And still I dream he treads the lawn
Walking ghostly in the dew.
Piereed by my glad singing through.
YEATS




AUCKLAND

O broască țestoasă, dăruită în 1777 de căpitanul Cook regelui din Tonga, a murit ieri. Avea vîrsta de aproape două sute de ani.
Animalul, al cărui nume era Tu'imalila, și-a dat sfîrșitul în parcul palatului regal de la Alofa, pe insula Nuku.
Populația arhipelagului îi acorda aceeași cinste ca unei căpete¬nii și îngrijitori speciali fuseseră desemnați să aibă grijă de ea. Cu cîțiva ani mai devreme, broasca țestoasă își pierduse vederea într-un incendiu.
Carapacea lui Tu'imalila, a anunțat postul de radio din Tonga, va fi trimisă la Muzeul din Auckland, Noua Zeelandă.
(Agenția Reuter, 1966)



UNU

Un impuls electric, scurt È™i rapid, generat de alarma auto¬mată a orgii de senzaÈ›ii, amplasate lingă pat, îl deÈ™teptă din somn pe Rick Deckard. Surprins ― întotdeauna îl surprindea trezirea pe neaÈ™teptate ― se dădu jos din aÈ™ternut È™i se întinse să-È™i dezmorÈ›ească mădularele, îmbrăcat aÈ™a cum era, în pija¬maua lui multicoloră. Din patul alăturat, Iran, nevastă-sa, des¬chise niÈ™te ochi cenuÈ™ii È™i triÈ™ti, clipi, apoi mormăi ceva È™i-i în¬chise la loc.
11
― Þi-ai potrivit orga la o intensitate prea mică, îi spuse bărbatul. Am să È›i-o reglez eu, ai să te trezeÈ™ti È™i...
― Ia mîna de pe comenzi! Vocea ei aducea cu un È™uierat plin de obidă. Nu vreau să fiu trezită!
Așezîndu-se pe pat, alături de Iran, Rick îi explică pe ton domol:
― Dacă-È›i vei regla impulsul la o intensitate suficient de ri¬dicată, atunci ai să fii mulÈ›umită că te trezeÈ™ti; asta-i toată ches¬tiunea. O bătu uÈ™urel pe umărul gol, lipsit de culoare.
― Saltă-È›i labele de poliÈ›ai de pe mine! se răsti Iran.
― Nu sînt poliÈ›ai! Rick simÈ›ea crescînd în el iritarea, deÈ™i nu formase nici o comandă în acest sens.
― EÈ™ti mai rău de-atît, rosti nevastă-sa, continuînd să È›ină ochii închiÈ™i. EÈ™ti un asasin plătit de poliÈ›iÈ™ti!
― N-am ucis în viaÈ›a mea o făptură omenească!
Iritarea i se accentuase acum, devenind ostilitate fățișă.
― Cu excepÈ›ia nenorociÈ›ilor ălora de androizi! îl persiflă Iran.
― Observ, în schimb, că tu n-ai avut nici o ezitare să chel¬tuieÈ™ti pe tot soiul de fleacuri de moment banii primiÈ›i drept re¬compensă! Se ridică în picioare È™i, cu paÈ™i mari, se îndreptă spre consola orgii de senzaÈ›ii, continuînd: Asta în loc să facem economii, să putem cumpăra È™i noi o oaie adevărată, cu care să înlocuim imitaÈ›ia electrică de pe acoperiÈ™... un animal fals, pen¬tru care am dat întregul meu cîștig obÈ›inut prin.trudă de-a lun¬gul anilor!
Ezită între a forma pe consolă denumirea unui inhibitor ta-lamic (destinat să-i suprime mînia) sau, dimpotrivă, pe aceea a unui stimulator de același fel (ce l-ar fi înfuriat îndestul încît să iasă învingător din discuție).
― Dacă formezi codul pentru o iritare crescută, spuse Iran, cu ochii deschiÈ™i È™i atenÈ›ia la pîndă, atunci am să fac È™i eu ca tine. Am să dau aparatul la maximum È™i să vezi bătaie! Certu¬rile de pînă acuma au fost o nimica toată... Pune-mă, numai, la încercare È™i-o să te convingi!
Dintr-un salt fu lîngă consola propriei sale orgi de senzații unde rămase în picioare, uitîndu-se la el și așteptînd.
Bărbatul oftă, învins de amenințare.
― Voi forma starea prevăzută în programul de astăzi. Exa-mihîndu-È™i agenda pentru ziua de 3 ianuarie 1992, văzu că-i era necesară o atitudine de profesionist în afaceri. Dacă am să pro¬cedez conform programului, întrebă el, precaut, ai să faci È™i tu la fel?
Rămase în așteptare, suficient de isteț ca să nu se oblige la nimic pînă cînd nevastă-sa nu-și dădea, la rîndul ei, acordul.
― Trăirile mele de azi cuprind o stare depresivă, combinată
12
cu un complex de vinovăție, pe durata a șase ore, zise Iran.
― Poftim?! Cum aÈ™a? OpÈ›iunea ei dădea peste cap întreaga menire a orgii de senzaÈ›ii. Nici n-am È™tiut că poÈ›i forma una ca asta! rosti, sumbru.
― Ședeani aici într-o după-amiază, începu Iran să poves¬tească, È™i ca de obicei mă uitam la televizor, la matahala Priete¬noasă' È™i Prietenii ei PrietenoÈ™i. Tocmai povesteau ceva despre un număr colosal, nou-nouÈ›, pe care urmează să-l înceapă cu-rind, cînd deodată a apărut iar reclama aia îngrozitoare, pe ca¬re-o urăsc atît de mult; È™tii care, cea pentru Suspensoarele de Plumb Mountibank... AÈ™a că pentru cîteva clipe am închis so¬norul. Și-atunci, am auzit clădirea. Clădirea asta... Am auzit...
Se întrerupse, gesticulînd.
― ...apartamentele goale, completă Rick. Uneori, noaptea, cînd ar fi trebuit să doarmă, le auzea È™i el. Și totuÈ™i, în acele vremuri, un edificiu pe jumătate ocupat avea o poziÈ›ie privile¬giată în schema densității populaÈ›iei; în zonele unde înainte de război se aflaseră suburbiile puteai'găsi o mulÈ›ime de construcÈ›ii nelocuite. Cel puÈ›in aÈ™a auzise... iar pentru el, È™tirea rămăsese un simplu zvon; ca majoritatea oamenilor, de altfel, nu se îngri¬jise s-q verifice direct.
― ÃŽn momentul acela, își continuă Iran relatarea, abia for¬masem starea 382. Cu toate că, pe cale raÈ›ională, realizam pus¬tiul ce mă înconjura, de simÈ›it, nu-l simÈ›eam. Prima reacÈ›ie pe care am avut-o a fost una de recunoÈ™tință pentru faptul că ne putem permite o orgă de senzaÈ›ii, marca Penfield. După aceea, însă, am realizat cît de nesănătoasă era lipsa de reacÈ›ie în faÈ›a absenÈ›ei vieÈ›ii, nu numai in această clădire, ci pretutindeni în altă parte, pricepi? Nu, nu cred că pricepi... SituaÈ›ia amintită este considerată de obicei drept un semn de boală psihică, i s-a spus „absenÈ›a afectului adecvat". Drept urmare, am închis tele-vizorul, m-am aÈ™ezat în faÈ›a orgii È™i-am început să caut. Am gă¬sit, în final, o combinaÈ›ie pentru disperare.
Chipul negricios, cu trăsături obraznice, al femeii, oglindea satisfacția, ca și cum ar fi obținut un bun de preț:
― Mi-am programat-o, aÈ™adar, în schema personală de trăiri, de două ori pe lună; mă gîndesc că e un interval rezona¬bil ca să resimt lipsa de speranță în general, dar mai ales pe aceea legată de rămînerea noastră pe Pămînt, după ce toÈ›i tipii cît de cît deÈ™tepÈ›i au emigrat, nu crezi?
― Dar dintr-o asemenea stare, protestă Rick, se iese foarte greu. Disperarea cu privire la întreaga realitate se perpetuează de la sine.
― Programez o decuplare automată după trei ore, rosti mieroasă nevastă-sa. Starea 481. ConÈ™tientizarea variatelor posi¬bilități pe care È›i Je oferă viitorul. SperanÈ›a reînnoită că...
13
― Știu È™i eu starea 481, o întrerupse el. Formase de nenu¬mărate ori combinaÈ›ia respectivă, considerînd-o drept una de bază. Ascultă, îi spuse, aÈ™ezîndu-se È™i trăgînd-o de mînă, lîngâ el, pe pat, chiar È™i cu întrerupere automată este periculos să ex¬perimentezi un proces depresiv, indiferent de natura lui. Uită de programul ăsta È™i eu am să fac la fel cu al meu. Mai bine for-măm amîndoi starea 104. După aceea tu n-ai decît să È›i-o păs¬trezi, iar eu mă voi reprograma pentru atitudinea cerută de obi¬cei în afaceri. ÃŽn felul ăsta o să doresc să trag o fugă pe acope¬riÈ™, să văd ce mai face oaia, apoi să mă duc la slujbă; între timp aÈ™ fi sigur că nu stai aici cuprinsă de melancolie la absenÈ›a tele¬vizorului.
Dădu drumul degetelor ei lungi și subțiri, traversă aparta¬mentul spațios, pînă în sufrageria care mai păstra încă mirosul slab al țigărilor din ziua precedentă și deschise aparatul TV.
Din^ dormitor, vocea lui Iran îl urmă:
― ÃŽnchide-l! Nu pot să-i sufăr imaginile înainte de micul dejun!
― Formează 888, spuse Rick, aÈ™teptînd să se încălzească circuitele. DorinÈ›a de a urmări programele de televiziune, indi¬ferent de conÈ›inut!
― ÃŽn clipa asta nu simt nevoia să formez nimic.
― Bine, atunci formează 3.
― Dar È›i-am mai spus, nu pot să formez o comandă ca¬re-mi stimulează cortex-ul tocmai spre a forma! Dacă nu vreau să formez, atunci cu atît mai mult nu vreau să formez asta, căci atunci aÈ™ vrea să formez, È™i a vrea să formez este pentru mine lucrul cel mai străin cu putință în clipa de față! Tot ce-mi do¬resc e să stau întinsă pe pat È™i să mă uit în tavan.
Glasul îi deveni ascuțit, cu nuanțe de deprimare, în vreme ce sufletul îi îngheță și ea încetă să se.mai miște, ca și cum o greu¬tate imensă, instinctivă și omniprezentă, semn al unei inerții aproape absolute, o luase în stăpî'nire.
Bărbatul învîrti butonul de sunet al televizorului și vocea tu¬nătoare a Matahalei Prietenoase umplu încăperea:
― ...hei, hei, oameni buni, e timpul să vă prezentăm prog¬noza vremii pentru ziua de astăzi. Satelitul Mangusta transmite că precipitaÈ›iile radioactive vor fi mai pronunÈ›ate în special că¬tre ora prinzului, după care vor slăbi în intensitate, aÈ™a încît aceia dintre voi, oameni buni, care se vor aventura în exterior...
Apărută pe neașteptate lîngă el, cu lunga-i cămașă de noapte răsucită precum o funie, Iran închise televizorul.
― Foarte bine, renunÈ›! Am să formez combinaÈ›ia pe care-o vrei. Am să formez orice combinaÈ›ie ― minunata exaltare sexu¬ală sau... Mă simt atît de rău, încît aÈ™ îndura chiar È™i-aÈ™a ceva. La dracu'! Cu ce schimbă asta lucrurile?
14
― Am să formez atunci eu, pentru amîndoi ― spuse Rick È™i o conduse înapoi în dormitor. Acolo acÈ›iona pentru ea starea 594: recunoaÈ™terea de bună voie a înÈ›elepciunii superioare a bărbatului, indiferent de domeniu. Iar pe propria lui consolă tastă combinaÈ›ia pentru o atitudine nouă, plină de creativitate, față de slujba pe care-o îndeplinea. DeÈ™i nu prea era nevoie: Și iră o orgă de senzaÈ›ii marca Penfield, această atitudine consti¬tuia modul său obiÈ™nuit de a aborda lucrurile.
După un mic dejun luat în grabă ― pierduse timp datorită -discuÈ›iei cu nevastă-sa ― Rick Deckard urcă îmbrăcat în echi¬pamentul de protecÈ›ie pentru exterior, pînă la pășunea de pe acoperiÈ™, unde „păștea" oaia lui electrică. Acolo, sofisticata piesă de hardware rumega cu o mulÈ›umire prefăcută, inducîn-du-i în eroare pe ceilalÈ›i locatari ai clădirii.
Bineînțeles că multe dintre animalele acestora erau, la rindul lor, niște falsuri pline de circuităraie electronică; nu-și băgase însă niciodată nasul în asemenea chestii, după cum nici vecinii nu se interesaseră de adevăratul mod „de viață" al oii sale. Ni¬mic nu putea fi mai nepoliticos. A întreba: „Oaia dvs. este na¬turală" constituia o încălcare a manierelor mult mai gravă decît chestionarea cuiva asupra autenticității dinților, părului sau or¬ganelor sale interne.
Aerul dimineții, înțesat cu praf radioactiv, cenușiu și opac, se revărsa peste el, asaltîndu-i nările. Fără să vrea, inspiră adînc infecția mortală. Mă rog, termenul era cam exagerat, decise, apropiindu-se de parcela de iarbă care-i aparținea în aceeași măsură ca și apartamentul nejustificat de mare de dedesubt. Moștenirea lăsată de Sflrșitul Războiului Mondial începuse să-și cam piardă din putere; cei ce nu rezistaseră în fața prafului ra¬dioactiv trecuseră de mult în neființă. Iar pulberea, mai puțin nocivă acum și avînd de-a face cu niște supraviețuitori mai pu¬ternici, afecta în prezent doar creierul și proprietățile genetice ale organismului. Fără îndoială însă că în ciuda suspensorului de plumb, praful pătrundea pînă la el și în el, depunîndu-și zil¬nic mica încărcătură infestantă. Cel puțin cîtă vreme nu avea să emigreze, așa urmau să se petreacă lucrurile. Pînă acum, con¬troalele medicale efectuate în fiecare lună îi confirmaseră o stare normală: un bărbat care, în limitele de toleranță admise de lege, putea procrea. Cu toate acestea, același examen, efec¬tuat lunar de doctorii de la Departamentul Poliției din San Francisco, ar putea dezvălui contrariul. Încontinuu, noi per¬soane cu statut de „special" își vădeau existența, prin transfor¬marea „normalilor", grație acțiunii omniprezentei pulberi ra¬dioactive. Sloganul inserat în mod curent în afișe, reclame de te-
15
leviziune sau prospecte publicitare glăsuia, de altfel, cam așa: „Emigrați sau degenerați! Alegerea vă aparține!" Foarte adevă¬rat, își spuse Rick, în vreme ce deschidea poarta către mica lui pășune și se apropia de oaia electrică. Numai că eu nu pot să emigrez. Din pricina slujbei...
Proprietarul pajiștii alăturate și vecinul său de apartament Bill Barbour, îl salută; ca și Rick, purta pe el hainele de lucru, dar se oprise totuși din drum ca să-și verifice animalul.
― Iapa mea e gravidă ― declară Barbour, radios. Arătă spre marele percheron care se holba în gol, cu o privire tîmpă. Ce spui de asta?
― Spun că în curind o să ai doi cai, răspunse Rick. Ajun¬sese acum lîngă oaia ce zăcea întinsă È™i rumega, cu ochii vioi aÈ›intiÈ›i asupra lui, pentru eventualitatea că i-ar fi adus vreo le¬gătură cu paie de ovăz. Pretinsa oaie conÈ›inea un circuit de de¬tectare a ovăzului; la vederea unei asemenea cereale, animalul obiÈ™nuia să se ridice foarte convingător pe cele patru labe È™i să meargă în buiestru.
― Cine È›i-a lăsat iapa gravidă? îl întrebă Rick pe Barbour. Vîntul?
― Am cumpărat niÈ™te plasmă fertilizantă, de cea mai bună calitate care există în California! îl informă Barbour. Evident, totul datorită relaÈ›iilor pe care le am la Comitetul de Stat pen¬tru Administrarea Animalelor. ÃŽÈ›i mai aminteÈ™ti de săptămîna trecută, cînd inspectorul lor a venit aici È™i a examinat-o pe Judy? Sînt dornici să-i ia mînzul, căci maică-sa e un specimen fără pereche...
Cu mișcări afectuoase, Barbour lovi de cîteva ori cu palma gîtul iepei și aceasta își plecă botul înspre el.
― Te-ai gîndit vreodată să-È›i vinzi calul? întrebă Rick. Do¬rea mai mult decît orice pe lume să aibă un cal, de fapt orice animal. Posedarea È™i întreÈ›inerea unei copii avea darul de a te demoraliza, încetul cu încetul. Și totuÈ™i, din punct de vedere so¬cial, era necesar È™i aÈ™a ceva, dată fiind absenÈ›a articolului real. Nu exista, prin urmare, altă alternativă, decît să continue ca È™i pînă atunci. Chiar dacă lui nu-i păsa prea mult, mai era È™i nevastă-sa. Și lui Iran îi păsa. Foarte mult.
― Ar fi imoral să-mi vînd iapa, răspunse Barbour.
― ÃŽn cazul ăsta, vinde-È›i mînzul. Să ai două animale e mai lipsit de morală decît să nu ai nici unul.
― Ce vrei să spui? întrebă Barbour, uimit. O mulÈ›ime de oameni posedă două, trei, ba chiar patru animale, iar Fred Washborne, proprietarul fabricii de alge unde lucrează fratele meu, are nici mai mult, nici mai puÈ›in decît cinci exemplare!

*

16
N-ai văzut în ziarul Chronicle, de ieri, articolul despre rața lui? Se spune că este cel mai mare și mai greu exemplar de pe toată Coasta de Vest...
La gîndul unei asemenea posesiuni, ochii lui Barbour înce¬pură să strălucească; încetul cu încetul, păru să cadă în transă.
Cercetîndu-se prin buzunarele hainei, Rick dădu peste exem¬plarul soios al suplimentului din acea lună la Catalogul de-Pă¬sări și Animale, emis de firma Sydney's. Privi indexul, găsi mîn-jii (vezi la cal, progenitură) și imediat avu la îndemînă prețul practicat în mod curent pe scară națională.
― Cu cinci mii de dolari pot să cumpăr un mînz de rasă Percheron de la cei de la Sydney's! rosti el, cu voce tare.
― Nu, nu poÈ›i! replică Barbour. Uită-te din nou pe listă: totul e trecut cu italice. Asta înseamnă că nu au nici un exem¬plar în stoc, dar că acela ar fi preÈ›ul, în cazul în care ar avea.
― Să presupunem, zise Rick Deckard, că È›i-aÈ™ plăti cîte cinci sute de dolari pe lună, timp de zece luni. La preÈ›ul de ca¬talog!
Barbour îi aruncă o privire compătimitoare:
― Deckard, nu înÈ›elegi cum stau lucrurile în cazul cailor! Există un motiv special pentru care Sydney's nu au nici măcar un singur Percheron în stoc: mînjii din rasa asta nu se vînd. Nici măcar la preÈ›ul de catalog; sînt prea rari, chiar È™i cei relativ inferiori. Se aplecă, gesticulînd, peste îngrăditura ce separa cele două È›arcuri: O am pe Judy de cel puÈ›in trei ani È™i în tot acest răstimp n-am văzut altă iapă Percheron de calitatea ei. Ca s-o obÈ›in, a trebuit să fac un drum cu avionul tocmai pînă în Ca¬nada. Iar la întoarcere, am însoÈ›it-o personal pînă aici, ca să fiu sigur că nu-mi va fi furată. Du un asemenea animal oriunde în Colorado sau în Wyoming È™i te vor omorî ca să È›i-l ia. Și È™tii de ce? Pentru că înainte de SfîrÈ™itul Războiului Mondial existau sute ca el...
― Dar faptul că tu ai doi cai È™i eu nici unul, îl întrerupse Rick, violează întreaga structură de bază, teologică È™i morală, a doctrinei mercerismului!
― Ai o oaie! Dacă n-ai avea-o, hai să zicem, aÈ™ mai înÈ›elege logica poziÈ›iei dumitale. Sigur, dacă eu aÈ™ fi proprietarul a două animale, iar dumneata al niciunuia, ar însemna că te ajut să te lipseÈ™ti de adevărata contopire cu Mercer. Dar în clădirea noas¬tră fiecare familie ― ia să vedem, în jur de cincizeci, după nu-mărătoarea mea ― fiecare avem, deci, cîte un animal. Graveson are cocoÈ™ul de colo. Oakes È™i cu nevaită-sa au namila aia de dulău roÈ™cat, care latră noaptea. Rămase cîteva clipe pe gînduri: Și cred că Ed Smith È›ine în apartament o pisică. Cel puÈ›in aÈ™a spune el, fiindcă nimeni nu i-a văzut-o vreodată. Posibil să se prefacă numai...
17
Apropiindu-se de oaie, Rick se aplecă È™i căută în lîna albă È™i groasă ― părul, cel puÈ›in, era autentic ― pînă cînd descoperi ce căuta: panoul de control al mecanismului. Sub privirile lui Barbour, deschise brusc uÈ™iÈ›a panoului, lăsîndu-l descoperit pri¬virii.
― Vezi? întrebă el. ÃŽnÈ›elegi acum de ce-mi doresc cu atîta ardoare mînzul dumitale?
Urmă un interval de tăcere.
― Bietul de dumneata! zise, după un timp, Barbour. ÃŽntot¬deauna ai fost în situaÈ›ia asta?
― Nu, răspunse Rick, închizînd la loc uÈ™iÈ›a tabloului de co¬mandă. Se ridică în picioare, se întoarse È™i-È™i privi vecinul drept în față. IniÈ›ial am avut o oaie adevărată. Ne-a lăsat-o socrul meu, înainte de a emigra. Apoi, cu vreun an în urmă... ÃŽÈ›i aduci aminte de perioada cînd am dus-o la veterinar ― erai aici, pe acoperiÈ™, în dimineaÈ›a aceea cînd am venit È™i am găsit-o zăcînd într-o rină, fără să se mai poată scula...
― Ai pus-o pe picioare, își aminti Barbour, încuviințînd din cap. Da, da, ai reuÈ™it s-o ridici, dar după ce s-a învîrtit în loc un minut sau două, a căzut iarăși...
― Oile iau uneori niÈ™te boli ciudate. Sau, pentru a pune alt¬fel problema, iau o mulÈ›ime de boli, dar simptomele sînt întot¬deauna aceleaÈ™i: oaia nu se mai poate ridica de jos. Și nu ai nici un mijloc să-È›i dai seama cît de gravă e afecÈ›iunea, dacă-i vorba de-o fractură sau dacă nu cumva animalul a murit de tetanos. AÈ™a s*a prăpădit oaia mea: a contractat tetanos.
― Aici, sus? exclamă Barbour, uimit. Pe acoperiÈ™?
― De la fin, explică Rick. N-am desfăcut cum trebuie sîrma de la balot; a mai rămas o bucată È™i Groucho ― aÈ™a o numeam atunci ― a căpătat o zgîrietură prin care au pătruns microbii. Am dus-o la veterinar, dar cu toate acestea a murit È™i multă vreme nu m-am gîndit decît la ea. ÃŽn cele din urmă, am luat le¬gătura cu un atelier care produce animale artificiale È™i le-am arătat fotografia lui Groucho. Mi-au făcut asta!
Arătă spre copia animalului, care continua să stea tolănită și să rumege cu atenție, urmărind precaută apariția ovăzului.
― E o lucrare de mîna întîi. Am cheltuit tot atîta timp È™i concentrare cu îngrijirea ei, ca pe vremea cînd era vie. Dar...
Dădu din umeri.
― ...Nu-i acelaÈ™i lucru, nu? sfîrÈ™i celălalt.
― E pe-aproape! SimÈ›i exact aceleaÈ™i trăiri în legătură cu ceea ce faci; trebuie s-o supraveghezi ca È™i cum ar fi adevărată. Pentru că se defectează È™i-atunci toÈ›i locatarii din bloc află că e o imitaÈ›ie. Pe-a mea am dus-o la reparat de È™ase ori, în majori¬tatea cazurilor pentru defecÈ›iuni mărunte, dar dacă cineva le descoperă ― odată, de pildă, banda conÈ›inînd înregistrarea vo-
18
cii s-a rupt sau s-a înfășurat È™i creatura nu s-a mai putut opri apoi din behăit ― atunci toată lumea le recunoaÈ™te drept o de¬fecÈ›iune mecanică. Sigur, camionul firmei de reparaÈ›ii poartă in¬scripÈ›ia „Spitalul veterinar Cutare". Iar È™oferul arată întocmai ca un veterinar, îmbrăcat complet în alb...
Brusc, aruncă o privire la ceas, amintindu-și că timpul trecea.
― Trebuie să mă duc la slujbă, îi spuse el lui Barbour. Ne vedem diseară!
Pe cînd se îndrepta spre aeroglisor. Barbour îl strigă din urmă, precipitat:
― Să È™tii că n-o să le povestesc nimic din ce mi-ai spus ce¬lor din clădire!
Ezitînd, Rick vru la început să-i mulțumească. Apoi, ceva aducînd cu bătaia ușoară a disperării de care-i vorbise Iran, nu cu multă vreme în urmă, îi atinse umărul și-atunci zise:
― Nu È™tiu... Poate că n-are importanță dacă-o faci sau nu...
― Dar te vor dispreÈ›ul! Nu toÈ›i, doar unii dintre ei... Știi cum sînt oamenii cînd e vorba de nepăsarea față de animale: consideră asta drept imoral È™i antiempatic. Vreau să spun că. formal, nu mai este o crimă cum era imediat după SfirÈ™itul Răz¬boiului Mondial, dar sentimentul rămîne totuÈ™i...
― Dumnezeule, se lamenta Rick, agitîndu-È™i zadarnic mîi-nile goale. Eu vreau să am un animal,-încerc în permanență să-mi cumpăr unul. Dar la salariul meu, la cît cîștigă un funcÈ›ionar municipal...
Numai de-aÈ™ avea iarăși noroc în munca mea... ― gîndi el. Cum am avut în urmă cu doi ani, cînd am reuÈ™it să „retrag" pa¬tru androizi într-o singură lună. Dac-aÈ™ fi È™tiut atunci că Grou-cho o să moară... Dar asta fusese înainte de tetanos. ÃŽnainte de ivirea sîrmei ăleia de împachetat, lungă de cinci centimetri, È™i ruptă, È™i ascuÈ›ită ca un ac de seringă hipodermică...
― Ai putea să-È›i cumperi o pisică! insistă Barbour. Pisicile sînt ieftine; uită-te în catalogul de la Sydney's!
― Nu vreau un animal mărunt, rosti Rick liniÈ™tit. Vreau ceea ce-am avut la început, un animal mare. O oaie sau, dacă am să fac rost de bani, o vacă, un tăuraÈ™ ori ce ai dumneata: un cal. Recompensa cuvenită pentru „retragerea" a cinci androizi ar fi suficientă, realiză el. O mie de dolari pe bucată, în plus față de leafa mea... Apoi aÈ™ găsi eu la cineva ceea ce-mi trebuie, chiar dacă pe lista de la Sydney's preÈ›ul e trecut cu italice. Cinci mii de dolari... Mai întîi însă ― își spuse Rick, ar fi necesar ca androizii să vină pe Pămtnt de pe vreo planetă colonizată. Dar nu pot aranja aÈ™a ceva, nu-i pot determina pe cinci dintre ei să vină aici, È™i chiar dacă aÈ™ putea, în lume mai există È™i alÈ›i vînă-tori de recompense, de la alte agenÈ›ii de poliÈ›ie. Androizii ar
19
trebui să-și stabilească în mod expres reședința în California de Nord, iar vînătorul de recompense titular al zonei, Dave Hol-den, ar trebui să moară sau să iasă la pensie.
― Cumpără-È›i un greiere de casă! sugeră Barbour, glumeÈ›. Sau un È™oarece. Chiar, pentru douăzeci È™i cinci de dolari, poÈ›i să-È›i cumperi unul adult!
Rick se înfurie.
― Iapa dumitale ar putea să moară pe neaÈ™teptate, la fel ca Groucho a mea. Seara, cînd vii de la slujbă, ai putea avea sur¬priza s-o găseÈ™ti zăcînd pe spate, cu picioarele în aer, aidoma unui gîndac. Sau, cum spuneai, a unui greiere...
Se îndepărtă cu pași mari, ținînd în mînă cheile aeroglisoru-lui.
― Scuză-mă dacă te-am jignit! zise Barbour cuprins de ner¬vozitate.
Rick beckard deschise în tăcere portiera vehiculului. Nu mai avea nimic de discutat cu vecinul său. Gîndul îi zburase deja la slujbă, la ziua ce abia începea...



DOI

Într-o clădire uriașă, goală și dărăpănată, care odinioară adăpostise mii de locatari, un televizor stingher își revărsa pro¬gramul către o încăpere nelocuită.
ÃŽnainte de SfîrÈ™itul Războiului Mondial această ruină tară stăpîn fusese o casă bine întreÈ›inută È™i supravegheată. Aici se înălÈ›aseră suburbiile oraÈ™ului San Francisco ― nu prea departe, cale de o scurtă plimbare cu monoraiul de tranzit. Aidoma unui pom cu vrăbii, peninsula fremătase de viață, de păreri È™i nemul-È›umiri; acum, însă, grijuliii proprietari fie că muriseră, fie că emigraseră spre vreo colonie din spaÈ›iu. Mai ales prima variantă era cea mai frecventă; războiul se dovedise costisitor, în pofida previziunilor optimiste emise de Pentagon È™i de corporaÈ›ia Rând, slujitoarea lui plină de ifose, care-È™i avusese sediul nu de¬parte de acel loc. Ca È™i proprietarii de apartamente, corporaÈ›ia plecase la rîndul ei, pentru totdeauna. Dar nimeni nu-i simÈ›ea lipsa.
În plus, nimeni nu-și mai amintea astăzi de ce izbucnise răz¬boiul, nici cine (dacă exista cineva!) îl cîștigase. Praful care con¬taminase cea mai mare parte a planetei provenea de pretutin¬deni și de nicăieri, în același timp; nici măcar adversarii din timpul confruntării nu-l prevăzuseră. Lucru ciudat, la început muriseră bufnițele. Pe vremea aceea, păruse de-a dreptul cara¬ghios să vezi păsările albe, înfoiate și dolofane, zăcînd ici și colo, în curți ori pe străzi; neieșind la iveală mai devreme de miezul nopții, așa cum făceau cînd erau vii, bufnițele scăpau observației. Epidemiile de ciumă ale Evului Mediu se manifesta¬seră oarecum similar, sub forma a numeroși șobolani morți. De data asta, însă, molima coborise din cer.
21
După bufniÈ›e, urmară desigur celelajte păsări, dar pe atunci misterul fusese deja pătruns È™i înÈ›eles. ÃŽnainte de război, guver¬nele iniÈ›iaseră un program de colonizare, e-adevărat. insuficient. dar acum, cînd soarele încetase să mai strălucească pe cerul Pă-mîntului, colonizarea intrase într-o fază cu totul nouă. Legat de aceasta, fusese modificată una dintre armele folosite in timpul conflagraÈ›iei: Luptătorul Sintetic. Capabil să funcÈ›ioneze pe lumi diferite de Terra, robotul umanoid ― mai precis, androi-dul organic ― devenise motorul întregului program de coloni-zare. Conform unei legi a NaÈ›iunilor Unite, fiecare emigrant ob-È›inea în mod automat titlul de proprietate asupra unui android din subtipul dorit, iar prin 1990 diversitatea subtipurilor depă-È™ise orice închipuire, ceva în maniera automobilelor americane din anii '60.
Acesta fusese imboldul final al emigraÈ›iei: androidul servind drept .momeală, urmat de cenuÈ™a radioactivă folosită drept ame¬ninÈ›are. NaÈ›iunile Unite făcuseră totul pentru a uÈ™ura emigra¬rea, îngreunînd în acelaÈ™i timp, pînă la limita imposibilului, ră-mînerea pe Pămînt. Adoptarea unei asemenea soluÈ›ii însemna în cele mai multe dintre cazuri o posibilă clasificare a propriei per¬soane în rindul celor inacceptabili biologic, o ameninÈ›are la adresa eredității primare a^speciei. Odată categorisit drept „spe¬cial", un cetățean ― chiar dacă accepta sterilizarea ― ieÈ™ea din istorie. El înceta de a mai fi o parte a umanității. Cu toate aces¬tea, din loc în loc, undele persoane refuzaseră să plece ― fap¬tul, chiar È™i pentru cei implicaÈ›i în problemă, constituind o ab¬surditate uimitoare. Logic vorbind, „normalii" ar fi trebuit să emigreze deja. Dar se vede treaba că Pămîntul, aÈ™a mutilat cum era, rămînea încă suficient de familiar ca să te simÈ›i legat de el. Ori poate că non-emigranÈ›ii È™i-au imaginat că în cele din urmă covorul de praf se va aÈ™terne. ÃŽn orice caz, mii de persoane au rămas locului, majoritatea în zonele urbane, unde se puteau zări fizic una pe alta, prezenÈ›a fiecăreia îmbărbătîndu-le reciproc. Cei rămaÈ™i păreau a fi Cei relativ sănătoÈ™i. Cînd È™i cînd, pe lingă aceÈ™tia, ciudate entități întîmplătoare rămîneau ca un surplus dubios, în suburbiile efectiv abandonate ale oraÈ™elor.
John Isidore ― care se bărbierea în baie È™i al cărui chip se reflecta acum în ecranul televizorului din sufragerie ― era o astfel de entitate.
Se aventurase pe acolo imediat după război. În acele timpuri cumplite, nimeni nu mai știa ce face cu adevărat. Grupuri răz¬lețe, pe care înfruntarea le rupsese de locurile natale, se așezau temporar întîi într-o regiune, apoi în alta. Pe vremea aceea, că¬derile de praf radioactiv erau sporadice și de intensitate varia¬bilă; unele state nici nu făcuseră cunoștință cu ele, altele ajunse¬seră la saturație. Populațiile dezrădăcinate se mutau odată cu
22
praful. La început, peninsula de la sud de San Francisco păruse lipsită de pulberi radioactive și un mare număr de persoane se grăbiseră să-și instaleze acolo reședința. Cînd, în cele din urmă praful își făcuse apariția, unele muriseră, altele plecaseră. J.R. Isidore rămăsese.
Iar acum televizorul răcnea: „...imită zilele fericite ale Sudu¬lui american dinainte de războiul civil! Fie ca servitor, fie ca mină de lucru neobosită, robotul umanoid lucrat de comandă ― special conceput pentru NEVOILE DVS. UNICE, PENTRU DVS. ȘI NUMAI PENTRU DVS.! ― vă este oferit la sosire gratuit, cu echipamentul complet, aÈ™a cum aÈ›i cerut la plecarea de pe Pămînt! ÃŽn cea mai măreață, mai cutezătoare aventură născocită de om în istoria modernă, acest tovarăș credincios, scutit de boli va asigura..." Și tot aÈ™a, iar È™i iar...
N-oi fi întîrziat la lucru? se întrebă John Isidore, în vreme ce se bărbierea. Nu avea ceas deșteptător; de obicei afla ora exactă de la televizor. Dar nu și astăzi, de Ziua Orizonturilor Interspațiale. Oricum, televiziunea susținea că aceasta ar fi a cincea (sau a șasea?) aniversare a fondării Noii Americi, princi¬pala colonie a Statelor Unite pe Marte. Aparatul lui fiind însă parțial defect, prindea numai canalul naționalizat în timpul răz¬boiului și rămas încă proprietate de stat. Singurul sponsor pe care John Isidore se vedea nevoit să-l asculte era, prin urmare, guvernul de la Washington, cu programul lui referitor la coloni¬zare.
― S-o auzim acum pe d-na Maggie Klugman, îi sugeră crai¬nicul lui John Isidore, care voia doar să È™tie cît e ceasul. De cu-rind emigrată pe Marte, d-na Klugman, într-o înregistrare fă¬cută în New New York, ne-a declarat: D-nă Klugman, cum vi se pare viaÈ›a dvs. de pe Pămîntul contaminat, în comparaÈ›ie cu noia existență pe care-o duceÈ›i aici, într-o lume plină de posibi¬lități inimaginabile? Pauză, apoi vocea obosită È™i uscată, a unei femei între două vîrste, zise: Cred că ceea ce eu È™i familia mea, compusă din trei membri, am remarcat în mod deosebit, a fost demnitatea. Demnitatea, d-nă Klugman? întrebă crainicul TV. Da, spuse cea care era acum locuitoare a New New York-ului de pe planeta Marte. ÃŽmi vine destul de greu să vă explic. Să ai un servitor pe care să te poÈ›i bizui în aceste vremuri tulburi... Găsesc că e un lucru liniÈ™titor. ÃŽn perioada anterioară, petrecută pe Pămînt, nu v-aÈ›i temut că aÈ›i putea să vă treziÈ›i clasată în rindurile, hm... „specialilor"? Oh,»și mie, È™i soÈ›ului meu ne-a fost frică de asta ca de moarte. BineînÈ›eles că, odată emigraÈ›i, frica a dispărut, din fericire pentru totdeauna...
Și pentru mine s-a dus, fără să trebuiască să emigrez, își spuse acru John Isidore. Era categorisit drept „special" de mai bine de un an și nu atît din pricina zestrei lui biologice denatu-
23
rate. Lucrurile stăteau mult mai rău: căzuse la testul pentru de¬terminarea minimului de facultăți mintale, devenind ceea ce în vorbirea populară se numea „minte-de-găină". DispreÈ›ul a trei planete coborî atunci asupra lui. Cu toate acestea, reuÈ™i să su¬pravieÈ›uiască. Avea o slujbă, conducea un autocamion care li-vra È™i ridica materialele unei firme ― Van Ness Pet Hospital ― specializate în repararea de animale false, iar È™eful lui, întuneca¬tul, sălbaticul Hannibal Sloat îl acceptase drept om, fapt pe care Isidore îl aprecia. Mors certa, vită incerta, declara uneori dl. Sloat, iar Isidore, deÈ™i auzise expresia de un număr de ori, reÈ›inuse doar o vagă noÈ›iune în legătură cu înÈ›elesul ei. La urma urmei, dacă o „minte-de-găină" ar putea aprofunda latina, atunci ea ar înceta să se mai numească astfel. Dl. Sloat cînd i se spunea asta, încuviinÈ›a din cap în privinÈ›a adevărului afirmaÈ›iei, în plus, existau „minÈ›i-de-găină" infinit mai imbecile decît Isi¬dore, fiinÈ›e neputînd îndeplini nici un fel de muncă È™i care ră-mîneau în păstrarea acelor aÈ™ezăminte denumite, în mod ciudat, „Institut pentru Talente Comerciale Speciale ale Americii", cu-vîntul „special" trebuind să apară cumva acolo, ca întotdeauna de altfel.
― ...soÈ›ul dvs., d-nă Klugman ― spunea crainicul TV ― nu s-a sjmÈ›it protejat de purtarea în permanență a acelui suspensor de plumb, greoi È™i costisitor?
― SoÈ›ul meu..., începu d-na Klugman, exact în momentul în care Isidore, sfîrÈ™ind cu rasul, pătrunse cu paÈ™i mari în încă¬pere È™i închise televizorul.
LiniÈ™tea se înstăpîni în cuprinsul camerei. Þîșnea din lemnă¬rie È™i din pereÈ›i, izbindu-l cu o putere totală, înspăimîntătoare. ca È™i cum ar fi fost generată de o moară uriașă. Se înălÈ›a din podea; ieÈ™ea din covorul cenuÈ™iu, zdrențăros, ce acoperea în în¬tregime peretele; își croia drum din aparatele în întregime sau pe jumătate stricate, risipite în bucătărie, maÈ™ini moarte ce nu funcÈ›ionaseră nici un moment de cînd se afla Isidore acolo. Din lămpile cu lumină polarizată, acum nefolositoare, montate în sufragerie, liniÈ™tea se scurgea foarte încet, împletindu-se cu co-borîrea ei însăși din tavanul murdărit de muÈ™te, coborîre pustie È™i lipsită de cuvinte. De fapt, reuÈ™ea să țîșnească din fiece obiect aflat în cîmpul lui vizual, ca È™i cum ea ― tăcerea ― avea de gînd să ia locul tuturor lucrurilor tangibile. ÃŽi asalta aÈ™adar nu numai urechile, ci È™i ochii; în vreme ce stătea în picioare, lîngă televizorul inert, percepu liniÈ™tea ca vizibilă È™i, în felul ei pro¬priu, vie. Vie! ÃŽnainte vreme simÈ›ise adesea apropierea ei aus¬teră; cînd apărea, izbucnea pur È™i simplu, fără subtilitate, evi¬dent incapabilă să aÈ™tepte. Tăcerea lumii nu-È™i putea È›ine în frîu lăcomia. Nu mai putea. Nu È™i cînd era aproape cîștigătoare.
Se întrebă apoi dacă ceilalți rămași pe Pămînt încercaseră
24
senzaÈ›ia vidului în acelaÈ™i' fel ca È™i el. Sau era aceasta specifică identității sale biologice aparte, un capriciu generat de aparatul lui senzorial nepotrivit? Interesantă întrebare, își spuse Isidore. Dar cu cine ar putea să-È™i compare observaÈ›iile? Locuia singur în această clădire oarbă, degradată, compusă din o mie de apar¬tamente nelocuite È™i care, asemenea tuturor subansamblelor sale, cădea zi de zi pradă unei È™i mai mari distrugeri entropice. ÃŽn cele din urmă, tot ce exista în clădire avea să se contopească, să-È™i piardă înfățiÈ™area È™i să se uniformizeze, nedevenind nimic altceva decît resturi înălÈ›ate aidoma unui tort uriaÈ™, pînă la pla¬fonul fiecărui apartament. Iar după aceasta, construcÈ›ia însăși, neîngrijită, avea să se fixeze în diformitate, îngropată sub omni¬prezenÈ›a pulberii. La timpul respectiv, el, Isidore, are să fie, de¬sigur, mort"― alt eveniment interesant de anticipat, cîtă vreme stătea acolo, în sufrageria rănită, singur cu tăcerea ca o lume despotică, lipsită de respiraÈ›ie, pătrunzătoare.
Poate că era mai bine dacă deschidea iarăși televizorul. Dar reclamele, destinate cu predilecÈ›ie „normalilor" rămaÈ™i pe Pă-mînt, îl înspăimîntau. Căci reclamele, într-o nesflrÈ™ită sycce-siune de modalități, îl informau că el, un „special", nu era do¬rit. Nu era folositor. Nu putea să emigreze, chiar să fi vrut. Atunci la ce bun să asculÈ›i toate astea? se întreba, furios. O să se termine È™i cu ei, È™i cu colonizarea lor; spera să izbucnească acolo un război ― la urma urmei, teoretic era posibil ― È™i să-i spulbere, aÈ™a cum se-ntîmplase È™i pe Pămînt. Iar cei ce-au emi¬grat, să se transforme cu toÈ›ii în „speciali"!
Perfect, își spuse. ÃŽn clipa asta am plecat la lucru. Apăsă mî-nerul de la clanÈ›a uÈ™ii care ducea spre holul neluminat, dar se dădu înapoi în clipa cînd zări pustietatea din restul clădirii. ForÈ›a, pe care-o simÈ›ise pătrunzîndu-i din plin apartamentul, zăcea acolo, aÈ™teptîndu-l. Dumnezeule, gîndi È™i închise uÈ™a la loc. Nu era cîtuÈ™i de puÈ›in pregătit pentru călătoria pe aceste scări trezind ecouri, pînă la acoperiÈ™ul unde nu avea nici măcar un animal. Ecoul lui însuÈ™i urcînd ― ecoul unui nimic. A sosit vremea, își spuse È™i traversă încăperea către cutia neagră a apa¬ratului de produs empatie.
Cînd îl porni, un ușor mjros de ioni negativi se înălță din sursa de alimentare; inspiră lacom, simțindu-se deja înviorat. Apoi, tubul catodic străluci ca imitația unei imagini de televi¬ziune foarte șterse; apăru un colaj de culori la întîmplare, dîre și configurații care nu întruchipau nimic, pînă în clipa cînd apu-cai manetele. Este ceea ce făcu și John Isidore, după ce respiră profund, ca să se liniștească.
Imaginea prinse contur; Isidore văzu imediat un peisaj deve¬nit legendar, colina străveche, maronie și stearpă, cu smocuri de buruieni uscate ca niște ciolane, împungînd pieziș cerul întune-
25
cat È™i fără soare. Un personaj singuratic, de formă mai mult sau mai puÈ›in omenească, își croia drum cu greu către vîrful dealu¬lui: era un bărbat în vîrstă, purtînd o robă È™tearsă È™i inexpre¬sivă, învelitoare tot atît de sărăcăcioasă de parc-ar fi fost furată din goliciunea ostilă a cerului. Omul, Wilbur Mercer, se tîrîia mai departe È™i, în vreme ce se È›inea încleÈ™tat de manete, John Isidore încerca treptat senzaÈ›ia unei dispariÈ›ii a sufrageriei în care È™edea. Mobila rablagită È™i pereÈ›ii se dădură la o parte, iar el încetă să le mai perceapă. Se descoperi, în schimb, ca întotdea¬una, intrînd în peisajul cu o colină mohorîtă, sub un cer mohd-rit. Și, totodată, încetă de a mai fi martorul ascensiunii omului cel vîrstnic. Acum, propriile sale picioare trudeau, căutîndu-È™i poziÈ›ia printre pietrele sfărîmicioase, însă familiare; simÈ›ea ace¬eaÈ™i durere străveche, asprimea neregulată de sub tălpi È™i, o dată mai mult, inhală aburul acru al cerului ― nu acela al Pă-mîntului, ci al unui È›inut străin, depărtat, totuÈ™i prezent acolo, instantaneu, graÈ›ie aparatului de produs empatie.
Trecuse în universul cel nou la modul uimitor, ca de obicei; contopirea fizică ― însoÈ›ită de identificarea mentală È™i spiritu¬ală ― cu Wilbur Mercer survenise iarăși, aÈ™a cum se îmîmpla cu toÈ›i cei aflaÈ›i în aceste momente cu mîinile încleÈ™tate pe ma¬nete, pe Pămînt sau într-una dintre colonii. ÃŽi intuia pe ei, cei-lalÈ›i, absorbise murmurul gîndurilor lor, auzise în propriul lui creier zgomotul nenumăratelor lor existenÈ›e individuale. Ei ― È™i, implicit, el ― erau îngrijoraÈ›i de un fapt: această contopire a mentalităților le orienta atenÈ›ia asupra colinei, a urcuÈ™ului, a nevoii de a se ridica deasupra tuturor lucrurilor. Se desfășura pas cu pas, atît de încet, încît era, practic, imperceptibilă. Dar era acolo. Mai sus, gîndi el, în vreme ce pietrele i se rostogoleau sub călcîie. Astăzi sîntem mai sus decît ieri, iar mîine... El, fi¬gură compozită a lui Wilbur Mercer, aruncă o privire către panta ce i se întindea dinainte. Imposibil să înÈ›elegi sfîrÈ™itul. Era prea departe. Dar avea să vină...
O piatră aruncată către el îl lovi în braÈ›. SimÈ›i durerea. Se răsuci pe jumătate, în clipa cînd o a doua piatră, zburînd pe-a-lături, fără să-l nimerească, se izbi de pămînt È™i zgomotul lovi¬turii îl făcu pe Isidore să tresară. Cine să fi fost? se întrebă, cer-cetînd cu privirile în-căutarea celui ce-i provoca suferință. Ve¬chii adversari, manifestîndu-se la marginea viziunii sale ― lu¬crul sau fiinÈ›ele acelea îl urmăriseră tot drumul pînă în vîrful colinei È™i aveau să rămînă acolo ca să...
Își reaminti culmea, brusca nivelare a dealului, atunci cînd urcușul înceta și începea partea a doua. De cîte ori făcuse toate astea. Nenumăratele dați se estompau; viitorul și trecutul se es¬tompau; ceea ce trăise deja și ceea ce urma să trăiască se ames¬tecară, astfel încît nu mai rămaseră decît momentul, tăcerea ne-
26
mișcată și odihna în timpul cărora își șterse de sînge tăietura de pe braț. Doamne, gîndi el, cuprins de silă. Cum poate, fi una ca asta un lucru drept? De ce mă aflu aici singur, torturat de ceva pe care nici măcar nu-l pot zări? în clipa următoare, în interio¬rul său, murmurul celor aflați în contopire înlătură senzația de solitudine.
O simțiți și voi, gîndi el. Da, răspunseră vocile. Ne-a lovit aici, în brațul stîng; doare precum chinurile iadului. Perfect, zise el. Mai bine am porni iarăși la drum. Își reluă mersul și toți cei¬lalți îl însoțiră numaidecît.
Cîndva, își aminti, lucrurile stătuseră cu totul altfel. Fusese partea cea mai fericită a vieții lui, partea de început, înainte ca blestemul să-i lovească. Părinții lui adoptivi, Frank și Cora Mercer, îl găsiseră pe o plută pneumatică, în largul coastelor din New England... sau fusese lîngă Mexic, aproape de Tam-pico? Nu-și mai amintea împrejurările. Avusese o copilărie fru¬moasă; iubise viața în întregul ei, dar în special animalele, pe unele readucîndu-le la viață după ce mureau. Trăise laolaltă cu iepuri și gîndaci, fie că se aflase pe Pămînt sau pe vreo colonie a acestuia. Acum însă uitase aproape torul. Își amintea doar de asasini care-l arestaseră ca pe un monstru, mai „special" decît toți ceilalți „speciali". Datorită lor, existența lui se schimbase.
Legea locală interzicea capacitatea de ranversare a sensului timpului, modalitate prin care cei neînsufleÈ›iÈ›i se întorceau la viață; îi spuseseră asta la vîrsta de È™aisprezece ani. El continuase totuÈ™i să facă experienÈ›e în secret, în puÈ›inele păduri ce mai ră¬măseseră, îl denunÈ›ase însă o bătrînă pe care n-o văzuse È™i de care nu auzise niciodată pînă atunci. Fără ca părinÈ›ii săi să-È™i fi dat consimțămîntul, ei ― ucigaÈ™ii ― îi bombardaseră micul no¬dul din creier, îl atacaseră cu cobalt radioactiv È™i asta îl arun¬case într-o lume complet diferită, a cărei existență n-o bănuise nici măcar o dată. Fusese un abis de leÈ™uri È™i oase putrezite, din care timp de ani de zile luptase ca să iasă. Măgarul, dar mai ales broasca rîioasă, creaturile cele mai importante pentru el, dispăruseră, se stinseseră; doar ici È™i colo rămăseseră fragmente putrezite ― un craniu cu orbitele goale, o bucată dintr-o mînă etc. ÃŽn cele din urmă, o pasăre venită acolo ca să moară, îi spu¬sese unde se află. Se scufundase într-o lume de mormînt. Și nu putea ieÈ™i de acolo pînă cînd oasele presărate în jurul lui nu se-adunau să recompună la loc organismele vii; devenise un ac¬cesoriu al metabolismului celorlalte vieÈ›i È™i pînă la resuscitarea lor, nici el nu se putea ridica.
Cît timp durase această parte a ciclului, nu mai știa acum; n-o putuse măsura, căci în cuprinsul său nu se întîmplase nimic. Dar iată că pînă la sfîrșit oasele se acoperiseră iarăși cu carne; găvanele ochilor se umpluseră la loc și ochii cei noi văzuseră, în
27
vreme ce gurile și fălcile refăcute flecăreau, urlau, miorlăiau. Foarte posibil ca el să fi făcut totul; poate că nodului extrasen-zorial din creier îi crescuse din nou. Dar la fel de bine putea să fie și un proces natural. Oricum, nu se mai prăbușea; începuse să urce, laolată cu ceilalți, pe care-i pierduse apoi din vedere, de multă vreme. Se descoperise urcînd de unul singur. Ei erau acolo, îl însoțeau încă; lucru ciudat, îi simțea în interiorul lui însuși.
Isidore stătea ținînd în mîini cele două manete, simțindu-se ca și cum ar fi cuprins, la rîndul lui, toate celelalte ființe vii; apoi, cu părere de rău, le dădu drumul. Trebuia să termine și oricum brațul îl durea și-i sîngera, acolo unde-l lovise piatra.
Cu mers șovăielnic, se îndreptă spre camera de baie, să-și spele tăietura. Nu era prima lovitură pe care o primea în timpul fuziunii cu Mercer și, probabil, nici ultima. Unii oameni, în spe¬cial cei mai în vîrstă, muriseră după ce ajunseseră pe vîrful coli¬nei, unde încercaseră suferința cu toată seriozitatea. Mă întreb dacă aș putea retrăi această parte a vieții lui Mercer, își zise în vreme ce dezinfecta rana. Există șansa unui stop cardiac; ar fi mai bine, medită el, dacă-aș trăi în acea parte a orașului unde clădirile au un medic dotat cu mașinile alea de produs scîntei electrice. Aici, singur, este prea riscant.
Știa însă că-și asumă un risc. Întodeauna pînă atunci riscase cum făcuseră de altfel majoritatea oamenilor, chiar și cei vîr-stnici, care erau destul de șubrezi din punct de vedere fizic.
Folosind-se de un Kleenex, își uscă brațul rănit.
Și auzi atunci, înăbușit și îndepărtat, sunetul unui televizor.
Se mai află cineva în clădire, gîndi el precipitat, nevenindu-i să creadă. Nu e televizorul meu ― pe-ăsta l-am închis, È™i-apoi simt cum vibrează podeaua. E dedesubt, la alt etaj!
Nu mai sînt singur aici, realiză Isidore. Un alt locatar s-a mutat într-unui din apartamentele părăsite, suficient de aproape ca să-l aud. Trebuie să fie la etajul doi sau trei, nu mai jos. Hai să vedem, gîndi el repede. Ce faci în clipa cînd se mută un nou locatar? SaluÈ›i È™i te duci să ceri ceva cu împrumut, parc-aÈ™a se face, nu? Nu-È™i putea aminti nicicum; oriunde stătuse, nu i se mai întîmplase niciodată una ca asta: oamenii se mutau, emi¬grau, dar nimeni nu venea aici. Nu, mai bine îi duci ceva, decise Isidore. O cană cu apă sau, mai curînd, cu lapte; da, da, cu lapte sau făină, ori poate un ou― eventual, în situaÈ›ia de față, înlocuitorii acestora.
Uitîndu-se în frigiderul al cărui compresor încetase de multă vreme să mai funcționeze, descoperi un cub de margarină cu as¬pect dubios. Luîndu-l cu el, se îndreptă cu inima zbătîndu-se, dar plin de încredere, către etajul de dedesubt. Trebuie să rămîn calm, își spuse. Să nu-l las pe noul locatar să-și dea seama că
28
sînt o „minte-de-găină", fiindcă atunci n-o să mai vrea să stea de vorbă cu mine; dintr-un motiv sau altul, așa se întîmplă me¬reu. Mă întreb, oare de ce?
Se grăbi să coboare treptele holului.



