hauptfeldwebelul Blatz nu erați tocmai ceea ce se cheamă prieteni, nu i așa? Cel puțin din câte am auzit.
— A avut Hauptfeldwebelul ceva cu mine? întreabă Micuțul, uimit. Mie mi era simpatic! Glumeam adesea împreună.
Ofițerul magistrat ridică din umeri, dă din cap resemnat și l privește nesigur pe Hauptmann von Pader.
— Șterge o! Să te ferească Ãl de Sus dac o să fac vreodată rost de dovezi împotriva ta.
După ce Micuțul a plecat, von Pader lovește furios cu pumnul în masă.
— Totul îmi spune c a fost crimă! Nu putem găsi nici o dovadă? Ar fi cea mai fericită zi din viața mea, ziua în care l aș vedea pe individul ăla îngrozitor legat de un stâlp, în fața plutonului de execuție.
— Ucigașii sunt decapitați, spune ofițerul magistrat, cu răceală.
— Și mai bine! strigă von Pader. Aș avea plăcerea să fiu martor.
— Herr Hauptmann, în primul rând noi nu avem ucigași...
— Obergefreiter Creutzfeldt e un ucigaș, țipă von Pader, cu un licăr sălbatic în ochi.
— Nu mai mult decât tu sau eu. E de dorit să fie cum spui tu. Dar nu există dovezi. Dimpotrivă. Îl cred pe Creutzfeldt că spune adevărul. Hauptfeldwebel Blatz era în stare să se poarte atât de prostește.
Von Pader își toarnă coniac și golește rapid două pahare. Nu bagă de seamă că ofițerul magistrat nu s a atins de al lui.
— Prietene, spune von Pader confidențial, aplecându se asupra mesei. Am relații la Berlin. Þi ar plăcea să vii în curând cu mine la Berlin, să lucrezi acolo? Trebuie numai să inspectez puțin linia frontului când va fi nițică vânzoleală. Pe urmă, voi avea experiență de front și pot pleca.
— Nu prea înțeleg ce vreți să spuneți, Herr Hauptmann.
— Oare n am putea noi doi să găsim dovezi pentru crimă?
Ofițerul magistrat se ridică brusc și și îmbracă mantaua.
— Herr von Pader, cred că ești porcul cel mai infam pe care l am întâlnit în viața mea. Mi e rușine că port aceeași uniformă cu a dumitale. Þine minte, fiecare cuvânt al acestei discuții va fi raportat colonelului Hinka. Presupun că vei avea nevoie de relațiile tale de la Berlin.
— N ai nici un martor, țipă von Pader, roșu la față ca sfecla.
— Vom vedea noi pe cine va crede Oberst Hinka. Nu prea ți ai făcut prieteni cât ai stat în Regimentul 27 Panzer!
Ofițerul magistrat trântește ușa cu destulă forță pentru a face tencuiala albă din tavan să ningă pe podea.
Hauptmann von Pader sare în Kübelul său și gonește spre stația de transmisiuni de la Kowel, unde trimite o chemare specială către Bendlerstrasse.
Prietenul său, SS Brigadeführer Ahlendorf, șeful SD ului din Interior, îi promite o legătură urgentă cu Berlinul și o adresă către SS.
În culmea bucuriei, von Pader se întoarce la companie și se hotărăște să mai arunce pentru ultima oară o privire asupra liniei frontului. Cine știe? Poate că i se va ivi ocazia să încheie socotelile cu Creutzfeldt.
— Încotro, domnule? întreabă șoferul său, Obergefreiter Bluhme.
— Pe front!
— Unde? exclamă Bluhme, nevenindu i să și creadă urechilor.
— Ai jeg în urechi? Am spus pe front!
— Bineînțeles, domnule, cum să nu! rânjește Bluhme, și țâșnește cu o viteză de parcă nu l ar putea duce pe von Pader acolo destul de repede.
— Păstrează ți observațiile tâmpite pentru tine!
În tranșee se iscă o agitație generală când observăm că von Pader a venit la noi.
Se plimbă țanțoș prin tranșeea de legătură, inspectează avanposturile, privește prin periscop.
— Așadar, ăsta i bastionul care ține la distanță valul mongol.
Dintr o dată se simte parcă mai mare. Își aranjează noua lui cască de oțel.
— Unde e dușmanul? îl întreabă pe Barcelona.
— La două sute de metri mai încolo, domnule, rânjește Barcelona.
