Te-ai gândit vreodată să încerci să numeri viața? Nu o să-ți iasă nimic, pentru că ghemurile se încurcă mereu și fug în alt tărâm, unde oamenii nu văd. Însă dacă iei cartea de povești din raft și deschizi la pagina cu gust dulce-acrișor o să-l auzi pe bătrân vorbind.

Iar vocea lui e de copil și-ți povestește despre cercuri. În momentul acela îți dai seama că nu mai poți să ieși și te mulțumești cu gândul la vișini. Ei sunt tot miros de măr, dar mi-e cam poftă și încă nu știu să am răbdare. Oare asta înseamnă că nu pot să-ți scot masca și sa fug dintre ziduri? Nu cred, există mereu joc, mai ales când păsările zboară din saxofon.

Am închis ochii un minut, cât am mâncat din măr, iar acum pot sa înot invers, înăuntru. Iazul e plin de păsări care dorm, iar oamenii mor de sete și de liniște.

În drum spre mare, am călcat pe niște cioburi, rest de nisip și de idee. Încercam să te găsesc înainte să împietrești, dar m-am rătăcit pe scenă. Aș cânta un vers, dar nu iese decât sunet de pian, iar ei îl confundă cu pădurea. Aleargă grăbiți spre niciunde și ies de acolo fără aripi; de asta e atât de aglomerată strada. Sunt zile când cred că ar vrea să danseze, dar sunt toți muți și nici măcar nu mai aud muzica. Le cresc atunci colți până la tălpi, dar în loc să muște pereții, îi fac din ce în ce mai groși. Si tu te miri că nu mai e lumină.

În jur e gol, dar ațele s-au încurcat foarte tare și le-am murdărit cu înghețată. Ce să fac, dacă n-ai vrut să desenezi o oaie... Mă uit la stea și alerg în gradină: câinele are ceva să-mi zică. Acum el conduce corul și încearcă să cârpească colțurile, însă tot se pierd suflete prin plin. Hai să-i dăm o mână de ajutor, poate ne dă alte aripi.