TREI

În drum spre slujbă, Rick Deckard, aidoma cine știe cîtor alți oameni, se furișă cîteva clipe de-a lungul fațadei unuia din¬tre cele mai mari magazine de animale din San Francisco, ur¬mărind zarva făcută de sălbăticiuni. Din centrul vitrinei lungi cît toată clădirea, un struț într-o cușcă transparentă, climati-zată,.se holba la el de parc-ar fi vrut să-i întoarcă privirea. O plăcuță atașată de cușcă informa cumpărătorii că pasărea sosise de curind de la grădina zoologică din Cleveland. Era unicul struț viu de pe Coasta de Vest. După ce-l cercetă cu ochi ficși, Rick își mai pierdu cîteva mjnute contemplînd sumbru eticheta pe care stătea înscris prețul. Își continuă apoi drumul spre Pala¬tul de Justiție de pe Lombard Street, unde, odată ajuns, desco-peri că a întîrziat cu un sfert de oră.
ÃŽn timp ce descuia uÈ™a biroului, superiorul său, inspectorul Harry Bryant ― un tip roÈ™covan, cu urechile cît niÈ™te cratiÈ›e È™i cu hainele ponosite, dar cu ochi inteligenÈ›i È™i conÈ™tient de toate lucrurile cît de cît importante ― îi strigă:
― AÈ™teaptă-mă la nouă È™i jumătate, în biroul lui Dave Hol-den!!
În timp ce vorbea, inspectorul aruncă o privire grăbită într-o mapă cu hîrtie subțire.
― Holden, continuă el, gata de plecare, se află la Spitalul Mount Zion, cu È™ira spinării perforată de un laser. Va sta acolo cel puÈ›in o lună, pînă cînd medicii or să reuÈ™ească să pună mîna pe o nouă secÈ›iune spinală din plastic organic...
― Ce s-a întîmplat? întrebă Rick, străbătut de un fior. Cu o zi înainte, vînătorul-de-recompense È™ef al departamentului fu¬sese bine-mersi; la sfîrÈ™itul programului se urcase în aeroglisorul
30
personal, îndepărtîndu-se către apartamentul lui, situat în selec¬tul și aglomeratul cartier Nob Hill.
Bryant murmură ceva peste umăr, despre ora nouă treizeci, în biroul lui Dave, apoi își văzu de drum, lăsîndu-l pe Rick sin¬gur.
Ajuns în ușa propriului său birou, Deckard auzi în spate vo¬cea secretarei, Ann Marsten:
― D-le Deckard, aÈ›i auzit ce-a pățit Dave Holden? A fost împuÈ™cat! Se È›inu după el în încăperea neaerisită, lipsită de gea¬muri È™i puse în funcÈ›iune instalaÈ›ia de aer condiÈ›ionat.
― Mda, răspunse Rick, absent.
― Trebuie să fi fost un android dintr-ăsta ultradeÈ™tept, fa¬bricat de trustul Rosen, zise d-ra Marsten. Le-aÈ›i văzut prospec¬tele? Creierul de tip Nexus-6, pe care-l folosesc ei acum, poate să selecteze date dintr-un domeniu de două trilioane de consti¬tuenÈ›i, pe zece milioane de căi neuronale separate. Femeia schimbă tonul, continuînd cu voce joasă: AÈ›i lipsit de la con¬vorbirea video de azi-dimineață. Mi-a spus d-ra Wild; legătura a fost înregistrată pe pupitrul de control, la ora nouă fix.
― O convorbire internă? întrebă Rick.
― AÈ™! Un apel al inspectorului Bryant către reprezentanÈ›a Interpolului din Rusia. I-a întrebat dacă ar fi de acord să de¬pună o plîngere scrisă.
― Prin urmare, Harry vrea totuÈ™i să elimine de pe piață creierele Nexus-6?!
Nu se arăta deloc surprins. De la lansarea inițială a specifi¬cațiilor și a graficelor de performanță ale acestor creiere, majo¬ritatea agențiilor de poliție care avuseseră de-a face cu androizi evadați protestaseră.
― Nici ruÈ™ii n-or să facă mai mult decît am făcut noi, zise Rick. Din punct de vedere legal, fabricanÈ›ii de creiere Nexus-6 operau sub incidenÈ›a legii coloniale, principala lor unitate de producÈ›ie aflîndu-se pe Marte. Poate ar fi mai bine dacă am ac¬cepta noile tipuri ca pe un fapt împlinit, continuă el. AÈ™a s-a în-tîmplat cu fiecare marcă de creier artificial îmbunătățit... ÃŽmi amintesc ce scandal s-a iscat prin 1989, cînd cei de la firma Su-dermann au prezentat public vechiul lor T-l4. Toate agenÈ›iile de poliÈ›ie de pe emisfera vestică s-au plîns că nu va exista test valabil care să poată detecta intrarea în acest creier a unor in¬formaÈ›ii ilegale. Și, o vreme, aÈ™a a È™i fost!
Peste cincizeci dintre androizii de care-și amintea Rick se strecuraseră, sub o formă sau alta, pe Pămînt și uneori nu fuse¬seră detectați nici după un an întreg. Apoi însă Institutul Pa-vlov, din Uniunea Sovietică, pusese la punct Testul Voigt Pen¬tru Determinarea Empatiei. Și nici un android T-l4, după cîte se știa, nu reușise pînă acum să treacă de acest test special.
31
― VreÈ›i să È™tiÈ›i ce-au răspuns sovieticii? întrebă d-ra Mar-ten. Am aflat È™i asta! FaÈ›a ei pistruiată, ca o portocală căpătă un aer strălucitor.
― O să-mi spună Harry Bryant, mulÈ›umesc! zise Rick. ÃŽn¬cepuse să se enerveze; în special bîrfele de la birou îl plictiseau, fiindcă se dovedeau a fi întotdeauna mai corecte decît adevărul. AÈ™ezîndu-se la masa de lucru, se apucă să răscolească prin ser¬tare, pînă cînd d-ra Marsten, pricepînd aluzia, se îndepărtă.
Din sertar, Deckard scoase la iveală un plic vechi, șifonat. Lăsîndu-se pe spate în fotoliul impozant, scotoci în cuprinsul plicului pînă găsi ceea ce căuta: colecția de date existente la ora respectivă despre creierele Nexus-6.
O lectură fugară avu darul să întărească spusele d-rei Mar¬sten. Într-adevăr, creierul de acest tip avea două trilioane de elemente componente, plus o capacitate de alegere de ordinul a zece milioane de combinații posibile ale activității cerebrale. În a 0,45-a parte dintr-o secundă, un android echipat cu o astfel de structură a creierului putea adopta oricare dintre cele pais¬prezece reacții comportamentale de bază. În asemenea condiții, nu exista test de inteligență care să-l poată da de gol. Dar ori¬cum, de la variantele inițiale, primitive, ale anilor '70, testele de inteligență nu mai demascaseră un android de ani de zile.
Androizii de tip Nexus-6, reflectă Rick, îi depășeau cu mai multe clase de inteligență pe „specialii" umani. Cu alte cuvinte, dintr-un punct de vedere imediat, pragmatic È™i deloc stupid, an¬droizii echipaÈ›i cu creiere Nexus-6 evoluaseră, în bine È™i în rău, dincolo de un segment important ― dar inferior ― al societății umane. Slujitorul devenise în unele cazuri mai îndemînatic decît stăpînul. E adevărat, apăruseră È™i noi criterii de ierarhizare, cum ar fi, de exemplu, Testul Voigt-Kampff de Determinare a Empatiei. Un android, n-avea importanță cît de dotat din punct de vedere al capacității pur intelectuale, nu acorda nici un sens contopirii care avea loc de obicei între adepÈ›ii mercerismului, o trăire pe care el È™i toÈ›i ceilalÈ›i oameni, inclusiv anormalii pore¬cliÈ›i „minÈ›i-de-găină", o încercau fără nici o dificultate.
Se întrebase cîteodată ― probabil nu exista om să n-o fi fă¬cut ― de ce un android se zbătea neajutorat în clipa confruntă¬rii cu testul de măsurare a empatiei. ÃŽn mod evident, aceasta exista numai în sînul colectivității umane, spre deosebire de in¬teligență, care ―- în anumite grade, ― putea fi întîlnită de-a lungul întregului fir evolutiv, la diverse specii È™i încrengături, in¬clusiv la arahnide. ÃŽn primul rînd, înclinaÈ›ia spre empatie cerea, probabil, un instinct de grup nealterat; unui organism solitar, să zicem unui păianjen, acest instinct nu i-ar fi fost însă folositor; de fapt, el ar fi condus la pierderea abilității păianjenului de a supravieÈ›ui. L-ar fi făcut conÈ™tient de dorinÈ›a de a trăi a prăzii
32
sale. În acest fel, toate răpitoarele, chiar și mamiferele supe¬rioare, de genul pisicii, de pildă, ar fi sfirșit prin a muri înfome¬tate.
Empatia, concluzionase el cîndva, trebuie să se limiteze la ierbivore, ori, cel mult, la omnivore, ele putîndu-se lipsi de o alimentație bazată pe consumul de carne. Pentru că, în ultimă instanță, darul subliniat estompa limitele dintre vînător și vînat. dintre cel victorios și cel învins. În cazul fuziunii cu Mercer, toată lumea se înălța împreună sau, o dată ciclul încheiat, cădea împreună în prăpastia lumii celor morți. Ciudat, semăna cu o asigurare biologică, dar una cu două tăișuri! Atît timp cît o anumită creatură încerca bucuria, condiția pentru toate celelalte era de a cuprinde măcar un fragment din această bucurie. Dim-potrivă, dacă vreo ființă vie suferea, atunci pentru restul ființe¬lor umbra suferinței nu putea fi în întregime alungată. Un ani¬mal social, așa cum e omul, ar dobîndi pe această cale un fac¬tor de supraviețuire sporit; o bufniță sau o cobră ar fi însă dis¬truse.
Evident, robotul umanoid era un prădător solitar.
Lui Rick îi făcea plăcere să gîndească aÈ™a; îi făcea munca ac¬ceptabilă. „Retrăgînd" ― asta vrînd să însemne omorînd ― un android, nu viola regula de viață statornicită de Mercer. Vei ucide doar UcigaÈ™ii, le spusese Mercer, în anul cînd pe Pămînt apăruseră primele aparate de produs empatie. Iar în mercerism, aÈ™a cum evoluase el, pînă la a deveni o întreagă teologie, con¬ceptul de ucigaÈ™i se dezvoltase ajungînd la niÈ™te limite extrem de subtile. Un rău absolut, de pildă, provenea în mercerism din mantaua zdrențăroasă a bătrînului care urca panta cu miÈ™cări clătinate, dar nu era niciodată clar în cine sau in ce consta această prezență a răului. Un mercerit simÈ›ea răul chiar fără să-l înÈ›eleagă. Altfel spus, era liber să localizeze nebuloasa pre¬zență a UcigaÈ™ilor acolo unde credea el de cuviință. Pentru Rick Deckard, un robot umanoid evadat ― care-È™i ucisese stă-pînul, care fusese înzestrat cu o inteligență mai mare decît aceea a multor fiinÈ›e umane, care nu arăta interes pentru animale È™i nu poseda capacitatea de a simÈ›i pe cale empatică bucurie pen¬tru reuÈ™itele altei forme de viață sau tristeÈ›e pentru înfrîngerea acesteia ― era pentru el întruchiparea UcigaÈ™ilor.
Gîndul la animale îi readuse în minte struțul zărit în magazi¬nul de necuvîntătoare. Pentru moment, lăsă deoparte tăieturile din ziare, în care era vorba despre creierele de tip Nexus-6; cu o pensetă luă puțin tutun de prizat, marca Mrs. Siddons no. 3 și 4, apoi rămase pe gînduri. Examinîndu-și ceasul, văzu că mai avea încă timp; ridicînd receptorul videofonului de pe birou, îi ceru domnișoarei Marsten:
― Fă-mi, te rog, legătura cu magazinul de animale „Cîinele
33
Fericit", de pe Sutter Street!
― ÃŽndată, d-le! răspunse d-ra Marsten, deschizînd anuarul abonaÈ›ilor.
Nu pot să ceară cine știe cît pentru struțul ăla, își zise Rick. Se așteaptă însă din partea ta să te duci să-l iei cu mașina, ca în zilele bune.
― Magazinul de animale „Cîinele Fericit", exclamă o voce de bărbat È™i pe ecranul lui Rick apăru un chip minuscul, bine dispus. Undeva, în spatele acestuia, se puteau auzi animalele È›i-pînd.
― StruÈ›ul pe care-l aveÈ›i în vitrină..., zise Rick, jucîndu-se cu o scrumieră din ceramică, aflată pe birou, dinaintea lui. Cît ar trebui' să plătesc în numerar ca să-l obÈ›in?
― Să vedem, spuse vînzătorul de animale, bîjbîind în căuta¬rea unui stilou È™i a unei bucăți de hîrtie. O treime... Făcu soco¬telile. Apoi: Mă iertaÈ›i că vă întreb, domnule, vreÈ›i să cumpă¬raÈ›i struÈ›ul printr-un schimb, cu plata diferenÈ›ei respective?
― ÃŽncă... încă nu m-am decis, rosti Rick, precaut.
― Să zicem că facem din struÈ› obiectul unui contract pe 30 de luni, zise vînătorul. Cu o dobîndă foarte, foarte scăzută, de È™ase la sută pe lună. Deci rata dvs, lunară, după scăderea cores¬punzătoare a...
― Va trebui să mai lăsaÈ›i din preÈ›, spuse Rick. AcordaÈ›i-mi o reducere de două mii de dolari È™i-atunci n-o să mai fac un schimb, ci o să plătesc totul cu bani gheață. „Dave Holden", re--flectă el, „e deocamdată pe tușă. Asta ar putea să însemne ceva... Depinde cîte misiuni mi se vor oferi luna următoare".
― D-le, zise vînzătorul de animale, preÈ›ul cerut de noi e deja cu 1 000 de dolari sub preÈ›ul de catalog. VerificaÈ›i dvs. ÃŽn¬șivă, eu voi aÈ™tepta. Vreau să vă convingeÈ›i È™i singur că preÈ›ul nostru este corect.
Dumnezeule, gîndi Rick, ăștia nu se lasă. Totuși, ca să se afle în treabă, scoase din buzunarul hainei, cu gesturi șovăiel¬nice, catalogul Sydney's și urmări cu degetul rubricile: struț, pauză, mascul-femelă, bătrîn-tînăr, bolnav-sănătos, nou-uzat și urmări prețurile.
― VedeÈ›i, nou, bărbătuÈ™, tînăr, sănătos, îl informă vînzăto¬rul. Treizeci de mii de dolari. Sîntem exact cu o mie de dolari sub preÈ›ul de catalog. Prin urmare, plata dvs. ÃŽn numerar...
― O să mă mai gîndesc, zise Rick, È™i-o să vă sun iarăși.
Se pregăti să închidă.
― O clipă, d-le! Numele dvs.?
― Frank Merriwell, spuse Rick.
― Și adresa, d-le Merriwell? în cazul că nu voi fi aici cînd reveniÈ›i...
Rick dădu o adresă fictivă și puse receptorul în furcă. Ce de
34
bani! gîndi el. Și totuși, oamenii cumpără; unii dintre ei au bani și pentru așa ceva. Ridicînd din nou receptorul, rosti cu as¬prime:
― Dă-mi un fir cu exteriorul, d-ră Marsten. Și te-aÈ™ ruga mult de tot să nu mai asculÈ›i ce vorbesc; e o convorbire confi¬denÈ›ială.
― Am înÈ›eles, d-le! spuse d-ra Marsten. FormaÈ›i, vă rog, numărul!
Își decupla aparatul de la circuit, lăsîndu-l pe Rick singur, față în față cu exteriorul.
Iar el formă ― din memorie ― numărul magazinului de animale false de la care cumpărase sosia oii. Pe micul ecran al videofonului apăru un bărbat îmbrăcat într-un costum de vete¬rinar.
― Doctor McRae, se prezentă el.
― Aici e Deckard. Cît costă un struÈ› electric?
― Păi, să zicem că v-aÈ™ putea aranja totul la mai puÈ›in de opt sute de dolari. Cît de repede doriÈ›i să vi-l livrăm? Ar trebui să lucrăm numai pentru dvs. Nu prea sînt cereri pentru...
― Vorbim mai tîrziu, îl întrerupse Rick; uitîndu-se la ceas, văzu că e deja ora nouă È™i jumătate. La revedere!
Se grăbi să pună receporul în furcă și să se ridice de pe scaun.
La puÈ›ină vreme după aceea, se afla în faÈ›a uÈ™ii ce dădea în biroul inspectorului Harry Bryant. Trecu pe lîngă secretara de cabinet a acestuia ― atrăgătoare, cu părul argintiu împletit în cozi lungi pînă la talie, apoi pe lîngă secretara propriu-zisă ― 6 bătrînă monstruoasă din mlaÈ™tinile jurasicului, îngheÈ›ată È™i vi¬cleană, asemeni unei apariÈ›ii arhaice, de pe altă lume. Nici una dintre femei nu-i vorbi, È™i nici el nu le adresă vreun cuvînt. Des-chizînd uÈ™a ce dădea spre interiorul biroului, își salută, cu o miÈ™care a capului, superiorul care vorbea la videofon, scoase la iveală tăieturile din ziare, cu informaÈ›ii despre creierele tip Ne-xus-6 È™i le mai reciti o dată, în vreme ce inpectorul Bryant își vedea de treabă.
Se simțea abătut. Cu toate că, în mod logic, avînd în vedere dispariția subită din scenă a lui Cave Holden, ar fi trebuit să fie cel puțin încîntat. Mă rog, atît cît se putea...



PATRU

Bănuiesc că mă îngrijorează faptul că aș putea păți la fel ca Dave, presupuse Rick Deckard. Un android suficient de isteț ca să-l atace cu laserul probabil că m-ar păcăli și pe mine. Și to¬tuși, parcă nu ăsta e motivul...
― Văd că È›i-ai adus È™i scornelile din ziare despre noul tip de creier, spuse inspectorul Bryant, agățînd receptorul în furcă.
― De, zise Rick, am auzit È™i eu niÈ™te zvonuri... Despre cîți androizi este vorba?
― La început au fost opt, rosti Bryant, consultîndu-È™i note¬sul. Dave i-a retras pe primii doi.
― Iar ceilalÈ›i È™ase rămaÈ™i se află toÈ›i aici, în nordul Califor¬niei?
― După cîte È™tim, da. Dave, cel puÈ›in, aÈ™a crede. Am vor¬bit cu el; iată-i însemnările, erau pe birou. Tot ce È™tie, e scris aici.
Bryant bătu cu palma maldărul de note. Pînă în prezent, nu dădea nici un semn că ar avea de gînd să i le înmîneze lui Rick; din cine știe ce motiv, continua să le frunzărească, de unul sin¬gur, încruntîndu-se și trecînd"u-și limba peste colțurile gurii.
― Deocamdată nu am nimic în program, licită Rick. Sînt gata să preiau sarcinile lui Dave.
Bryant rosti cu un aer gînditor:
― Holden folosea pentru testarea indivizilor suspecÈ›i Scala Voig-Kampff Modificată. ÃŽÈ›i dai seama ― ar trebui, cel puÈ›in ― că pentru noile tipuri de creier acest test nu este precis. Nici un fel de test nu este precis; scala lui Voigt, modificată cu trei ani în urmă de Kampff, e tot ce avem la ora asta. Făcu o pauză, dus pe gînduri: Dave o considera exactă. S-ar putea să
36
fie așa. Dar ți-aș sugera un lucru, înainte de a te ocupa de cei¬lalți șase. Bătu din nou cu palma peste teancul de hîrtii: Fă un drum pînă la Seattle și stai de vorbă cu cei de la firma Rosen. Determină-i cumva să-ți pună la dispoziție niște eșantioane re¬prezentative pentru tipurile înzestrate cu noul creier Nexus-6.
― Pe care să-i supun Testului Voigt-Kampff, completă Rick.
― Ce simplu sună totul, murmură Bryant, ca pentru sine.
― Pardon?
― Cît timp o să fii pe drum, eu voi sta de vorbă personal cu reprezentanÈ›ii firmei Rosen.
Îl privi pe Rick în tăcere. Apoi scoase un soi de mormăit, își roase o unghie și, în sfîrșit, hotărî ce voia să spună:
― Am de gînd să discut cu ei posibilitatea de a include în¬tre cei testaÈ›i atît oameni, cît È™i un număr de androizi din ulti¬mele tipuri. Nu vei È™ti însă care sînt unii È™i care alÈ›ii. Decizia o vei lua împreună cu fabricanÈ›ii, astfel ca totul să fie pregătit cînd voi ajunge acolo. Brusc, îndreptă un deget spre Rick, păs-trind pe chip o expresie severă: Este prima dată cînd o'să acÈ›io¬nezi în calitate de vînător-de-recompense titular. Dave È™tie o mulÈ›ime de trucuri; are ani de experiență în urma lui.
― Și eu am, spuse Rick, încordat.
― Sarcinile pe care le-ai rezolvat pînă acum au rezultat în¬totdeauna din schemele lui Dave; el a decis cu precizie' ce an¬droizi să-È›i fie încredinÈ›aÈ›i. Acum însă ai în față È™ase exemplare pe care intenÈ›iona să le retragă el însuÈ™i. Unul dintre ele s-a do¬vedit' a fi mai rapid... Acesta...
Bryant își întoarse însemnările, astfel ca Rick să poată ve¬dea.
―r- Max Polokoff, spuse Bryant. Cel puÈ›in aÈ™a-È™i spun.e ― presupunînd că Dave avea dreptate. Totul se bazează pe această presupunere, toată aceată listă. Pentru că Scala Voigt-Kampff Modificată a fost aplicată numai primilor trei: cei doi retraÈ™i de către Dave, plus Polokoff. Atunci s-a È™i întîmplat, cînd Dave îi aplica testul. ÃŽn clipa aia, Polokoff a tras asupra lui cu laserul.
― Ceea ce dovedeÈ™te că Dave avea dreptate, spuse Rick. Altfel n-ar fi fost atacat; Polokoff n-ar fi avut motiv.
― ÃŽncepe prin a te duce la Seattle, continuă Bryant. Nu le spune de prima dată; mă ocup eu de asta. Și mai e ceva... Se ri¬dică în picioare, privindu-l pe Rick cu un aer calm. Dacă folo¬sind acolo testul Voigt-Kampff, vreun om nu reuÈ™eÈ™te să-l treacă, atunci...
― AÈ™a ceva nu e posibil.
― Acum cîteva săptămîni, înÈ›r-una din zile, am vorbit cu Dave exact despre acelaÈ™i lucru. ÃŽn linii mari, gîndea la fel ca dumneata. Am însă un memoriu adresat Interpolului È™i difuzat
' 37
atît pe Terra, cît È™i în colonii. Un grup de psihiatri din Lenin¬grad au făcut o propunere. Vor să folosească cele mai noi È™i mai perfecÈ›ionate unelte de' analiză a profilului personalității, cu care sînt depistaÈ›i de obicei androizii ― cu alte cuvinte testul Voigt-Kampff ― asupra unui grup de pacienÈ›i umani schizofre¬nici sau ameninÈ›aÈ›i de schizofrenie, aleÈ™i cu multă grijă. Au în vedere în special pe aceia care dau semne de aÈ™a-numita „aplati¬zare a afectelor". Ai auzit despre ea...
― Este tocmai ceea ce măsoară È™i Testul Voigt-Kampff, spuse Rick.
― Atunci înÈ›elegi de ce sînt îngrijoraÈ›i.
― Bine. dar problema asta a existat întotdeauna. ÃŽncă din prima clipă cînd am avut de-a face cu androizi ce se dădeau drept oameni. Părerea generală a poliÈ›iei că este cunoscută din articolul lui Lurie Kampff, Rolul Blocajului în schizofrenia inte¬grală, publicat în urmă cu opt ani. Kampff compara facultatea empatică redusă, descoperită la pacienÈ›ii umani bolnavi mintali, cu aceea aparent similară, dar de fapt...
― Psihiatrii din Leningrad, îl întrerupse brusc Bryant, sînt de părere că un număr mic de fiinÈ›e umane nu este capabil să treacă Testul Voigt-Kampff. Dacă-i testezi din punctul de ve¬dere al poliÈ›iei, poÈ›i să-i consideri drept roboÈ›i umanoizi. Ai greÈ™i, bineînÈ›eles, dar la momentul acela ei ar fi deja morÈ›i.
Rămase tăcut, așteptînd răspunsul lui Rick.
― Indivizii respectivi ar fi însă cu toÈ›ii...
― ... internaÈ›i în diverse instituÈ›ii, aprobă Bryant. E de pre¬supus că nu pot acÈ›iona în lumea exterioară; cu siguranță h-ar reuÈ™i să ascundă faptul că sînt bolnavi psihici în stare avansată ― afară doar dacă, bineînÈ›eles, colapsul nu a survenit decît re¬cent È™i dintr-odată, fără ca nimeni din preajmă să observe acest lucru. Oricum, s-ar putea întîmpla.
― O È™ansă dintr-un milion, spuse Rick. Dar înÈ›elesese deja problema.
― Ceea ce-l îngrijora pe Dave, continuă Bryant, este apari¬ția noului tip de creier perfecÈ›ionat Nexus-6. Cum È™tii, firma Rosen ne-a asigurat că un Nexus-6 poate fi depistat cu testele de profil standard. Am luat cuvîntul lor de bun. Acum însă, ne vedem obligaÈ›i să verificăm noi înÈ™ine acest lucru ― cum, de altfel, eram siguri că o să se întîmple. Iată ce va trebui să faci la Seattle! îți dai seama că poate ieÈ™i rău în toate cazurile. Dacă nu vei reuÈ™i să detectezi toÈ›i androizii, atunci n-o să mai avem nici un mijloc de investigare demn de încredere È™i nu-i vom afla niciodată pe aceia care au evadat deja. Dacă testul, analizînd factorii unui subiect uman, îl confundă cu un robot huma-noid... Bryant îi aruncă o privire îngheÈ›ată. Fără îndoială, va fi neplăcut, cu toate că nimeni, absolut nimeni dintre cei de la
38
firma Rosen nu va face știrea publică. De fapt, vom putea să ne bazăm în continuare pe test, un timp nedefinit, deși este evident că va trebui să informăm Interpolul, iar aceasta, la rîndul său, va înștiința Leningradul. În cele din urmă, fițuicile noastre de scandal or să dea totul în vileag; dar pînă atunci vom fi capabili să punem la punct un nou test. Întinse mîna după receptor. Vrei să începi chiar de-acum? Folosește o mașină a poliției; o poți alimenta de Ia rețeaua noastră de pompe. Rick se ridică din fotoliu.
― Dacă aÈ™ lua cu mine însemnările lui Dave Holden? în¬trebă el. Vreau să le citesc pe drum.
― Să aÈ™teptăm pînă cînd îți vei încerca testul la Seattle, re¬plică Bryaht. Vocea, deÈ™i plină de interes, nu trăda nici un pic de milă È™i Rick observă acest lucru.