— Se țin departe de vedere, porcii ăia lași. Untermenschen, asta sunt.
— Să nu credeți că s au săturat de viață, domnule, zâmbește Barcelona. Dacă Herr Hauptmann ar sta de partea cealaltă și ar privi prin periscoapele lor, n ar vedea nici aici nimic. Asta dacă n ar fi vreun dobitoc precum Hauptfeldwebel Blatz.
— Þine ți gura, șuieră von Pader, veninos. Simte inima bătându i puternic în piept. Iată l aici! Un ofițer din armata Führerului. Un cruciat german luptând împotriva hoardelor păgâne ale Asiei. Cântă încetișor „Wacht am Rhein".
Barcelona îl urmărește mirat. Von Pader continuă să meargă prin tranșeea de comunicație, unde se împiedică de Micuțul care șade pe fundul tranșeei cu o găleată de cartofi fierți în față.
— Þi se apropie sfârșitul, Creutzfeldt. Von Pader face un gest semnificativ cu degetul de a curmezișul beregatei.
— Herr Hauptmann e cumva vreun prezicător? vrea să știe Micuțul, pocnind din călcâie din poziție așezat.
Dintr o dată, ciocănitul gongului umple tranșeele de zgomot.
— Alarmă! Alarmă, Panzer!
— Ce se ntâmplă? întreabă von Pader, neliniștit, privind la Micuțul care continuă să și îndese cartofi în gură.
— Sunt maimuțele alea galbene care vin cu ceva blindate, bag seamă, răspunde Micuțul, nepăsător, oferindu i lui von Pader un cartof fierbinte. Furios, acesta îl azvârle cât colo.
Micuțul se ridică încet și dă jos prelata de pe mitraliera lui grea. Într o clipă, tranșeea e plină de oameni.
Aerul vibrează la uruitul amenințător al motoarelor. Un zid de foc se înalță la mică distanță în spatele pozițiilor. Un baraj. Șuieră obuze și tună. Dar asta nu i nimic deosebit pentru niște veterani ai liniei frontului. Un baraj obișnuit la foc continuu, așa cum fac rușii de obicei înainte de a lansa un atac local de blindate. Lui Hauptmann von Pader i se pare că s au deschis larg porțile iadului. Clănțănind din dinți, se aruncă la pământ, alături de Porta și Micuțul care l privesc încântați.
— Acum iar se cacă pe el, bălălăul, face Micuțul, plesnind de bucurie.
Von Pader își apucă disperat casca de oțel.
— Se ține de țăcălia lui de tinichea și uite l cum tremură ca o piftie, râde Porta.
Cad obuze de mortier, aruncând pământ asupra lor.
Von Pader dă un țipăt de groază, convins că i a sosit ultima clipă. Nu și dă seama că ăsta nu i decât începutul. A știut dintotdeauna că în război mor oameni mulți. Era un fel de a muri pe care l a considerat întotdeauna ca fiind ceva ales și nobil, dar și foarte dureros. Acea minunată moarte de erou pe care le a descris o în atâtea rânduri cadeților ofițeri. Ce se ntâmplă aici e însă cu totul diferit. Aici nu i nimic minunat. Noroi. Schije țipătoare de oțel. Rămășițe de hoituri! Brațe și picioare smulse! Gura i se umple de fiere. Îi iese pe nas și i se scurge pe bărbie. Frumoșii lui pantaloni cenușii de călărie făcuți la comandă îi sunt plini de mult.
Suflul îl aruncă ceva mai încolo, în tranșee. Porta îl târăște înapoi și l împinge în cuibul de mitralieră.
— Doamne, cum pute! spune el, ținându se delicat de nas. Așa se ntâmplă cu toți puțoii ăștia puși la șapte ace. Vin pășind țanțoși și pleacă târându se ca păduchii!
— Nu mă lăsați, camarazi! plânge von Pader.
— O să te aruncăm în fața unui T 34, când vor veni încoace, promite Micuțul.
— Camarazi, suntem camarazi!
— Sigur, sigur, camarade Herbert, zâmbește Porta, numai să nu uiți asta când s o opri gălăgia, bine?
Von Pader plânge și și țipă nenorocirea în acord cu tunetul bombardamentului.
Mitraliera grea răpăie înspre valul de atac în kaki, ce se apropie încet cu urlete guturale.
