Un gard de metal albastru aprins și, după el, o mare. Ce mare? Mare-ți va fi mirarea când o să vezi că se crapă piticii și ies o mulțime de furnici din ei, care merg să mănânce firmituri de oameni.

Așa e de fapt lumea, rotundă și la fel pe toate părțile, fără colțuri care înțeapă cerul. E ca și cum te uiți în oglindă și nu ești acolo, e doar o mască într-o cutie.

Sare un pitic pe geam și-o fură, iar pasărea țipă ascuțit deasupra. Se aud hohote de râs peste tot, chiar și din gaura din podea. Vezi acolo un ochi strivit de vreme și un suflet prins în colivie. E de fapt o pană care se odihnește peste niște oase. Cuvintele dorm și nu par să mai iasă vreodată, decât cu apă pe ele.

Atunci cred că o să mă duc să fac un castel de nisip uscat, poate o să prind și o moară pe drum. Și poate mă împrietenesc cu piticul ăla mic din colț, care râde pe înfundate căci și-a pus masca ta și crede că lumea îl ia in serios. Ce mai e serios acum? Un cuvânt care se trezește de dimineață, se freacă somnoros la ochi și se strâmbă la lume. Dar vor să-l piardă și pe ăsta în podea, li se pare că a șters pana de praf și a mai eliberat o pasăre.