Cînd ateriză cu aeroglisorul poliției pe acoperișul Asociației Rosen din Seattle, Rick descoperi o tînără femeie care-l aștepta. Avea părul negru, trupul subțire și purta o pereche de ochelari-pentru filtrat praful, foarte mari și de ultimul model. Se apropie de mașină, ținîndu-și mîinile adine înfipte în buzunarele hainei lungi, cu dungi strălucitoare. Pe fața ei mică, bine conturată, avea întipărită o expresie de profund, dezgust.
― S-a întîmplat ceva? întrebă Rick, în vreme ce ieÈ™ea din parcare.
― Oh, nu È™tiu, răspunse fata pieziÈ™. Poate modul în care ni s-a vorbit la telefon... N-are importanță. Cu o miÈ™care bruscă, îi întinse mîna; el i-o strinse, cu un gest reflex. Sînt Rachael Ro¬sen. Bănuiesc că dumneata eÈ™ti dommnul Deckard...
― N-a fost ideea mea, zise Rick.
― Da, È™tim asta, ne-a spus inspectorul Bryant. Dar repre¬zinÈ›i în mod ăficial departamentul PoliÈ›iei din San Francisco, iar acesta nu crede că intervenÈ›ia noastră e spre binele public.
ÃŽl privi pe sub genele negre, lungi, probabil false.
― Un robot umanoid, spuse Rick, e ca orice altă maÈ™ină: poate oscila foarte repede între a fi un lucru folositor È™i a de¬veni un pericol. ÃŽn calitate de obiect util nu intră în preocupă¬rile noastre.
― Dar ca primejdie, da. Și-atunci apari în scenă dumneata. E-adevărat, d-le Deckard, că eÈ™ti un vînător-de-recompense?
Rick ridică din umeri, în silă, apoi încuviință.
― Nu È›i-e deloc greu să consideri un android ca fiind un obiect neînsufleÈ›it, continuă fata. AÈ™a că atunci poÈ›i să-l „re¬tragi", cum se zice...
― AÈ›i pregătit grupul selectat pentru mine? întrebă bărba¬tul. AÈ™ vrea să... Fraza i se pierdu în aer. Pe neaÈ™teptate, văzuse
39
animalele.
O corporaÈ›ie puternică, bineînÈ›eles, trebuia să fie în stare să-È™i permită aÈ™a ceva ― realiză el. Era evident că în străfundu¬rile minÈ›ii anticipase o asemenea colecÈ›ie. Nu resimÈ›ea surpriză, cît mai curind un soi de durere. Se depărta de fată, liniÈ™tit, în direcÈ›ia celui mai apropiat È›arc. Putea deja percepe mirosul, multele miresme ale creaturilor stînd în picioare, culcate, ori ― ceea ce părea a fi în cazul unui ursuleÈ› spălător ― dormind.
Pînă atunci, nu văzuse niciodată un raton cu proprii lui ochi. CunoÈ™tea specia numai din filmele tridimenisionale arătate la televizor. Dintr-un motiv anume, pulberea radioactivă o lo¬vise tot atît de dur ca È™i pe păsări ― din rîndul acestora, aproape că nu mai existau supravieÈ›uitoare. Ca un răspuns re¬flex la situaÈ›ie, scoase la iveală mult-răsfoitul catalog Sydney's È™i căută la raton, cu toate subdiviziunile lui. PreÈ›urile de catalog, cum era de aÈ™teptat, apăreau în italice; ca È™i în Cazul cailor Per-cheron, nu exista nici un raton de vînzare pe piață, la nici una dintre categorii. Cei de la Sydney's consemnau doar preÈ›ul la care avusese loc ultima tranzacÈ›ie. Era de-a dreptul astronomic.
― ÃŽl cheamă Bill, rosti fata, din spatele lui. Bill Ratonul. L-am primit anul trecut, din partea uneia dintre filialele noas¬tre.
Arătă cu mîna, dincolo de el, și abia atunci observă Rick paznicii înarmați, cu laserele ușoare pregătite; ochii lor îl urmă¬riseră grăbiți încă de la aterizare. „Chiar dacă aeroglisorul meu poartă însemnele foarte vizibile ale poliției?"
― O importantă firmă constructoare de androizi, medită el, dus pe gînduri, își investeÈ™te surplusul de capital în animale vii....
― Iată È™i bufniÈ›a, zise Rosen. Vino, am s-o trezesc în mod special pentru dumneata.
Se îndreptă spre o cușcă mică, îndepărtată, în centrul căreia ieșeau la iveală ramurile unui copac mort.
Dar nu mai există bufniÈ›e, vru el să spună. Cel puÈ›in aÈ™a se susÈ›ine de fiecare dată. Sydney's, de exemplu ― o indică în ca¬talogul lor drept dispărută. „D"-ul acela micuÈ›, bine conturat, prezent în tot cuprinsul catalogului... Profitînd de faptul că fata mergea înaintea lui, mai verifică o dată: avea dreptate. Cei de la Sydney's nu greÈ™esc niciodată, își zise. Și asta È™tim... De ce alt¬ceva am putea depinde?
― E artificială, exclamă el pe neaÈ™teptate, cuprins de inspi¬raÈ›ie; dezamăgirea-i crescu intensă È™i insuportabilă.
― Nu! zîmbi fata È™i Rick văzu atunci că dinÈ›ii-i erau la fel de mici, pe cît de albi îi erau ochii È™i de negru părul.
― Dar listele Sydney's...
Încercă să-i arate catalogul, să-i dovedească.
40
― Noi nu cumpărăm nici de la Sydney's, nici de la alÈ›i ne¬gustori. AchiziÈ›iile noastre provin în exclusivitate de la persoane particulare, iar preÈ›urile pe care le plătim nu sînt menÈ›ionate ni¬căieri. De asemenea, adăugă fata, avem proprii noÈ™tri natura-liÈ™ti. Acum sînt pe undeva, prin Canada. ÃŽn comparaÈ›ie cu alte zone, acolo au mai rămas destule păduri, cel puÈ›in pentru niÈ™te animale mici È™i, din cînd în cînd, pentru cîte o pasăre.
Rick rămase multă vreme cu privirea aÈ›intită asupra bufniÈ›ei ce moțăia pe o creangă. Nenumărate gînduri îi veneau în minte, gînduri despre război, despre zilele cînd bufniÈ›ele se prăbuÈ™iseră din înalturi. ÃŽÈ™i amintea cum se descoperise, pe vremea copilă¬riei lui, că speciile se sting una după alta È™i cum ziarele informa-seră despre asta în fiecare zi ― întîi vulpile, pe urmă bursucii, pînă cînd oamenii încetaseră să mai citească eternele necrolo¬guri ale animalelor.
Se gîndi și la nevoia de a avea un animal real. Simți din nou o adevărată ură pentru oaia electrică, pe care era nevoit s-o în¬grijească și de care trebuia să-i pese, ca și cum ar fi fost vie. Ti¬rania unui obiect, își spuse. Nici măcar nu știe că exist. Ca și androizii, nu are capacitatea de a aprecia existența unui semen. Pînă atunci, nu se gîndise niciodată la așa ceva, la similitudinea dintre un animal electric și un android. Primul, medită el, putea fi considerat ca o formă primitivă a celui de-al doilea, un soi de robot mult inferior. Invers, un android putea fi privit drept o versiune extrem de sofisticată, de evoluată, a unui animal fals. Ambele variante îi stîrneau dezgustul.
― Dacă aÈ›i vinde bufniÈ›a, o întrebă el pe Rachael Rosen, cît aÈ›i cere pe ea? Și cît cu banii jos?
― N-o să vindem niciodată bufniÈ›a! Fata îl cercetă cu o ex¬presie în care satisfacÈ›ia È™i mila se amestecau; lui, cel puÈ›in, aÈ™a
1 se păru. Și chiar dacă am vinde-o, n-ai fi capabil să plătești prețul cerut. Ce animale ai acasă?
― O oaie, răspunse Rick. Un exemplar din rasa Suffolk, cu botul negru.
― ÃŽn cazul ăsta, ar trebui să fii fericit.
― Sînt fericit. Atîta doar că întotdeauna mi-am dorit o buf¬niță, chiar înainte ca toate să fi căzut, atinse de moarte. Se co¬rectă imediat: Aproape toate...
― Programul nostru de depășire a crizei, ca È™i planificarea de perspectivă ne cer să obÈ›inem încă o bufniță pe care s-o în¬crucișăm cu Scrappy, spuse Rachael.
Arătă spre zburătoarea moțăind pe craca ei; pentru scurtă vreme, aceasta deschisese ochii ― răni gălbui care se vindecară repede, în timp ce bufniÈ›a se lăsă iarăși pradă somnului. Pieptul îi tresaltă vizibil, ca È™i cum pasărea, în starea ei de toropeală, ar fi oftat.
41
Evitînd priveliÈ™tea ― îi provoca o tristeÈ›e amestecată cu sta¬rea anterioară de veneraÈ›ie È™i jale ― se adresă fetei:
― AÈ™ vrea acum să-i testez pe cei selecÈ›ionaÈ›i- Coborîm?
― Unchiul meu a primit telefonul È™efului dumitale È™i proba¬bil că deja a...
― SînteÈ›i o întreagă familie? o întrerupse Rick. O corpora¬ție atît de mare este o afacere în familie?
Netulburată, Rachael își continuă fraza:
― Unchiul Eldon a pregătit probabil grupul de androizi È™i grupul de control, compus din oameni. Să mergem, aÈ™adar!
Se îndreptă spre ascensor, cu mîinile înfipte iarăși adînc în buzunarele hainei. Nici nu se uită în spate și Rick avu o scurtă ezitare, înainte de a o urma. Simțea cum îl cuprinde enervarea.
― Ai ceva cu mine? întrebă el, pe cînd coborau.
Fata rămase pe gînduri, de parcă pînă atunci n-ar fi știut.
― Dumneata, un biet funcÈ›ionar de la Departamentul Poli¬ției, te afli într-o situaÈ›ie unică, spuse ea. Pricepi ce vreau să spun?
Îi aruncă o privire piezișă, plină de malițiozitate.
― Cît anume din producÈ›ia voastră curentă este echipată cu creiere Nexus-6?
― Toată, răspunse Rachael.
― Șînt sigur că testul Voigt-Kampff va da rezultate cu ele.
― ÃŽn caz contrar, va trebui să retragem de pe piață toÈ›i an-droizii de tip Nexus-6... Ochii ei negri se aprinseră, într-o căută¬tură feroce, în timp ce ascensorul își încetă coborîrea È™i uÈ™ile se dădură în lături. Și asta, continuă fata, doar pentru că secÈ›iile voastre de poliÈ›ie, cînd e vorba de o chestiune atît de simplă ca detectarea celor cîțiva androizi Nexus-6 care se sustrag sarcini¬lor, nu sînt în stare de nimic...


Un bărbat în vîrstă, mic de statură și uscățiv, dar cu aer energic, se apropie de ei și le întinse mîna; pe chip i se putea citi o expresie de precipitare, ca și cum toate lucrurile ar fi început să se petreacă prea repede.
― Sînt Eldon Rosen, îi explică el lui Rick, în vreme ce-È™i dădeau mîna. Ascultă, Deckard; îți dai seama că nu fabricăm nimic, aici, pe Pămînt, nu-i aÈ™a? Nu putem deci să dăm un tele¬fon la producÈ›ie È™i să le cerem să ne trimită o mulÈ›ime de eÈ™an¬tioane. Asta nu înseamnă că nu vrem sau că nu intenÈ›ionăm să colaborăm cu dumneata. Oricum, eu, unul, mi-am dat toată si¬linÈ›a.
Își trecu grăbit mîna prin părul rărit.
Arătînd spre trusa cu ustensile, Rick anunță:
42
― Sînt gata să încep.
Nervozitatea celui mai important membru al.familiei Rosen îi sporea încrederea. Le e frică de mine. realiză el, cu o tresă¬rire. Inclusiv lui Rachael Rosen. Probabil că-mi stă în putință să-i oblig să abandoneze fabricarea de creiere Nexus-6. Ceea ce voi face în decursul următoarei ore va afecta întreaga structură a operațiunilor lor; e de presupus chiar că ar putea determina viitorul Trustului Rosen, aici, în Statele Unite, în restul țărilor și pe Marte.
Cei doi Rosen îl studiau neliniștiți și' Rick intui rigiditatea comportamentului lor; venind acolo, le adusese cu sine vidul, vestindu-le pustiul și nemișcarea morții economice. Controlau o putere extraordinară, gîndi el. Întreprinderea Rosen era unul dintre pivoții sistemului industrial; fabricația de andoizi deve¬nise în fapt atît de legată de colonizare, încît, dacă una dintre ele ar fi căzut în ruină, după un timp și cealaltă ar fi avut ace¬eași soartă. Iar Trustul Rosen înțelegea perfect acest lucru. El-don Rosen fusese conștient de el încă de cînd îl sunase Harry Bryant._
― ÃŽn locul dumneavoastră nu mi-aÈ™ face probleme, spuse Rick, în vreme ce se lăsa condus de cei doi membri ai familie Rosen de-a lungul unui coridor larg, pustiu, puternic luminat. Se simÈ›ea mulÈ›umit È™i plin de liniÈ™te. Momentul acesta, mai mult decît oricare altul de care-È™i putea aminti, îi făcea plăcere. Curind vor È™ti cu toÈ›ii ce poate îndeplini aparatura lui de tes¬tare È™i ce nu.
― Dacă nu aveÈ›i încredere în Testul Voigt-Kampff, indică el aparatele, atunci e posibil ca întreprinderea dumneavoastră să fi căutat un test alternativ. Se poate argumenta că, parÈ›ial, responsabilitatea vă aparÈ›ine. Da, mulÈ›umesc!
Bătrinul È™i fata îl conduseseră într-o încăpere spaÈ›ioasă, de forma unui cub ― un soi de salon cu aspect È™ic, decorat cu mo¬chete, lustre, o canapea È™i niÈ™te măsuÈ›e joase, cu linie modernă, pe care se odihneau mai multe reviste abia apărute ― inclusiv, observă Rick, suplimentul pe luna februarie al catalogului Sydney's, pe care el, personal, nu-l văzuse. De fapt, supHmentul pe februarie nu avea să apară decît peste alte trei zile. ÃŽn mod evident, firma Rosen întreÈ›inea relaÈ›ii speciale cu' cei de la Sydney's.
Iritat, luă în mină revista:
― Asta e o violare a încrederii publice. Nimeni nu ar trebui să aibă cunoÈ™tință în prealabil de schimbările de preÈ›.
De fapt, ar putea viola statutul federal; încercă să-și amin¬tească legea respectivă, dar nu reuși.
― Catalogul ăsta îl iau cu mine, spuse È™i ― deschizînd va-lijoara ― aruncă suplimentul înăuntru.
43
Urmă o clipă de tăcere, apoi Eldon Rosen rosti cu voce obosită:
― Uite ce e, domnule poliÈ›ist, nu ne stă în obicei să cerem în avans...
― Nu sînt un ofiÈ›er obiÈ™nuit, replică Rick. Sînt un vînă-tor-de-recompense.
Scoase din valijoara deschisă aparatura necesară pentru Tes¬tul Voigt-Kampff, se așeză la o măsuță din lemn de trandafir și începu să asambleze ceea ce părea a fi mai curînd un set de simple instrumente poligrafice.
― PuteÈ›i să chemaÈ›i primul subiect, îl informă el pe Eldon Rosen, care părea mai tras la față ca orieînd.
― Mi-ar place să urmăresc totul, spuse Rachael, luînd, la rindul ei, loc. N-am văzut niciodată cum decurge un test pentru determinarea empatiei. Ce măsoară lucrurile astea?
― Obiectul acesta, ridică Rick discul plat, adeziv, cu o mul¬țime de sîrme plecînd din el, oferă date despre'dilataÈ›ia vaselor capilare din zona facială. Știm că aÈ™a-numita „ruÈ™ine" sau reac¬ție de „a roÈ™i" este un răspuns primar, autonom, în faÈ›a unui stimul È™ocant din punct de vedere moral. Ea nu poate fi contro¬lată în mod voluntar, aÈ™a cum e cazul conductivității pielii, al respiraÈ›iei È™i al ritmului cardiac.
Cu o mișcare a mîinii, îi arată celălalt instrument, de forma unui stilou emițînd unde luminoase.
― Iar acesta înregistrează fluctuaÈ›iile de tensiune din muș¬chii oculari. Concomitent cu fenomentul de a roÈ™i, se poate de¬tecta de obicei o foarte uÈ™oară, dar totuÈ™i perceptibilă miÈ™care a...
― ... iar asemenea reacÈ›ii nu pot fi descoperite la androizi, îl. ÃŽntrerupse Rachael.
― Nu, nu pot. Ele nu sînt generate de întrebările-stimul. DeÈ™i, din punct de vedere biologic, există. Măcar potenÈ›ial.
― Aplică-mi mie testul, ceru Rachael.
― Poftim? exclamă Rick, uimit.
― Am ales-o drept primul subiect, interveni Eldon Rosen. cu glas răguÈ™it. Poate fi androidă. Sperăm să ne spui dumneata.
Se așeză cu mișcări neîndemînatice, scoase o țigară, o aprinse și rămase urmărind totul cu priviri fixe.



CINCI

Micul fascicul de lumină albă pătrundea continuu în ochiul stîng al lui Rachael Rosen, iar pe obraz îi fusese lipit discul din care plecau nenumărate fire de sîrmă. Faja părea totuși calmă. Așezat într-un loc de unde putea zări cele două cadrane ale aparatului Voigt-Kampff, Rick Deckard spuse:
― O să-È›i prezint un număr de situaÈ›ii sociale. La fiecare dintre ele, trebuie să-È›i exprimi reacÈ›ia cît mai repede posibil. BineînÈ›eles vei fi cronometrată.
― Și bineînÈ›eles, rosti dîstantă Rachael, răspunsurile mele verbale nu vor conta cîtuÈ™i de puÈ›in... Ceea ce contează, pentru indicii dumitale, sînt doar reacÈ›iile muÈ™chiului ocular È™i dilataÈ›ia capilarelor. Am să-È›i răspund, totuÈ™i. Vreau să trec prin asta È™i... Se întrerupse. Dă-i drumul, domnule Deckard!
Rick alese întrebarea cu numărul trei.
― De ziua dumitale È›i se dă drept cadou o poÈ™etă din piele de viÈ›el.
Ambele indicatoare săriră dincolo de verde, oprindu-se pe zona roșie; acele se agitară violent, apoi reveniră în poziția ini¬țială.
― Nu l-aÈ™ accepta, spuse Rachael. De asemenea, aÈ™ raporta poliÈ›iei persoana care mi l-a dat.
Rick își făcu metodic unele însemări, apoi continuă, alegînd cea de-a opta întrebare de pe Scala Voigt-Kampff:
― Ai un băieÈ›el care-È›i arată colecÈ›ia lui de fluturi, inclusiv borcanul cu otravă.
― L-aÈ™ duce la doctor. Vocea lui Rachael păstra o tonali¬tate joasă, dar fermă. Cele două indicatoare înregsitrară iarăși, de data asta însă nu atît de departe. Rick își notă È™i acest amă¬nunt.
45
― Stai È™i te uiÈ›i la televizor, continuă el, cînd, deodată, des¬coperi o viespe umblîndu-È›i pe încheietură.
― AÈ™ omorî-o, spuse Rachael. Indicatoarele nu înregistrară aproape nimic: doar un tremurat slab È™i trecător. Rick își notă faptul, apoi scotoci înfrigurat după întrebarea următoare.
― Treci, într-un magazin, pe lîngă fotografia mare cît o pa¬gină de revistă, a unei fete complet dezbrăcate.
Făcu o pauză.
― E un test pentru a afla dacă sînt android? întrebă sarcas¬tic Rachael. Sau dacă sînt lesbiană?
Indicatoarele rămaseră mute.
Polițistul continuă:
― SoÈ›ul dumitale iubeÈ™te pictura. Iarăși, nici o reacÈ›ie. Mo¬delul, adăugă el, stă întins în faÈ›a lui, pe o minunată carpetă din blană de urs.
Indicatoarele nu înregistrară nimic. Un răspuns tipic pentru un android, își spuse Rick. NeputinÈ›a de a detecta elementul major: pielea animalului mort. Mintea ei ― a lui ― este con¬centrată asupra altor factori.
― SoÈ›ul dumitale agață tabloul pe peretele camerei sale de lucru, sfirÈ™i Rick È™i de data asta acele indicatoarelor se miÈ™cară.
― ÃŽn mod sigur nu l-aÈ™ lăsa, spuse Rachael.
― Bine, acceptă bărbatul, dînd din cap. Acum fii atentă: ci¬teÈ™ti un roman scris înainte de Război. Personajele vizitează De¬barcaderul Pescarului din San Francisco. Li se face foame È™i in¬tră într-un restaurant pescăresc. Unul dintre ele comandă ho¬mari, pe care chelnerul îi aruncă fle vii într-un vas cu apă fiartă ― timp în care personajele urmăresc operaÈ›ia foarte atente.
― Oh, dumnezeule, exclamă Rachael. E îngrozitor! E groaz¬nic! Chiar făceau asta? Ce vicioÈ™i!... Vrei să spui un homar viu?
Indicatoarele, totuși, rămaseră inerte. Formal, un răspuns corect. Dar simulat.
― ÃŽnchiriezi o cabană la munte, continuă Rick, într-o zonă acoperită încă de vegetaÈ›ie. O construcÈ›ie rustică, din pin nodu¬ros, cu un È™emineu uriaÈ™.
― Da, spuse Rachael, dînd din cap, nerăbdătoare.
― Pe pereÈ›i, cineva a agățat hărÈ›i vechi, ediÈ›ii Currier and Ives, iar deasupra È™emineului un cap de cerb ― un mascul uriaÈ™, cu o pereche de coarne rămuroase. ÃŽnsoÈ›itorii dumitale admiră decorul cabanei È™i cu toÈ›ii decideÈ›i...
― Nu decidem nimic, atîta vreme cît capul de cerb rămîne acolo, răspunse Rachael. Indicatoarele marcară oarecare ampli¬tudine numai în zona verde.
― Ai rămas gravidă, continuă Deckard, cu un bărbat care È›i-a promis că te ia de nevastă. Omul fuge cu cea mai bună prietenă a dumitale; ai un avort È™i...
― Nu voi avea niciodată un avort, spuse Rachael. Oricum.
46
nu se poate. E o hotărire care privește viața, iar poliția stă me¬reu la pîndă.
De data asta, acele țîșniră violent spre roșu.
― De unde È™tii? întrebă Rick, plin de curiozitate. Mă refer la dificultatea de a avea un avort?
― Toată lumea È™tie, răspunse Rachael.
― Sună ca È™i cum ai vorbi din proprie experiență... Urmări, cu o experie interesată, acele indicatoarelor: încă se mai agitau, cu o miÈ™care largă, pe tot cuprinsul cadranelor. ÃŽncă o între-bare; îți dai întîlnire cu un bărbat È™i el îți cere să-i vizitezi apar¬tamentul. AjunÈ™i acolo, îți oferă ceva de băut. ÃŽn vreme ce stai în picioare, cu paharul în mînă, zăreÈ™ti prin uÈ™a deschisă dormi¬torul; este decorat într-o manieră atrăgătoare, cu afiÈ™e de cor-rida, aÈ™a că te aventurezi înăuntru, să le priveÈ™ti mai îndea¬proape. Bărbatul te urmează, închizînd uÈ™a. Te încolăceÈ™te cu braÈ›ele È™i-È›i spune...
― Ce-i acela un „afiÈ™ de corrida"? îl întrerupse Rachael.
― Un desen, de obicei în culori È™i de format mare, înfăți-șînd un matador înveÈ™mintat în capă È™i un taur care încearcă să-l ia în coarne.
Era uluit.
― Cîți ani ai? o întrebă ― vîrsta putea fi un factor.
― Optsprezece, răspunse Rachael. Perfect... Deci omul în¬chide uÈ™a, apoi mă ia în braÈ›e. Și ce-mi spune?
― Știi cum se termină luptele cu taurii?
― Bănuiesc că cineva e rănit.
― ÃŽn cele din urmă, taurul este întotdeauna omorît.
Așteptă, uitîndu-se la cele două ace ale indicatoarelor. Palpi¬tau nervoase, nimic mai mult. Nici o dată reală.
― O ultimă întrebare, supralicită Rick. Una compusă din două părÈ›i. Te uiÈ›i la televizor, se dă un film vechi, un film'di-nainte de Război. ÃŽnfățiÈ™ează o petrecere în curs de desfășurare. OaspeÈ›ii se delectează cu scoici crude.
― Puahhh, se strîmbă Rachael. Acele se miÈ™cară încetiÈ™or.
― Antreul, continuă Rick, se compune din cîine fiert, um¬plut cu orez. Pe cadrane, acele se miÈ™cară ceva mai puÈ›in, mai puÈ›in chiar decît pentru scoci]e crude. Consideri stridiile mai ac¬ceptabile decît cîinele fiert?
Puse creionul jos, stinse raza luminoasă și îndepărtă banda¬jul adeziv de pe fața fetei.
― EÈ™ti android, decretă Rick. Asta-i concluzia testului ― o informă sau mai curind îl informă el, adresîndu-se totdată È™i lui Eldon Rosen. Amîndoi aveau chipul crispat din pricina îngrijo¬rării. FaÈ›a bătrînului, cel puÈ›in, își schimba mereu expresia, contorsionîndu-se cît se poate de grăitor, într-o neliniÈ™te mînioasă.
47
― Am dreptate, nu-i aÈ™a? întrebă Rick. Nu primi nici un răspuns, de la nici unul dintre Roseni. Uite ce e, spuse el, înÈ›e¬legător. Interesele noastre nu intră în conflict. Pentru mine, este tot atît de important ca Testul Voigt-Kampff să funcÈ›ioneze, cum este androidul ăsta pentru voi.
― Dar ea nu e android, rosti bătrînul Rosen.
― Nu cred.
― De ce-ar minÈ›i? întrebă Rachael, cu sălbăticie. Dac-ar fi vorba de aÈ™a ceva, am face-o altfel.
― Am să cer o analiză a măduvei osoase, spuse Rick, adre-sîndu-se fetei. ÃŽn cele din urmă se poate determina pe cale orga¬nică dacă eÈ™ti android sau nu; o încercare greoaie È™i dureroasă, e drept, dar...
― Din punct de vedere legal, zise Rachael, nu pot fi silită să mă supun acestui test. ÃŽn sălile tribunalelor, faptul poartă È™i un nume: autoincriminare. ÃŽn plus, pe o ființă vie ― iar nu pe cadavrul unui android retras ― a astfel de analiză durează foarte mult. AveÈ›i ocazia să folosiÈ›i afurisitul ăsta de Test Voigt-Kampff din pricina „specialilor"; ei trebuie să fie contro¬laÈ›i în mod constant. Iar cînd guvernul căuta o soluÈ›ie în acest sens, voi, poliÈ›iÈ™tii, aÈ›i dat fuga cu Scala Voigt-Kampff. Dar ceea ce-ai spus, e adevărat: din clipa asta, testul vostru e ca È™i terminat.
Se ridică în picioare, făcu cîțiva pași și rămase așa, cu spa¬tele la Rick și cu mîinile în șold.
― Problema nu e aceea a legalității analizei medulare, inter¬veni È™i Eldon Rosen, cu glas răguÈ™it. Ci a faptului că testul vos¬tru de determinare a empatiei, aplicat asupra nepoatei mele, a dat greÈ™. Pot să-È›i È™i explic de ce rezultatele obÈ›inute de ea sînt apropiate de ale unui android. Rachael a crescut la bordul na¬vei Salander 3. Acolo s-a născut, acolo È™i-a petrecut paisprezece din cei optspezece ani, devorînd biblioteca de benzi magnetice a navei È™i ascultînd poveÈ™tile despre Pămînt ale celorlalÈ›i membri ai echipajului, toÈ›i adulÈ›i. După un timp, aÈ™a cum È™tii, nava a făcut calea întoarsă, cînd încă nu parcursese a È™asea parte din distanÈ›a pînă la Proxima Centauri. Altfel, Rachael n-ar fi văzut în viaÈ›a ei, Pămîntul...
― M-ai fi retras imediat, vorbi fata, peste umărul unchiului ei. La orice razie a poliÈ›iei, aÈ™ fi fost ucisă. Am È™tiut asta încă de cînd am venit aici, în urmă cu patru ani; nu e prima dată cînd mi se aplică Testul Voigt-Kampff. De fapt. rareori mi se întîmplă să părăsesc această clădire; riscul este imens, din cauza barajelor poliÈ›iei È™i a echipelor aeropurtate, destinate să ridice pe toÈ›i „specialii" neînregistraÈ›i.
― Și pe androizi, completă Eldon Rosen. Evident că publi¬cului nu i se spune una ca asta; el nu trebuie să È™tie că androizii
48
sînt aici, pe Pămînt, în mijlocul nostru.
― Nici nu cred că sînt, își dădu Rick cu părerea. La ora ac¬tuală, populaÈ›ia terestră e destul de puÈ›in numeroasă; mai devreme sau mai tîrziu, fiecare locuitor are de-a face cu un punct de control.
Dintr-un anumit unghi de vedere, chiar așa și stăteau lucru¬rile.
― Ce-ar fi trebuit să faci, întrebă Eldon Rosen, dacă sfîr-
șeai prin a desemna o ființă umană drept android?
― Asta e o problemă internă, spuse Rick. ÃŽncepu să-È™i adune instrumentele, punîndu-le la loc în valiză. Cei doi Rosen îl urmăreau tăcuÈ›i. Oricum, e clar, spuse el. Mi s-a spus să con¬tramandez testările următoare. Ceea ce È™i fac, dacă am dat greÈ™ o dată, nu mai are rost să continui.
Trînti cu zgomot capacul valizei.
― Te-am fi putut înÈ™ela, continuă Rachael. Nimic nu ne forÈ›a să admitem că în ceea ce priveÈ™te testarea mea ai eÈ™uat. Lucru valabil È™i pentru ceilalÈ›i nouă subiecÈ›i selecÈ›ionaÈ›i. Tot ce-ar fi trebuit să facem era să fim de acord cu rezultatul exa¬minării, oricare-ar fi fost el.
― AÈ™ fi insistat oricum să-mi daÈ›i în prealabil lista celor se¬lecÈ›ionaÈ›i. O simplă enumerare, într-un plic sigilat... Iar ca să fiu sigur, aÈ™ fi comparat datele oÈ›inute cu rezultatele propriilor mele testări. Imposibil să nu fi existat vreo concordanță...
Pe care, își spuse el, abia acum îmi dau seama că n-aș fi ob¬ținut-o. Bryant avea dreptate... Slavă domnului că nu m-am apucat să acționez pe baza acestui fapt!
― Mda, te cred în stare, conchise Eldon Rosen. Aruncă o privire către Rachael, care încuviință din cap. Am discutat însă È™i posibilitatea asta, rosti bătrinul, pe un ton È™ovăielnic.
― Problema, d-le Rosen, apare ca urmare a metodei dum¬neavoastră operaÈ›ionale. Nimeni n-a silit corporaÈ›ia pe care o reprezentaÈ›i să dezvolte pînă într-atît producÈ›ia de roboÈ›i uma¬noizi, încît să...
― Producem ceea ce coloniÈ™tii vor să producem, replică El¬don Rosen. Am urmat un principiu arhiverificat, care stă în spatele oricărei tranzacÈ›ii comerciale. Dacă firma noastră n-ar fi realizat aceste tipuri din ce în ce mai umane, ar fi făcut-o alte corporaÈ›ii din acelaÈ™i domeniu. ÃŽn clipa cînd am dezvoltat creie¬rul de tip Nexus-6, cunoÈ™team riscurile pe care ni le asumăm. ÃŽnsă testul ăla al vostru, Voigt-Kampff, era un eÈ™ec înainte ca noi să producem acest model de android. Dacă n-aÈ›i fi reuÈ™it să clasi¬ficaÈ›i un Nexus-6 drept android, dacă l-aÈ›i fi confirmat drept om, atunci... Dar aÈ™a ceva nu s-a întîmplat. Vocea îi devine pu¬ternică È™i plină de sarcasm. Se prea poate ca departamentul du-mitale de poliÈ›ie ― È™i ca el, toate celelalte ― să fi retras (poate
49
a și făcut-o) oameni veritabili, dar cu capacitate empatică sub¬dezvoltată, așa cum este, de pildă, nevinovata mea nepoată, aici de față. Din punct de vedere moral, poziția dumitaie, Deckard. este extrem de proastă. A noastră, nu!
― Cu alte cuvinte, replică prompt Rick, sînt pe cale de a nu avea È™ansa să controlez nici măcar un singur android Nexus-6... Mi-aÈ›i aruncat în braÈ›e fata asta schizofrenică, înainte de a în¬cepe treaba!
Iar metoda mea, realiză Rick, e ca și terminată. N-ar fi tre¬buit s-o întrebuințez. Acum însă, e prea tîrziu.
― Ne-ai căzut în cursă, domnule Deckard, rosti Rosen, li¬niÈ™tit. Se întoarse în direcÈ›ia fetei, apoi zîmbi.

*

Nu putea să înțeleagă nici acum modul în care Asociația Rosen îl prinsese în cursă, și încă atît de ușor. Experți, realiză el. O asemenea corporație-mamut întruchipează o experiență extrem de vastă. De fapt, posedă un soi de minte colectivă. Iar Eldon și Rachael nu erau decît purtătorii de cuvînt ai acestei entități comune. Evident, greșeala lui fusese aceea de a-i lua drept indivizi separați. Era o eroare pe care a doua oară n-avea s-o mai facă.
― Superiorului dumitaie, d-l Bryant, spuse Eldon Rosen, îi va fi dificil să înÈ›eleagă cum de ne-ai lăsat să-È›i desființăm apa¬ratura înainte ca testul să înceapă cu adevărat. Arătă cu degetul înspre tavan È™i abia atunci Rick văzu camerele de luat vederi: marea lui greÈ™eală în legătură cu cei din familia Rosen fusese în¬registrată... Cred că lucrul cel mai corect pentru noi toÈ›i," conti¬nuă Eldon, este să luăm loc undeva È™i să... Făcu un gest afabil. Ne putem da seama de un lucru, domnule Deckard. Nu trebuie să ne fie teamă. Varietatea de android Nexus-6 e o realitate; noi, aici, la AsociaÈ›ia Rosen, recunoaÈ™tem asta È™i cred că în clipa de față È™i dumneata...
Aplecîndu-se către Rick, Rachael îi șopti:
― Þi-ar place să fii posesorul unei bufniÈ›e?
― Mă îndoiesc că voi putea avea vreodată o bufniță. Dar È™tia ce voia fata să spună; înÈ›elegea cam ce afacere intenÈ›iona să încheie Trustul Rosen. ÃŽncordarea crescu în el mai puternică de¬cît oricînd; îi explodă pe îndelete, în fiecare fibră a trupului, în vreme ce conÈ™tiinÈ›a celor întîmplate îl cuprinse în întregime.
― Și totuÈ™i, spuse pe tonul unei constatări Eldon Rosen, ceea ce-È›i doreÈ™ti este o bufniță. Privi către nepoata lui, cu un aer întrebător. Nu È™tiu dacă are idee despre...
― BineînÈ›eles că are, îl contrazise Rachael. Știe exact unde-i e capul, nu-i aÈ™a, d-le Deckard? Se aplecă iarăși spre el, aproape atingîndu-l. Un parfum fin se degaja din trupul fetei,
50
asemenea unei călduri încete. Aproape că ai reușit, domnule Deckard. Ai practic bufnița. Și adresîndu-se lui Eldon Rosen: Nu uita, e un vînător-de-recompense. Din asta trăiește, nu din leafă. Așa este, domnule Deckard?
Bărbatul încuviință din cap.
― Cîți androizi au evadat acum? se interesă Rachael.
― Opt, răspunse Rick imediat. Doi au fost deja retraÈ™i. De altcineva, nu de mine.
― Cît cîștigi pentru fiecare android? întrebă iarăși Rachael.
― Depinde, mormăi Rick.
― Dacă nu există un test pe care să-l poÈ›i administra, atunci nu există nici modalitatea de a identifica un android. Iar dacă nu ai cum identifica un android, atunci nu ai nici cum să-È›i iei recompensa. Prin urmare. Scala Voigt-Kampff trebuie să fie abandonată... ― spuse Rachael.
― O va înlocui altceva, replică Rick. S-a mai întîmplat È™i altă dată.
De trei ori, pentru a fi exacți. De fiecare dată însă, testul cel nou era deja elaborat; nu existase nici un decalaj... Acum, lu¬crurile stăteau altfel...
― Desigur, în cele din urmă Scala Voigt-Kampff va ajunge să fie depășită, fu de acord Rachael. Dar nu È™i în clipa de față. Sîntem mulÈ›umiÈ›i de faptul că ea poate desemna creierele Ne-xus-6 È™i am prefera ca în activitatea dumitale, ciudată È™i deose¬bită, să acÈ›ionezi numai pe această -bază.
Legănîndu-se înainte și înapoi, cu brațele ușor îndoite, fata îl privi cu intensitate, ca și cum ar fi încercat să-i pătrundă reacțiile.
― Spune-i că-È™i poate lua bufniÈ›a, rosti printre dinÈ›i Eldon Rosen.
― PoÈ›i să-È›i iei bufniÈ›a, repetă Rachael, cu ochii È›intă asu¬pra lui. Cea de pe acoperiÈ™, Scrappy... Cu o condiÈ›ie: am vrea totuÈ™i s-o împerechem. dacă vom reuÈ™i să găsim un mascul. Iar progeniturile vor fi toate numai ale noastre; trebuie să fie un IU-cru absolut clar.
― Le vom împărÈ›i, spuse Rick.
― Nu, rosti prompt Rachael. ÃŽn spatele ei, Eldon Rosen clătină din cap, întărindu-i spusele. ÃŽn felul acesta ai putea pre¬tinde pentru vecie singura linie de descendență a bufniÈ›elor. Și mai există o condiÈ›ie. Þi se interzice să încredinÈ›ezi pasărea alt¬cuiva; la moartea dumitale, ea reintră în mod automat în patri¬moniul AsociaÈ›iei.
― Asta sună drept invitaÈ›ie de a veni să mă ucideÈ›i, ca să vă luaÈ›i înapoi bufniÈ›a. Nu sînf de acord... E prea periculos.
― EÈ™ti un vînător-de-recompense, zise Rachael. PoÈ›i mînui o armă laser ― de fapt, porÈ›i una chiar acum. Dacă totuÈ™i nu
51
poți să te aperi singur, cum ai de.gînd să-i retragi pe ceilalți șase androizi Nexus-6? Sînt mult mai deștepți decît vechiul W-4 al Asociației Gozzi.
― Acum eu îi vînez pe ei, spuse Rick. Cu o clauză de resti¬tuire în ce priveÈ™te bufniÈ›a, însă, altcineva m-ar vîna pe mine.
Și nu-i plăcea deloc ideea de a fi urmărit; văzuse efectul asu¬pra androizilor. Schimbările erau notabile, chiar și în cazul lor.
― ÃŽn regulă, spuse Rachael. Sîntem de acord. PoÈ›i lăsa buf¬niÈ›a moÈ™tenitorilor. Insistăm, totuÈ™i, asupra preluării în între¬gime a urmaÈ™ilor acesteia. Dacă nu te poÈ›i împăca cu ideea, în-toarce-te la San Francisco È™i spune-le superiorilor dumitale din departamentul poliÈ›iei că Testul Voigt-Kampff, cel puÈ›in aÈ™a cum îl aplici dumneata, nu poate face distincÈ›ie între un an¬droid È™i o ființă umană. După care du-te È™i caută-È›i o altă slujbă...
― DaÈ›i-mi un răgaz de gîndire.
― Bine, zise Rachael. Vei rămîne aici, e mai confortabil.
Își examina ceasul-brățară.
― O jumătate de oră, fu de acord È™i Eldon Rosen.
Apoi se îndreptară spre ușă, tăcuți. Spuseseră ce aveau de spus, restul depindea numai de el, realiză Rick.
Cu vocea rigidă, în vreme ce Rachael se pregătea să închidă ușa în urma ei și a unchiului ei, polițistul spuse:
― AÈ›i reuÈ™it să mă aranjaÈ›i perfect. AveÈ›i înregistrată pe bandă dovada faptului că am dat greÈ™ cu fata; È™tiÈ›i că slujba mea depinde de folosirea Testului Voigt-Kampff; È™i mai aveÈ›i È™i afurisita aia de bufniță a voastră...
― A ta, dragule, spuse Rachael. Ai È™i uitat? O să legăm de piciorul acesteia adresa ta È™i-o s-o lăsăm să zboare la San Fran¬cisco. Te va întîlni în momentul cînd vei ieÈ™i de- la lucru...
„Aceasta", gîndi Rick. Fata continuă să numească bufnița „aceasta". Nu „ea". „Aceasta"...
― O clipă, numai, exclamă el, cu voce tare.
Oprindu-se în cadrul ușii, Rachael întrebă:
― Te-ai decis?
― Vreau să-È›i mai pun o întrebare, una singură, spuse Rick, deschizîndu-È™i din nou valijoara. Ia loc, te rog!
Rachael își privi unchiul. Bătrinul încuviință cu o mișcare a capului și fata se întoarse în silă, așezîndu-se pe fotoliul pe care stătuse cu cîteva clipe mai devreme.
― La ce bun toate astea? întrebă, cu sprîncenele depărtate într-o atitudine de dezgust ― dar È™i de îngrijorare. Bărbatul percepu tensiunea musculară, notînduÈ™i-o, cu un aer profesio¬nal, în carnet.
Avea acum din nou raza de lumină ațintită în ochiul ei drept, în timp ce pe obraz îi aplicase pentru a doua oară discul
52
adeziv. Rachael privi rigidă în lumină cu expresia de supremă scîrbă încă vie pe chip.
― Ai în față valijoara mea, spuse Rick, scotocind după for¬mularele Testului. E frumoasă, nu-i aÈ™a? Comandă specială pentru departamentul poliÈ›iei.
― Mă rog, zise Rachael, absentă.
― Piele de copil netăbăcită, spuse Rick Deckard. Mîngîie cu un gest al mîinii suprafaÈ›a neagră a valijoarei. Sută la sută piele de copil netăbăcită. Văzu cele două indicatoare zbătîndu-se fre¬netic. Dar numai după o pauză. ReacÈ›ia venise, dar prea tîrziu. Iar el È™tia că perioada corectă de răspuns era de o fracÈ›iune de secundă, sau nici măcar atît.
― MulÈ›umesc, domniÈ™oară Rosen! Asta-i tot! își strînse încă o dată echipamentul. Testul se încheiase.
― Pleci? întrebă Rachael, nedumerită.
― Da, spus Rick. Sînt satisfăcut.
― Și ceilalÈ›i nouă subiecÈ›i? în vocea fetei se putea citi îngri¬jorarea.
― Testul a fost adecvat în cazul dumitale, răspunse bărba¬tul. Plecînd de-aici, pot să fac unele extrapolări; în mod clar. testul e încă operaÈ›ional. Și adresîndu-se lui Eldon Rosen, care părea că se prăbuÈ™ise lîngă uÈ™a încăperii, întrebă: Ea È™tie? Cîteo-dată nu È™tiau; de multe ori fuseseră încercate memorii false, din pricina ideii greÈ™ite că prin intermediul acestora reacÈ›iile la test vor fi modificate.
― Nu, răspunse Eldon Rosen. Am programat-o în între¬gime. Dar cred că spre final È™i-a dat seama. AÈ™a e? o întrebă el pe fată. Ai ghicit totul în clipa cînd È›i-a cerut să-i mai răspunzi la o întrebare?
Cu chipul palid și țeapăn, Rachael dădu dih^cap în semn că „da".
― Să nu-È›i fie frică de el, o sfătui Eldon Rosen. Nu eÈ™ti un android furiÈ™at pe Pămînt în mod ilegal; eÈ™ti proprietatea Aso¬ciaÈ›iei Rosen, folosită ca instrument de prospectare a vînzărilor în rîndul posibililor emigranÈ›i.
Își puse o mînă încurajatoare pe umărul ei. În clipa atingerii fata tresări.
― Are dreptate, spuse Rick. N-o să te retrag, domniÈ™oară Rosen. Bună ziua!
Se îndreptă spre ușă, apoi se opri. Întrebă, adresîndu-se amîndurora:
― BufniÈ›a e naturală?
Rachael aruncă o scurtă privire în direcția bătrinului.
― Oricum o să plece, spuse Eldon Rosen. N-are impor¬tanță; bufniÈ›a e artificială. Nu mai există bufniÈ›e...
― Hmmm, murmură Rick, pășind indiferent pe coridor.
Cei doi îl urmăriră cum pleacă. Nimeni nu spuse nimic. Nu mai era nimic de spus... deci așa operează cel mai mare producător de androizi, își spuse Rick. Pe ocolite și încă într-o manieră pe care n-o mai întîlnise niciodată pînă atunci. Un nou tip de per¬sonalitate, bizară și întortocheată; nu era de mirare că agențiile ce vegheau la respectarea ordinii publice avuseseră necazuri cu androizii Nexus-6.
Androizii Nexus-6... Ajunsese acum față în față cu ei. Ra-chael, își spuse, trebuie să fie È™i ea.un Nexus-6.... E pentru prima oară cînd văd un asemenea exemplar. Și ― fir-ar să fie! ― aproape că reuÈ™iseră ce-È™i propuseseră; cît pe-aci să dea peste cap Testul Voigt-Kampff, singurul cu care-i putem detecta. Aso¬ciaÈ›ia Rosen face treabă bună (oricum, își dă toată silinÈ›a) cînd e vorba să-È™i apere produsele!...
Iar eu trebuie să dau ochii cu însă șase dintre ele, își spuse Rick Deckard. Înainte de a fi un om terminat...
Presupunînd că va reuși totuși să rămînă în viață, o să ob¬țină recompensa oferită, în întregime. Pînă la ultimul cent...