— Uraaa Stalino! Uraaa Stalino!
— Ridică te și privește și tu, îl sfătuiește Porta, înghiontindu l cu piciorul pe căpitanul care plânge. Vecinii vin să ne viziteze. Cu tine vor să stea de vorbă!
Dar bravul ofițer al Führerului stă trântit în noroiul tranșeei, implorând doi porci împuțiți de front să l ajute.
Un nou val kaki de ruși năvălește peste rețeaua de sârmă ghimpată. Sclipesc lopeți și baionete. Prin aer zboară grenade. Tancuri T 34 se rostogolesc înainte, peste brazdele adânci tăiate de obuze ca o turmă de zimbri sălbatici. Cu o bufnitură asurzitoare, grelele vehicule ajung în fața sârmei ghimpate.
Se opresc pentru a trage. Un fulger orbitor, și obuzele spulberă siluetele cenușii în zdrențe.
Panzerfausturile latră furioase. Giganți de oțel se rup în bucăți. Turele zboară prin aer, împreună cu bucăți de trupuri omenești.
Bezna devine și mai deasă. Deodată, întreaga scenă e scăldată într o mare albă de lumină orbitoare. Tancurile T 34 și au aprins farurile. Un lucru pe care l fac numai rușii: are un sinistru efect psihologic.
Puștile mitralieră urlă. Soldați în uniforme cenușii sunt azvârliți înapoi, zdrobiți sub șenilele late ale tancurilor.
— Servus, Herr Hauptmann, rânjește Micuțul, smulgând mitraliera grea de pe afet.
Porta aruncă vreo câteva grenade, își salută cu nonșalanță comandantul de companie și l urmează pe Micuțul dincolo de buza tranșeei.
— Nu plecați! Nu mă părăsiți, camarazi! țipă ofițerul Führerului care, timp de cinci ani, a propovăduit onoarea și gloria de a muri pentru Führer și Vaterland. Se ridică și privește înspre monștrii urlători de oțel care se apropie de el, legănându se și sărind.
Fascicule de lumină se opresc asupra lui.
— Camarazi, ajutați mă! Nu vreau să mor!
Raza unui far îl urmărește încontinuu. Își astupă urechile cu mâinile, urlând nebunește.
Turela unui tanc se răsucește încet. Un obuz explodează și l acoperă cu pământ pe ofițerul îngrozit. Cu ghearele și cu dinții își croiește drum afară și se târăște, urlând ca un animal rănit, de a curmezișul câmpului de bătălie.
Un T 34 se apropie cu toată viteza, dar trece cu puțin pe lângă el, fără a l zdrobi.
Se ridică în picioare și aleargă înainte prin lumina orbitoare a farurilor, cu ambele mâini apăsate pe urechi. Casca și a pierdut o. Zgomotul e îngrozitor. Oriunde se întoarce, nu află decât explozii de obuze de la T 34 și răpăit de puști mitralieră.
Sare într un șanț, aleargă țipând prin tranșeele de legătură, fără a ști încotro se îndreaptă. Nu observă un T 34 care sosește zburând pe deasupra unei ridicături de pământ și aterizează, cu un trosnet, la câțiva pași în urma lui.
În clipa următoare, e la pământ. Șenilele late îl înhață, îl dau peste cap, zdrobindu i picioarele și mâinile. Nu l mai invocă pe Führer sau pe vreunul dintre oamenii și lucrurile pe care le a venerat. Strigă, plângând, după mama lui, de ale cărei lacrimi și a bătut joc când a intrat în Armată.
Tancurile T 34 răscolesc linia germană a frontului și se întorc la bază în cursul nopții. Soarele răsare și colorează cerul în roșu deasupra frontului liniștit.
Plutonul 2 șade, bucurându se de razele firave ale soarelui de toamnă. În curând va veni iarna, cumplita iarnă rusească.
Porta împarte cărțile. Jucăm tabinet. Din când în când aruncăm o privire prin periscop. Astăzi sunt mai multe trupuri acolo, afară. Unii dintre ei nu sunt încă morți, dar nu putem să ieșim să i aducem. Se vor ocupa de ei lunetiștii siberieni.
Chiar în fața locașului mitralierei grele, e o moviliță îmbibată de sânge. În masa cenușiu roșiatică sclipește un epolet de argint, cu două stele aurii. E tot ce a mai rămas din mândrul ofițer al Führerului, Hauptmann von Pader.