ȘASE

Televizorul bubuia dat la maximum; coborînd scara plină de praf a giganticei clădiri cu apartamente goale, către nivelul de dedesubt, John Isidore distingea acum vocea familiară a Mata¬halei Prietenoase, lălăind fericită înspre mulțimea telespectatori¬lor:
― ...he, he, he, oameni buni! Þac-pac-È›ac! A sosit momen¬tul pentru o scurtă însemnare despre vremea de mîine; mai întîi, Coasta de Est a Statelor Unite. Satelitul Mangusta transmite că depunerile de praf radioactiv vor fi mai puternice în special că¬tre ora prînzului, slăbind apoi în intensitate. AÈ™a că drăguÈ›ii de voi care aveÈ›i de gînd să vă aventuraÈ›i pe-afară o să trebuiască s-aÈ™teptaÈ›i pînă după-amiază, da? Și fiindcă tot veni vorba de aÈ™teptare, peste zece ore de-acu'-ncolo urmează marele buletin de È™tiri cu expozeul meu special! AnunÈ›aÈ›i-vă prietenii, să fie pe fază! O să dezvălui ceva ce-o să vă facă praf! Sigur, s-ar putea să ghiciÈ›i că e doar obiÈ™nuita...
În vreme ce Isidore ciocănea la ușa apartamentului, televizo¬rul căzu dintr-odată în muțenie absolută. Nu devenise doar tă¬cut; pur și simplu încetase să mai existe, speriat de moarte la auzul loviturii.
Isidore intui prezența vieții în spatele ușii închise, dincolo de aceea a aparatului TV. Simțurile sale încordate, naturale ori do-bîndite, percepură teama chinuită, fără de cuvinte, a cuiva care se retrăgea din fața lui, cineva împins înapoi, pînă la cel mai în¬depărtat perete al apartamentului, în încercarea de a-i evita pre¬zența.
― Hei! strigă Isidore. Locuiesc deasupra È™i-am auzit televi¬zorul. Hai să ne întîlnim, de-acord? AÈ™teptă, trăgînd cu urechea. Nici un sunet, nici o miÈ™care; cuvintele lui nu avuseseră nici un
55
efect. Þi-am adus un cub de margarină, spuse apropiindu-se și mai mult de ușă, în efortul de a vorbi prin grosimea acesteia. Numele meu este J.R. Isidore. Lucrez pentru renumitul doctor veterinar, dl. Hannibal Sloat; ai auzit de el... Sînt un om serios. am o slujbă... Conduc autocamionul d-lui Sloat.
Ușa se deschise încetișor și Isidore văzu profilîndu-se pe fun¬dalul apartamentului o figură ascuțită, fragmentată și neclară. O fată, care se chircea și se furișa, aținîndu-se totuși de ușă, ca de un suport fizic. Frica o făcea să pară bolnavă; îi schimonosea liniile trupului, ca și cum cineva ar fi rupt-o în bucăți și le-ar fi lipit apoi la loc, fără nici un pic de pricepere. Ochii enormi îi sticleau cuprinși de fixitate, în vreme ce încerca să rîdă.
Isidore avu o revelație:
― Ai crezut că e o clădire abandonată, nu-i aÈ™a? Că nimeni nu locuieÈ™te aici?
― Da, È™opti fata, dînd din cap.
― Dar e bine să ai vecini, rosti Isidore. Zău, pînă să vii aici, n-am avut nici unul! Și nu era nici o veselie, numai Dum¬nezeu È™tia...
― EÈ™ti singurul locatar? întrebă fata. ÃŽn toată clădirea asta?
Părea ceva mai puÈ›in timidă; își îndreptă trupul È™i-È™i netezi cu palma părul negru, lucios. Isidore îi văzu acum È™i figura ― fru¬moasă, chiar dacă micuță, cu ochii la fel de frumoÈ™i, puternic reliefaÈ›i de genele lungi, întunecate. Luată prin surprindere, nu mai apucase să-È™i pună^È™i bluza de la pijama; purta doar panta-lonii, nimic mai mult. ÃŽn spatele ei, Isidore văzu camera în de¬zordine. Ici È™i colo, zăceau geamantane deschise, cu conÈ›inutul pe jumătate răspîndit pe podeaua murdară. Dar asta era nor¬mal, fata abia venise...
― Sînt singurul om din preajma dumitale, spuse Isidore. N-o să te deranjez. Deveni mohorit; oferta lui, avînd calitatea unui vechi ritual dinainte de război, nu fusese acceptată. De fapt, fata părea conÈ™tientă de aceasta. Sau poate că nu înÈ›elegea la ce foloseÈ™te un cub de margarina?! IntuiÈ›ia îi spuse lui Isidore că ea era mai mult tulburată, ieÈ™ită din propriile adîncuri È™i plu¬tind neajutorată în cercurile ― micÈ™orîndu-se acum ― ale fricii.
― Blînda È™i bătrîna Matahală, spuse el, încercînd să atenu¬eze cumva postura rigidă a fetei. ÃŽÈ›i place cum prezintă? îl ur¬măresc în fiecare dimineață, apoi din nou, seara, în timp ce-mi iau cina, după care mai văd È™i ultimul show, noaptea tîrziu. ÃŽnainte de culcare. Cel puÈ›in aÈ™a făceam pînă să mi se strice te¬levizorul...
― Cine să-mi placă...? începu fata, dar amuÈ›i aproape nu-maidecît. ÃŽÈ™i muÈ™că buzele, ca sub imperiul unei mînii sălbatice, îndreptate, evident, împotriva ei înÈ™iÈ™i.
56
― Matahala Prietenoasă, explică Isidore. I se părea ciudat ca ea să nu fi auzit niciodată despre cel mai grozav comic TV de pe Pămînt. De unde vii? o întrebă, plin de curiozitate.
― Nu văd ce importanță are. ÃŽl privi grăbită. Ceva din ceea ce zări îi mai atenuă neliniÈ™tea; trupul i se relaxa în mod vizibil. AÈ™ fi fericită să primesc vizite, spuse. Dar mai tîrziu, cînd mă voi muta cu totul. Deocamdată, se înÈ›elege, nici nu poate fi vorba de aÈ™a ceva.
― Cum nu poate fi vorba?! Isidore era zăpăcit; totul în jur îl zăpăcea. Poate că trăiesc de prea multă vreme singur, își zise. Am devenit ciudat. Se spune că „minÈ›ilor-de-găină" li se întîm-plă asta... Gîndul îl făcu să se simtă încă È™i mai nemulÈ›umit. AÈ™ putea să te ajut să despachetezi, riscă el. UÈ™a, acum, aproape că i se închisese în nas. Și mobila! ― adăugă.
― Nu am mobilă, răspunse fata. Toate lucrurile ― arătă cu mîna spre camera din spatele ei ― erau deja aici!
― N-or să reziste, zise Isidore. O singură privire îi fusese de-ajuns. Scaunul, covorul, mesele ― toate putreziseră; se ofi¬leau într-o ruină comună, victime ale despoticei forÈ›e a timpu¬lui. Și a părăsirii. Nimeni nu mai locuise în acest apartament de ani de zile; paragina devenise aproape completă. Nu înÈ›elegea cum de își închipuia fata că o să poată trăi în asemenea condi¬ții. Ascultă, i se adresă el, cu toată convingerea. Dac-o să mer¬gem să căutăm prin clădire, probabil c-o să găsim unele lucruri mai puÈ›in dezmembrate. O lustră dintr-un apartament, o masă dintr-altul...
― MulÈ›umesc, o să fac eu treaba asta, zise fata. De una sin¬gură!
― Ai să te duci în locurie alea neînsoÈ›ită? Nu-i venea să creadă.
― De ce nu? Din nou fata ridică din umeri, nervoasă, cris-pîndu-se sub impulsul îngrijorării de a nu spune ceva nepotrivit. Cîndva am încercat È™i eu, mărturisi Isidore, nostalgic. După aceea m-am întors acasă È™i nu m-am mai gîndit la nimic altceva. Sînt sute de apartamente în care nu locuieÈ™te nimeni ― È™i toate, pline de obiecte personale, cum ar fi hainele È™i fotografiile de familie, cei care-au murit nu au putut lua nimic, iar cei care-au emigrat n-au vrut s-o facă. Clădirea asta, cu excepÈ›ia aparta¬mentului meu, este în întregime ferfeniÈ›ită.
― FerfeniÈ›ită?!
Fata nu înțelegea.
― Ferfeniță cuprinde obiectele nefolositoare, cum ar fi co¬respondenÈ›a veche sau cutiile de chibrituri după ce ai folosit ul¬timul băț sau ambalajele de gumă de mestecat sau rezultatele ultimelor analize medicale. Cînd nu e nimeni prin preajmă, fer¬feniță se reproduce singură. Bunăoară, dacă te duci la culcare È™i laÈ™i în jurul tău fie È™i cea mai mică urmă a ei, în dimineaÈ›a ur-
57
mătoare, cînd te trezești, va fi de două ori mai multă. Se adună din ce în ce..._
― ÃŽnÈ›eleg! îl privi nesigură, neÈ™tiind dacă să-l creadă ori nu. neÈ™tiind dacă vorbea serios.
― Iată È™i Prima Lege a FerfeniÈ›ei, spuse Isidore. „Ferfeniță înlocuieÈ™te ordinea". E ca È™i legea lui Gresham despre banii falÈ™i. Iar în apartamentele de aici n-a fost nimeni care să lupte cu ferfeniță...
― AÈ™a că ea s-a întins peste tot, sfîrÈ™i fata. Dădu din cap: Acum înÈ›eleg.
― Apartamentul pe care l-ai ales e prea ferfeniÈ›it ca să fie locuibil. Putem însă da peste cap factorul de ferfeniÈ›ite. Putem, aÈ™a cum am zis, să dăm o raită prin celelalte apartamente. Dar...
Se opri brusc.
― Dar ce?
― Nu putem dÈ™tiga.
― De ce nu? închizînd uÈ™a după ea, fata păși în hol; cu braÈ›ele strînse peste sînii mici È™i ascuÈ›iÈ›i, îl privi drept în față, dornică să priceapă. Sau cel puÈ›in aÈ™a i se păru lui. Bine,, mă¬car, că-l asculta...
― Nimeni nu poate cîștiga împotriva ferfeniÈ›ei, continuă Isidore, decît pentru moment È™i doar în locuri izolate, cum ar fi, de pildă, apartamentul meu, unde am reuÈ™it deocamdată să creez un soi de stază între ferfeniță È™i ordine. Dacă în cele din urmă voi pleca sau voi muri, atunci prima dintre ele va rede¬veni stăpînă peste tot È™i peste toate. E un principiu universal, operînd pretutindeni în natură: întreg cosmosul se îndreaptă că¬tre o stare finală de ferfeniÈ›ire, totală È™i absolută. Făcu o pauză, apoi adăugă: Cu excepÈ›ia, desigur, a ascensiunii lui Wilbur Mer-cer...
― Nu văd nici o legătură, îl întrerupse fata, fixîndu-l cu pri¬virea.
― Tocmai ăsta e mercerismul, la urma urmei. Uluiala îl cu¬prinse iarăși. Cum, nu iei parte la contopire? Nu ai un aparat de produs empatie? .
― Nu mi l-am adus, rosti fata după o pauză, alegîndu-È™i cu grijă cuvintele. Am crezut că o să găsesc ..unul aici.
― Dar un asemenea ap-p-parat, exclamă Isidore, bîlbîin-du-se uÈ™or din pricina emoÈ›iei, este lucrul cel mai p-p-personal pe care-l p-p-poate avea un om! E o extensie a propriului tău trup, o cale prin care poÈ›i ajunge la ceilalÈ›i oameni, o modali¬tate prin care să încetezi de a mai fi sigur. Doar È™tii asta, toată lumea È™tie... Mercer chiar îi lasă pe cei ca mine să...
Dintr-odată amuți. Dar era prea tîrziu: ti spusese și după ex¬presia feței, după licărul de subită aversiune care-i fulgeră chi-
58
pul, își dădu seama că ea știe.
― Am fost la un pas de a trece testul de inteligență, rosti Isidore cu vocea străbătută de un tremur. Nu sînt un special sută la sută, ci doar aÈ™a, în proporÈ›ii moderate. Nu ca alÈ›ii pe care i-ai văzut. Oricum, în faÈ›a lui Mercer, asta nu contează!
― ÃŽn ce mă priveÈ™te, zise fata, este exact lucrul pe care-l re¬proÈ™ez mercerismului.
Vocea îi era limpede și neutră; intenționa doar să declare un fapt. Cel al atitudinii ei în privința „minților-de-găină".«
― Cred că o să mă întorc sus, la mine, murmură el È™i se în¬depărtă, È›inînd strîns în palmă cubul de margarina; din pricina căldurii mîinii, acesta devenise umed È™i plastic.
Cu o expresie neutră pe chip, fata îl privi cum pleacă, apoi îi strigă din urmă:
― Stai!
― De ce? întrebă el, întorcîndu-se
― AÈ™a... O să am nevoie de dumneata, să-mi aduci mobila care-mi trebuie. Din alte apartamente, exact cum spuneai. Se îndreptă către bărbat cu partea de sus a trupului dezvelită, lu¬cioasă È™i îngrijită, fără nici un dram de grăsime în plus. La ce oră vii de la lucru? PoÈ›i să mă ajuÈ›i atunci.
― N-ai vrea să pregăteÈ™ti prînzul pentru amîndoi? întrebă Isidore. Presupunînd că È›i-aÈ™ aduce acasă ingredientele necesare?
― Nu, am prea multe de făcut.
Declină cererea cu o ușurință pe care el o percepu imediat, fără să fie în sfare s-o înțeleagă. Acum, cînd teama inițială era pe cale să se șteargă, altceva începu să urce din interiorul ei. Ceva mult mai ciudat. Și, gîndi el, deplorabil. O răceală, ca o respirație venită din golul aflat între niște lumi nelocuite, de fapt de nicăieri. Nu se referea la spusele ori la faptele fetei, ci exact la ceea ce nu spunea sau făcea aceasta.
― Las-o pe altă dată! Se întoarse să intre în apartament.
― Ai reÈ›inut cum mă cheamă? se înverÈ™una el s-o întrebe. John Isidore È™i lucrez pentru...
― Mi-ai spus deja pentru cine lucrezi. Fata se opri în faÈ›a uÈ™ii, o deschise È™i din prag adăugă: Pentru cineva, o persoană incredibilă cu numele de Hannibal Sloat È™i care sînt sigură că nu există decît în imaginaÈ›ia dumitale. Oricum, pe mine mă cheamă... ÃŽi aruncă o ultimă privire îngheÈ›ată, ezită, apoi spuse: Mă numesc Rachael Rosen...
― De la AsociaÈ›ia Rosen? întrebă Isidore. Cel mai mare fa¬bricant de roboÈ›i umanoizi din întregul sistem solar?
O expresie greu de deslușit traversă ca un fulger chipul fetei, dispărind însă instantaneu.
― Nu, zise ea, n-am auzit niciodată de ei, nu È™tiu nimic de întreprinderea asta. Bănuiesc totuÈ™i că e vorba despre vreo nouă
59
fantasmagorie de-a dumitale. John Isidore și aparul lui de pro¬dus empatie! Bietul domn Isidore...
― Dar numele de Rosen sugerează...
― Numele meu, zise fata, pe un ton glacial, este Pris Strat-ton. E numele de căsătorie, pe care-l folosesc întotdeauna! Nu folosesc niciodată alt nume decît Pris.' PoÈ›i să-mi spui astfel... Refletă puÈ›in, după care adăugă: Nu, mai bine ai să mi te adre¬sezi cu „domniÈ™oară Stratton". pentru că, de fapt, încă nu ne cunoaÈ™tem. Eu, cel puÈ›in, nu te cunosc...
Ușa se închise în urma ei și Isidore se descoperi stînd de unul singur în holul întunecos, scufundat în praf.
60



ȘAPTE

Deci așa stau lucrurile, gîndea J.R. Isidore, ținînd strîns în mînă micul cub de margarină. Poate c-o să se răzgîndească și-o să mă lase să-i spun Pris. Iar dac-o să reușesc să fac rost de vreo cutie de legume de dinainte de război, atunci poate că și-n privința prinzului...
Dar dacă nu știe să gătească? se întrebă, el deodată. În re¬gulă, atunci am s-o fac eu; o să pregătesc masa pentru amîndoi. Și-o să-i arăt cum, pentru ca pe viitor să fie în stare să facă la fel, dacă dorește. E foarte probabil c-o să-i placă; după cîte-am putut să-mi dau seama, celor mai multe dintre femei, chiar și celor tinere, așa ca ea, le place să gătească. E o chestiune de in¬stinct...
Urcînd scările întunecoase, reveni în apartamentul lui.
Fata e ruptă de realitate, își spuse, în timp ce-și punea uni¬forma albă, de lucru; acum, chiar dacă s-ar grăbi, la slujbă a în-tîrziat, dl. Sloat are să fie furios... Ei și? Lui nu-i păsa... De pildă, fata n-a auzit niciodată de Matahala Prietenoasă. Lucru imposibil: cu excepția lui Wilbur Mercer, Matahala este cea mai importantă ființă umană aflată în viață... cu toate că Mercer nu pare a fi om; în mod evident, e o entitate arhetipală, venită din stele și suprapusă culturii noastre printr-un șablon cosmic. Așa, cel puțin, i-am auzit vorbind pe unii; și dl. Sloat susține la fel. Iar Hannibal Sloat, de obicei, știe ce spune...
Ciudat însă faptul că fata nu e hotărită în privinÈ›a numelui, cugetă Isidore. Poate că trebuie să-i vină cineva în ajutor. Oare aÈ™ putea să-i fiu de vreun folos? Eu ― un „special", o „min-te-de-găină", ce È™tiu eu? Nu mă pot căsători, nu pot emigra; în cele^ din urmă, praful mă va ucide. Nu am nimic de oferit...
Îmbrăcat de plecare, părăsi apartamentul, urcîndu-se pe aco-
61
periș, unde zăcea parcat aeroglisorul său hodorogit.
O oră mai tîrziu, luase deja în maÈ™ina companiei primul ani¬mal defect din acea zi: o pisică electrică. Zăcea în partea cea mai îndepărtată a maÈ™inii, închisă în cuÈ™ca ei din plastic protec¬tor, menită s-o apere de praf È™i gîfîia din greu. Ai crede că e adevărată, observă Isidore, în vreme ce se înapoia la Van Ness Pet Hospital ― acea mică întreprindere al cărei nume înÈ™elător fusese ales cu multă grijă È™i care de-abia dacă rezista în necru¬țătorul domeniu, marcat de concurență, al reparaÈ›iilor de false animale.
...în suferinÈ›a ei atroce, pisica scoase un geamăt sfîșietor. Oho, își zise Isidore. Sună ca È™i cum ar fi cu adevărat pe moarte... Poate că au trecut cei zece ani È™i i s-au terminat bate¬riile. Poate că, din cauza asta, circuitele i se ard încontinuu... O defecÈ›iune importantă ― Milt Borogrove, depanatorul lui Van Ness Pet Hospital, o să aibă de muncă la ea, nu glumă. Și nu i-am dat proprietarului nici un deviz, realiză morocănos Isidore. Tipyl mi-a aruncat pur È™i simplu mîța în braÈ›e, mi-a spus c-a început să cadă încă din timpul nopÈ›ii, după care-a întins-o, la servici, bănuiesc... oricum, temporarul schimb de replici înce-tase brusc, fiindcă proprietarul pisicii se înălÈ›ase într-un huruit pînă la cer, în frumosul lui aeroglisor de comandă, ultimul mo¬del. Pe deasupra,, mai era vorba È™i de un client nou...
Poți să reziști pînă ajungem la atelier? se adresă Isidore ani¬malului ce continua să răsufle anevoie, dîndu-i deja ocazia să se decidă: O să te reîncarc pe drum!
Îndreptă vehiculul spre cel mai apropiat acoperiș, unde-l parcă temporar, cu motorul în stare de funcționare, apoi, croin-du-și drum pînă în fundul aeroglisorului, deschise cușca de pro¬tecție care, împreună cu costumul alb și cu numele înscris pe mașină crea impresia totală a unei ambulanțe veterinare, menite să ridice de la domiciliu animale adevărate.
Mecanismul electric, acoperit de o piele gri, despre care-ai fi zis că e autentică, bolborosea È™i făcea spume, cu lentilele ochi¬lor sticloase, cu fălcile de metal încleÈ™tate. Asta-l uimise întot¬deauna ― circuitele ce simulau „boala", implantate în trupul falselor animale; artefactul pe care-l È›inea acum pe genunchi fu¬sese în aÈ™a fel alcătuit, încît dacă o componentă a sa primară se defecta, întregul ansamblu apărea nu distrus, dar organic „bol¬nav". Cît pe-aici să mă păcălească, își zise Isidore, căutînd pe bîjbîite, ascuns în blana sintetică de pe burtă, panoul de co¬mandă (mai curînd micuÈ› la genul ăsta de false animale) È™i ter¬minalele pentru reîncărcarea rapidă a bateriilor. Nu găsi însă ni¬mic. Nici nu avu mult timp, căci mecanismul aproape că nu mai funcÈ›iona. Dacă e vorba de un scurt care nu face decît să ardă circuitele, reflectă Isidore, atunci poate c-ar trebui să deta-
62
șez unul dintre cablurile de la baterie; mecanismul își va înceta funcționarea, dar cel puțin nu vor mai apare defecțiuni în plus. După aceea la atelier, Milt îl poate încărca la loc.
Cu miÈ™cări experte, degetele i se plimbară de-a lungul falsei coloane vertebrale. Cablurile trebuiau să fie aproximativ pe-a-colo... Afurisita asta de înaltă calificare! O imitaÈ›ie perfectă ― cablurile nu se lasă descoperite nicicum. Trebuie să fie un pro¬dus marca Wheelright and Carpenter; costă mai mult, dar uite ce lucruri bune fac!
Renunță să mai caute; falsa pisică își încetase funcÈ›ionarea, într-atît era de evident faptul că scurtcircuitul'― dacă asta de¬ranjase „obiectul" ― îi dăduse gata rezerva de energie È™i dispo¬zitivul locomotor. O să coste destul reparaÈ›ia, gîndi Isidore în¬grijorat. E-adevărat, proprietarul pisicii renunÈ›ase, după cît se părea, la ultimele trei revizii anuale, care i-ar fi dat animalului un cu totul alt aspect. Dar poate că de data asta, nevoia îl va învăța minte pe posesor...
Furișîndu-se înapoi la locul șoferului, John Isidore formă comenzile prin care aparatul se înălță bîzîind în aer și-și conti¬nuă zborul către atelierul de reparații.
Oricum, bine că nu mai era nevoit să asculte È™uieratul ener¬vant al animalului electric; se putea, în sfîrÈ™it, relaxa. Ce cara¬ghios, își spuse. Chiar dacă din punct de vedfre logic È™tiu că e vorba doar de un artefact, sunetul unui fals animal căruia i s-au ars dispozitivele de locomoÈ›ie È™i i s-au descărcat bateriile îmi dă dureri de stomac. AÈ™ vrea să-mi găsesc o altă slujbă, gîndi el, cu un sentiment de vinovăție. Dacă n-aÈ™ fi căzut la testul de inteli¬gență, n-aÈ™ fi fost obligat la corvoada asta umilitoare, cu tot cortegiul ei de implicaÈ›ii emoÈ›ionale. Pe de altă parte, pe Milt Borogrove È™i pe patronul lor comun, Hannibal Sloat, suferinÈ›ele sintetice ale animalelor electrice flu-i deranjează. Poate că È™i eu sînt tot o ființă artificială, își spuse John Isidore. Poate că atunci cînd cobori pe scara evoluÈ›iei, aÈ™a cum am făcut eu, cînd te afunzi în mlaÈ™tina lumii de apoi a „specialilor"... ― dar mai bine să renunÈ›e la întrebările astea. Nimic nu-l deprima mai mult decît momentele în care își compara puterile mentale din prezent, cu cele avute odinioară. Cu fiecare zi trăită, își pierdea tot mai mult din inteligență È™i din vigoare. El, împreună cu mi¬ile de alÈ›i „speciali" de pe tot cuprinsul Terrei, cu toÈ›ii miÈ™cîn-du-se către mormanul de cenușă al sfîrÈ™itului.... Transformîn-du-se într-o ferfeniță vie.
Ca să scape de singurătate, deschise radioul vehiculului și-l potrivi pentru spectacolul Matahalei Prietenoase. Acesta, la fel ca și versiunea televizată, continua timp de douăzeci și trei de ore pe zi, ultimele șaizeci de minute fiind compuse din slujba de închidere a emisiunii, o tăcere de circa zece minute, după care
63
urma slujba de deschidere a programului următor.
― ...bucuros că participi din nou la spectacolul nostru, spu¬nea Matahala Prietenoasă. Ia să vedem, Amanda, sînt două zile de cînd n-am mai stat la taifas. Ai început să lucrezi la vreun film nou, dragă?
― Da, aveam de gînd să fac un film ierhi, darh cum ei au vrhut să încep la orha È™apte...
― Șapte dimineaÈ›a? o întrerupse Matahala Prietenoasă.
― ÃŽntocmai! Erha orha È™apte dimineaÈ›a! rîse Amanda Wer-ner ― faimosul ei rîs, aproape tot atît de imitat de admiratori ca È™i acela al Matahalei Prietenoase. Amanda Werner È™i alte cî-teva femei străine ― frumoase, elegante, cu sînii ascuÈ›iÈ›i ― toate provenind din niÈ™te țări vag denumite, precum È™i alÈ›i cîțiva indivizi, nostalgic calificaÈ›i drept umoriÈ™ti, alcătuiau nesfîrÈ™itul miez al repertoriului Matahalei. Femeile de genul Amandei Werner nu jucau niciodată în filme, nu apăreau în spectacole de teatru; în schimb, își trăiau vieÈ›ile excentrice È™i minunate în cali¬tate de invitate ale show-urilor fără de sfîrÈ™it ale Matahalei Prie¬tenoase, apărînd în ele, după socoteala lui Isidore, timp de cel puÈ›in È™aptezeci de ore pe săptămînă.
Oare cînd reuÈ™ea Matahala să-È™i găsească timp ca să înregis¬treze È™i spectacolele audiodifuzate, È™i pe cele video? se întrebă Isidore. Și cum d? reuÈ™ea Amanda Werner să participe la aceste spectacole zi de zi, lună de lună, an de an? Cum făceau să vor-' bească într-una? Căci niciodată nu se repetau ― cel puÈ›in pînă acum. Replicile lor, întotdeauna spirituale, întotdeauna noi, nu erau niciodată aceleaÈ™i. Părul Amandei ardea ca para focului, ochii îi licăreau, dinÈ›ii îi străluceau; nu se oprea nici un mo¬ment, nu obosea cîtuÈ™i de puÈ›in, nu era niciodată pusă în încur¬cătură de vreo replică inteligentă din explozia de glume, replici muÈ™cătoare È™i observaÈ›ii pline de sarcasm ale Matahalei Priete¬noase. Spectacolul acesteia, transmis la televiziune È™i la radio pe întreg Pămîntul, via satelit, se revărsa È™i asupra emigranÈ›ilor de pe planetele-colonii. Fuseseră încercate È™i transmisii-experimen¬tale, îndreptate către Proxima Centauri, în cazul în care coloni¬zarea umană s-ar fi extins atît de departe. Chiar È™i călătorii na¬vei Salander-3, dac-ar fi ajuns la destinaÈ›ie, ar fi găsit acolo, aÈ™-teptîndu-i, spectacolul Matahalei Prietenoase. Și ar fi fost, desi¬gur, mulÈ›umiÈ›i!
Cu totate acestea, exista ceva în privința Matahalei Priete¬noase, un lucru deosebit, care-l enerva pe John Isidore: subtil, aproape neobservabil, Matahala ridiculiza folosirea aparatelor de producere a empatiei. Nu o dată, ci frecvent. De fapt, o fă¬cea chiar și-acum...
― ...nici o piatră nu mă zgîrie, gîngurea Matahala în direc¬ția Amandei Werner. Iar dac-o fi să merg dincolo de munte, am
64
de gînd să iau cu mine cîteva sticle de bere Budweiser! Publicul din studio izbucni în rîs și Isidore auzi revărsîndu-se un ropot de aplauze. Și-mi voi ține expozeul pentru care m-am documen¬tat cu grijă chiar de-acolo, de pe munte, peste exact zece ore de-acu-nainte!
― Și eu la fel, drhagă! hohotea Amanda. Ia-mă cu tine! Merhg alăturhi È™i cînd arhuncă în noi cu pietrhe, eu te apărh! Din nou audienÈ›a scoase un È›ipăt, în timp ce John Isidore se simÈ›i brusc înÈ™elat È™i o furie neputincioasă i se furișă în ceafă. De ce oare ataca Matahala Prietenoasă mercerismul, ori de cîte ori i se ivea prilejul? Nimeni altcineva nu păruse a fi deranjat de acesta, iar poliÈ›ia recunoscuse în mod public faptul că merceris¬mul redusese criminalitatea, făcîndu-i pe cetățeni mai preocu¬paÈ›i de starea vecinilor lor. Umanitatea are nevoie de mai multă empatie, declarase în mai multe rînduri Titus Corning, secreta¬rul general al NaÈ›iunilor Unite. Poate că Matahala era geloasă, presupuse Isidore. Da, da, asta ar explica totul: ea È™i cu Wilbur Mercer sînt în întrecere. Dar pentru ce?
Mințile noastre, decise Isidore. Se luptă pentru a lua în stă-pînire eu-rile noastre psihice; aparatul de produs empatie, pe de o parte, hohotele zgomotoase și batjocurile dezlănțuite ale Ma¬tahalei, pe de altă parte. Va trebui să-i spun lui Hannibal Sloat asta, hotărî el. Să-l întreb dacă-i adevărat; el trebuie să știe...


După ce-È™i parcă vehiculul pe acoperiÈ™ul lui Van Ness Pet Hospital, Isidore se repezi pe scări, în jos, pînă în biroul lui Hannibal Sloat, ducînd cu sine cuÈ™ca din plastic conÈ›inînd falsa pisică neînsufleÈ›ită. ÃŽn timp ce intra, dl. Sloat își ridică privirile de pe hîrtiile pe care le studiase pînă atunci, cu faÈ›a lui cenuÈ™ie, plină de riduri, vălurindu-se ca o apă tulburată. Prea în vîrstă ca să emigreze, Hannibal Sloat, fără a fi un „special", era con¬damnat să-È™i tîrască tot restul zilelor pe Pămînt. Odată cu scur¬gerea anilor, pulberea îl măcinase, transformîndu-i în cenuÈ™iu totul ― trăsăturile, gîndurile... ÃŽl împuÈ›inase la trup, îi redusese picioarele la niÈ™te fuse, făcîndu-i umbletul nesigur. Lumea i se înfățiÈ™a prin niÈ™te ochelari prăfuiÈ›i, în sensul cel mai propriu al cuvîntului. Căci, în virtutea unui motiv numai de el È™tiut, Sloat nu-È™i curăța niciodată ochelarii. S-ar fi zis că renunÈ›ase; accep¬tase reziduul radioactiv È™i acesta-È™i începuse încă de multă vreme misiunea de a-l acoperi în întregime. ÃŽi întunecase deja vederea; în puÈ›inii ani ce-i mai rămăseseră de trăit, avea să-i al¬tereze celelalte simÈ›uri, pînă cînd din trupul său va rămîne doar vocea ca un È›ipăt de pasăre, apoi avea să moară È™i aceasta.
65
― Ce-ai acolo? întrebă dl. Sloat.
― O pisică. Are un scurtcircuit la sistemul de alimentare cu energie. Isidore aÈ™eză cuÈ™ca pe biroul înÈ›esat al È™efului său.
― Și de ce mi-o arăți mie? întrebă dl. Sloat. Du-i-o lui Milt, în atelier! Cu un gest reflex, deschise totuÈ™i uÈ™iÈ›a cuÈ™tii È™i scoase afară, cu mare greutate, animalul electric. Cîndva, Hannibal Sloat fusese È™i el depanator. Unul foarte bun...
― Mă gîndesc, spuse Isidore, că Matahala "Prietenoasă È™i mercerismul se luptă între ele pentru controlul asupra psihicului nostru.
― Dacă-i aÈ™a,- spuse Sloat, examinînd pisica, atunci Mata¬hala e pe cale să cîștige.
― Cîștigă acum, dar în cele din urmă o să piardă.
Sloat ridică fruntea, privindu-l fix.
― De ce?
― Pentru că Wilbur Mercer se reînnoieÈ™te mereu. El este etern. ÃŽn vîrful colinei e doborît; se afundă în lumea lipsei de viață, apoi însă, inevitabil, se ridică. Și odată cu el, È™i noi. AÈ™a încît È™i noi sîntem eterni.
Se simțea excelent, vorbind atît de cursiv; de obicei, atunci cînd se afla în preajma dlui Sloat, se bîlbîia.
― Matahala este ca È™i Mercer nemuritoare, rosti Sloat. Nu e nici o diferență între ei.
― Cum se poate? Doar e om?!
― Nu È™tiu, spuse Sloat. Dar e adevărat. BineînÈ›eles ca ei nu recunosc asta niciodată.
― AÈ™a se face că Matahala Prietenoasă poate da patruzeci È™i È™ase de ore de spectacol pe zi?
― ÃŽntocmai, aprobă Sloat.
― Și cu Amanda Werner È™i cu celelalte femei ce e?
― Sînt È™i ele nemuritoare.
― Să reprezinte oare o formă de viață superioară dintr-un alt sistem solar?
― N-am reuÈ™it niciodată să mă lămuresc în privinÈ›a asta, zise dl. Sloat, continuînd să examineze pisica. ÃŽÈ™i scoase ochela¬rii acoperiÈ›i cu un strat de praf, uitîndu-se fără ei la gura pe ju¬mătate deschisă a animalului... AÈ™a cum am reuÈ™it în cazul lui Wilbur Mercer, sfîrÈ™i el, aproape neauzit. Brusc, începu să în¬jure ― un È™ir de vorbe de ocară ce i se păru lui Isidore de du¬rata unui minut întreg.
― Pisica asta, spuse în cele din urmă Sloat, nu e artificială. Am È™tiut eu că odată È™i-odată are să se întîmple aÈ™a. Și mai e È™i moartă! Privi către cadavrul pisicii. Apoi înjură din nou.
ÃŽn uÈ™a biroului apăru Milt Borogrove ― un zdrahon cu chi¬pul de culoarea pietrei, purtînd echipamentul de protecÈ›ie din pînză groasă de in, de un albastru întunecat.
66
― Ce s-a întîmplat? întrebă el. Văzînd pisica, se apropie, ri-dicînd-o într-o mînă.
― Idiotul, spuse Sloat. El a adus-o.
Pînă atunci nu folosise niciodată acest termen în fața lui Isi-dore.
― Dac-ar fi fost încă vie, comentă Milt, am fi putut s-o du¬cem • la un veterinar adevărat. Mă întreb cam cît costă? Are ci¬neva o copie după catalogul Sydney's?
― As-s-s-igurarea d-d-umneavoastră nu ac-c-coperă suma? întrebă Isidore, adresîndu-se dlui Sloat. Picioarele îi tremurară sub el È™i simÈ›i cum încăperea își schimbă culoarea către un maro închis, răspîndind în jur pete de verde.
― Ba da, mîrîi într-un tîrziu Sloat. Ceea ce mă deranjează însă este risipa. Pierderea unei noi creaturi vii. Nu puteai să spui, Isidore? Chiar n-ai observat diferenÈ›a?
― M-am gîndit, reuÈ™i Isidore să îngaime, că e doar un exemplar bine lucrat. Atît de bine, încît a reuÈ™it să mă păcă¬lească. Vreau să spun că părea viu È™i o lucrătură atît de bună...
― Nu cred că Isidore poate sesiza diferenÈ›a, interveni cu blîndeÈ›e Milt. Pentru el toate sînt vii, inclusiv falsele animale. Probabil că a încercat s-o salveze. Și adresîndu-se lui Isidore: Ce-ai făcut, ai vrut să-i reîncarci bateria? Sau să localizezi un scurtcircuit în interior?
― D-d-da, admise, Isidore.
― Era atît de terminată, încît nu s-ar mai fi putut salva ni¬mic. Nu-l condamna pe idiot, Han... ÃŽntr-un fel È™i-a dat seama de un lucru: falsurile au început să fie al dracului de apropiate de original, în parte È™i datorită acelor circuite de „boală" pe care constructorii le-au introdus în tipurile de ultimă oră. Iar animalele vii mor; ăsta-i riscul, atunci cînd le ai. Nu sîntem obiÈ™nuiÈ›i cu ideea, pentru tot ce vedem noi sînt doar niÈ™te imi¬taÈ›ii.
― Afurisită pierdere, zise Sloat.
― D-d-după cu-cu-cuvintele lui M-M-Mercer, se bîlbîi iarăși Isidore, viaÈ›a rev-v-vine înt-t-totdeauria. Ciclul este c-c-complet È™i p-p-pentru animale. Vreau să spun că în cuprinsul lui cu toÈ›ii urcăm, murim...
― Spune-i chestia asta proprietarului pisicii, îl îndemînă dl. Sloat.
Neștiind dacă patronul său vorbea serios, Isidore continuă:
― VreÈ›i să spuneÈ›i că ar trebui s-o fac eu? Dar la videofon aÈ›i vorbit întotdeauna dumneavoastră...
Nu putea suporta videofonul. I se părea absolut imposibil să poarte o discuție la el, în special cu un străin. Iar dl. Sloat știa asta...
― Nu-l chinui, interveni Milt. Am să vorbesc eu. Ridică re-
67
ceptorul. Ce număr are individul?
― L-am avut pe undeva, la-ndemînă, se scotoci Isidore prin buzunarele hainelor sale de lucru.
― Eu vreau ca treaba asta s-o facă idiotul, rosti rar Sloat.
― N-n-nu pot fo-folosi v-v-yideofonul, protestă Isidore, cu inima bătîndu-i nebuneÈ™te. Pentru că sînt păros, urît, murdar, cocoÈ™at, cu dinÈ›ii ca niÈ™te cioturi È™i cu obrazul pămîntiu. ÃŽn plus, mi-e rău de la radiaÈ›ii; cred că o să mor curînd...
Nilt zîmbi, adresîndu-se lui Sloat:
― Cred că dacă m-aÈ™ simÈ›i aÈ™a, nici eu n-aÈ™ folosi videofo-nul. Ei hai, Isidore... Dacă nu-mi dai numele proprietarului, n-o să-l pot suna È™i-atunci o să trebuiască s-o faci tu...
Îl strînse de mînă amical.
― Eu vreau să vorbească idiotul, zise Sloat. Dacă nu, îl concediez!
Stătea fără să se uite la ei, fixînd cu privirile un punct am¬plasat undeva, în față.
― Ei, È™i tu acum... protestă Milt.
― N-N-Nu-mi place să f-f-fiu nu-numit idiot, se bîlbîi Isi¬dore. V-V-Vreau să spun că p-p-pulberea v-a afectat d-d-destul de mult È™i pe v-v-voi, cel puÈ›in fizic. DeÈ™i p-p-poate că n-nu la c-c-creier, ca pe mine. „Sînt concediat ― gîndi el ― nu pot vorbi la videofon". Apoi își aduse aminte că proprietarul pisicii plecase la slujbă. Probabil că nu mai rămăsese nimeni acasă. C-c-cred că o să s-sun t-t-totuÈ™i, spuse, pescuind în sfîrÈ™it bucă¬țica de hîrtie, cu numărul înscris pe ea.
― Vezi? îi atrase dl. Sloat atenÈ›ia lui Milt. Poate s-o facă, dacă e obligat.
Așezat dinaintea videofonului, cu receptorul în mînă, Isidore formă cifrele pe cadran.
― Mda, zise Milt, dar n-ar trebui să-l forÈ›ezi. Pe deasupra, are dreptate: pulberea te-a afectat È™i pe tine. EÈ™ti aproape orb, peste cîțiva ani o să fii È™i surd...
― Parcă pe tine nu te-a atins, Borogrove! ripostă Sloat. Ai piele de culoarea excrementelor de cîine.
Pe ecranul videofonului apăru chipul cu aspect îngrijit al unei femei, cu părul adunat într-un coc stîns.
― Da, vă rog! spuse ea.
― D-D-Doamnă P-P-PÃŽlsen? întrebă Isidore, cu spaima re-vărsîndu-se asupra lui; la această eventualitate, natural, nu se gîndise, dar proprietarul avea È™i o soÈ›ie, care se afla acasă... V-V-Vreau să vorbesc cu d-dumneavoastră despre pi-pi-pisica... Se întrerupse, își È™terse bărbia cu un gest maÈ™inal, apoi explodă brusc: Pisica dumneavoastră!
― Ah, da, l-aÈ›i luat pe Horace, spuse d-na Pilsen. A fost într-adevăr pneumonie? SoÈ›ul meu aÈ™a credea...
68
― Pisica a murit, spuse brusc Isidore.
― Oh, nu, doamne-dumnezeule!
― O să vi-o înlocuim. Sîntem asiguraÈ›i. Privi pe furiÈ™ către dl. Sloat; acesta părea să fie de acord. Proprietarul firmei noas¬tre, dl. Hannibal Sloat... Se poticni. Se va ocupa personal de...
― Nu, zise Sloat, le vom da un cec. La preÈ›ul din catalogul Sydney's.
― ...se va ocupa personal de înlocuirea pisicii dumneavoas¬tră se trezi spunînd Isidore. Odată începută această conversaÈ›ie pe care n-o putea suporta, fu incapabil să dea înapoi. Spusele lui aveau o logică intrinsecă, pe care nu se vedea în stare s-o oprească; trebuia să-È™i urmărească propria concluzie. Dl. Sloat È™i Milt Borogrove făcură ochii mari, în timp ce el flecărea în continuare: DaÈ›i-ne caracteristicile pisicii pe care o doriÈ›i. Cu¬loarea, sexul, specia ― de pildă, Manx, persană, abisiniană...
― Horace a murit! se lamenta doamna Pilsen.
― Avea pneumonie, spuse Isidore. A murit în drum spre spital. Specialistul nostru în problemă, medicul-È™ef dr. Hannibal Sloat È™i-a exprimat convingerea că nimic nu l-ar fi putut salva în stadiul în care se afla. Dar nu e minunat faptul că o să vi-l înlocuim, d-nă Pilsen? Am sau nu dreptate?
― Horace era un motan unic, zise d-na Pilsen cu ochii plini de lacrimi. Pe vremuri, cînd nu era decît un pisoi, obiÈ™nuia să stea pe coadă È™i să se uite la noi exact ca È™i cum ne-ar fi între¬bat ceva. N-am înÈ›eles niciodată ce... Poate că, acum, el a aflat răspunsul. (Lacrimile o podidiră din nou). Presupun că în cele din urmă îl vom È™ti cu toÈ›ii.
Lui Isidore îi veni o idee.
― Ce-aÈ›i spune atunci de un duplicat electric al motanului dumneavoastră? Putem să vă procurăm un exemplar superb, lu¬crat manual la firma Wheelright and Carpenter, în care 'fiecare detaliu al fostului animal să fie cu fidelitate repetat într-o per¬manentă...
― Oh, e oribil! protestă d-na Pilsen. Ce tot spuneÈ›i? Să nu-i povestiÈ›i soÈ›ului meu; să nu-i sugeraÈ›i lui Ed aÈ™a ceva, căci o să înnebunească. ÃŽl iubea pe Horace mai mult decît pe toate pisi¬cile pe care le-a avut vreodată. Iar pisici a avut încă de pe vre¬mea" copilăriei!
Luînd receptorul videofonului de la Isidore, Milt se adresă femeii:
― Vă putem oferi un cec la valoarea prevăzută de Sidney's sau ― aÈ™a cum a sugerat dl. Isidore ― să vă procurăm o nouă pisică. Ne pare rău că motanul dumneavoastră a murit, dar ― cum iarăși a arătat dl. Isidore ― avea pneumonie, boală care este aproape întotdeauna fatală.
Tonul lui căpătă o turnură profesională; dintre ei trei, care
69
lucrau la Van Ness Pet Hospital, Milt se pricepea cel mai bine în materie de convorbiri de afaceri.
― Eu nu pot să-i spun soÈ›ului meu, zise d-na Pilsen. Milt avu o strîmbătură uÈ™oară.
― ÃŽn regulă, doamnă. O să-l chemăm noi. SînteÈ›i drăguță să-mi daÈ›i numărul de la servici?
Bîjbîi după un stilou și o bucată de hîrtie.»Dl. Sloat i le în¬tinse.
― AscultaÈ›i, spuse d-na Pilsen; părea să se ralieze acum propunerii lor. Poate că celălalt domn are dreptate... Poate că ar trebui să comand un înlocuitor electric pentru Horace, fără ca Ed să È™tie. Ar putea fi atît de fidelă o copie, încît soÈ›ul meu să nu fie capabil s-o descopere?
― Dacă asta e ceea ce doriÈ›i...., rosti Milt, cuprins de în¬doieli. Dar vă spunem din experiență că proprietarul animalului original nu se lasă niciodată păcălit. Poate cel mult observatorii ocazionali, cum ar fi de pildă vecinii. VedeÈ›i dumneavoastră, odată ce te apropii mai mult de un animal electric...
― Ed nu s-a apropiat niciodată prea mult de Horace. Chiar dacă-l iubea; eu eram cea care se ocupa de nevoile personale ale lui Horace, de exemplu de cutia cu nisip. Cred că mi-ar place să încerc soluÈ›ii cu animalul fals, iar dacă n-o să meargă, atunci ne puteÈ›i găsi un motan adevărat care să-l înlocuiască pe Horace. Deocamdată însă nu vreau ca soÈ›ul meu să È™tie; nu cred că ar putea să treacă printr-un asemenea È™oc. De aceea nici nu se apropia de Horace; îi era teamă. Și cînd motanul s-a îmbolnăvit ― de pneumonie, aÈ™a cum aÈ›i zis ― Ed, la rîndul lui, s-a îm¬bolnăvit puf È™i simplu de frică È™i n-a mai vrut să-l vadă. Din cauza asta am È™i aÈ™teptat atît de mult pînă să vă chemăm. Prea mult... mi-am dat seama încă înainte s-o facem. Am È™tiut... (Dădu din cap, de astădată stăpînindu-È™i lacrimile.) Cît are să dureze totul?
― Animalul ar putea fi gata în zece zile, încercă Milt un termen. .îl vom livra în timpul zilei, cînd soÈ›ul dumneavoastră va fi plecat la slujbă.
Încheie convorbirea, spuse bună-ziua și atîrnă receptorul în furcă.
― SoÈ›ul va È™ti imediat, îi spuse el lui Sloat. ÃŽn maximum cinci secunde va È™ti! Dar dacă asta e ceea ce-È™i doreÈ™te ea...
― Proprietarii care ajung să-È™i iubească animalele, comentă sumbru Sloat, se disting. Sînt mulÈ›umit că nu avem de-a face în mod curent cu animale vii. ÃŽÈ›i dai seama că actualii medici vete¬rinari trebuie să facă față în permanență unor astfel de convor¬biri? Rămase un timp pe gînduri, contemplîndu-l pe John Isi-dore. La urma urmelor, în anumite privinÈ›e nu eÈ™ti prost deloc, Isidore! Ai manevrat totul suficient de bine. Chiar dacă Milt a
70
trebui să intervină și să aranjeze totul.
― A procedat excelent, spuse Milt. Dumnezeule, ce greu a fost! întinse mîna È™i apucă trupul neînsufleÈ›it al lui Horace. Am să duc „chestia" asta jos, în atelier. Han, sună-i tu pe Wheel-right and Carpenter; trebuie să vină constructorul lor să mă¬soare È™i să fotografieze cadavrul. Căci n-am de gînd să-i las să-l ia la ei în atelier; vreau să compar eu însumi dublura cu origi¬nalul.
― Cred că-l voi pune pe Isidore să vorbească, decise dl. Sloat. Doar din cauza lui a început totul; ar trebui să fie capa¬bil să încheie o afacere cu Wheelright and Carpenter, după ce s-a descurcat cu d-na Pilsen.
― Atîta doar, să nu-i laÈ™i să ia cu ei originalul, interveni È™i Milt. ÃŽl ridică pe Horace. Or să vrea să-l ia, fiindcă asta le-ar uÈ™ura al naibii de mult munca! Fii tare pe poziÈ›ie!
― Hm, mormăi Isidore, clipind din ochi. O.K.! Poate că ar trebui să-i chem înainte ca trupul să apuce să se descompună. Parcă aÈ™a se spune, nu?
Se simțea în culmea fericirii.



OPT

După ce-și parcă aeroglisorul pe acoperișul clădirii poliției din San Francisco, cu sediul în Lombard Street, vînăto-rul-de-recompense Rick Deckard coborî, cu valijoara în mînă. pînă în biroul lui Harry Bryant.
― Te-ai întors neaÈ™teptat de repede, zise superiorul său, lă-sîndu-se pe spate în fotoliu È™i luînd o priză de tutun marca Spe¬cific nr. 1.
― ÃŽn schimb am obÈ›inut tot ce m-aÈ›i trimis să obÈ›in!
Rick se aÈ™eză È™i el în faÈ›a biroului, punînd valijoara alături. „Sînt obosit", își spuse ― acum. la întoarcere, își dădea foarte bine seama de asta. Se întrebă dacă va reuÈ™i să se refacă la timp pentru cele ce aveau să urmeze.
― Ce mai face Dave? S-a întremat îndeajuns ca să suporte o discuÈ›ie? AÈ™ vrea să stau de vorbă cu el înaine de a-i veni de hac primului android...
― ÃŽncearcă mai întîi cu Polokoff. Din moment ce È™tie că e trecut pe listă, ar fi mai bine să ne descotorosim de el.
― ÃŽnainte de a discuta cu Dave?
Bryant dădu la iveală o foaie subțire de hîrtie. scrisă la in¬digo.
― Polokoff È™i-a luat o slujbă în oraÈ™. Face cînd pe gunoie¬rul, cînd pe măturătorul...
― Dar astea sînt îndeletniciri pe care le îndeplinesc doar specialii!
― Polokoff se ascunde sub aparenÈ›a unui special din cate¬goria „minte-de-furnică" ― foarte degradat, cel puÈ›in aÈ™a pre¬tinde. Asta l-a È™i păcălit pe Dave: Polokoff arată È™i se comportă în asemenea măsură ca un special, încît Dave a uitat cu cine are de-a face. Apropo, acum eÈ™ti sigur de exactitatea Scalei
72
Voigt-Kampff? Ești absolut sigur, după cele întîmplate la Seat-tle, că...
― Sînt, răspunse Rick apăsat, fără alte comentarii.
― Te voi crede pe cuvînt, zise Bryant. Nu ne putem permite nici cea mai mică gală.
― Nu poate fi vorba de o gafă în cazul vînătorii de an-droizi. Nu e nimic deosebit.
― Deosebit este creierul Nexus-6.
― Primul exemplar l-am găsit deja, anunță Rick. Iar Dave a descoperit alÈ›i doi. Trei. dacă-l număraÈ›i È™i pe Polokoff. O.K., o să-l retrag pe acesta în cursul zilei de astăzi, iar diseară sau mîine am să stau de vorbă cu Dave.
― ÃŽntinse mîna È™i luă foiÈ›a în care se pomenea despre an¬droidul^ Polokoff.
― ÃŽncă o problemă, zise Bryant. Un agent de la Interpol se află în drum spre noi. ÃŽn timp ce dumneata erai la Seattle, am primit un apel de la el; călătoreÈ™te la bordul rachetoplanului care va ateriza aici peste aproximativ o oră. Numele lui este Sandor Kadalyi...
― Și ce vrea?
Rareori agenții Interpolului se arătau prin San Francisco...
― Interpolul este interesat de creierele Nexus-6, prin ur¬mare doreÈ™te ca un om de-al său să fie în permanență alături de dumneata. Ca observator ― È™i, de asemenea, dacă se va putea, ca asistent. Vei decide singur cînd È™i dacă îți poate fi de folos. Eu i-am dat deja permisiunea să se alăture cercetătorilor.
― Și în ceea ce priveÈ™te recompensa?
― Nu va trebui s-o împărÈ›i, zise Bryant, zîmbind acru.
- Nu mi s-ar părea corect din punct de vedere financiar...
Nici prin cap nu-i trecea să-È™i împartă cîștigurile cu cine È™tie ce mardeiaÈ™ de la Interpol! Studie fiÈ›uica în care se aflau în¬scrise datele despre Polokoff; cuprindea o descriere a bărbatului ― or mai curînd a androidului, adresa lui curentă, precum È™i locul de muncă: Compania de salubritate a Zonei Golfului, cu sediul la Geary.
― Vrei să amîni retragerea lui Polokoff pînă cînd agentul va fi aici, să te ajute? întrebă Bryant.
Rick se zburli brusc.
― De cînd mă È™tiu, am lucrat întotdeauna singur. Dar bi¬neînÈ›eles, decizia vă aparÈ›ine ― voi face deci ceea ce-mi spu¬neÈ›i. Pe Polokoff, totuÈ™i, l-aÈ™ înlătura cît mai repede, fără să mai aÈ™tept ca tipul, Kadalyi, să ajungă în oraÈ™...
― Bine, continuă pe cont propriu, decise Bryant. Apoi, în următorul caz, care va fi cel al d-rei Luba Luft ― ai acolo da¬tele ei ― poÈ›i să-l introduci È™i pe Kadalyi.
Îndesind hîrtiile în valijoară, Rick părăsi biroul superiorului
73
său și urcă iarăși la aeroglisorul parcat pe acoperiș. Să mergem, așadar, să-l vizităm pe domnul Polokoff, își spuse, mîngîindu-și cu un gest ușor arma-laser.
Ca o primă cercetare în legătură cu androidul Polokoff, Rick se opri la birourile Companiei de Salubritate.
― Caut pe unul dintre angajaÈ›ii dumneavoastră, se adresă el femeii cu figură severă È™i păr grizonat, aflată la ghiÈ™eu. Clădi¬rea unde-È™i aveau sediul gunoierii îl impresionă: uriașă È™i mo¬dernă, adăpostea un număr de birouri elegante, în care moche¬tele groase, ca È™i mobilierul costisitor, din lemn veritabil, îi amintiră că recuperarea deÈ™eurilor devenise, după război, una dintre industriile importante ale Pămîntului. ÃŽntreaga planetă începuse să se dezintegreze, transformîndu-se în deÈ™euri. Pentru a o păstra totuÈ™i locuibilă, resturile trebuiau din cînd în cînd în¬depărtate... ÃŽn caz contrar,' Terra avea să moară nu sub un strat de pulbere radioactivă, ci sub unul de ferfeniță ― cum îi plăcea Matahalei Prietenoase să declare.
― VorbiÈ›i cu dl. Ackers, îl îndrumă femeia de la ghiÈ™eu. Este È™eful nostru de personal.
Arătă cu mîna înspre un birou impresionant, din imitație de lemn de stejar, la care ședea un individ cu ochelari, micuț și sclivisit, confundîndu-se aproape cu teancurile de hîrtii.
Rick îi prezentă legitimația eliberată de Departamentul Poli¬ției.
― Unde se află în clipa aceasta angajatul dumneavoastră cu numele de Polokoff? Acasă ori la serviciu?
După ce-și consultă registrele, dl. Ackers spuse:
― Polokoff trebuie să fie la lucru. Compactează aerogli-soare vechi la uzina noastră din Dale City È™i le aruncă apoi în Golf. Cu toate acestea...
Șeful personalului consultă un alt document, după care apucă receptorul videofonului și vorbi cu cineva din interiorul clădirii.
― Deci nu e! spuse È™i, agățînd receptorul în furcă, se adresă iarăși lui Rick: Polokoff n-a apărut la slujbă astăzi. Fără nici o explicaÈ›ie. Dar ce-a făcut, d-le ofiÈ›er?
― Dacă o să apară, ignoră Rick întrebarea, să nu-i spuneÈ›i că am fost aici È™i că v-am chestionat în legătură cu el. M-aÈ›i în¬țeles?
― Am înÈ›eles, confirmă Ackers ursuz, ca È™i cum profunda lui pricepere în problemele poliÈ›iei ar fi fost luată în derîdere.
Folosindu-se de aeroglisorul Departamentului, Rick zbură apoi către locuinÈ›a lui Polokoff, situată într-o clădire din cartie¬rul Tenderloin. N-o să-l prindem niciodată, își spuse. Cei doi ―
74
Bryant È™i cu Holden ― aÈ™teptaseră prea mult. fii loc să mă tri¬mită la Seâttle, Bryant ar fi trebuit să mă pună pe urmele lui Polokoff încă de aseară, imediat după ce Dave Holden o pățise.
Ce loc serios, observă el, în vreme ce traversa acoperișul, în-dreptîndu-se spre ascensor. Þarcuri abandonate, acoperite de praful depus timp de luni de zile; într-o cușcă, un animal-fals, un pui de găină în stare de nefuncționare... Rick luă liftul pînă la etajul unde locuia Polokoff și descoperi un hol scufundat în întuneric, asemenea unei pivnițe. Folosindu-se de lanterna de fabricație specială, cu care erau dotați toți polițiștii, cercetă pa¬lierul, apoi aruncă o ultimă privire asupra hîrtiei trase la indigo. Testul Voigt-Kampff fusese aplicat asupra lui Polokoff; odată această problemă lăsată deoparte, putea trece direct la distruge¬rea androidului.
Cel mai bine ar fi să-l scoată din apartament, decise Rick. Așezînd jos trusa cu arme, o deschise pe bîjbîite, extrase di¬năuntru un transmițător de unde nondirecțional și apăsă clapa pentru catalepsie, el însuși fiind protejat împotriva emanației cu ajutorul unei emisiuni de contraunde, îndreptate prin carcasa de metal a transmițătorului în direcția lui.
Acum erau cu toÈ›ii paralizaÈ›i, își spuse È™i închise aparatul. ToÈ›i ― adică oamenii È™i androizii din vecinătate, laolaltă. Pen¬tru mine nu e nici un risc; nu-mi rămîne decît să intru È™i să-l împuÈ™c. Presupunînd, desigur, că se află în apartament ― ceea ce nu prea e de crezut.
Utilizînd un dispozitiv universal, care analiza și deschidea toate formele de încuietori cunoscute, intră în apartamentul lui Polokoff, ținînd în mînă arma-laser.
Nici urmă de android. Doar o mobilă pe jumătate distrusă, un loc al ferfeniței și al dărăpănării... de fapt, nici un articol personal: ceea ce-l întîmpinase erau resturile pe care Polokoff le „moștenise" odată cu luarea în stăpînire a apartamentului și pe care, plecînd, le abandonase următorului chiriaș (dacă avea să mai existe vreunul, cîndva).
Eram sigur, își spuse Rick Deckard. Ei, da, așa s-a dus prima mie de dolari: navigînd probabil spre Cercul Antarctic... În afară jurisdicției mele. Un alt vînător-de-recompense, de la un alt departament al poliției, îl va retrage pe Polokoff și va pretinde banii.
Întors din nou pe acoperiș, îi raportă prin telefon lui Harry Bryant:
― N-am avut noroc cu Polokoff. Probabil c-a întins-o ime¬diat după ce l-a atacat pe Dave. (Aruncă o privire către ceasul de la mînă.) VreÈ›i să trec È™i să-l iau pe Kadalyi de la locul de aterizare? AÈ™ face economie de timp, È™i-n plus de asta sînt ne¬răbdător să iau contact cu Luba Luft.
75
Scosese deja hîrtia cu însemnările despre ea și, așezîndu-și-o dinainte, se apucase s-o studieze în amănunt.
― Bună idee, zise Bryant, exceptînd doar faptul că Sandor Kadalyi este deja aici; după spusele sale, rachetoplanul a sosit, ca de obicei, devreme. O clipă! (Urmă discuÈ›ia cu un interlocu¬tor nevăzut). Dl. Kadalyi îți va zbura în întîmpinare; aÈ™teaptă-l acolo unde te_ afli acum ― zise Bryant, întorcîndu-se din nou către ecran. ÃŽntre timp studiază datele despre Luba Luft!
― Cîntăreață de operă. Pretinde că vine din Germania. ÃŽn prezent, angajată a Operei din San Francisco. (Dădu din cap, încuviințînd în mod reflex, cu atenÈ›ia îndreptată numai asupra foii de hîrtie). Probabil că are o voce bună, dacă a reuÈ™it să-È™i facă relaÈ›ii atît de repede. Bine, am să-l aÈ™tept aici pe Kadalyi...
Îi dădu lui Bryant datele necesare pentru a fi localizat, apoi închise.
O să mă dau drept amator de operă, decise Rick Deckard, în timp ce citea mai departe. Mi-ar plăcea s-o văd în special în rolul Donnei Alba din Don Giovanni. În colecția mea personală am benzi cu multe cîntărețe celebre de pe vremuri: Elisabeth Schwartzkopf, Lotte Lehmann sau Lisa Della Casa; asta ne va oferi un subiect de discuție pînă cînd îmi voi pregăti echipamen¬tul pentru Testul Voigt-Kampff...
Telefonul aeroglisorului bîzîi. Rick ridică receptorul.
― D-le Deckard, răsună vocea operatorului de poliÈ›ie, un apel de la Seattle; dl. Bryant mi-a spus să vă trec dumneavoas¬tră legătura. E de la AsociaÈ›ia Rosen.
― ÃŽn regulă, spuse Rick. AÈ™tept!
Oare ce mai voiau? se întrebă. Din cîte-și putuse da seama, familia Rosen se dovedea purtătoare de ghinion. Și fără în¬doială că avea să rămînă așa, indiferent de intențiile membrilor ei!
Pe micul ecran de la bord apăru chipul lui Rachael Rosen:
― Bună ziua, d-le poliÈ›ist! Tonul ei părea împăciuitor; as-ta-i atrase bărbatului atenÈ›ia. EÈ™ti ocupat sau putem sta de vorbă?
― Dă-i drumul, spuse el.
― Noi, cei de la AsociaÈ›ie, am discutat situaÈ›ia dumitale în ceea ce priveÈ™te androizii Nexus-6 evadaÈ›i È™i, cunoscîndu-le ca¬racteristicile, din moment ce noi i-am conceput, credem că ai avea mai mult noroc dacă unul dintre ai noÈ™tri ar lucra cu dumneata.
― Cum anume?
― De pildă, dacă te-ar însoÈ›i cînd ai porni în căutarea an-droizilor...
― De ce? La ce v-ar folosi asta?
― Androizii Nexus-6 sînt precauÈ›i cînd e vorba să se apro-
76
pie de un om, spuse Rachael. Dar dacă un alt android încearcă acest lucru...
― Adică dumneata...
― ÃŽntocmai. Dădu din cap, cu o expresie de calm întipărită pe chip.
― Am primit deja prea mult ajutor.
― Dar cred că într-adevăr ai nevoie de mine!
― Mă îndoiesc. Oricum, o să mă mai gîndesc È™i-o să-È›i dau un răspuns.
„într-un viitor incert, îndepărtat", își spuse el. „Ori mai cu-rînd niciodată. Asta-i tot ce-mi lipsea: la fiecare pas, Rachael Rosen tropăind în urma mea, prin praf..."
― MinÈ›i, zise Rachael Rosen. N-o să mă mai suni nicio¬dată? Nici nu-È›i dai seama cît de agil este un android evadat È™i cît de greu îți va fi să-l prinzi. Ne-am gîndit că-È›i datorăm asta, pentru că... È™tii dumneata... pentru ce È›i-am făcut.
― Bine, am luat-o ca pe un sfat. Se pregăti să închidă.
― Fără mine alături, zise Rachael, unul dintre ei tot îți va veni de hac.
― La revedere! Puse receptorul în furcă.
Ce fel de lume e asta, se întrebă Rick Deckard, în care un android dă telefon unui vînător-de-recompense și se oferă, să-l sprijine împotriva altor androizi?
II sună iarăși pe operatorul poliției:
― Să nu-mi mai dai legătura cu nimeni de la Seattle.
― Am înÈ›eles, d-le Deckard. V-a găsit dl. Kadalyi?
― Nu. ÃŽl mai aÈ™tept încă... Ar trebui totuÈ™i să se grăbească, fiindcă n-am de gînd să rămîn mult timp aici.
Întrerupse iarăși legătura.
În vreme ce sfîrșea de chit hîrtia cu datele despre Luba Luft, un taxi aerian ateriza învîrtindu-se, la cîțiva metri distanță, pe acoperiș. Din el coborî un bărbat rumen la față, cu înfățișare de heruvim, avînd în jur de cincizeci de ani "și purtînd o pelerină în stil rusesc, grea și impresionantă. Zîmbind, se apropie cu mîna întinsă de aeroglisorul în care se afla Rick.
― Dl. Deckard? întrebă bărbatul, cu un puternic accent slav în voce. Vînătorul-de-recompense de la Departamentul PoliÈ›iei din San Francisco? Taxiul se îndepărtă È™i agentul îl urmări ab¬sent cum pleacă. Mă numesc Sandor Kadalyi, spuse el È™i deschi-zînd portiera se înghesui înăuntru, lîngă Rick.
ÃŽn timp ce-È™i strîngeau mîinile, Deckard făcu observaÈ›ia că reprezentantul Interpolului purta o armă-laser de un tip neobiș¬nuit ― o varietate pe care n-o mai văzuse niciodată pînă atunci.
― Oh, asta? zise Kadalyi. Interesant, nu-i aÈ™a? Scoase pisto¬lul din toc. ÃŽl am de pe Marte...
77
― Credeam că È™tiu toate armele de mînă existente, comentă Rick. Chiar È™i pe cele care se fabrică È™i se folosesc în colonii.
― Laserul ăsta e construit de noi, rosti Kadalyi, radios ca un MoÈ™ Crăciun, cu chipul aspru marcat de mîndrie. ÃŽÈ›i place? Ceea ce-l diferenÈ›iază din punct de vedere funcÈ›ional este faptul că... Uite, È›ine-l puÈ›in!
Îi trecu arma lui Rick, iar acesta o examină cu un aer ex¬pert, datorat unor ani îndelungați de experiență.
― Diferă prin ceva? întrebă Rick ― nu-È™i putea da seama în nici un fel.
― Apasă pe trăgaci!
Þintind în sus, dincolo de fereastra vehiculului, Rick apăsă trăgaciul armei. Nu se întîmplă nimic; nu apăru nici o pauză. Uimit, se întoarse înspre Kadaly.
― Circuitul declanÈ™ator, zise acesta, bine-dispus, nu e ataÈ™at la armă. Se află la mine. Vezi? Deschise palma, dezvăluind pri¬virii o piesă de mici dimensiuni. ÃŽntre anumite limite, pot de asemenea să-l direcÈ›ionez indifernt încotro este aÈ›intită arma.
― Nu eÈ™ti Polokoff, eÈ™ti Kadalyi, se bîlbîi Rick.
― Nu vrei să spui chestia asta altfel? Sună cam neclar...
― Adică eÈ™ti Polokoff, androidul; nu eÈ™ti de la Interpol. Cu o miÈ™care a călcîiului, Rick apăsă butonul de alarmă situat pe podeaua aeroglisorului.
― De ce naiba nu trage arma?! exclamă Kadalyi-Polokoff, acÈ›ionînd într-una declanÈ™atorul miniaturizat pe care-l È›inea în mînă.
― O undă sinusoidală, explică Rick. Defazează radiaÈ›ia la¬ser È™i-i transformă raza în lumină obiÈ™nuită.
― Atunci va trebui să-È›i frîng gîtul ca pe un creion!
Androidul aruncă instrumentul și, cu un mîriit, își înfipse mîinile în beregata lui Rick.
Aproape sugrumat, poliÈ›istul scoase din teaca de sub umăr vechiul lui pistol de dinainte de război; glonÈ›ul uriaÈ™, de calibrul 38, îl izbi pe android drept în frunte, făcînd să-i explodeze cutia craniană. Creierul Nexus-6 care dirija trupul robotului umanoid zbură în bucăți, iscînd un vînt nebunesc, de sfărimături ce se împrăștiară în tot cuprinsul maÈ™inii. Bucăți din acest creier, ase¬menea pulberii radioactive, se năpustiră ca un vîrtej asupra lui Rick. Apoi, rămășiÈ›ele lui Polokoff căzură pe spate, izbindu-se de portiera vehiculului, ricoÈ™ară È™i―1 loviră pe poliÈ›ist cu toată greutatea. Rick se trezi luptînd să dea la o parte resturile cu-prinse de spasme ale androidului.
Tremurînd din toate încheieturile, reuși în sfîrșit să apuce te¬lefonul mașinii și să formeze numărul Palatului de Justiție.
― Pot să raportez? întrebă el. SpuneÈ›i-i lui Harry Bryant că l-am doborît pe Polokoff.
78
― L-aÈ›i doborît pe Polokoff... O să înÈ›eleagă, nu-i aÈ™a, des¬pre ce e vorba?
― Da, spuse Rick È™i întrerupse legătura. Dumnezeule, gîndi. cît de aproape am fost de moarte! Ar fi trebuit să dau curs avertismentului lansat de Rachael Rosen; am luat-o însă în di¬recÈ›ie opusă È™i era cît pe-aci să mă dea gata... Dar oricum ar fi. ÃŽl am pe Polokoff. Treptat, glanda suprarenală încetă să-È™i mai pompeze secreÈ›iile în sînge, inima își reduse bătăile la normal, respiraÈ›ia îi deveni mai puÈ›in nebunească... Doar tremurul nu-i dădea încă pace. Prin urmare, în clipa asta am făcut rost de o mie de dolari, aÈ™a că a meritat efortul. Și sînt mai rapid în reac¬ții decît Dave Holden! Desigur, pățania lui m-a pregătit întrucîtva, trebuie să recunosc. Dave n-a avut parte de o asemenea punere în gardă...
Luînd iarăși receptorul, ceru să i se facă legătura acasă, cu Iran. ÃŽn aÈ™teptare, reuÈ™i să-È™i aprindă È™i o È›i'gară ― tremuratul începuse să-i displacă.
Pe ecran apăru chipul soției sale, abrutizat de cele șase ore de depresiune autoacuzatoare.
― Oh, bună, Rick!
― Ce s-a întîmplat cu starea 594 pe care È›i-am format-o? RecunoaÈ™terea de bună-voie a...
― Am anulat-o imediat ce ai plecat. Ce vrei? Vocea i se scufundă într-un discurs plictisitor, plin de deznădejde. Sînt atît de obosită È™i nu mi-a mai rămas nici o speranță, despre nimic. Nici în legătură cu mariajul nostru È™i nici cu tine, gata să fii ucis de vreunul dintre androizii ăia. Asta voiai să-mi spui? Că un android te-a dat gata?
Undeva, în spatele ei, tărăboiul făcut de Matahala Priete¬noasă explodă, acoperindu-i cuvintele; Rick văzu buzele femeii mișcîndu-se, fără să audă altceva decît televizorul.
― Ascultă, o întrerupse el. Mă auzi? Am dat peste ceva. Un nou tip de android pe care nimeni nu pare să-l poată stăpîni, în afară de mine. Deja am retras un exemplar, aÈ™a că am o mie de dolari cu care să încep. Știi ce eram pe cale să avem înainte de a mă apuca de de meseria asta?
Iran îl privi fără să-l vadă.
― Oh, zise ea, dînd din cap.
― ÃŽncă n-am spus nimic! Acum își putea da seama; starea ei depresivă devenise de astă dată prea intensă ca femeia să-l mai audă. După toate aparanÈ›ele, vorbea la pereÈ›i... Ne vedem diseară, sfîrÈ™i Rick amar È™i trînti receptorul. Dracu' s-o ia, își spuse. La ce bun să-mi risc viaÈ›a? Lui Iran nu-i pasă dacă sîn-tem proprietarii unui pescăruÈ™ sau ai unui leu; nimic n-o atinge. Trebuia să mă fi descotorosit de ea în urmă cu doi ani, cînd ho-tărîsem să ne despărÈ›im. De fapt, pot s-o mai fac È™i acum...
79
Cu gîndurile aiurea, se aplecă și adună de pe podeaua vehi¬culului hîrtiile mototolite, inclusiv informațiile despre Luba Luft. Nici un ajutor din partea lui Iran, își spuse Rick. Majori¬tatea androizilor pe care i-am cunoscut aveau mai multă vitali¬tate și mai multă dorință de viață decît propria mea nevastă. Ea nu are nimic să-mi ofere...
Constatarea îl făcu să se gîndească iarăși la Rachael Rosen. Sfatul pe care mi l-a dat, în legătură cu mentalitatea androizilor tip Nexus-6, s-a dovedit corect. Presupunînd că nu vrea nici un ban din recompensa cuvenită, poate aș putea să mă folosesc de ea.
Întîlnirea cu Kadalyi-Polokoff îi schimbase complet ideile...
Cuplînd motorul aeroglisorului, se înălță cît ai clipi pînă la cer, îndreptîndu-se către vechea clădire a Operei, unde în con¬formitate cu notele lui Dave Holden putea fi găsită, la această oră^a zilei, Luba Luft.
Își făcu acum probleme și în privința ei. Unele androide i se păreau frumoase; se trezise atras fizic de prezența lor. Fusese o senzație ciudată, căci, deși rațional știa că ele erau doar niște mașini, afectiv reacționa totuși altfel.
De exempu, Rachael Rosen... Nu, decise el; e prea slabă. Nedezvoltată, în special în zona bustului. Un chip ca al unui copil, neted și fără putere. Putea să-și aleagă ceva mai bun. Cîți ani zicea tăietura aia din ziar că are Luba Luft? în timp ce con¬ducea vehiculul, scoase iarăși hîrtiile acum șifonate și găsi așa zisa ei „vîrstă". Douăzeci și opt, spunea ziarul. Estimare jude¬cată după înfățișare, singurul element de" referință folositor în cazul androizilor.
E bun și faptul că știu cîte ceva despre operă, reflectă Rick. Un alt avantaj pe care-l am asupra lui Dave: sînt mult mai orientat cultural decît el!...
O să-mi încerc È™ansa cu încă un android, înainte de a-i cere ajutor lui Rachael, decise el. Dacă Luba Luft se dovedeÈ™te deo¬sebit de puternică... ― dar ceva îi spunea că nu va fi aÈ™a. Polo-koff fusese cel mai dur; ceilalÈ›i, nebănuind că cineva îi hăitu¬ieÈ™te cu perseverență, aveau să sfîrÈ™ească unul cîte unul. ÃŽmpuÈ™-caÈ›i_ ca un cîrd de raÈ›e.
În timp ce cobora către vastul acoperiș împodobit al Operei, cîntă cu voce tare un potpuriu de arii cu pseudocuvinte italie¬nești, inventate pe loc; chiar și fără orga de senzații, marca Pen-field, la îndemînă, starea lui sufletească se lumină pînă la opti¬mism. Transformat curind într-o anticipare nerăbdătoare, plină de voioșie.



NOUA

ÃŽn enormul pîntec de balenă ce forma construcÈ›ia nemuri¬toare, clădită din piatră sculptată È™i oÈ›el, a vechii Opere, Rick Deckard nimeri în plină desfășurare a unei repetiÈ›ii pline de zgomote È™i ecouri nefireÈ™ti. De îndată de intră, poliÈ›istul recu¬noscu muzica: Flautul fermecat ― ultimele scene ale actului în-tîi. Sclavii maurului ― cu alte cuvinte, corul ― reluaseră melo¬dia cu o măsură prea devreme È™i aceasta anulase ritmul simplu al clopoÈ›eilor vrăjiÈ›i.
Ce plăcere! Flautul fermecat! Se așeză într-un fotoliu, la pri¬mul balcon (nu se ivi nimeni care să-l bage în seamă) și se făcu. pe cît posibil, comod. Acum, Papageno, în fantastica lui piele din pene de pasăre, se alăturase Paminei pentru a cînta cuvin¬tele care-l făcea pe Rick să izbucnească în lacrimi, ori de cîte ori i se întîmpla să se gîndească la ele:

Konnte jeder brave Mann
solche Glockchen finden,
seine Feinde würden dann
ohne Mühe schwinden.

Ei, gîndi Rick. ÃŽn viaÈ›a reală nu există asemenea zurgălăi vrăjiÈ›i, care să facă să-È›i dispară duÈ™manii fără nici un efort. Pă¬cat! Chiar Mozart. la puÈ›ină vreme după ce scrisese Flautul fer¬mecat, murise ― în vîrstă de numai treizeci de ani ― din pri¬cina unei boli de rinichi. Și fusese înmormîntat într-o groapă comună, laolaltă cu toÈ›i sărăntocii!
Gîndindu-se la asta. se întrebă dacă Mozart avusese intuiția faptului că viitorul nu există, că-și consumase deja puținul său timp. Poate că și eu o am, își zise Rick, continuînd să urmă¬rească ce se petrecea pe scenă. Repetiția se va sfîrși, spectacolul va fi uitat, cîntăreții vor muri... În cele din urmă, partitura fi-nală a muzicii va fi distrusă, de o manieră sau alta, numele de Mozart se va șterge, iar pulberea va gîștiga. Dacă nu pe această planetă, atunci pe o alta. Un timp, putem să fugim de ea... Așa cum androizii pot să fugă de mine și să mai trăiască o vreme li¬mitată. Dar pînă la urmă eu tot îi prind; sau îi prinde alt vînă-tor de recompense. Într-un fel, își dădu el seama, sînt o parte a procesului entropie de distrugere a formei. Asociația Rosen cre¬ează, iar eu nimicesc. Cel puțin astfel trebuie să li se pară lor!
Pe scenă, Papageno și Pamina se angajară într-un duet. Rick își întrerupse meditația, ca să-i asculte:
Papageno: „Copila mea, ce-ar mai fi de spus acum?"
Pamina: „Adevărul. Iată ce vom spune".
Aplecîndu-se și uitîndu-se mai bine, Rick o studie pe Pa¬mina în fustele ei grele, răsucite, cu șalul tras asemeni unui voal, peste umeri și față. Examină încă o dată extrasele din ziare, apoi se lăsă pe spate, satisfăcut. ÎJ văd acum pe cel de-al treilea android Nexus-6. Își spuse. Aceasta este, deci, Luba Luft. Puțin ironic, sentimentul pe care i-l cere rolul... oricît de plin de vitalitate, de activ și de frumos la înfățișare, un android evadat nu va putea spune adevărul; cel puțin, nu despre el însuși...
Pe scenă, Luba Luft continua să cînte È™i Rick se descoperi surprins de calitatea vocii ei; se ridica la nivelul celor mai bune interprete, chiar la acela al personalităților din colecÈ›ia lui de înregistrări istorice. AsociaÈ›ia Rosen o construise perfect, tre¬buia să admită asta. Și din nou se percepu pe sine drept sub specie aeternitatis, distrugător de forme prin ceea ce vedea È™i au¬zea acolo. Cu cît funcÈ›ionează mai bine, cu cît e mai bună etn-tăreață, cu atît e ― probabil ― mai multă nevoie de mine. Dacă androizii ar rămîne subetalon, ca de pildă vechiul Q^lOs. fabricat de AsociaÈ›ia Derain, n-ar fi o problemă È™i nici nu s-ar vădi necesar talentul meu. Mă întreb cînd ar trebui s-o retrag, gîndi Rick. Desigur, cît mai curînd cu putință. La sfîrÈ™itul repe¬tiÈ›iei, cînd ea va pleca la cabină...
Urmă o pauză. Repetiția, anunță dirijorul în engleză, fran¬ceză și germană, avea-să fie reluată peste o oră și jumătate. După care dirijorul plecă; muzicienii își lăsară instrumentele și plecară și ei. Ridicîndu-se din fotoliu, polițistul își croi drum către culise, spre cabinele interpreților; urmă șirul figuranților, fără să se grăbească, gîndindu-se. E mai bine să termine ime¬diat. O să-mi pierd cît mai puțin timp să stau de vorbă cu ea și s-o testez. De îndată ce voi fi sigur... Deși, tehnic vorbind, nu putea fi sigur decît după aplicarea testului. Dar poate că Dave
82
s-a înÈ™elat ― eu asta sper... DeÈ™i se îndoia că ar fi fost în stare s-o facă. Instinctiv, simÈ›ul său profesional își spusese dejacu-vîntul. Ca să fie altfel, ar fi trebuit să greÈ™ească. Și după toÈ›i aceÈ™ti ani petrecuÈ›i în cadrul Departamentului...
Opri un figurant și-l întrebă care este cabina d-rei Luft; băr¬batul, machiat și purtînd un costum de sulițaș egiptean, îi arătă cu degetul. Rick ajunse la ușa indicată, văzu prinsă de ea o notă pe care stătea scris cu cerneală CABINA D-REI LUFT și cio¬căni.
― Intră!
Polițistul se supuse. Fata ședea la măsuța toaletei, ținînd deschisă pe genunchi o partitură legată în pînză, uzată de prea multă folosință. Ici și colo, făcea semne, cu ajutorul unui pix. Își păstrase costumul și machiajul, exceptînd șalul, pe care-l așe¬zase pe noptieră.
― Da, vă rog! spuse ea, ridicînd privirea. Machiajul făcea ca ochii să-i pară mai mari; enormi È™i căprui, se fixară asupra lui È™i nu-l mai slăbiră.
― Sînt ocupată, după cum vedeÈ›i!
Engleza ei nu conținea nici urmă de accent.
― Vă puteÈ›i compara liniÈ™tită cu Schwartzkopf, zise Rick.
― Cine sînteÈ›i? Tonul ei vădea o răceală plină de rezervă ― È™i o alta, diferită, pe care-o întîlnise la atîția androizi. ÃŽntotdea¬una aceeaÈ™i situaÈ›ie: intelect deosebit, o mare abilitate, dar È™i ră¬ceala cu pricina. Fără ea, însă, n-ar putea să le dea de urmă...
― Sînt de la Departamentul PoliÈ›iei din San Francisco, se prezentă el.
― Oooh! ochiii mari, cu privirea intensă, nici măcar nu cli¬piră. Nu răspunseră. Și ce faci pe-aici?
Tonul ei, în mod ciudat, părea binevoitor. Așezîndu-se pe un scaun din apropiere, Rick trase fermoarul valijoarei:
― Am fost trimis să vă aplic un test pentru determinarea profilului personalității. Nu va dura mult, doar cîteva minute.
― Este neapărat nevoie? Femeia indică, printr-un gest, vo¬luminoasa partitură legată în pînză. Am foarte mult de lucru...
Începuse să pară îngrijorată.
― Da, este. Rick scoase instrumentele necesare Testului Voigt-Kampff È™i începu să le asambleze.
― Un test de inteligență?
― Nu. De măsurare a empatiei.
― O să trebuiască să-mi pun ochelarii. ÃŽntinse mîna, vrînd să deschidă sertarul măsuÈ›ei de machiaj.
― Dacă puteÈ›i însemna partitura fără ochelari, atunci puteÈ›i trece È™i testul, în aceleaÈ™i condiÈ›ii. Am să vă. arăt cîteva fotogra¬fii È™i o să vă pun mai multe întrebări. ÃŽntre timp...
83
Se ridică și se apropie de ea. Aplecîndu-se, îi apăsă tampo¬nul adeziv pe obrazul puternic machiat.
― AÈ™a, acum È™i lumina asta, spuse Rick, ajustînd unghiul' fascicolului de control, È™i totul e gata!
― Crezi că sînt androidă? Asta crezi? Vocea îi devenise aproape È™tearsă. Nu sînt androidă. N-am fost pe Marte È™i n-am văzut niciodată un robot umanoid! Genele ei lungi clipiră invo¬luntar; bărbatul o văzu cum încearcă să pară calmă. Ai infor¬maÈ›ii că în distribuÈ›ie s-a strecurat un adroid? AÈ™ fi bucuroasă să te ajut. Dacă aÈ™ fi ceea ce crezi, aÈ™ mai face oare una ca asta?
― Unui android, rosti Rick, nu-i pasă de ce i se întîmplă al¬tui android. E unul dintre indiciile pe care le căutăm.
― Atunci, conchise Luba Luft, tu, trebuie să fii un android! Cuvintele ei îl opriră. O privi lung.
― Pentru că slujba ta este să-i ucizi, nu-i aÈ™a? urmă femeia. ReprezinÈ›i ceea ce se cheamă un... ÃŽncercă să-È™i amintească.
― Un vînător-de-recompense, completă Rick. Dar nu sînt android.
― Testul ăsta, pe care vrei să mi-l aplici... Vocea începuse să-i revină. Þie È›i-a fost aplicat?
Rick încuviință din cap.
― Da. Cu foarte multă vreme în urmă; cînd am început să lucrez pentru prima dată în Departament.
― Poate că e o amintire falsă. Nu s-au văzut atîtea cazuri de androizi cu memorii false?
― Superiorii mei È™tiu despre test. Pentru un poliÈ›ist este obligatoriu.
― Poate că a "existat cîndva un om care arăta la fel cu tine È™i pe care l-ai ucis ca să-i iei locul. Iar superiorii tăi habar n-au... Zîmbi. Ca È™i cum l-ar fi invitat să fie de acord cu ea.
― Să continuăm testul, spuse Rick, dînd la iveală setul de întrebări.
― Am să mă supun testului, zise Luba Luft, dacă È›i-l aplici tu mai întîi.
Din nou o privi lung, deranjat din ceea ce avea de gînd să facă.
― N-ar fi mai corect aÈ™a? întrebă femeia. Atunci aÈ™ avea o certitudine în privinÈ›a identității tale. Nu È™tiu... pari atît de deo¬sebit, de dur È™i de ciudat... Se cutremură, apoi zîmbi iarăși. Plină de speranță.
― N-ai fi capabilă să-mi aplici Textul Voigt-Kampff. Este nevoie de multă experiență pentru asta. Acum, ascultă-mă, te rog, cu atenÈ›ie. Aceste întrebări vor avea legături cu unele situa¬ții sociale în care te-ai putea afla; vreau de la dumneata o încer¬care de răspuns, indiferent cum sună acesta. Și vreau s-o faci cît mai repede posibil. Unul dintre factorii pe care-i voi înregistra
84
este întîrzierea în timp a răspunsului ― desigur, dacă se va ivi cazul.
Își alese întrebarea de început.
― Stai la televizor È™i deodată descoperi o viespe care È›i se tîrăște pe încheietura mîinii...
Își consultă ceasul, urmărind secundele. Consultă și cele două cadrane identice.
― Ce-i aia o „viespe"? întrebă Luba Luft.
― Un gîndac zburător care încapă.
― Oh, ce ciudat! Ochii ei imenÈ™i se lărgiră încă È™i mai mult, într-o acceptare copilărească de parcă bărbatul i-ar fi revelat misterul primordial al creaÈ›iei. Și gîndacii ăștia mai există? N-am văzut nici unul, niciodată.
― Au murit din cauza pulberii radioactive. Chiar nu È™tii ce este o viespe? Probabil că trăiai pe vremea cînd se mai găseau viespi; au trecut doar...
― Cum se spune în germană la „viespe"?
Rick. Încearcă să-și amintească, dar nu reuși.
― Engleza dumitale e perfectă, rosti el, mohorît.
― Accentul meu este perfect, îl corectă ea. Trebuie să fie, din cauza rolurilor interpretate în operele lui Purceii, Walton È™i Vaughn Williams. Vocabularul, însă, nu-l am prea bogat.
ÃŽl privi cu un aer sfios.
― Wespe, zise el, amintindu-È™i cuvîntul german.
― Ach, da; eine Wespe. Femeia avu un zîmbet uÈ™or. Și care era întrebarea? Am È™i uitat-o...
― Să încercăm alta... Era imposibil acum să mai obÈ›ină un răspuns semnificativ. UrmăreÈ™ti la televizor un film vechi, di¬nainte de război. Þi se prezintă o petrecere în plină desfășurare; antreul constă (sări peste prima parte a întrebării) din dine fiert, umplut cu orez.
― Nimeni n-ar omori È™i mînca un cîine, răspunse femeia. Valorează o avere. Bănuiesc, totuÈ™i, că ar putea fi o imitaÈ›ie. Un înlocuitor. Corect? Dar ăștia sînt făcuÈ›i din cabluri È™i moto¬raÈ™e; nu se pot mînca.
― E vorba de un cîine dinainte de război, scrîșni Rick.
― Nu mă născusem înainte de război.
― Dar ai văzut filme vechi la televizor...
― Filmul era cumva tăcut în Filipine?
― De ce?
― Pentru că acolo obiÈ™nuiau să consume cîine fiert, umplut cu orez. ÃŽmi amintesc acum că am citit asta undeva, spuse Luba Luft.
― Dar răspunsul dumitale? insistă Rick. Vreau reacÈ›ia so¬cială emoÈ›ională, morală...
― ÃŽn legătură cu filmul? Femeia medită cîteva clipe. AÈ™ re-
85
nunta la el și m-aș uita la spectacolul Matahalei Prietenoase.
― De ce-ai renunÈ›a la film?
― Păi, spuse ea, aprinzîndu-se, cine dracu'-ar vrea să urmă¬rească un film vechi, turnat în Filipine? Ce altceva s-a întîmplat acolo, în afară de MarÈ™ul MorÈ›ii? Þie È›i-ar place să vezi aÈ™a ceva?
Îl privi indignată. Pe ecrane, acele zvîcniră în toate părțile. După o pauză, Rick rosti agale:
― Ai închiriat o cabană la munte...
― Ja. Femeia încuviință din cap: Continuă! AÈ™tept...
― Cabana e situată într-o zpnă încă verde.
― Pardon? N-am auzit niciodată termenul ăsta.
― Deci un loc unde mai cresc încă arbuÈ™ti È™i copaci. Ca¬bana e decorată în stil rustic, cu trunchiuri de pin noduros È™i are un cămin uriaÈ™. Pe pereÈ›i, cineva a agățat niÈ™te hărÈ›i vechi, ediÈ›ii Currier and Ives, iar deasupra căminului stă cocoÈ›at un cap de cerb ― un mascul adult, cu coarne rămuroase. ÃŽnsoÈ›ito¬rii dumitale admiră decorul cabanei È™i...
― Nu înÈ›eleg cuvintele „Currier", „Ives", È™i „decor", zise Luba Luft; părea că se luptă totuÈ™i să-È™i amintească sensul lor. Trebuie să fie ceva cu orez4 ca în cazul cîinelui. „Currier" este ceea ce se face cu orez. ÃŽn germană se spune Curry.
Rick. n-ar fi putut pricepe pentru nimic în lume dacă aiu¬reala semantică a Lubei Luft avea un scop anume sau nu. După consultări cu sine însuși, decise să încerce o nouă întrebare; ce altceva ar fi fost în stare să facă?
― ÃŽÈ›i dai întîlnire cu un bărbat, zise el, È™i acesta-È›i cere să-i vizitezi apartamentul. ÃŽn timp ce eÈ™ti acolo...
― O, nein, îl întrerupse Luba Luft. N-am să fiu acolo. Răs¬punsul e uÈ™or de dat.
― Nu la asta se referă întrebarea!
― Ai pus o întrebare greÈ™ită? Dar am înÈ›eles-o totuÈ™i. De ce sînt greÈ™ite întrebările la care È™tiu să răspund? Sau se aÈ™teaptă din partea mea să nu înÈ›eleg?
Cu un gest nervos, își trecu mîna peste față; discul adeziv se dezlipi și căzu pe podea, unde se rostogoli sub măsuța de ma¬chiaj.
― Ach, Gott! murmură femeia, aplecîndu-se să-l ridice. Se auzi pîrîitul unei haine care se rupe; era costumul ei, minuÈ›ios lucrat...
― Lasă, îl ridic eu, spuse Rick, dînd-o la o parte; îngenun-chie orbecăind pe sub măsuÈ›a de la toaletă, pînă cînd degetele îi întîlniră discul.
Se ridică în picioare și în clipa aceea privirile îi căzură pe o armă-laser îndreptată asupra lui.
― ÃŽntrebările tale, spuse Luba Luft cu voce rece, categorică,
86
au început să aibă de-a face cu sexul. Presupun că în cele din urmă asta și urma. Nu ești de la Departamentul Poliției; ești un obsedat sexual.
― PoÈ›i să-mi verifici legitimaÈ›ia, bîngui Rick. Duse mîna că¬tre buzunarul hainei. Degetele ― remarcă imediat ― începuseră iarăși să-i tremure, exact ca în cazul lui Polokoff.
― Dacă te miÈ™ti, îl preveni Luba Luft, te ucid.
― Oricum o vei face.
Se gîndi ce cursă ar fi luat lucrurile dacă ar fi așteptat pînă cînd ar fi avut-o pe Rachael Rosen alături. Acum, însă, i se pă¬rea lipsit de sens să mai insiste asupra acestui fapt.
― Dă-mi să văd È™i celelalte întrebări. ÃŽntinse mîna È™i el îi aruncă în silă restul cartonaÈ™elor.
― „Într-o revistă dai peste un afiÈ™ mare cît toată pagina, în-fățișînd imaginea unei fete goale". Asta-i una dintre întrebările de care vorbeam. „Rămîi însărcinată cu un bărbat care È›i-a pro¬mis că te ia de nevastă. Individul fuge cu altă femeie, cea mai bună prietenă a ta; atunci te hotărăști să ai un avort". Sensul este evident. O să chem poliÈ›ia!
Þinînd încă laserul îndreptat asupra lui, cîntăreața traversă încăperea, ridică receptorul videofonului și formă numărul cen¬tralistei.
― Fă-mi, te rog, legătura cu Departamentul PoliÈ›iei din San Francisco. Am nevoie de un poliÈ›ist.
― Bună idee, oftă Rick, uÈ™urat. Cea mai bună posibilă. I se părea totuÈ™i ciudat că Luba Luft luase o asemenea hotărire; de ce nu-l omora pur È™i simplu? Odată sosită patrula poliÈ›iei, È™an¬sele ei aveau să dispară în întregime È™i totul avea să se întoarcă în favoarea lui.
Se crede probabil om, decise el. Cu siguranță, nu știe că nu e așa...
Cîteva minute mai tîrziu, timp în care Luba Luft îl ținuse mereu în bătaia armei, își făcu apariția o namilă de polițai îm¬brăcat într-o uniformă arhaică, din care nu lipseau arma și in¬signa în formă de stea.
― E-n regulă, se adresă el Lubei Luft. Pune jucăria aia deo¬parte! Femeia aÈ™eză arma pe masă È™i el o ridică, examin.înd-o ca să-i vadă încărcătura.
― Ce se întîmplă aici? înainte ca Luba Luft să poată răs¬punde poliÈ›istului se întoarse către Rick: Tu cine eÈ™ti? vru el să È™tie.
― A intrat în cabina mea pe neaÈ™teptate, se plînse femeia. Nu l-am mai văzut niciodată pînă acum. Pretindea că face un sondaj sau cam aÈ™a ceva È™i voia să-mi pună niÈ™te întrebări; ani crezut că totul e în regulă È™i i-am spus da, sînt de acord, dar după aceea a început să-mi pună întrebări obscene!
87
― Ia să-È›i văd actele! îi ceru poliÈ›istul lui Rick, întinzînd mîna.
― Sînt vînător-de-recompense în cadrul Departamentului, răspunse Rick, în timp ce-È™i scotea legitimaÈ›ia.
― ÃŽi cunosc pe toÈ›i din Departament, mîrîi namila, exami-nînd portofelul lui Rick. Zici că lucrezi acolo?
― Superiorul meu este inspectorul Harry Bryant. Am pre¬luat problemele lui Dave Holden, pe perioada cit acesta se află în spital.
― Cum spuneam, îi cunosc pe toÈ›i vînătorii-de-recompense, continuă ofiÈ›erul. De tine n-am auzit niciodată.
Întinzînd mîna, îi restitui actele.
― SunaÈ›i-l pe inspectorul Bryant!
― Nu există nici un inspector Bryant, rînji namila.
În clipa aceea, Rick își dădu seama ce se întîmplă.
― Și tu eÈ™ti tot android, ca È™i Luba Luft. ÃŽndreptîndu-se spre videofon, ridică receptorul. O să sun eu însumi la Departa¬ment!
Se întrebă cît de departe ar putea ajunge, înainte de a fi oprit de cei doi androizi.
― Numărul, zise poliÈ›istul, este...
― Cunosc numărul!
Rick formă cifrele și obținu legătura cu centralista de servi¬ciu.
― AÈ™ vrea să vorbesc cu inspectorul Bryant! se adresă el fe¬meii apărute pe ecran.
― Cine întreabă, vă rog?
― Numele meu este Rick Deckard.
Se opri, așteptînd; între timp, într-un colț al încăperii, poli¬țistul îi luă Lubei Luft o declarație. Nimeni nu părea* să-i acorde vreo atenție.
Urmă o pauză, apoi chipul lui Harry Bryant apăru pe ecran.
― Ce s-a întîmplat? îl întrebă el pe Rick.
― O încurcătură, răspunse acesta. Unul dintre androizii de pe lista lui Dave a reuÈ™it să cheme la telefon un aÈ™a-zis poliÈ›ist. Nu pot să-i demonstrez cine sînt; individul spune că-i cunoaÈ™te pe toÈ›i vînătorii-de-recompense din cadrul Departamentului È™i că n-a auzit niciodată de mine. Și nici de dumneavoastră, adăugă el.
― Dă-mi-l să vorbesc cu el, ceru Bryant.
― Inspectorul Bryant vrea să vă vorbească! spuse Rick, în¬tinzînd receptorul. Namila încetă s-o mai chestioneze pe Luba Luft È™i se apropie de videofon.
― Alo, aici ofiÈ›erul Crams, rosti el pe un ton energic. Urmă o pauză. Apoi: Alo? Ascultă, rosti „alo", de mai multe ori, după care se întoarse către Rick: Nu e nimeni pe linie. Și nici
88
pe ecran. Arătă cu degetul înspre televizor. Într-adevăr, Rick nu văzu pe nimeni...
Luînd receptorul, chemă de mai multe ori: D-le Bryant as¬cultă, aÈ™teaptă ― nimic... Am să încerc iarăși, spuse. AÈ™eză aparatul în furcă, ezită cîteva clipe, apoi formă încă o dată nu¬mărul binecunoscut. Telefonul sună, dar nimeni nu răspunse; sună iar È™i iar, încontinuu...
― Lasă-mă să încerc È™i eu, interveni Crams, luîndu-i lui Rick receptorul. Probabil ai nimerit greÈ™it. Apăsă tastele pe rînd. Numărul este...
― Cunosc numărul, se strîmbă Rick.
― La aparat ofiÈ›erul Crams. rosti namila în receptorul vi-deofonului. Există în cadrul Departamentului vreun inspector cu numele de Bryant? Scurtă pauză, apoi: Mă rog, dar despre un vînător-de-recompense cu numele de Rick Deckard È™tiÈ›i ceva? O nouă pauză. SînteÈ›i siguri? Nici de curînd... ― oh, înÈ›e¬leg! perfect, mulÈ›umesc. Nu, situaÈ›ia e sub control.
Închise aparatul și se întoarse spre Rick.
― Am fost în legătură cu el, rosti acesta. I-am vorbit; mi-a cerut să discut cu dumneata. Probabil e deranjat videofonul; undeva, s-a rupt vreun cablu. N-aÈ›i văzut? Chipul lui Bryant a apărut pe ecran, după care a dispărut...
Se simțea complet dezorientat.
― Am declaraÈ›ia d-rei Luft, Deckard! spuse ofiÈ›erul Crams. Să mergem deci la palatul de JustiÈ›ie, să te trec în evidenÈ›e.
― Bine, acceptă Rick. Se întoarse către Luba Luft: Voi re¬veni curînd. N-am încheiat încă testarea!
― E nebun, exclamă femeia, adresîndu-se lui Crams. ÃŽmi dă fiori! Și într-adevăr, se cutremură.
― Pentru ce spectacol repetaÈ›i? întrebă poliÈ›istul.
― Flautul fermecat, răspunse prompt Rick.
― Nu pe tine te-am întrebat! îl fulgeră Crams. cu o privire plină de dezgust.
― De-abia aÈ™tept să ajung la Palatul de JustiÈ›ie, spuse Rick. Odată È™i-odată, problema trebuie rezolvată...
Apucînd minerul valijoarei, se îndreptă către ușa cabinei.
― Nu mai înainte de a te percheziÈ›iona, spuse Crams. O făcu repede, dînd la iveală laserul È™i pistolul de rezervă al lui Rick, pe care le luă cu el, după ce mirosi cîteva clipe È›eava celui de-al doilea.
― Cu ăsta s-a tras de curînd, constată el.
― Acum cîteva minute, am retras un android. Mai am încă rămășiÈ›ele lui, sus, pe-acoperiÈ™.
― O.K.. zise Crams. Mergem pînă acolo să aruncăm o pri¬vire.
În vreme ce se pregăteau să plece. Luba Luft îi urmă pînă la
89
ușa.
― N-o să se mai întoarcă, nu-i aÈ™a, d-Ie ofiÈ›er? Mi-e frică de el; e atît de ciudat...
― Dacă are sus, în maÈ™ină, trupul cuiva ucis, rosti rar Crams, atunci n-o să se mai întoarcă.
Îl înghionti pe Rick și împreună urcară în ascensorul care-i duse pe acoperiș.
Deschizînd portiera aeroglisorului lui Rick. polițistul privi tăcut trupul lui Polokoff.
― Un adroid, explică Rick. M-au trimis să-l urmăresc. A fost cîț pe ce să mă păcălească, pretinzînd că...
― ÃŽÈ›i vor lua declaraÈ›ia la Palatul de JustiÈ›ie. ÃŽl întrerupse ofiÈ›erul Crams, îmbrîncindu-l către aeroglisorul său, purtînd vi¬zibil marcate însemnele poliÈ›iei. Prin intermediul staÈ›iei de ra¬dio, ceru să vină cineva care să ridice rămășiÈ›ele lui Polokoff.
― ÃŽn regulă, Deckard, spuse el apoi, întrerupînd legătura. Să mergem!
Cu cei doi oameni la bord, mașina poliției se ridică bîzîind de pe acoperiș, îndreptîndu-se către sud.
Ceva, observă Rick, nu era în regulă: Crams conducea aero¬glisorul într-o direcție greșită.
― Palatul de JustiÈ›ie, zise Rick. e în nord, pe Lombard Street.
― Acela e vechiul Palat de JustiÈ›ie, răspunse poliÈ›istul. Cel nou se află pe Mission Street. Clădirea fostului sediu devine tot mai dărăpănată; deja e o ruină. Nimeni n-o mai foloseÈ™te de ani de zile. Atît de mult timp a trecut de cînd ai fost verificat ul¬tima dată?
― Du-mă pe Lombard Street! ceru Rick.
Înțelesese acum totul; amploarea a ceea ce androizii. lucrînd împreună, reușiseră să înfăptuiască. Nu va supraviețui acestei călătorii, pentru el era sfîrșitul, așa cum fusese aproape și pen¬tru Dave Holden și cum avea să fie pentru toți, în cele din urmă.
― Fata aceea arăta destul de bine, zise poliÈ›istul Crams. Desigur, în costumul pe care-l purta nu-i poÈ›i vedea trupul. Dar aÈ™ spune că e al dracului de bine făcută...
― RecunoaÈ™te că eÈ™ti android. ÃŽi ceru Rick.
― De ce? Nu sînt aÈ™a ceva. Ce faci. dai Jîrcoale È™i omori oamenii, spunîndu-È›i că retragi niÈ™te androizi? îmi dau seama de ce era speriată Luba Luft. A procedat foarte bine cînd ne-a che¬mat în ajutor.
― Atunci du-mă la Palatul de JustiÈ›ie de pe Lombard Street!
― Cum spuneam...
― O să-È›i ia cel mult trei minute, insistă Rick. Vreau să-l
90
văd. În fiecare dimineață merg acolo la slujbă; trebuie să mă conving că a fost abandonat de ani de zile, cum susții dum¬neata...
― Poate că tu eÈ™ti android, zise Crams. ÃŽnzestrat cu o me¬morie falsă, cum se obiÈ™nuieÈ™te. Te-ai gîndit la asta?
Zîmbi rece, continuîndu-și drumul spre sud.
ConÈ™tient de înfrîngere, Rick deveni mai potolit. Neajutorat, aÈ™tepta cele ce aveau să urmeze ― orice-ar fi uneltit androizii, acum, cînd puseseră mîna pe el.
Și totuși, pe unul l-am doborît, își spuse. L-am retras pe Po-lokoff. Iar Dave a făcut la fel cu alți doi...
Planînd peste Mission Street, mașina ofițerului de poliție Crams se pregăti de aterizare.



ZECE

Palatul de JustiÈ›ie de pe Mission Street, pe al cărui acoperiÈ™ coborîse aeroglisorul, ieÈ™ea în evidență printr-o serie de turle baroce, bogat ornamentate. Complicată È™i modernă, structura i se păru lui Rick atrăgătoare ― cu excepÈ›ia unui singur amă¬nunt: n-o mai văzuse niciodată pînă atunci!
Mașina poliției se opri. Cîteva minute mai tîrziu, Rick Dec-kard se găsea în camera de verificări.
― 304, se adresă poliÈ›istul Crams sergentului aÈ™ezat la un birou înalt. Apoi 612,4 È™i aÈ™teptăm. Se consideră a fi unul de-al nostru.
― 406,7 spuse sergentul de la fiÈ™ier, completînd formularele; scria cu miÈ™cări leneÈ™e, oarecum plictisit. Treabă de rutină, pă¬reau să spună expresia È™i atitudinea lui. Nimic interesant.
― Pe-aici, îi arătă Crams lui Rick, însoÈ›indu-l la o măsuță unde un tehnician manevra echipamentul cu care Rick era de multă vreme familiarizat.
― E pentru determinarea diagramei cerebrale, îl lămuri Crams. ÃŽn scopuri de identificare.
― Cunosc, i-o reteză Rick. Pe vremuri, cînd era È™i el doar un simplu copoi, adusese mulÈ›i suspecÈ›i în faÈ›a unei măsuÈ›e ase¬mănătoare. Asemănătoare, dar nu aceeaÈ™i.
Odată luată diagrama cerebrală, Rick fu condus într-o ca¬meră la fel de familiară; cu un gest reflex, începu să-È™i pună la un loc lucrurile de valoare, în vederea transferului. Nu are nici un sens, își spuse. Cine sînt aceÈ™ti oameni? Dacă locul în care mă aflu a existat întotdeauna, atunci de ce n-am È™tiut despre el? La fel È™i ei, de ce nu È™tiu nimic despre noi? Două poliÈ›ii paralele ― a lor È™ira noastră... Nu s-au interferat însă niciodată, după cîte È™tiu. Ori poate că au făcut-o, gîndi Rick. Poate că nu este
92
prima oară. Greu de crezut că nu s-ar fi întîmplat pînă acum... Dacă avem într-adevăr de-a face cu un aparat polițienesc, cu ceea ce se pretinde el însuși a fi...
Un bărbat îmbrăcat în haine civile se desprinse din colțul în care stătuse pînă atunci; cu pași măsurați, imperturbabili, se apropie^ de Rick Deckard, privindu-l plin de curiozitate.
― Ãsta cine mai e? îl întrebă el pe Crams.
― Suspect de omucidere, îl lămuri ofiÈ›erul. I-am descoperit în maÈ™ină un cadavru, despre care individul pretinde că e al unui android. ÃŽn clipa de față verificăm; le-am dat celor de la laborator să facă analiza măduvei spinării. Pe deasupra, tipul susÈ›ine că e ofiÈ›er de poliÈ›ie. Vînător-de-recompense. ÃŽn felul acesta a pătruns în cabina unei actriÈ›e, cu scopul de a-i pune în¬trebări dubioase. Femeia s-a îndoit de spusele lui È™i ne-a chemat în ajutor.
Făcînd un pas înapoi, Crams întrebă:
― VreÈ›i să continuaÈ›i dumneavoastră interogatoriul, dom¬nule?
― Da. Civilul ― ofiÈ›er superior de poliÈ›ie ― îl privi pe Rick cu ochii săi albaÈ™tri; avea nasul ascuÈ›it È™i proeminent, iar buzele inexpresive. Ce porÈ›i înăuntru, d-le Deckard? întrebă, luînd în mînă valijoara lui Rick.
― Materialele necesare Testului Voigt-Kampff de determi¬nare a personalității. Tocmai îl aplicam asupra unei suspecte, cînd am fost arestat de omul dumneavoastră. Urmări din priviri cum oficialul scotocea prin conÈ›inutul valijoarei, examinînd fie¬care obiect. ÃŽntrebările pe care le-am pus Luvei Luft sînt cele prevăzute în standardele V―K, tipărite pe...
― ÃŽi cunoÈ™ti pe George Gleason È™i pe Phil Resch? întrebă ofiÈ›erul în civil.
― Nu, răspunse Rick; ambele nume îi erau străine.
― Sînt vînătorii-de-recompense pentru California de nord. Amîndoi, angajaÈ›i ai Departamentului nostru. Poate c-o să te întîlneÈ™ti cu ei, cît timp vei sta aici. Și totuÈ™i, eÈ™ti ardoid, d-le Deckard? Te întreb pentru că în trecut am avut de-a face de mai multe ori cu androizi evadaÈ›i, care pozau în vînători-de-re-compense aflaÈ›i în căutarea unor suspecÈ›i.
― Nu sînt, zise Rick. PuteÈ›i să mă supuneÈ›i Testului Voigt-Kampff; am mai făcut-o È™i altădată, nu mă sfiesc s-o fac È™i-aeum. Dar È™tiu care vor fi rezultatele. Pot să-i dau telefon so¬ției?
― ÃŽÈ›i este îngăduită, o singură convorbire. Preferi s-o suni pe ea, mai curînd decît pe un avocat?
― Am s-o chem pe nevastă-mea, hotărî Rick. La nevoie, poate să-mi aducă ea un avocat.
Oficialul îi oferi o monedă de cincizeci de cenți.
93
― Videofonul e acolo, arătă el, cu un gest al mîinii. ÃŽl ur¬mări pe Rick cum traversează încăperea, către aparat, apoi se întoarse la conÈ›inutul valijoarei.
Introducînd moneda, Rick formă numărul de-acasă. Rămase în așteptare, un timp care i se păru o eternitate...
Pe ecran se ivi chipul unei femei.
― Bună! zise ea. Nu era Iran. Era un chip pe care nu-l mai văzuse niciodată pînă atunci.
Agățînd receptorul în furcă, Rick se înapoie la ofițerul în haine civile.
― N-ai avut noroc? întrebă acesta. PoÈ›i să mai încerci o dată; în privinÈ›a asta, noi, cei de-aici, sîntem destul de înÈ›elegă¬tori. N-am însă cum să-È›i ofer posibilitatea de a fi eliberat pe cauÈ›iune, pentru că delictul dumjtale nu intră în categoria res¬pectivă. Cînd eÈ™ti totuÈ™i acuzat de...
― Știu, zise Rick, acru. Cunosc procedura poliÈ›ienească.
― Poftim valijoara! Și vino în biroul meu; aÈ™ vrea să mai stăm de vorbă. O porni înainte, de-a lungul unui coridor late¬ral; Rick îl urmă. După o vreme, ofiÈ›erul se opri È™i se întoarse: Numele meu este Garland. ÃŽÈ™i strînseră mîinile, scurt, bărbă-teÈ™te. OfiÈ›erul deschise uÈ™ax biroului È™i se grăbi să se aÈ™eze la masa de lucru ― mare, cu hîrtiile frumos aranjate pe ea. Ia loc, te rog!Rick se aÈ™eză pe un fotoliu.
― Testul pe care l-ai amintit, Voigt-Kampff. Arătă înspre valijoara. Și tot materialul pe care-l cari cu dumneata... E un mijloc de a depista androizii?
Își umplu pipa, o aprinse, pufăi de cîteva ori.
― Da, este testul nostru de bază, confirmă Rick. Singurul pe care-l întrebuințăm în mod curent. Și singurul capabil să dis¬tingă noul tip de creier Nexus-6. N-aÈ›i auzit despre el?
― Cunosc mai multe scări de analiză a profilului personali¬tății la androizi. Pe aceasta, însă, nu.
Continuă să-l studieze intens pe Rick, cu o expresie de în¬cordare pe chip, fără ca vînătorul-de-recompense să reușească să-și dea seama ce gîndea Garland.
― Foile acelea pătate, trase la indigo, continuă inspectorul. Acelea' pe care le ai în valijoară... Cu sarcinile dumitale: Polokoff, Luba Luft... Următorul pe listă sînt eu!
Rick îl privi lung cîteva clipe, apoi se repezi la valiză.
Garland spusese adevărul; o vreme, nici unul dintre cei doi nu scoase un cuvîht. După care inspectorul își drese glasul, tu¬șind nervos.
― Neplăcută senzaÈ›ie, spuse el. Să te trezeÈ™ti dintr-odată pe lista unui vînător-de-recompense... sau ce-oi fi dumneata, d-le Deckard!
Apăsă pe un buton de pe birou:
94
― Trimite-mi pe unul dintre hăitaÈ™ii noÈ™tri, indiferent pe care! Perfect, mulÈ›umesc!
Luă mîna de pe buton.
― Phil Resch va fi aici într-o clipă, îi spuse el lui Rick. AÈ™ vrea să văd È™i lista lui, înainte de a continua.
― CredeÈ›i că aÈ™ putea figura pe ea? întrebă Rick.
― Tot ce se poate. Vom È™ti de îndată. ÃŽn probleme atît de delicate, e mai bine să fim siguri... Să nu lăsăm lucrurile pe seama È™ansei. Hîrtia asta cu date despre mine... Arătă spre co¬pia la indigo. Nu pomeneÈ™te nimic despre faptul că aÈ™ fi inspec¬tor, de poliÈ›ie; în mod eronat îmi atribuie meseria de agent de asigurări. Altfel, în ce priveÈ™te datele fizice, vîrsta, obiceiurile personale, adresa actuală ― toate sînt cele reale... Da. ce mai! Uită-te È™i dumneata!
Împinse foaia de hîrtie spre Rick; acesta o luă și-și aruncă privirea peste ea.
Ușa biroului se deschise și-și făcu apariția un bărbat înalt, osos, cu trăsături colțuroase. Purta ochelari cu rama de os și o barbă scămoșată în stil Vandyke. Garland se ridică în picioare, făcînd prezentările:
― Rick Deckard, Phil Resch! Amîndoi sînteÈ›i vînăto-ri-de-recompense È™i a sosit probabil timpul să faceÈ›i cunoÈ™tință!
― ÃŽn ce oraÈ™ lucraÈ›i? întrebă Phil Resch. ÃŽn timp ce-È™i dă¬deau mîna.
― San Francisco, răspunse Garland în locul lui Rick. Uite. aruncă o privire peste lista asta. Vezi cine urmează!
Îi întinse lui Phil Resch foaia de hîrtie. Cea cuprinzînd pro¬pria lui descriere.
― Hei, Gar. dar ăsta eÈ™ti tu!?
― Mai mult de-atît, spuse Garland. E trecută acolo, pe lista de retrageri È™i Luba Luft, cîntăreaÈ›a de operă... Și Polokoff. Þi-l aminteÈ™ti pe Polokoff? Acum e mort ― l-a doborît acest vînă-tor-de -recompense, sau android, sau ce-o fi el... AÈ™teptăm, din clipă în clipă, rezultatul testelor de laborator. Să vedem dacă există o bază credibilă pentru...
― Polokoff, cel cu care am stat de vorbă? întrebă Phil Resch. MoÈ™ Crăciun ăla cît un munte, de la interpol? Rămase pe gînduri, ciupindu-È™i barba răvășită. Cred că e bună ideea de a-i aplica un test asupra măduvei spinării.
― Și de ce, mă rog? întrebă Garland, evident iritat. O fa¬cem doar ca să înlăturăm orice bâză legală în virtutea căreia acest... om, Rick Deckard ar putea pretinde că n-a omorît pe nimeni ― că „a retras", numai, un android!
― Polokoff m-a È™ocat întotdeauna prin răceala firii lui, spuse Phil Resch. Era extrem de cerebral È™i de calculat; detaÈ™at de orice.
95
― O mulÈ›ime de agenÈ›i ai interpolului sînt aÈ™a, observă Garland, tot mai nervos.
― Pe Luba Luft încă n-am întîlnit-o, continuă ne tulburat Phil Resch. DeÈ™i discurile i le-am ascultat. Pe ea ai testat-o?
― ÃŽncepusem, răspunse Rick. Dar n-am reuÈ™it să obÈ›in un rezultat edificator. A chemat un copoi care a stricat totul.
― Și pe Polokoff?
― N-am avut niciodată ocazia să-i aplic testul.
― Bănuiesc, de asemenea, că nici pe inspectorul Garland n-ai avut prilejul să-l testezi, murmură Phil Resch, mai mult ca pentru sine.
― BineînÈ›eles că nu, interveni Garland, cu faÈ›a schimono¬sită de indignare; cuvintele îl înecară, aspre È™i înverÈ™unate.
― Ce test foloseÈ™ti? se interesă Phil Resch.
― Scala Voigt-Kampff.
― N-o cunosc. Amîndoi, È™i Resch, È™i Garland, păreau a gîndi foarte rapid în ceea ce priveÈ™te problemele profesiei lor ― dar nu la unison. Am susÈ›inut întotdeauna, continuă Resch, că locul cel mai potrivit pentru un android care vrea să se ascundă ar fi o organizaÈ›ie uriașă, de dimensiunile Interpolului. Pe Polo¬koff am vrut să-l testez chiar de la început, dar n-am găsit pre¬textul. Și nici nu cred că s-ar fi ivit ― ceea ce constituie un alt avantaj pe care un asemenea loc îl conferă unui adroid îndrăz¬neÈ›.
Ridicîndu-se încet în picioare, inspectorul Garland îl privi pe Phil Resch drept în față:
― Nu cumva voiai să mă testezi È™i pe mine?
Un zîmbet discret traversă chipul lui Phil Resch; vru să răs¬pundă, apoi ridică din umeri. Nu părea speriat de atitudinea su¬periorului său, în pofida evidentei mînii a lui Garland.
― Cred că nu înÈ›elegi situaÈ›ia, spuse acesta. Omul ăsta ― sau androidul ―, Rick Deckard, vine la noi din partea unei agenÈ›ii de poliÈ›ie fantomă, avînd ca bază de operaÈ›ii, după spu¬sele lui, vechiul sediu departamental de pe Lombard Street. N-a auzit niciodată de noi È™i nici noi n-am auzit de el ― deÈ™i ne aflăm, în mod evident, de aceeaÈ™i parte a baricadei. ÃŽntrebuin¬țează un test despre care nu È™tim nimic, iar lista pe care-o poartă la el nu cuprinde numele unor androizi, ci pe acelea ale unor oameni. A ucis deja ― cel puÈ›in o dată. Iar dacă Luba Luft n-ar fi avut acces la un videofon, probabil ar fi omorît-o È™i pe ea, după care ar fi venit să-mi dea tîrcoale mie.
― Hmmm! mormăi Phil Resch.
― Hmmm! îl imită Garland, furios. ÃŽn clipa aceea arăta ca È™i cum ar fi fost la un pas de apoplexie. Asta-i tot ce găseÈ™ti de spus?
Răsună semnalul intercomului și, imediat, vocea unei femei:
96
― Inspectore Garland, a sosit raportul laboratorului în ca¬zul Polokoff!
― Cred că ar trebui să-l auzim, zise Phil Resch.
Garland îi aruncă o privire clocotind de furie. Apoi se aplecă și apăsă pe butonul intercomului:
― ÃŽn regulă, d-ră French! Dă-i drumul!
― Analiza măduvei spinării arată că Polokoff era un robot umanoid. DoriÈ›i o detaliere a...?
― Nu, e suficient È™i-atît.
Inspectorul se așeză iarăși în fotoliu, contemplînd îndîrjit peretele cel mai depărtat al încăperii; nu le spuse nimic, nici lui Rick, nici lui Phil Resch.
― Pe ce se bazează Testul Voigt-Kampff, d-le Deckard? în¬trebă acesta din urmă.
― Pe gradul de empatie al răspunsurilor, într-o multitudine de situaÈ›ii sociale, majoritatea avînd legătură cu animale vii.
― Al nostru e probabil mai simplu, comentă Phil Resch. Arcul-reflex, ce apare ca răspuns în ganglionii superiori ai co¬loanei spinale, necesită cîteva microsecunde în plus la un robot umanoid, în comparaÈ›ie cu sistemul nervos al omului.
Întinzîndu-se peste biroul inspectorului Garland, trase către el un teanc de hîrtii; cu ajutorul unui pix, începu să facă o schiță.
― Folosim un semnal sonor sau o fulgerare luminoasă. Su¬biectul apasă un buton, iar timpul scurs este măsurat. BineînÈ›e¬les, efectuăm mai multe încercări! Intervalul variază, atît la om, cît È™i la android. Dar după măsurarea a zece reacÈ›ii, credem că reperul obÈ›inut este unul sigur. După aceea, la fel ca È™i în cazul dumitale cu Polokoff, analiza măduvei spinării ne sprijină con¬cluzia.
O vreme, domni tăcerea, apoi Rick spuse:
― PuteÈ›i să-mi aplicaÈ›i testul. Sînt pregătit. Desigur, mi-ar place să fac È™i eu acelaÈ™i lucru în cazul vostru. BineînÈ›eles, dacă sînteÈ›i de acord...
― Se-nÈ›elege, răspunse Resch, continuînd să-l studieze pe inspectorul Garland. De ani de zile susÈ›in că Testul Arcului Re¬flex Boneli ar trebui aplicat în mod obiÈ™nuit personalului poli¬ției, cu atît mai necesar cu cît acesta se află mai sus pe scară ie¬rarhică. Nu-i aÈ™a, inspectore?
― E-adevărat, confirmă Garland. iar eu m-am opus de fie¬care dată, pe motivul că asta ar cobori moralul poliÈ›iÈ™tilor din cadrul Departamentului.
― Cred că acum ar trebui să vă răzgîndiÈ›i. zise Rick. Avînd în vedere raportul laboratorului asupra lui Polokoff...
97



UNSPREZECE

― Bănuiesc că aÈ™a ar trebui, zise Garland. ÃŽmpunse aerul cu degetul, în direcÈ›ia lui Phil Resch. Dar te previn: n-or să-È›i convină rezultatele testului!
― Știi cumva care vor fi ele? întrebă Resch, vizibil surprins; nu părea să-i facă plăcere.
― Aproape sută la sută, zise inspectorul Garland.
― Bine, încuviință Phil Resch. Mă duc să aduc instrumen¬tele necesare pentru Testul Boneli. Se îndreptă spre uÈ™a birou¬lui, o deschise È™i se pregăti să dispară în hol. Mă întorc în trei sau patru minute, se adresă el lui Rick. Apoi închise uÈ™a în urma lui.
Băgînd mîna în sertarul din dreapta al biroului, inspectorul Garland scotoci prin el cîteva clipe, după care scoase la iveală o armă-laser; puțin nehotărît, o răsuci un timp în mînă, ațin¬tind-o în final asupra lui Rick.
― Degeaba, spuse acesta. Nu schimbă cu nimic lucrurile. Resch îmi va aplica testul post-mortem, aÈ™a cum aÈ›i procedat È™i în cazul lui Poîokoff. Apoi va insista să fiÈ›i, È™i unul, È™i celălalt, supuÈ™i acestui test... Boneli, sau cum s-o mai fi chemînd el.
Arma-laser rămase în aceeași poziție.
― A fost o zi cu ghinion încă de la început, zise Garland. Mai ales cînd am văzut că locotenentul Crams te aduce aici; am avut o presimÈ›ire ― de asta am intervenit.
Încetul cu încetul, lăsă în jos arma. Stătea ținînd-o strîns în mînă, apoi ridică din umeri, trase sertarul și-o aruncă la loc, înăuntru. Încuie sertarul și puse cheia în buzunar.
― Ce vor arăta testele aplicate asupra fiecăruia dintre noi? întrebă Rick.
― Idiotul ăla de Resch..., înjură Garland.
98
― Nu È™tie adevărul?
― Habar n-are. Nici măcar nu bănuieÈ™te. Altfel n-ar putea să ducă viaÈ›a unui vînător-de-recompense ― ocupaÈ›ie specifică oamenilor, nu androizilor. Indică printr-un gest valijoara lui Rick. Listele dinăuntru... ceilalÈ›i suspecÈ›i pe care È›i se cere să-i testezi È™i apoi să-i retragi ― îi cunosc pe toÈ›i. Făcu o pauză, înainte de a continua: Am venit aici împreună, cu aceeaÈ™i navă plecată de pe Marte. Nu È™i Phil Resch el a mai întîrziat o săptă-mînă, timp în care i s-a implantat o memorie sintetică.
Dintr-odată, bărbatul tăcu. Ori, mai curînd, androidul tăcu...
― Ce-o să facă în clipa cînd va afla? întrebă Rick.
― N-am nici cea mai vagă idee, răspunse Garland cu vocea parcă venită din depărtări. Din punct de vedere abstract, pur intelectual, ar trebui să fie ceva interesant. Poate că mă va ucide, apoi se va omorî È™i el; poate te va ucide È™i pe dum¬neata.... E posibil să omoare pe oricine se va ivi, om sau an¬droid, înÈ›eleg că asemenea lucruri se întîmplă, cînd e vorba de o falsă memorie. Cînd crezi că eÈ™ti om...
― Deci, cruțîndu-mă, îți asumi un risc!
― Oricum e un risc faptul de a scăpa de sub control È™i de a veni pe Pămînt, unde nu sîntem consideraÈ›i egali nici măcar cu animalele. Unde orice vierme sau orice păduche de lemn este mai bun decît noi toÈ›i la un loc. Enervat, Garland își muÈ™că buza inferioară. PoziÈ›ia dumitale ar fi mai sigură dacă Phil Resch ar trece Testul Boneli, dacă singurul ce ar da greÈ™ aÈ™ fi eu. ÃŽn felul acesta, rezultatele ar fi previzibile: pentru Resch, eu aÈ™ constitui doar o pradă bună de „retras" cît mai curînd posi¬bil. Dar aÈ™a, nici dumneata nu eÈ™ti într-o postură mai bună, 'Deckard. De fapt, stai tot atît de rău ca È™i mine. Știi unde am greÈ™it în presupunerile mele? Probabil că Resch a venit aici mai devreme; în mod sigur a venit mai devreme. ÃŽntr-un cu totul alt grup, fără nici o legătură cu al nostru. La venirea mea, el avea deja o poziÈ›ie solidă în cadrul Interpolului. Am riscat în pri¬vinÈ›a raportului primit de la laborator, ceea ce n-ar fi trebuit să fac sub nici o formă. Crams, desigur, È™i-a luat acelaÈ™i risc...
― Polokoff a fost la un pas de a reprezenta pentru mine sfîrÈ™itul, spuse Rick.
― Da, se întîmplă ceva ciudat cu el. Nu cred că avea ace¬laÈ™i tip de creier cu al nostru; posibil să fi fost supraîncărcat È™i reparat de mîntuială ― o structură alterată, nefamiliară pînă È™i nouă. Un creier bun însă. Chiar foarte bun.
― Cînd am sunat la mine acasă, întrebă Rick, de ce n-am dat peste nevastă-mea?
― Toate liniile noastre video sînt trucate. Reorientate în aÈ™a fel, încît să facă apel în alte birouri din această clădire. Operăm într-o instituÈ›ie homeostatică, Deckard. Sîntem o buclă închisă,
• 99
ruptă de restul oraÈ™ului San Francisco. ÃŽi cunoaÈ™tem pe ceilalÈ›i, dar ei, despre noi, nu È™tiu nimic. Cîteodată, o persoană izolată, cum eÈ™ti dumneata, pătrunde pînă aici sau ― tot ca în cazul dumitale ― este adusă aici, pentru propria noastră securitate. Gesticula nervos în direcÈ›ia uÈ™ii: Iată-l È™i pe zelosul bărbos Phil Resch-, înapoindu-se cu aparatele lui grozave! Nu-i aÈ™a că-i deș¬tept? Gata să distrugă trei vieÈ›i ― pe a sa, pe-a mea È™i, proba¬bil, È™i pe-a dumitale.
― Voi androizii, constată Rick, nu prea vă ajutaÈ›i în situaÈ›ii critice...
― S-ar părea că ai dreptate, pufni Garland. Că ne lipseÈ™te talentul specific pe care-l aveÈ›i voi, oamenii. Se numeÈ™te, pa-re-mi-se, empatie.
Ușa biroului se deschise și Phil Resch se profila în cadrul ei, purtînd cu el un instrument din care atîrnau niște fire.
― Iată-ne È™i aici! exclamă el, închizînd uÈ™a. După ce băgă aparatul în priză, se aÈ™eză la loc, în fotoliu.
Din spatele biroului, Garland ridică mîna dreaptă, îndrep-tînd-o spre Resch. Instantaneu, atît Rich Deckard, cît și celălalt vînător-de-recompense se aruncară la podea. Din cădere, Phil Resch scoase pistolul și, cu o mișcare rapidă, trase asupra inspectorului.
Raza laser, orientată cu precizia dată de ani îndelungați de antrenamente, despică în două craniul lui Garland, al cărui trup se prăbuși înainte. Un laser miniaturizat i se rostogoli din mină pe suprafața biroului. O clipă, cadavrul se legănă în fotoliu, apoi alunecă într-o parte, zdrobindu-se de podea asemenea unei sacoșe cu ouă.
― A uitat că asta mi-e meseria, spuse Resch, ridicîndu-se de jos. Aproape că pot să prevăd ce are de gînd un android. Presu¬pun că È™i dumneata la fel. .
Lăsă deoparte arma, se aplecă și examină plin de curiozitate cadavrul fostului șef.
― Ce È›i-a spus cît timp am fost plecat?
― A recunoscut că e android. Și a mai spus că dumneata...
Rick amuți brusc, în timp ce creierul îi lucra cu febrilitate, calculînd și selectînd variantele.
― ... că dumneata o să-l descoperi peste cîteva minute, sfîrÈ™i el.
― Nimic altceva?
― Ba da, că această clădire e plină de androizi.
Resch rămase pe gînduri.
― O să ne fie greu la amîndoi să ieÈ™im de-aici. Oficial, eu am dreptul să plec ori de cîte ori vreau, evident. Și să iau cu mine È™i un arestat.
Rămase în așteptare, trăgînd cu urechea; de dincolo de ușa
100
biroului nu răzbătea nici un sunet.
― Cred că n-au auzit nimic, spuse el. Se pare că în această încăpere nu există nici un microfon ascuns, care să transmită totuî.. aÈ™a cum ar trebui.
Cu un gest prudent, înghionti cadavrul androidului cu vîrful pantofului.
― Remarcabil ce capacitate psionică îți dezvoltă meseria asta; am È™tiut dinainte de a deschide uÈ™a biroului că are să tragă în mine. Cinstit vorbind, sînt surprins că nu te-a omorît cît timp am fost plecat după aparat.
― Aproape că era s-o facă, zise Rick. Multă vreme m-a ameninÈ›at cu arma. Se gîndise È™i la asta. Dar era îngrijorat din pricina dumitale, nu dintr-a mea.
― Unde apare vînătorul-de-recompense, androizii dispar, declamă Resch, cu o voce gravă. ÃŽÈ›i dai seama, nu-i aÈ™a, că va trebui să te întorci la Operă È™i s-o retragi pe Luba Luft înainte ca vreunul dintre cei de aici să aibă timp s-o prevină despre cele întîmplate. Să-l prevină, aÈ™ zice. ÃŽi consideri pe androizi niÈ™te obiecte?
― Cîndva am făcut-o, zise Rick. Pe vremea cînd uneori mă sîcîia conÈ™tiinÈ›a în privinÈ›a muncii pe care trebuia s-o îndepli¬nesc; m-am apărat gîndindu-mă la ei în felul ăsta. Dar acum cred că nu mai e necesar. ÃŽn regulă, am să mă duc direct la Operă. Presupunînd că poÈ›i să mă scoÈ›i de-aici.
― Să zicem că-l aÈ™ezăm pe Garland la biroul lui, spuse Resch; tîri trupul neînsufleÈ›it al androidului înapoi în fotoliu, aranjîndu-i braÈ›ele È™i picioarele în aÈ™a fel încît, la o privire su¬perficială, să aibă un aer cît mai natural cu putință ― evident, cu condiÈ›ia ca nimeni să nu intre în birou. Apăsînd butonul in-tercomului, Phil Resch anunță secretara:
― Inspectorul Garland a cerut să nu fie deranjat sub nici o formă în următoarea jumătate de oră. Lucrează la ceva ce nu suportă amînare.
― Am înÈ›eles, d-le Resch!
Ridicînd degetul de pe butonul intercomului, Phil Resch se adresă lui Rick:
― O să te leg de mine cu cătuÈ™ele, pe' timpul cît vom mai rămîne în clădire. BineînÈ›eles, atunci cînd vom ajunge la aerogli-sor, o să-È›i dau drumul. Scoase o pereche de cătuÈ™e, un capăt îl prinse de mîna lui Rick, celălalt ― de propria sa încheietură. Haide, să terminăm o dată cu toată povestea asta... ÃŽÈ™i îndreptă umerii, respiră adînc È™i deschise uÈ™a biroului.
Pretutindeni, în picioare sau la mesele de lucru, polițiștii în uniformă își vedeau de treburile zilnice; nimeni nu le acordă ce¬lor doi vreo atenție, în vreme ce străbăteau anticamera, spre as¬censor.
' 101
― Lucrul de care mi-e teamă, spuse Resch, pe cînd aÈ™teptau sosirea liftului, este ca Garland să nu aibă implantat în gît vreun circuit de alarmă pentru cazurile de deces. DeÈ™i... Ridică din umeri. M-aÈ™ fi aÈ™teptat să funcÈ›ioneze pînă acum; altfel în¬seamnă că nu prea valorează mare lucru.
Sosi ascensorul; alți cîțiva polițiști, bărbați și femei cu o în¬fățișare greu de descris, ieșiră din cabină vorbind cu voce tare și traversară holul, chemați fiecare de îndatoririle lui. Nici ei nu le acordară atenție fugarilor.
― Crezi că Departamentul la care lucrezi o să mă angajeze È™i pe mine? întrebă Phil Resch cînd uÈ™ile se închiseră; apăsă pe butonul indicînd acoperiÈ™ul È™i liftul începu să urce în tăcere. La urma urmei, în clipa asta nu mai am nici un fel de slujbă, ca să nu spunem mai mult.
― N-nu... nu văd care-ar fi impedimentul? rosti Rick, pre¬caut. Atîta doar că avem deja doi vînători-de-recompense. Tre¬buie să-i spun, gîndi el. E crud È™i lipsit de etică să n-o fac. D-le Resch, eÈ™ti android! Scoate-mă din locul în care ne aflăm È™i-È›i voi da răsplata: eÈ™ti exact ceea ce amîndoi detestăm mai mult. EsenÈ›a a ceea ce sîntem obligaÈ›i să distrugem.
― Nu reuÈ™esc să înÈ›eleg, spuse Phil Resch. Nu pare posibil. Timp de trei ani am lucrat sub conducerea androizilor. Dar de ce n-am bănuit nimic ― vreau să spun nu îndeajunsca să între¬prind ceva?
― Poate că nu durează chiar de-atunci. Poate că s-au infil¬trat de curind.
― Au fost aici tot timpul. Garland a fost superiorul meu încă de la început, în urmă cu trei ani.
― Conform celor spuse de el, zise Rick, au venit pe Pămînt cu toÈ›ii odată. Și nu e vorba de trei ani, ci doar de cîteva luni.
― Atunci a existat cînd va un Garland autentic, spuse Phil Resch. Undeva, pe parcurs, a fost înlocuit. FaÈ›a lui netedă ca a unui rechin se strîmbă, în încercarea de a înÈ›elege. Sau poate că... poate că mi-a fost implantat un sistem de falsă memorie. Poate că doar mi-l amintesc pe Garland în toată perioada asta. Dar.. Chipul, scăldat acum de o suferință crescîndă, i se zbătea spasmodic. Numai androizii sînt înzestraÈ›i cu false sisteme de memorie. La oameni ele s-au dovedit ineficiente.
Ascensorul se opri; ușile se dădură în lături și acoperișul clă¬dirii poliției li se înfățișă dinainte, pustiu, cu excepția cîtorva vehicule parcate ici și colo.
― Iată È™i maÈ™ina mea, arătă Phil Resch, descuind la repe¬zeală uÈ™ile unui aeroglisor din apropiere È™i împingîndu-l pe Rick înăuntru. Se aÈ™eză, la rindul lui, la volan È™i porni motorul, în clipa următoare, se înalÈ›aseră deja în aer È™i virînd spre nord se îndreptau către clădirea Operei. Preocupat, Phil Resch con-
102
ducea din reflex; gîndurile, devenite din ce în ce mai sumbre, continuau să-i capteze atenția.
― Ascultă, Deckard, spuse el deodată. După ce-o vom re¬trage pe Luba Luft.. vreau ca dumneata să-mi... Vocea, aspră È™i chinuită, i se frînse. Știi despre ce e vorba. Aplică-mi testul Bo-neli sau scala aia a dumitale pentru determinarea empatiei. Tre¬buie să È™tiu adevărul!
― Putem să ne îngrijim de asta È™i mai tîrziu, rosti Rick, evaziv.
― Nu vrei s-o faci, nu-i aÈ™a? îl privi Phil Resch, cu o înÈ›ele¬gere acută. Presupun că È™tii care vor fi rezultatele; probabil că Garland È›i-a spus ceva. Unele fapte pe care eu nu le È™tiu.
― O sa fie greu s-o eliminăm pe Luba Luft, chiar dacă sîn-tem doi, spuse Rick. Mă depășeÈ™te chiar È™i pe mine. Mai bine să ne îndreptăm atenÈ›ia numai asupra acestui fapt...
― Dar nu e vorba doar de false structuri de memorie, con¬tinuă Phil Resch. Am acasă un animal; unul adevărat. O veve¬riță... Și È›in la ea, Deckard. ÃŽn fiecare afurisită de dimineață îi dau de mîncare È™i-i schimb hîrtiile ― înÈ›elegi, îi curăț cuÈ™ca ― iar apoi, seara, cînd mă întorc acasă, îi dau drumul prin aparta¬ment È™i ea aleargă peste tot. ÃŽn cuÈ™că are o roată; ai văzut vreo¬dată o veveriță alergînd în interiorul unei roÈ›i? Fuge, È™i fuge. roata se învîrte, dar veveriÈ›a rămîne mereu în acelaÈ™i loc. Lui Buffy pare totuÈ™i să-i placă...
― Cred că veveriÈ›ele nu sînt prea deÈ™tepte, zise Rick.
După care își continuară zborul fără alte cuvinte, în tăcere.



DOISPREZECE

La Operă, Rick Deckard și Phil Resch fură informați că re¬petiția luase sfîrșit. Iar d-ra Luft plecase.
― A spus încotro se duce? îl întrebă Phil Resch pe unul dintre manipulanÈ›ii de decoruri, arătîndu-i legitimaÈ›ia de poli¬țist.
Omul o studie cu atenție.
― La muzeu. Spunea că vrea să vadă retrospectiva Edvard Munch. Mîine ia sfîrÈ™it.
Iar Luba Luft, gîndi Rick în sinea lui, o să sfîrșească astăzi. În vreme ce mergeau de-a lungul trotuarului, Phil Resch în¬trebă:
― Ce pronostic dai? A È™ters-o; n-o s-o găsim la muzeu.
― Poate, rosti preocupat Rick.
Ajunseră la clădirea muzeului, pe a cărei ușă se afla afișul expoziției cu lucrările lui Munch și pătrunseră înăuntru. Peste puțin timp, se plimbau agale printre tablouri și xilogravuri. Era lume multă, inclusiv un grup de elevi; vocea stridentă a profe¬soarei ce-i însoțea răsuna în toate încăperile expoziției și Rick își spuse: Iată cum te-ai aștepta să vorbească și să arate un an¬droid. În nici un caz ca Rachael Rosen și ca Luba Luft. Și nici ca bărbatul de lîngă el. Or, mai curînd, obiectul de lîngă el.
― Ai auzit vreodată, ca un android să aibă acasă un ani-, mal?
Dintr-un motiv nelămurit, Rick simți nevoia să fie cinstit pînă la brutalitate; probabil că începuse deja să se pregătească pentru evenimentele viitoare.
― ÃŽn două din cazurile pe care le cunosc, androizii posedau animale pe care le îngrijeau. Dar asta se întîmplă rar. Din cîte am putut să aflu, în general se termină cu un eÈ™ec; androidul nu este capabil să menÈ›ină animalul în viață. Exceptînd reptilele È™i
104
insectele, animalele au nevoie de un mediu plin de căldură ca să se dezvolte.
― Unei veveriÈ›e i-ar trebui aÈ™a ceva? O atmosferă plină de afecÈ›iune? Pentru că Buffy o duce bine, cu blana ei lucioasă ca a unei vidre. ÃŽn fiecare zi o È›esăl È™i o pieptăn.
Phil Resch se opri în faÈ›a unei picturi în ulei, privind-o atent. Tabloul înfățiÈ™a o creatură chinuită, lipsită de păr, cu un craniu de forma unei pere inversate, cu mîinile astupîndu-i ure¬chile într-un gest de oroare, cu gura căscată într-un uriaÈ™ È›ipăt mut. Unde concentrice ale suferinÈ›ei creaturii, ecouri ale strigă¬tului ei, se revărsau în aerul ce-o înconjura; bărbatul (sau fe¬meia) devenise o parte a propriului său urlet. ÃŽÈ™i acoperise ure¬chile ca să nu-I mai audă. Creatura stătea pe un pod È™i nimeni altcineva nu se zărea în preajmă; în izolarea ei È›ipa, separată de propriul urlet ― sau, poate, în pofida lui.
― După asta a făcut o xilogravură, comentă Rick, citind bi¬leÈ›elul fixat sub tablou.
― Mă gîndesc, spuse Phil Resch, că aÈ™a trebuie să se simtă un android. Desenă prin aer spiralele, vizibile în pictură, ale È›i¬pătului creaturii. Eu nu mă simt astfel, deci poate că nu sînt... Se întrerupse, căci mai multe persoane trecură prin faÈ›a tablou¬lui ca să-l privească.
― Iat-o pe Luba Luft, arătă Rick È™i Phil Resch se opri din sumbra lui introspecÈ›ie, menită să-l dezvinovățească. Se îndrep¬tară spre femeie cu paÈ™i măsuraÈ›i, fără să se grăbească, ca È™i cum n-ar fi avut nimic de făcut; ca de obicei, păstrarea unei at¬mosfere obiÈ™nuite era un lucru vital. CeilalÈ›i oameni, neavînd cunoÈ™tință de existenÈ›a în mijlocul lor a androizilor, trebuiau protejaÈ›i cu orice preÈ› ― chiar cu riscul ca hăituitul să scape.
Cu un catalog în mînă, Luba Luft, îmbrăcată în niște șalvari lucicși și o vestă împodobită cu fir auriu, stătea privind absor¬bită tabloul dinaintea ei: înfățișa o fată tînără pe marginea unui pat, cu brațele împreunate și cu o expresie de mirare uimită și de înfiorare șovăielnică întipărită pe chip.
― Vrei să È›i-l cumpăr? i se adresă Rick Lubei Luft; în pi¬cioare, lîngă ea, o strînse uÈ™or de cot, cu o miÈ™care relaxată, in-formînd-o astfel că e în puterea lui ― că nu trebuie să-È™i dea prea multă osteneală ca s-o captureze. De cealaltă parte, Phil Resch îi puse È™i el mîna pe umăr È™i Rick văzu capătul umflat al armei-laser. PoliÈ›istul nu mai avea intenÈ›ia să riÈ™te, nu È™i după cvasi-eÈ™ecul avut cu inspectorul Garland.
― Nu e de vînzare! îl privi Luba Luft, neatentă, apoi, recu-noscîndu-l, tresări violent; ochii ei își pierdură culoarea È™i faÈ›a i se albi, devenind cadaverică, de parca s-ar fi aflat în pragul des¬compunerii. Sau ca È™i cum viaÈ›a i s-ar fi retras instantaneu în adîncul trupului, lăsîndu-l pradă distrugerii mecanice.
105
― Credeam că te-au arestat. Vrei să spui că È›i-au dat dru¬mul?
― D-ră Luft, vi-l prezint pe dl. Resch. Phil Resch, dînsa este binecunoscuta cîntăreață de operă Luba Luft. Apoi, adre-sîndu-se din nou femeii: Copoiul care m-a arestat e android. La fel era È™i superiorul lui. CunoÈ™ti ― cunoÈ™teai ― pe un anume inspector Garland? El mi-a spus că aÈ›i venit aici în grup, cu aceeaÈ™i navă.
― Departamentul poliÈ›iei de unde ai cerut ajutor, interveni Resch, cel cu baza de operaÈ›ii în Mission Street, este forma de organizare prin care cei din grupul vostru menÈ›in legătura. Se simt chiar suficient de siguri, ca să angajeze drept vînător-de-re¬compense un om. Evident că...
― Tu? întrebă Luba Luft. Tu nu eÈ™ti om. Nu mai mult de-cît mine. EÈ™ti tot android...
Trecu un moment de tăcere, apoi Phil Resch spuse cu o voce joasă, dar controlată:
― O să ne ocupăm È™i devasta, la timpul potrivit. Hai s-o ducem la maÈ™ină, se adresă el lui Rick.
Încadrînd-o de o parte și de alta, o împinseră spre ușa as¬censorului. La început, Luba Luft se împotrivi, dar rezistența ei nu era una adevărată; după toate aparențele, se resemnase. Rick mai văzuse și înainte la androizi o asemenea comportare, în momente cruciale. Forța vitală, dar artificială, care-i anima, pă¬rea să se frîngă odată împinsă prea departe... cel puțin la unii dintre ei. Dar nu la toți.
Ba chiar putea să reizbucnească, și mai puternic.
TotuÈ™i androizii ― din cîte constatase ― aveau în ei o do¬rință înnăscută de a trece neobservaÈ›i. ÃŽn clădirea muzeului, cu atîția oameni roind prin jur, Luba Luft nu va încerca să facă nimic. Adevărata întîlnire ― pentru ea probabil È™i ultima ― urma să aibă loc în aeroglisor, unde nimeni altcineva nu-i putea vedea. Singură, cu o iuÈ›eală înfiorătoare, Luba Luft își putea lăsa deoparte inhibiÈ›iile. Rick se pregăti pentru acel moment ― È™i nu se mai gîndi la Phil Resch. Cum spusese È™i el, problema sa . avea să-È™i găsească rezolvarea la timpul potrivit.
În capătul coridorului, lîngă ascensoare, fusese amenajat un mic stand de carte; se vindeau reproduceri și albume de artă. Luba Luft se opri în fața lui, șovăind.
― Ascultă, îi spuse ea lui Rick. Culoarea îi revenise în obraji; chiar dacă pentru scurt timp, arăta din nou vie. Cumpă¬ră-mi o reproducere a tabloului pe care-l priveam cînd m-aÈ›i gă¬sit. Acela cu fata È™ezînd pe marginea patului.
După o scurtă pauză, Rick îi ceru vînzătoarei ― o femeie între două vîrste, cu păr cenuÈ™iu, lins È™i cu o gușă enormă:
― AveÈ›i o reproducere după tabloul „Pubertate" al lui
106
Munch?
― Numai în album, răspunse vînzătoarea, punîndu-i di¬nainte un volum arătos, cu coperÈ›i lucioase. Costă douăzeci È™i cinci de dolari.
― ÃŽl iau.
Se scotoci după portofel.
― Fondurile pe care mi le acordă departamentul n-ar putea fi depășite nici peste un milion de ani, spuse . Phil Resch.
― Sînt banii mei, preciza Rick. ÃŽi dădu femeii bancnotele, luă albumul È™i-l întinse Lubei Luft. Și-acum, să mergem! se adresă el androidei È™i lui Phil Resch.
― E foarte frumos din partea dumitale, aprecie Luba Luft, pe cînd intrau în lift; Există ceva foarte ciudat È™i, totodată, în¬duioșător la voi, oamenii. Un android n-ar fi făcut niciodată una ca asta. ÃŽi aruncă lui Phil Resch o privire îngheÈ›ată. El n-ar fi făcut-o, cum spuneam, nici într-un milion de ani. Continua să-l privească pe Resch, de astă-dată cu o ostilitate È™i o aver¬siune evidente. Nu-mi plac androizii, urmă ea. ÃŽncă de cînd am sosit aici, de pe Marte, viaÈ›a mea a constat în imitarea unei existenÈ›e umane, în a face acelaÈ™i lucru ca È™i ea, în a acÈ›iona ca È™i cum aÈ™ avea gîndurile È™i pornirile unui om. ÃŽn ceea ce mă pri¬veÈ™te, am imitat o formă de viață superioară... N-a fost la fel È™i pentru tine, Resch? N-ai încercat să fii...
― Nu-È›i permit! Bărbosul băgă mîna în buzunarul hainei, bîjbîind după armă.
― Stai, spuse Rick È™i-l înÈ™facă de mînă. Phil Resch se feri, eschivîndu-se.
― Testul Boneli, îi reaminti Rick.
― S-a stabilit deja că e android, răspunse Resch. Nu-i ne¬voie să mai aÈ™teptăm.
― Bine, dar să-l retragi numai pentru că te-a ironizat... Dă-mi arma!
Se luptă să-i smulgă laserul din mînă. Acesta rămase totuși în posesia lui Phil Resch, care se dădu înapoi, descriind un cerc în .interiorul ascensorului, cu atenția îndreptată numai asupra Lubei Luft.
― Atunci, e-n regulă, zise Rick. Retrage-o! Omoar-o în clipa asta. Arată-i că are dreptate! Apoi, însă, văzînd că Resch vorbea serios strigă: AÈ™teaptă!
Phil Resch trase. În același moment, Luba Luft, cu spaima vînatului înnebunit care încearcă să scape, se răsuci și se îndoi, căzînd la pămînt. Raza laserului își greși inițial ținta, dar Resch o îndreptă spre podea, săpînd o gaură strimtă, tăcută, în stoma¬cul androidei. Luba Luft începu să țipe; zăcea ghemuită lîngă peretele ascensorului și țipa. Exact ca în tablou, gîndi Rick și scoțînd propriul laser îi puse capăt suferințelor. Trupul Lubei
107
Luft căzu grămadă, cu fața înainte. Nici măcar nu tremura. Cu raza armei, Rick arse sistematic albumul pe care i-l cum¬părase cu cîteva clipe mai devreme, transformîndu-l într-o ce¬nușă întunecată. Făcu acest lucru meticulos, fără să spună ni¬mic. Phil Resch îl urmărea fără să înțeleagă, cu o expresie de perplexitate pe figură.
― Ai fi putut să păstrezi cartea, spuse el, cînd totul fu gata. Te-a costat...
― Crezi că androizii au suflet? îl înterupse Rick.
Cu capul plecat într-o parte, Phil Resch îl privi încă și mai uimit*
― Pot să-mi permit această pierdere, zise Rick: Pînă în mo¬mentul de față, am cîștigat trei mii de dolari È™i n-am ajuns încă nici la jumătate.
― Ai pretenÈ›ii asupra lui Garland? întrebă Phil Resch. Dar eu l-am omorît, nu tu. Și pe Luba Luft la fel.
*― Nu poÈ›i încasa recompensa, răspunse Rick. Nici de la Departamentul tău, nici de la agenÈ›ia noastră. Iar cînd o să ajungem la maÈ™ină, o să-È›i administrez fie Testul Boneli, fie Tes¬tul Voigt-Kampff, după care mai vedem noi. Chiar dacă nu fi¬gurezi pe lista mea.
Cu mîinile tremurînde, deschise valijoara, răscolind hîrtiile mototolite.
― Nu, nu eÈ™ti trecut aici. Deci, în mod'legal, nu pot să re¬clam nici o recompensă în ceea ce te priveÈ™te; ca să mă aleg cu ceva, o să trebuiască să-i reclam pe Luba Luft È™i pe Garland.
― EÈ™ti sigur că sînt android? Asta È›i-a spus Garland?
― Asta mi-a spus.
― Poate că minÈ›ea, zise Phil Resch. Ca să ne despartă, aÈ™a cum sîntem acum. Am fi nebuni, dacă le-am permite s-o facă; ai avut dreptate cu Luba Luft ― n-ar fi trebuit s-o las să mă scoată din fire în asemenea hal. Trebuie că sînt peste măsură de susceptibil. Lucru normal, presupun, la un vînător-de-recom-pense; È™i tu eÈ™ti probabil la fel. Dar ascultă-mă: oricum am fi retras-o pe Luba Luft, peste o jumătate de oră ― încă o jumă¬tate de oră, È™i gata! N-ar fi avut timp să se uite peste albumul pe care i l-ai dat. Cred că nu trebuia să-l distrugi, e o risipă inu¬tilă. Nu-È›i pot urmări raÈ›ionamentul; È™i cred că È™tiu de ce: nu are nimic raÈ›ional în el.
― Am să mă las de toată afacerea asta, zise Rick.
― Și de ce-ai să te apuci?
― De orice. De încheierea de asigurări, cum se presupunea că face Garland. Sau voi emigra. Da, da ― dădu el din cap. O să plec pe Marte.
― TotuÈ™i, cineva trebuie să se ocupe È™i de asta, insistă Phil Resch.
108
― Pot folosi androizi. E mult mai bine dac-o fac androizii. Eu nu mai pot; îmi ajunge. Luba Luft era o cîntăreață minu¬nată, care-ar fi putut fi utilă lumii noastre. E o nebunie...
― E necesar. AminteÈ™te-È›i, doar: ca să reuÈ™ească să scape de acolo, ei își omoară stăpînii. Dacă nu te-aÈ™ fi scos din clădirea aia de pe Mission Street, te-ar fi ucis È™i pe tine. Asta voia Gar-land din partea mea; pentru asta m-a chemat în biroul lui. Iar Polokoff n-a fost cît pe-aci să te sugrume? La fel È™i Luba Luft... Nu facem decît să ne apărăm; sînt aici, pe planeta noastră ― străini, ilegali, prefăcîndu-se a fi...
― PoliÈ›iÈ™ti, zise Rick. Vînători-de-recompense...
― Foarte bine! Aplică-mi Testul Boneli! Poate că Garland a minÈ›it. Asta È™i cred ― falsele memorii nu sînt chiar atît de bune. Ce spui de veveriÈ›a mea?
― Ah, da, veveriÈ›a. Uitasem de ea.
― Dacă sînt android È™i-o să mă ucizi, zise Phil Resch, atunci îți rămîne veveriÈ›a. Uite; îți dau scris, È›i-o las moÈ™tenire.
― Androizii nu pot lăsa nimic moÈ™tenire. Pentru că nu pot avea nimic al lor.
― Atunci o iei pur È™i simplu.
― Poate doar aÈ™a, răspunse Rick. Liftul ajunsese acum la primul etaj; uÈ™ile se deschiseră. Rămîi aici, cu Luba; mă duc să chem o patrulă care s-o ducă la palatul de JustiÈ›ie. Trebuie să i se facă analiza măduvei spinării.
Zări cabina unui telefon, intră, introduse moneda și cu de¬gete nesigure formă numărul. Între timp, un grup de gură-cască, ce așteptase pînă atunci ascensorul, se adună în jurul lui Phil Resch și a cadavrului Lubei Luft.
Fusese cu adevărat o cîntăreațâ superbă, își spuse el la sfîrși-tul convorbirii, agățînd receptorul în furcă. Nu înțeleg; cum poate constitui un asemenea talent o amenințare pentru societa¬tea noastră? Dar nu era vorba de talent, își răspunse tot el; ci de ea însăși. La fel ca în cazul lui Phil Resch. Este o amenințare în exact același mod, pentru aceleași motive. Așa că în clipa de față nu pot să mai dau înapoi...
Ieșind din cabina telefonului, își croi drum prin mulțime, înapoindu-se la trupul neînsuflețit al androidei. Cineva pusese o haină deasupra; nu era haina lui Resch-. Acesta stătea deoparte, fumînd preocupat un trabuc cenușiu.
― Sper din toată inima ca testul să demonstreze că eÈ™ti an¬droid, îi spuse Rick, apropiindu-se.
― Mă urăști cu adevărat, constată uimit Phil Resch. AÈ™a, dintr-odată; nu m-ai urît cînd eram în Mission Street. Nici cînd È›i-am salvat viaÈ›a...
― ÃŽnÈ›eleg stilul... Modul în care l-ai lichidat pe Garland È™i apoi cel în care ai omorît-o pe Luba Luft. Nu procedezi ca
109
mine; nu încerci sâ... La dracu'! exclamă el. Știu ce este. Îți place să ucizi. Tot ce-ți trebuie, e doar pretextul. Dac-ai fi avut unul, m-ai fi terminat și pe mine. D-asta te-ai agățat de posibili¬tatea ca Garland să fie android: îl făcea bun de omorît. Mă în¬treb ce-ai să faci cînd o să eșuezi la Testul Boneli? Ai să-ți pui singur capăt zilelor? Uneori, androizii fac asta.
Situația era însă destul de rară.
― Da, o să am grijă atunci, spuse Phil Resch. Tu nu va tre¬bui să întreprinzi nimic, în afară de a-mi aplica testul.
Sosi È™i patrula poliÈ›iei; dinăuntrul maÈ™inii săriră doi indivizi care începură să-È™i facă loc prin mulÈ›ime. Unul dintre ei îl recu¬noscu pe Rick È™i―1 salută cu o înclinare a capului. Deci putem merge, realiză Rick. Problema noastră de aici s-a rezolvat... ÃŽn sfîrÈ™k...
În vreme ce se înapoiau la Operă, pe al cărei acoperiș își lă¬saseră parcat aeroglisorul, Resch îi spuse:
― Am să-È›i predau arma acum. Ca să nu-È›i faci griji în pri¬vinÈ›a reacÈ›iei mele la rezultatele testului. Și pentru propria ta securitate.
Îi înmînă laserul. Rick îl luă.
― Și cum ai să te sinucizi fără armă? întrebă el. Dacă nu treci testul?
― ÃŽmi voi opri respiraÈ›ia.
― Pentru numele lui Dumnezeu, exclamă Rick. AÈ™a ceva nu se poate...
― La androizi nu există blocarea automată a nervilor vagi, cu"m există la om, zise Phil Resch. Nu te-au învățat asta la an¬trenamente? Eu am aflat cu mulÈ›i ani în urmă...
― Dar să mori în felul acesta..., protestă Rick.
― Nu doare. Cu ce te deranjează?
― E...
Gesticulă, incapabil să găsească vorbele potrivite.
― Nu cred că va fi totuÈ™i nevoie s-o fac, continuă liniÈ™tit Phil Resch.
Urcară împreună pe acoperișul Operei.
― AÈ™ prefera să foloseÈ™ti Testul Boneli, spuse Resch, aÈ™e-zîndu-se la volan È™i închizînd portiera.
― Nu pot. Nu È™tiu să evaluez rezultatele.
Ar trebui să mă bazez pe tine în interpretarea datelor, urmă Rick, în gînd. Și asta este exclus...
― O să-mi spui adevărul, nu-i aÈ™a? îi ceru Phil Resch. Ai să-mi spui dacă sînt android?
― BineînÈ›eles.
― Vreau cu adevărat să È™tiu. Trebuie să È™tiu. ÃŽÈ™i aprinse din nou trabucul, foindu-se în fotoliul maÈ™inii, încercînd să se simtă cît mai în largul lui. Evident, nu reuÈ™i. Chiar, È›i-a plăcut tabloul
110
Ia care se uita Luba Luft? întrebă el. Mie nu mi-a spus nimic. Realismul în artă nu mă interesează. Îl iubesc pe Picasso și..
― „Pubertate" datează din 1894, răspunse scurt Rick. Pe-a-tunci nu exista nimic altceva în afara realismului. Trebuie să È›ii cont de asta.
― Dar celălalt, cu omul care-È™i astupă urchile È™i urlă ― acela nu era figurativ...
Deschizînd valijoara, Rick scoase dinăuntru" echipamentul necesar testului.
― Pare complicat, observă Phil Resch. Cîte întrebări tre¬buie să pui înainte de_ a obÈ›ine un rezultat?
― Șase sau È™apte. ÃŽi întinse discul adeziv. LipeÈ™te-È›i-l pe obraz! Apasă bine! Acum lumina... ÃŽi regla fasciculul. Trebuie să stea tot timpul fixată în interiorul pupilei. Nu te miÈ™ca; È›ine globul ocular cît mai rigid cu putință!
― FluctuaÈ›ii ale reflexelor, spuse prompt Phil Resch. Dar nu la stimuli fizici; nu masori dilataÈ›ia, de exemplu. Ci modifi¬cările survenite la unele întrebări verbale; ceea ce noi numim „tresărirea spontană".
― Crezi că o poÈ›i controla?
― Acum, nu. ÃŽn cele din urmă, probabil că da. Dar nu È™i amplitudinea iniÈ›ială; asta e dincolo de controlul conÈ™tient. Dacă n-ar fi fost... Se întrerupse. Dă-i drumul! Sînt nervos; scu-ză-mă dacă vorbesc prea mult.
― VorbeÈ™te ce vrei! spuse Rick. Și cît pofteÈ™ti, dacă simÈ›i nevoia ― continuă el în gînd. ÃŽi era indiferent.
― Dacă testul va dovedi că sîht android, murmură Phil Resch, îți vei recăpăta încrederea în rasa umană. Dar, din mo¬ment ce nu se va întîmpla astfel, îți sugerez să-È›i creezi de pe acum un sistem de idei care să È›ină cont de...
― Iată prima întrebare, îl întrerupse Rick. Acele de pe cele două cadrane se agitară, în timp ce aparatura intra în funcÈ›iune. Timpul de reacÈ›ie este un factor, deci răspunde cît poÈ›i de re¬pede.
Selectă din memorie o întrebare de început. Testul, încetul cu încetul, ajunse în plină desfășurare...
Cînd terminară, Rick rămase multă vreme tăcut. Apoi, în¬cepu să-și adune instrumentele, înghesuindu-le la loc în vali-joară.
― După expresia feÈ›ei tale, È™tiu care e rezultatul, spuse Phil Resch; oftă adînc, sub imperiul unei uÈ™urări absolute, lipsite de greutate, aproape convulsive. O.K.! PoÈ›i să-mi dai arma înapoi!
Întinse mîna, cu palma deschisă, așteptînd.
― Ai avut dreptate în privinÈ›a motivelor lui Garland, spuse Rick. E un lucru sigur. Voia să ne învrăjbească, exact cum ai presupus.
111
Se simÈ›ea epuizat ― fizic, dar È™i psihic.
― Þi-ai făurit un sistem nou de idei? întrebă Phil Resch. Unul care să mă considere drept o parte a rasei umane?
― Există un neajuns în capacitatea ta empatică. Unul pe care noi nu-l testăm. Este vorba de simțămintele față de an-droizi.
― BineînÈ›eles că nu testăm aÈ™a ceva!
― Dar ar trebui!
Nu se gîndise niciodată la asta, nu simÈ›ise nici uri fel de em-patie față de androizii pe care-i ucidea. Presupusese întotdeauna că psihicul său percepea androizii drept niÈ™te maÈ™ini inteligente ― aÈ™a cum i se prezentau È™i cu ajutorul simÈ›urilor. TotuÈ™i, în contrast cu Phil Resch, la el se manifestase o diferență. Instinc¬tiv, simÈ›i că dreptatea era de partea sa. Empatie față de o con¬strucÈ›ie artificială? se întrebă. Ceva care doar pretinde că e viu? dar Luba Luft păruse a trăi la modul cel mai autentic; nu adop¬tase nici unul dintre aspectele simulării.
― ÃŽÈ›i dai seama ce s-ar întîmpla dacă i-am include pe an-droizi în gama noastră de identificare empatică, aÈ™a cum facem, de pildă, cu animalele? întrebă netulburat Phil Resch.
― N-am mai putea să ne apărăm pe noi înÈ™ine.
― Exact. Exemplarele acestea noi, Nexus-6..., s-ar năpusti asupra noastră È™i ne-ar face una cu pămîntul. Și tu, È™i eu ― toÈ›i vînătorii de recompense, de fapt ― stăm între androizii Nexus-6 È™i umanitate; o barieră care le separă pe amîndouă. Mai mult de-atît... '
Se opri, observînd că Rick scotea iarăși aparatura de testare.
― Credeam că întrebările s-au terminat.
― De data asta, vreau să-mi pun mie însumi una, îl lămuri Rick. Și vreau să-mi spui ce înregistrează indicatoarele. Să-mi dai A numai datele; calculul îl fac eu.
Își potrivi discul adeziv pe obraz, aranjă fasciculul de lu¬mină pînă cînd îi pătrunse direct în ochi.
― EÈ™ti gata? UrmăreÈ™te cadranele. Dăm la o parte interva¬lul de timp; vreau doar ordinul de mărime.
― Cu multă plăcere, Rick, spuse Phil Resch. pe un ton plin de amabilitate.
― Cobor cu liftul, împreună cu un android pe care tocmai l-am capturat, își povesti Rick, cu voce tare. Și deodată, fără nici un avertisment, cineva îl ucide.
― Nici un răspuns deosebit, remarcă Phil Resch.
― Ce indică acele?
― Stîngul ― 2,8. Dreptul ― 3,3.
― Androidul este femeie, continuă Rick.
― Acum acele au urcat la 4.0 È™i, respectiv, la 6,0.
― Ajunge, spuse Rick. ÃŽndepărtă de pe față discul plin 'de
112
sîrme și stinse fasciculul luminos. Este un răspuns empatic ac¬centuat, explică el. Aproximativ la fel cu acelea arătate de un subiect uman la majoritatea întrebărilor. Cu excepția extreme¬lor, a celor cu adevărat patologice... de pildă, cea avînd legătură cu pielea de om folosită în scopuri decorative.
― Și interpretarea?
― Sînt capabil să resimt empatie față de anumiÈ›i androizi specifici. Nu pentru toÈ›i ― ci doar pentru unul sau doi.
Pentru Luba Luft, de exemplu, își zise în gînd. M-am înșe¬lat, deci. Nu există nimic nenatural sau inuman în reacția lui Phil Resch; cu mine e ceva în neregulă.
Mă întreb dacă un alt om a avut vreodată un asemenea sen¬timent față de un android...
Desigur, reflectă el. așa ceva poate să nu mai apară nici'o-dată în munca mea; poate fi o anomalie, un lucru avînd, de pildă, legătură cu pasiunea mea pentru Flautul fermecat. Și pen¬tru vocea Lubei Luft, în fapt pentru întreaga ei carieră. Cu sigu¬ranță, pînă acum nu i se mai întîmplase una ca asta; sau, cel puțin, în așa fel încît el să-și dea seama. De exemplu, nu se în¬tîmplase cu Polokoff. Nici cu Garland. Iar dacă Phil Resch s-ar fi dovedit android, I-aș fi doborît fără să simt absolut nimic, mai ales după moartea Lubei Luft.
Cu atît mai mult în ce priveÈ™te distincÈ›ia între autenticele fi¬inÈ›e vii È™i alcătuirile umanoide. ÃŽn ascensorul de la muzeu, își spuse Rick, aveam alături două creaturi ― un om È™i un an¬droid... iar sentimentele mele erau reversul celor dorite. Rever¬sul celor cu care sînt obiÈ™nuit ― È™i pe care sînt obligat să le simt.
― Te-au depășit evenimentele, Deckard, zise Phil Resch.
Constatarea păru să-l amuze.
― Ce-ar trebui să fac? întrebă Rick
― Singurul leac e să faci dragoste.
― Dragoste?
― Pentru că ea ― sau el, androidul ― era atrăgătoare, mă rog, atrăgător... Nu È›i s-a mai întîmplat una ca asta pînă acum? întrebă Phil Resch. Pe noi ne-au învățat că e o problemă esen¬țială în hăituirea androizilor. Nu È™tii, Deckard, că unii bărbaÈ›i din colonii au drept metrese androide?
― E împotriva legii, își aminti Rick.
― BineînÈ›eles. Majoritatea fanteziilor în materie de sex sînt însă ilegale. Și totuÈ™i oamenii continuă să le practice...
― Dar ce spui despre... nu despre sex, despre iubire?
― Iubirea e un alt nume pentru sex.
― Și iubirea de È›ară? întrebă Rick. Dragostea pentru mu¬zică?
― Dacă e vorba de dragoste pentru o femeie sau o an-
113
droidă, tot sex se cheamă. TrezeÈ™te-te, Deckard! Ai curajul să te priveÈ™ti pe tine însuÈ›i! Voiai să te culci cu o androidă ―nimic mai mult. Cîndva, la începuturile carierei mele de vînător-de-re¬compense, am resimÈ›it È™i eu dorinÈ›a asta. N-o lăsa să te do¬boare; în cele din urmă te vei vindeca. S-a întîmplat că ai inver¬sat doar ordinea. N-o ucide ― sau nuli de față cînd este ucisă ― ca apoi să te simÈ›i atras fizic de ea. Fă altfel...
Rick îl privi fix:
― Vrei să spui... ÃŽntîi mă culc cu ea...
― ...È™i abia după aceea o retragi, încheie Phil Resch. Conti¬nuă să zîmbească ― în răspăr, împietrit.
Ești un bun vînător-de-recompense, gîndi Rick. O dovedește atitudinea ta. Dar oare eu sînt?
Pe neașteptate, pentru întîia oară în viață, începuse să se în¬doiască.



TREISPREZECE

Ca un arc de foc pur, J.R. Isidore se avîntă cu aeroglisorul lui pe cerul după amiezei tîrzii, întorcîndu-se acasă după termi¬narea slujbei. Mă întreb dacă fata va mai fi acolo, medita el. În apartamentul acela vechi, molipsit de ferfeniță ca de o boală, o și văd urmărind-o la televizor pe Mathala Prietenoasă și tremu-rînd de frică ori de cîte ori își imagina că cineva coboară scările holului. Inclusiv eu, presupun.
Cu puÈ›ină vreme în urmă se oprise la o băcănie cu mărfuri de contrabandă. Pe fotoliul de lîngă el, sacoÈ™a cu delicatese ― fasole bătută, piersici coapte, camembert ― se legăna de co-lo-colo, pe măsură ce Isidore accelera sau frîna motorul maÈ™i¬nii; din pricifia încordării, în seara aceea conducea cam dezor¬donat. Iar aeroglisorul reparat de mîntuială tuÈ™ea È™i se zbătea, cum făcuse È™i înainte de revizia generală, timp de luni de zile... Dracu' să-l ia! își spuse.
Mirosul de piersici È™i de brînză inundase cabina vehiculului umplîndu-i lui Isidore nările. Numai rarități, pentru care cheltu-ise salariul pe două săptămîni ― luat în avans de la dl. Sloat. ÃŽn plus, sub bancheta aeroglisorului, unde nu se putea rostogoli È™i sparge, clichetea o sticlă cu vin de Chablis ― cea mai mare raritate dintre toate. O păstrase într-un seif de la Bank of Ame¬rica, cramponîndu-se să n-o vîndă, indiferent cît i se oferise, pentru cazul în care într-un ultim, tardiv È™i îndelungat moment avea să întîlnească È™i el o fată. Ceea ce nu se întîmplase; nu ― pînă acum.
Acoperișul lipsit de viață, plin de gunoaie, al clădirii unde locuia, îi dădu, ca întotdeauna, o senzație de deprimare. Parcur-gînd distanța pînă la lift, renunță să mai tragă cu ochiul; se con¬centra doar asupra prețioasei sacoșe și a sticlei, asigurîndu-se că
115
nu calcă pe resturi È™i că nu va reveni, printr-o simplă căzătură, la statutul de sărăntoc avut pînă atunci. Cînd liftul sosi scîrțî-ind, îl luă È™i coborî ― nu pînă la apartamentul lui, ci la nivelul imediat inferior, unde se instalase noua locatară, Pris Stratton. Și iată-l în faÈ›a uÈ™ii, ciocănind în ea cu sticla de vin, în timp ce inima-i bătea mai-mai să-i spargă pieptul.
― Cine e? Vocea ei, înăbuÈ™ită de grosimea uÈ™ii, dar totuÈ™i clară. Ton înspăimîntat, dar tăios ca o lamă.
― Sînt eu, J.R. Isidore, răspunse el, precipitat, adoptînd noua autoritate dobîndită de curînd prin intermediul videofonu-lui d-lui Sloat. Am adus cu mine cîteva delicatese cu care cred că vom putea încropi o cină mai mult decît rezonabilă.
Ușa se întredeschise; Pris, fără să fi aprins lumina în spatele ei, aruncă o privire în holul slab luminat.
― Ai o voce diferită, zise ea. Mai matură.
― Am avut de rezolvat cîteva probleme de rutină astăzi, la slujbă. Ca de obicei... dacă ai pp-p-putea să mă laÈ™i în-n-năun-tru...
― ...ai să-mi împui capul cu ele.
Deschise totuși ușa, exact atît cît îi trebui lui ca să intre. Apoi, cînd văzu ce aducea, scoase o exclamație și chipul i se aprinse de o bucurie exuberantă, ca de spiriduș. Dar tot atît de fără de veste, o amărăciune mortală îi traversă trăsăturile, împietrindu-le. Voioșia îi dispăru.
― Ce s-a întîmplat? întrebă el; duse pachetele È™i sticla de vin în bucătărie, aÈ™ezîndu-le pe unde se nimerea, apoi se grăbi înapoi, în cameră.
Pe un ton alb, Pris îi răspunse:
― Le strici degeaba cu mine...
― De ce?
― Oh... Dădu din umeri, plimbîndu-se fără È›intă prin încă¬pere, cu mîinile înfipte în buzunarele fustei grele, demodate. Odată È™i-odată, am să-È›i povestesc... Ridică privirile È™i―1 fixă in¬diferentă: Oricum, a fost un gest frumos din partea dumitale. Acum aÈ™ vrea să pleci. N-am chef să văd. pe nimeni.
Cu mișcări nehotărîte, se îndreptă către ușa ce dădea spre hol; abia-și tîra pașii, de parcă rezerva de energie i s-ar fi risipit dintr-odată. Părea epuizată.
― Știu ce se întîmplă cu dumneata, spuse el.
― Da? în timp ce deschidea uÈ™a holului, vocea-i deveni încă È™i mai goală, inutilă È™i nepăsătoare.
― Nu ai nici un prieten. Arăți mult mai rău decît azi-dimi¬neață; asta pentru că...
― Am prieteni. Brusc, vocea îi deveni autoritară; își recăpă¬tase în mod evident vigoarea. Sau, cel puÈ›in, am avut. Șapte la număr. Atîția eram la început, dar de-atunci vînătorii-de-recom-
116
pense au avut timp să-È™i facă treaba. AÈ™a că unii dintre prietenii mei ― dacă nu chiar toÈ›i ― sînt deja morÈ›i. Se îndreptă spre fereastră, unde privi afară, la întuneric È™i la cele cîteva lumini răzleÈ›e, răspîndite ici È™i colo. S-ar putea să fiu singura rămasă în viață dintre toÈ›i opt. Da, cred că ai dreptate...
― Ce-i acela un vînător-de-recompense?
― Adevărat, vouă, oamenilor, vi se ascund lucrurile astea. Un vînător-de-recompense este un ucigaÈ™ căruia i se dă o listă cu numele victimelor. PrimeÈ™te o sumă ― o mie de dolari e ci¬fra obiÈ™nuită, înÈ›eleg ― pentru fiecare ins doborît. De obicei, are contract cu Municipalitatea unui oraÈ™, prin urmare obÈ›ine È™i un salariu. Păstrat însă. la un nivel foarte scăzut, astfel ca indi¬vidul să fie interesat de ceea ce face.
― VorbeÈ™ti serios? întrebă Isidore.
― Da, încuviință ea din cap. Te referi la faptul dacă sînt si¬gură că-l interesează totul? BineînÈ›eles, îl interesează. Mai mult, îi face plăcere.
― Cred că greÈ™eÈ™ti, zise Isidore. Nu auzise în viaÈ›a lui de un asemenea lucru. Matahala Prietenoasă, de pildă, nu-l pomenise niciodată. Nu corespundea cu etica actuală a Mercerismlui, con¬tinuă el. ViaÈ›a este un întreg; sau, cum spunea odinioară Sha-kespeare, „nici un om nu e o insulă".
― Nu Shakespeare, John Donne.
Isidore gesticulă cuprins de agitație.
― E mai cumplit decît tot ce-am auzit vreodată. Nu poÈ›i chema poliÈ›ia?
― Nu,
― Sînt pe urmele tale? Capabili să vină aici È™i să te ucidă? înÈ›elegea acum de ce acÈ›ionase ea atît de tainic. Nu e de mirare ― concluzionă ― că eÈ™ti speriată È™i că nu vrei să vezi pe ni¬meni, în sinea lui însă își spuse: trebuie să fie o halucinaÈ›ie. Probabil că fata e bolnavă psihic. Suferă de mania persecuÈ›iei. E urmarea acÈ›iunii prafului radioactiv asupra: creierului; posibil să facă parte È™i ea din categoria „specialilor". Cu voce tare, spuse totuÈ™i altceva:
― O să-i dobor eu primul.
― Cu ce? Zîrhbetul ei chinuit; dinÈ›ii mici, albi, netezi.
― Am un permis pentru port de armă-laser. E uÈ™or de obÈ›i¬nut aici, unde nu întîlneÈ™ti nici È›ipenie de om; poliÈ›ia nu patru¬lează ― È›i se cere să te aperi singur.
― Și ce-o să se întîmple cînd dumneata o să fii la lucru?
― Am să mă învoiesc!
― E foarte frumos din partea dumitale, J.R. Isidore. Dar dacă vînătorii-de-recompense i-au doborît pe ceilalÈ›i, pe Max Polokoff È™i pe Garland, pe Luba, pe Kasking È™i pe Roy Baty...
Se întrerupse. Roy și Irmgard Baty... Dacă și ei sînt morți,
117
atunci într-adevăr nu mai contează. Prietenii mei cei mai buni... Dar de ce naiba n-am nici o veste de la ei?! înjură furioasă. Intrînd în bucătărie, Isidore scoase din dulap farfuriile, cas-troanele și paharele prăfuite din pricina îndelungatei nefolosiri; începu să le spele în chiuvetă, sub jet de apă fierbinte, pînă cînd reuși să le curețe. În clipa aceea apăru și Pris, așezîndu-se la masă. Bărbatul destupă sticla de Chablis, împărți piersicile, și brînza, și fasolea bătută.
― Ce e chestia aia albă? Nu brînza, cealaltă...? ÃŽi arătă cu mîna.
― E făcută din boabe de soia sfărîmate. Mi-ar place să fi avut alături È™i niÈ™te... Se întrerupse roÈ™ind. Apoi adăugă: Cîndva se mînca drept garnitură la friptura cu sos.
― Un android, murmură Pris. Acesta e genul de eroare pe care-o face un android. Și care-l dă de gol. Se ridică È™i veni să se aÈ™eze lîngă el; spre surpriza lui Isidore, îl strînse uÈ™or de în¬cheietură. Am să iau È™i eu puÈ›ină piersică, spuse ea. Cu gesturi precaute, luă între degetele-i subÈ›iri o bucățică din fructul roza-liu, lunecos È™i plin de puf. Apoi, în timp ce mînca, începu să plîngă. Lacrimi îngheÈ›ate i se prelingeau pe obraji, pătîndu-i pieptul bluzei. Bărbatul nu È™tia ce să facă, aÈ™a că-È™i văzu de treabă, continuînd să împartă mîncarea.
― La dracu'! se răsti fata, furioasă. ÃŽndepărtîndu-se de Isi¬dore, păși încet, cu mersul măsurat, în jurul încăperii. Foarte bine, vezi, noi am trăit pe Marte. AÈ™a am ajuns să-i cunosc pe androizi. Glasul îi tremura, dar reuÈ™i totuÈ™i să continue; în clipa aceea, părea un lucru vital pentru ea să aibă cui povesti.
― Iar de pe Pămînt, singurii cunoscuÈ›i, concluzionă Isidore, sînt tovarășii tăi, foÈ™tii emigranÈ›i...
― Ne È™tiam unul pe altul dinainte de călătorie. Dintr-o aÈ™e¬zare de lîngă New New York, unde Roy Baty È™i Irmgard aveau un drugstore; el era farmacist, iar ea se ocupa de cosmetice, de creme È™i de unguente. Pe Marte se folosesc o mulÈ›ime de sub¬stanÈ›e de protejare a pielii. Eu... Fata avu o ezitare. Eu am cumpărat diverse medicamente de la Roy ― am avut nevoie de ele la început ― pentru că... mă rog, este în orice caz un loc imposibil. Ãsta ― arătă cu mîna camera, apartamentul, cu un gest violent ― ăsta e un nimic... Crezi că sufăr pentru că sînt singură? Pe naiba, toată planeta Marte e o mare de singurătate. Mult mai rău decît aici.
― Dar androizii nu È›i-au È›inut tovărășie? Am auzit o re¬clamă despre... Isidore se aÈ™eză la masă È™i începu să mănînce; la rîndul său, fata luă paharul de vin È™i sorbi din el, absentă. Am înÈ›eles că androizii vă ajutau.
― Androizii, rosti Pris, sînt È™i ei singuri.
― ÃŽÈ›i place vinul?
118
Ea așeză paharul pe masă.
― E bun.
― Singura sticlă pe care-am văzut-o de trei ani încoace'...
― Ne-am întors, continuă Pris, pentru că nimeni n-ar trebui să-È™i ducă viaÈ›a acolo. E de neconceput pentru locuit, cel puÈ›in în următorul milion de ani. Un loc atît de vechi... te simÈ›i ca în epoca de piatră. ÃŽn fine, la început am luat medicamente de la Roy; am trăit numai cu ajutorul acestui nou calmant sintetic, si-lenizina. Apoi l-am întîlnit pe Horst Hartman, care pe vremea aceea È›inea un magazin filatelic, unde vindea timbre rare; ai atîta timp liber acolo, încît îți trebuie neapărat un hobby, ceva care să te absoarbă la nesfîrÈ™it. Iar Horst a reuÈ™it să-mi tre¬zească pasiunea pentru literatura pre-colonială.
― Vrei să spui pentru cărÈ›i vechi?
― Pentru povestiri despre călătorii spaÈ›iale, scrise înainte ca acestea să aibă loc.
― Cum ar putea exista scrieri despre călătorii în Cosmos, înainte de...
― Scriitorii, spuse Pris, au reuÈ™it s-o facă.
― Bine, dar pe ce bază?
― Pe baza imaginaÈ›iei. De foarte multe ori s-a întîmplat să dea greÈ™. De exemplu, au scris despre Venus ca despre o junglă paradisiacă, înÈ›esată de monÈ™tri uriaÈ™i È™i de femei în platoÈ™e strălucitoare. ÃŽl privi întrebătoare. Nu È›i se pare interesant? Fe¬mei trupeÈ™e, cu părul blond, împletit în cozi lungi È™i cu pieptare lucioase de mărimea unor pepeni?
― Nu, răspunse el.
― Irmgard este blondă, zise Pris. Dar micuță de statură. Oricum, se poate face avere pe Marte din contrabanda cu litera¬tură pre-colonială, cu cărÈ›i, filme È™i reviste vechi. Nu există ni¬mic mai pasionant. Să citeÈ™ti despre oraÈ™e È™i întreprinderi indus¬triale gigantice, despre o colonizare ca adevărat încununată de succes. Să-È›i imaginezi ce-ar fi putut fi. Cu ce-ar fi trebuit să se¬mene Marte. Canale...
― Canale! Isidore își aminti, destul de È™ters, că citise cîndva despre asta; în vremurile vechi, oamenii crezuseră în canalele de pe Marte.
― Străbăteau planeta în lung È™i-n lat, urmă Pris. Și mai erau È™i niÈ™te fiinÈ›e venite din alte stele. Pline de o nesfîrÈ™ită înÈ›e¬lepciune. Apoi, povestiri despre pămînt, a căror acÈ›iune se pe¬trecea pe vremea noastră sau chiar mai tîrziu. ÃŽn ele nu există pulberea radioactivă.
― AÈ™ crede că asta te-ar face să te simÈ›i È™i mai rău, zise Isi¬dore.
― Nu-i adevărat, i-o reteză Pris.
― Ai adus cu tine o astfel de scriere pre-colonială? îi trecu
119
prin minte că ar trebui să citească și el așa ceva.
― Aici n-are nici o valoare, pentru că pe Pămînt nebunia n-a prins niciodată. Oricum, există o mulÈ›ime de biblioteci, de-acolo le È™i obÈ›ineam ― le furam din bibliotecile de pe Pă¬mînt È™i le expediam cu niÈ™te rachete automate pe Marte. Stai noaptea afară, învîrtindu-te prin spaÈ›iile nesfîrÈ™ite È™i deodată vezi o flacără ― e racheta, izbindu-se de sol È™i împrăștiind pre¬tutindeni reviste vechi, cu literatură pre-colonială. O avere... Bi¬neînÈ›eles, le citeÈ™ti pe toate, înainte de a le vinde. Subiectul o prinsese de-a binelea. Dintre toate...
O bubuitură răsună în ușa de la intrare.
Chipul lui Pris căpătă o paloare cadaverică. Șopti:
― Eu nu pot să deschid. Rămîi unde eÈ™ti; să nu faci zgo¬mot. Trase cu urechea, încordată. Mă întreb dacă uÈ™a e încu¬iată, È™opti ea, abia auzit. Dumnezeule, sper că da! ochii ei, săl¬batici È™i dominatori, se fixară asupra lui cu insistență, ca È™i cum l-ar fi implorat să-i transforme dorinÈ›a în realitate.
O voce îndepărtată, venind de pe palier, strigă:
― Pris! EÈ™ti acolo? o voce de bărbat. Sîntem noi, Roy È™i Irmgard. Am primit scrisoarea de la tine...
Ridicîndu-se, Pris se duse în dormitor, de unde apăru cu un stilou și cu o bucată de hîrtie; se așeză la masă, mîzgălind gră^-bită un mesaj:
DU-TE LA UȘÃ.
Isidore, cu gesturi precipitate, luă stiloul și scrise la rîndul lui:
CE SÃ LE SPUN?
Pris mîzgăli iarăși, furioasă:
VEZI DACÃ SÎNT ÎNTR-ADEVÃR EI.
Ridicîndu-se de pe locul său, Isidore traversă ursuz sufrage¬ria. Cum aș putea să știu dacă sînt sau nu ei? Deschise ușa.
ÃŽn holul slab luminat, se aflau două persoane ― o femeie mică la trup, de o drăgălășenie stil Greta Garbo, cu ochi al¬baÈ™tri È™i cu părul gălbui È™i un bărbat solid, cu privire inteli¬gentă, dar cu trăsături plate, mongoloide, care-i dădeau o înfăți¬șare brutală. Femeia purta un È™al la modă, cizme înalte, lu¬cioase È™i pantaloni de formă conică; bărbatul se lăfăia într-o că¬mașă boÈ›ită È™i niÈ™te pantaloni murdari, care-i dădeau un aer de vulgaritate aproape intenÈ›ionată. ÃŽi zîmbi lui Isidore, dar ochii lui mici, aprinÈ™i, își păstrară forma oblică. *
― Căutăm..., începu femeia, apoi privirea i se mută dincolo de Isidore; faÈ›a i se destinse într-o expresie de încîntare È™i ea se repezi pe lîngă el, strigînd: Pris! Ce mai faci?
Isidore se întoarse: cele două femei tocmai se îmbrățișau. Se dădu la o parte și Roy Baty intră la rîndul său în încăpere, păs-trînd pe chip același zîmbet strîmb, discordant.
120



PAISPREZECE

― Putem vorbi? întrebă Roy, arătînd spre Isidore.
Radiind de fericire, Pris răspunse:
― Pînă la un punct, da. Apoi, adresîndu-se lui Isidore: Te rog să ne scuzi. ÃŽi luă pe cei doi musafiri deoparte È™i discută cu ei pe un ton scăzut; după care toÈ›i trei se întoarseră cu faÈ›a că¬tre J.R. Isidore, care se simÈ›ea stingher È™i străin.
― Acesta e dl. Isidore, îl prezentă Pris. Dumnealui are grijă de mine. Cuvintele aveau o nuanță de sarcasm maliÈ›ios; Isidore clipi încurcat. VedeÈ›i? Mi-a adus alimente naturale.
― Alimente, repetă Irmgard Baty, zbughind-o cu paÈ™i mici È™i vioi în bucătărie. Piersici, mai spuse ea, luîndu-È™i o lingură È™i un castron; îi zîmbi lui Isidore, în timp ce mînca asemenea unui animal, cu înghiÈ›ituri mici È™i repezi. Un zîmbet diferit de acela al lui Pris, plin de o căldură simplă; fără nuanÈ›e ascunse.
Simțindu-se atras de ea, Isidore o urmă în bucătărie.
― EÈ™ti de pe Marte, zise el.
― Da, am renunÈ›at să mai stăm acolo. Avea o voce legă¬nată, iar ochii albaÈ™tri îi seînteiau privindu-l, pătrunzători ca ai unei păsări. ÃŽn ce clădire groaznică trăiÈ›i! Nimeni altcineva nu mai locuieÈ™te aici, nu-i aÈ™a? N-am mai văzut È™i alte lumini...
― Apartamentul meu e un etaj mai sus, spuse Isidore.
― Oh, am crezut că poate staÈ›i împreună...
Tonul lui Irm¬gard Baty nu era dezaprobator; în mod evident vorbea serios, spusele ei păreau mai curind o afirmație.
Aspru, dar încă păstrîndu-și zîmbetul, Roy Baty zise:
― Ei bine, l-au omorit pe Polokoff.
Veselia care apăruse pe chipul lui Pris, la vederea prietenelor ei, se șteTse dintr-odată.
― Și pe mai cine? întrebă ea.
121
― Pe Garland, continuă Roy Baty. Pe Anders È™i pe Gitchel. iar astăzi, doar cu puÈ›in mai devreme, au ucis-o È™i pe Luba.
Comunică veștile ca și cum l-ar fi încercat o plăcere per¬versă. Ori ca și cum șocul suferit de Pris i-ar fi oferit satisfacție.
― Nu credeam c-o vor da gata pe Luba; îți aminteÈ™ti ce spunea mereu în timpul călătoriei?
― Prin urmare, zise Pris, am mai rămas...
― ...doar trei dintre noi, completă Irmgard. cu o grabă plină de teamă.
― De asta am venit aici, bubui vocea lui Roy Baty, plină de o nouă È™i neaÈ™teptată căldură; cu cît situaÈ›ia era mai rea, cu atît părea să se bucure mai mult. Isidore nu reuÈ™ea să-l înÈ›e¬leagă cu nici un chip.
― Oh, doamne, rosti Pris, copleÈ™ită.
― Da, l-au trimis pe anchetatorul acela, vînătorul-de-re-compense pe nume Dave Holden. spuse Irmgard, cuprinsă de agitaÈ›ie. Buzele ei părură să picure venin la rostirea numelui. Iar- Polokoff a fost cît pe-aci să-l omoare.
― Cît pe-aci, repetă Roy, al cărui zînibet devenise acum rînjet.
― Urmarea e că în clipa de față acest Holden se află în spital, continuă Irmgard. Evident, au dat atunci lista altui vînă-tor-de-recompense, iar Polokoff a fost la un pas de a-l elimina È™i pe acesta. Din nefericire, pînă la urmă s-a întîmplat invers. După aceea, individul s-a dus s-o caute pe Luba; È™tim asta fi-indcă ea a reuÈ™it să-l anunÈ›e pe Garland, care a trimis pe cineva să-l aresteze pe vînătorul-de^recompense È™i să-l aducă în clădi-rea^ de pe Mission Street. ÃŽnÈ›elegi, Luba ne-a sunat după ce agentul lui Garland l-a ridicat pe poliÈ›ist. Era sigură că totul va fi bine È™i că Garland are să-l lichideze pe intrus. Făcu o pauză, apoi adăugă: Dar bineînÈ›eles, ceva n-a mers în Mission Street. Nu È™tim ce. Poate n-o să È™tim niciodată.
― Iar vînătorul ăsta de recompense are numele noastre? în¬trebă Pris?
― Da, cred că le are, spuse Irmgard. Dar nu È™tie unde sîn-tem. Roy È™i cu mine n-avem de gînd să ne mai întoarcem acasă; ara îndesat în maÈ™ină cît mai multe lucruri am putut È™i am ho-tărît să ne mutăm într-un apartament abandonat, din mizeria asta de cocioabă.
― E un lucru înÈ›elept? întrebă Isidore, adunîndu-È™i curajul. Să fiÈ›i t-t-toÈ›i în acelaÈ™i l-l-loc?
― Păi, pe ceilalÈ›i i-au omorît, zise Irmgard, prozaică; È™i ea, ca È™i soÈ›ul ei, părea în mod ciudat resemnată, în pofida agitaÈ›iei superficiale pe care-o afiÈ™a. ToÈ›i, gîndi Isidore, toÈ›i sînt ciudaÈ›i. SimÈ›ea asta, fără a fi capabil să spună de ce. Ca È™i cum o ab¬stracÈ›iune neobiÈ™nuită È™i bolnăvicioasă le-ar fi pervertit proce-
122
sele mentale. Cu excepția, poate, a lui Pris; cu siguranță, ea era de-a dreptul înspăimîntată. Părea aproape firească, aproape na¬turală. Dar...
― De ce nu te muÈ›i cu el? întrebă Roy Boty, indicîndu-l pe Isidore. Ar putea să-È›i ofere oarecare protecÈ›ie.
― Un idiot? exclamă Pris. N-am de gînd să trăiesc cu un idiot. Nările îi fremătară.
― EÈ™ti nebună să mai faci pe snoaba în vremuri ca astea, interveni Irmgard. Vînătorii-de-recompense se miÈ™că repede; s-ar putea să încerce să termine totul în seara asta. S-ar putea să primească o bonificaÈ›ie dacă-È™i termină treaba pînă la...
― Pentru numele lui Dumnezeu, închideÈ›i uÈ™a de la hol, ex¬clamă Roy; se apropie È™i o trînti cu o izbitură a mîinii, apoi o în£uie. Cred că ar trebui să te muÈ›i împreună cu Isidore, Pris, iar Irm È™i cu mine să rămînem aici, în aceeaÈ™i clădire; numai astfel ne putem ajuta unul pe celălalt. Am în maÈ™ină compo¬nente electronice, resturi luate de pe navă. O să instalez o linie de microfoane prin care să È›inem legătura È™i o să construiesc un sistem de alarmă pe care să nu-l putem deconecta decît noi pa¬tru. Este evident că falsele identități n-au mers, nici măcar în cazul lui Garland. BineînÈ›eles, el È™i-a pus capul în joc aducîn-du-l pe vînătorul-de-recompense în clădirea de pe Mission Street; asta a fost o greÈ™eală. Iar Polokoff, în loc să se È›ină cît mai departe posibil de poliÈ›ist, a ales contrariul. Noi n-o să mai facem aÈ™a; o să stăm deoparte.
Nu părea cîtuși de puțin îngrijorat; s-ar fi spus că situația îi trezise o energie aproape nebună.
― Cred că... Trase aer în piept, cu zgomot, atrăgînd atenÈ›ia tuturor celor din încăpere, inclusiv a lui Isidore. Eu cred că există un motiv pentru care noi trei mai sîntem în viață. Dacă vînătorul ar fi ayut cea mai mică idee despre locul unde ne aflăm, È™i-ar fi făcut deja apariÈ›ia. EsenÈ›ialul în cazul vînătorii de recompense este să te miÈ™ti cît mai repede posibil. Numai aÈ™a poÈ›i cîștiga.
― Iar dacă o să aÈ™tepte, încuviință Irmgard, noi ne vom fu¬riÈ™a din faÈ›a lui, aÈ™a cum am făcut-o È™i pînă acum. Pariez că Roy are dreptate; individul are numele noastre, dar nu È™tie unde ne aflăm. Biata Luba; să-È™i aleagă tocmai clădirea Operei, locul acela descoperit... Nici o dificultate s-o găseÈ™ti.
― Mă rog, zise Roy emfatic, ea È™i-a dorit asta; credea că va fi mai în siguranță în calitate de persoană publică.
― I-ai spus-o, de altfel, zise Irmgard.
― Da, încuviință Roy, i-am spus-o, cum È™i lui Polokoff i-am spus să încerce să treacă drept agent al Interpolului. Iar pe Garland l-am atenÈ›ionat că e foarte posibil, chiar probabil, ca unul dintre proprii lui vînători-de-recompense să-i vină de hac.
123
Ceea ce s-a și întîmplat...
Se legăna pe călcîie, cu fața vădind o profundă înțelepciune. Isidore interveni și el:
― Am înÈ›-È›-È›eles ascultîndu-l p-p-pe domnul B-Baty că dumnealui este c-c-conducătorul vostru f-f-firesc.
― O, da, Ray e un conducător, aprobă Irmgard.
― El a organizat ceva... excursia noastră de pe Marte pînă aici, adăugă È™i Pris.
― At-t-tunci, spuse Isidore, ai face m-m-mai bine să asculÈ›i ce-È›i s-s-spune. Vocea i se frînse, plină de speranță È™i încordare. Cred că ar fi g-g-grozav, Pris, dacă t-t-te-ai muta c-cu mine. Am să stau acasă cîteva zile ― n-o să mă mai duc la slujbă. Tocmai urma să-mi iau concediu. AÈ™a o să mă conving că eÈ™ti în sigu-ranță.
Poate că Milt, care era foarte inventiv, îi va proiecta o armă pe care s-o poată folosi. Ceva plin de imaginație, capabil să-i nimicească pe vînătorii-de-recompense... orice-ar fi ei. Avea o impresie sumbră, nedeslușită, furișă: impresia unei entități ne¬cruțătoare, care purta cu ea o listă și un pistol, mișcîndu-se ca un automat prin searbădă și birocratica meserie de a ucide. O entitate fără emoții și fără chip; o ființă care, odată omorîtă, era imediat înlocuită cu alta asemănătoare. Și tot așa, pînă cînd toți cei vii și reali erau împușcați.
Incredibil faptul că poliÈ›ia nu poate face nimic, gîndi el. Oa¬menii ăștia trebuie să fi comis ceva. Poate că au emigrat pe Pă-mînÈ› în mod ilegal. Ni s-a spus ― È™i la televiziune se vorbeÈ™te mereu ― să raportăm orice aterizare a unei nave în afara ram¬pelor aprobate. PoliÈ›ia trebuie să stea continuu de veghe.
Dar chiar și-așa nimeni nu mai ucide în mod deliberat. Este contrar Mercerismului.
― Idiotul, zise Pris, mă place.
― Nu-i mai spune aÈ™a, Pris, o rugă Irmgard, privindu-l pe Isidore plină de compasiune. GîndeÈ™te-te cum te^ar putea numi el.
Pris nu comentă în nici un fel. Expresia ei deveni enigma¬tică.
―- Am să încep de îndată să instalez microfoanele, spuse Roy. Irmgard È™i cu mine rămînem în apartamenul ăsta. Pris, tu mergi cu dl. Isidore. Se îndreptă spre ușă, cu o viteză uimitoare la un om de gabaritul lui. Deveni o pată ce dispăru pe uÈ™a care se trînti la loc, odată deschisă. ÃŽn clipa aceea, Isidore avu o vre¬melnică È™i ciudată halucinaÈ›ie: văzu un schelet de metal, o plat¬formă cu cabluri, È™i circuite, È™i baterii, È™i turele, È™i angrenaje ― după care silueta È™leampătă a lui Roy Baty se È™terse din vedere. Isidore simÈ›i că-i vine să rîdă; se stăpîni plin de nervozitate. Se simÈ›ea uluit.
124
― Un om de acÈ›iune, rosti Pris, distantă. Ce păcat că e atît de nepriceput cînd are de-a face cu chestiuni de mecanică!
― Dacă vom scăpa cu bine, răspunse Irmgard severă, ca È™i cum ar-fi certat-o, totul va fi datorită lui Roy.
― Dar oare mai merită? vorbi Pris, mai mult ca pentru sine. Ridică din umeri, apoi încuviință din cap, în direcÈ›ia lui Isidore. O.K., J.R. O să mă mut cu tine È™i o să poÈ›i să mă pro¬tejezi.
― Să v-v-vă protejez, replică imediat Isidore.
Solemnă, cu o voce joasă, ca de ceremonie, Irmgard Baty îi spuse:
― Vreau să È™tii că-È›i apreciem foarte mult gestul, d-le Isi¬dore. EÈ™ti primul prieten pe care cineva dintre noi l-a găsit aici, pe Pămînt. E foarte frumos din partea dumitale; poate cîndva ne vom putea revanÈ™a.
Se strecură pînă la el È™i―1 bătu uÈ™urel pe braÈ›.
, ― Ai cumva vreo carte pre-colonială pe care aÈ™ putea s-o citesc? o chestiona el.
― Poftim? Irmgard Baty o privi întrebătoare pe Pris.
― Revistele acelea vechi, o lămuri fata; își adunase cîteva lucruri să le ia cu ea, dar Isidore îi săltă legătura din braÈ›e, sim¬țind din plin strălucirea pe care È›i-o dă satisfacÈ›ia unui È›el împli¬nit. Nu, J.R. N-am adus nici una cu noi, din motivele pe care È›i le-am explicat.
― O să m-m-mă duc la bi-bi-bibliotecă m-mîine, spuse el, ieÈ™ind în hol. Și-o să iau cîteva, s-s-s-avem ce citi, eu È™i cu t-t-tine, ca s-să mai ai È™i altceva de f-f-făcut, nu numai s-să aș¬tepÈ›i.
O conduse pe Pris în apartamentul lui de la etaj ― aÈ™a întu¬necat, È™i pustiu, È™i neaerisit, È™i călduÈ› cum era; după ce lăsă lu¬crurile fetei în dormitor, se întoarse imediat È™i aprinse aragazul, luminile È™i televizorul, pe singurul canal care mai funcÈ›iona.
― ÃŽmi place, zise Pris, pe acelaÈ™i ton detaÈ™at È™i distant, de pînă atunci. Rătăci prin cameră, cu mîinile vîrîte în buzunarele fustei; în contrast cu reacÈ›ia ei mărturisită, o expresie ursuză, aproape îndreptățită în nemulÈ›umirea ei gradată, îi apăru pe chip.
― Ce s-a întîmplat? o întrebă el, în timp ce-i aÈ™eza lucrurile pe canapea.
― Nimic.
Se opri în. fața ferestrelor, dădu în lături draperiile și privi posacă afară.
― Dacă te gîndeÈ™ti la faptul că sînt pe urmele tale..., începu Isidore.
― E un vis, spuse Pris. Provocat de medicamentele pe care
125
mi le-a dat Roy.
― P-p-pardon?
― Crezi într-adevăr că există vînători-de-recompense? - ― Dl. Baty spunea că v-au ucis prietenii.
― Roy Baty este la fel de nebun ca È™i mine, zise Pris. Ex¬cursia noastră s-a desfășurat între locul în care ne aflăm È™i un spital de boli nervoase de pe Coasta de Est. Sîntem cu toÈ›ii schizofrenici, avem o existență anormală din punct de vedere emoÈ›ional ― „aplatizare a afectelor", aÈ™a se numeÈ™te. ÃŽn plus avem halucinaÈ›ii colective.
― Nici n-am crezut că e adevărat, rosti el, plin de uÈ™urare.
― De ce n-ai crezut? Se întoarse ca să-i vadă faÈ›a; privirea ei cercetătoare era atît de severă, încît Isidore simÈ›i cum roÈ™eÈ™te.
― P-p-pentru că asemenea l-lucruri nu s-se întîmplă. Gu-gu-guvernul nu omoară pe nimeni, niciodată, indiferent de crima comisă. Iar mercerismul...
― Da, zise Pris, dar dacă nu eÈ™ti om, situaÈ›ia e cu totul alta.
― Nu e adevărat. Chiar È™i animalele ― È›tiparii, È™i popîndăii, È™i È™erpii, È™i păianjenii ― sînt sacre.
― Deci nu poate fi adevărat, nu-i aÈ™a? întrebă Pris, conti-nuînd să-l privească fix. Cum spuneai, chiar È™i animalele sînt protejate de lege. Toate formele de viață. Tot ce e organic È™i È™erpuieÈ™te, se agită, se ascunde, zboară, miÈ™ună sau depune ouă sau...
Se întrerupse căci pe ușa deschisă a apartamentului apă¬ruse Roy Baty, cu un snop de sîrme foșnind în urma lui.
― Insectele, zise el, fără să se arate jenat de faptul că le surprinsese discuÈ›ia, sînt în mod special sacrosancte. Ridicînd un tablou de pe peretele sufrageriei, atașă un mic dispozitiv electronic de cuiul de fixare; se dădu înapoi privi, apoi reamplasă pictura la locul ei.
― Și acum semnalul de alarmă. Legă la un loc sîrmele atîr-nînde, care conduceau la un ansamblu complicat. Li-l arătă lui Pris È™i lui John Isidore, cu acelaÈ™i zîmbet discordant pe buze: Dispozitivul de alarmă! Firele astea intră sub covor; ele for¬mează antena ce va semnala prezenÈ›a unui... Ezită un moment. A unei entități dotate cu activitate cerebrală, spuse el ambiguu, alta decît noi patru.
― Deci sună, recapitulă Pris. Și-apoi? Tipul va fi înarmat. Nu putem să ne repezim asupra lui È™i să-l muÈ™căm, mortal.
― Ansamblul, continuă Roy, are în cuprinsul său un aparat Penfield. Cînd se cuplează alarma, el radiază o stare de panică pentru... pentru intrus. Doar dacă acesta nu acÈ›ionează foarte rapid ― È™i e în stare ― panica va fi enormă: am dat butonul la maximum.' Nici o ființă umană nu poate rămîne în preajmă mai
126
mult de cîteva secunde. În asta constă natura fricii: în mișcări necontrolate, într-o fugă fără sens și în spasme musculare și nervoase. Ceea ce, conchise el, ne va da posibilitatea să-i venim de hac. Lucrul, repet, e posibil. Depinde cît de bun se arată in¬dividul.
― Dar pe noi alarma nu ne va afecta? întrebă Isidore.
― AÈ™a e, zise Pris. Pe Isidore îl va afecta.
― Și ce-i cu asta? se miră Roy, terminîndu-È™i treaba. Vor fugi amîndoi de-aici, cuprinÈ™i de panică. Dar chiar È™i în aceste condiÈ›ii ne va rămîne timp să acÈ›ionăm. Iar pe Isidore nu-l vor ucide; nu e pe lista lor. Tocmai de aceea poate fi folosit ca mo¬meală. ,
― Ceva mai bun nu eÈ™ti capabil să realizezi, Roy? întrebă brusc Pris.
― Nu, răspunse el. Nu sînt capabil.
― O s-să fiu în stare s-s-să-mi iau o armă mî-mî-mîine, se bîlbîi Isidore.
― Și e sigur că prezenÈ›a lui Isidore nu va scoate din func¬țiune sistemul? întrebă Pris. La urma urmei, el e... È™tii tu.
― I-am compensat undele cefalice, explică Roy. Suma lor nu va declanÈ™a nimic; pentru asta va mai fi nevoie de încă un om. O ființă...
Cu o expresie încruntată, îl privi pe Isidore, dîndu-și seama de sensul celor spuse.
― SînteÈ›i androizi, zise Isidore. Dar nu-i păsa; pentru el era totuna. ÃŽnÈ›eleg acum de ce vor să vă omoare, continuă. De fapt. nu sînteÈ›i fiinÈ›e vii.
În clipa de față, totul căpăta sens. Vînătorul-de-recompense. uciderea prietenilor lor, călătoria spre Pămînt, toate acele pre¬cauții...
― Cînd am folosit cuvîntul „om", îi spuse Roy Baty lui Pirs, l-am folosit greÈ™it.
― E-adevărat, d-le Baty, spuse Isidore. Dar ce importanță are cuvîntul, în ceea ce mă priveÈ™te? Vreau să spun că eu sînt un „special", nici pe mine nu mă tratează prea bine, de exemplu nu pot emigra. Se trezi dîrdîind ca o frunză în vînt. Nu puteÈ›i veni să locuiÈ›i aici. Eu nu sînt în stare să... reuÈ™i, în cele din urmă, să-È™i recapete calmul.
După o pauză, Roy Baty spuse laconic:
― Nu È›i-ar fi plăcut pe Marte. Aici ai tot ce-È›i trebuie.
― Mă întrebam cît timp va trece pînă să-È›i- dai seama, i se adresă Pris lui Isidore. Sîntem deosebiÈ›i, nu-i aÈ™a?
― Asta e ceea ce i-a trădat, probabil, pe Garland È™i pe Max Polokoff, zise Roy. Erau al naibii de siguri că vor trece neobser¬vaÈ›i. La fel È™i Luba.
― Dumneata eÈ™ti un intelectual, spuse Isidore; îl excita ia-
127
răși faptul că înțelesese. Excitare și mîndne... Gindești abstract Și nu Gesticula, iar vorbele parcă i se izbiră unele de altele, ca de obicei. Îmi doresc să fi avut un coeficient de inteligența ca al dumitale; atunci aș fi putut trece testul, n-aș mai fi fost o „min-te-de-găină". Cred că ești foarte deștept; aș putea învață multe de la dumneata.
După un răstimp, Roy Baty anunță:
― O să termin totuÈ™i sistemul de alarmă.
Continuă să lucreze.
― ÃŽncă nu înÈ›elege, rosti Pris cu voce ascuÈ›ita È™i subÈ›ire, ca de stentor, pentru ce am părăsit planeta Marte. Ce am făcut noi acolo?
― Ceea ce n-am mai putut suporta să facem, mormăi Roy Baty.
În picioare, în cadrul ușii deschise, stătea acum Irmgard Baty" o remarcară abia în timp ce vorbea:
― Nu cred că trebuie să ne facem griji în privinÈ›a d-lui Isi-dore rosti ea, convinsă; se apropie grăbită de acesta privindu-l drept în ochi. AÈ™a cum spunea, nici el nu se bucura de un trata¬ment grozav. Iar ceea ce am făcut noi pe Marte, nu-l intere¬sează' ne È™tie È™i ne place ― o astfel de acceptare emoÈ›ionala este totul pentru el. Ne vine greu să înÈ›elegem una ca asta. to¬tuÈ™i e-adevărat.
Apropiindu-se și mai mult de Isidore, ii spuse, sfredelindu-l din priviri:
― Ai putea cîștiga o mulÈ›ime de bani, denunÈ›indu-ne. IÈ›i dai seama? Se întoarse către soÈ›ul ei; Vezi. realizează asta. È™i to¬tuÈ™i n-o să spună nimic!
― EÈ™ti un erou, Isidore, zise Pris. 0 garanÈ›ie a rasei dumitâle.
― Dacă ar fi android, vorbi Roy convins, ne-ar denunÈ›a mîine dimineață, în jur de ora zece. Și-ar părăsi slujba È™i cu asta. basta. Sînt copleÈ™it de admiraÈ›ie.
Tonul lui nu putea fi descifrat; Isidore, cel puțin, nu reuși
să-l pătrundă.
― Și ne-am imaginat că aceasta va fi o lume lipsita de prie¬tenie, o planetă cu figuri ostile, toate îndreptate împotriva noas¬tră. Rîse iarăși, în hohote.
― Mie nu mi-e deloc teamă, zise Irmgard.
― Ar trebui să-È›i fie. pînă în vîrful unghiilor, spuse Roy.
― HaideÈ›i să votăm, propuse Pris. AÈ™a cum făceam pe navă, cînd aveam vreo neînÈ›elegere.
― Bine acceptă Irmgard. eu n-o să mai spun nimic. Dar dacă respingem propunerea asta. nu cred că vom niai găsi un alt om care să ne ajute. Dl. Isidore este un... Căută cuvintul.
― Un special, completă Pris. .
128



CINCISPREZECE

Votul se desfășură solemn și plin de ceremonie.
― Rămînem aici, spuse cu fermitate Irmgard. ÃŽn acest apar¬tament È™i în această clădire.
― Eu votez pentru uciderea lui Isidore È™i mutatul în altă parte, zise Roy Baty. Și el, È™i nevastă-sa se întoarseră în direcÈ›ia lui Pris. John Isidore făcu acelaÈ™i lucru.
Cu o voce înceată, fata spuse:
― Votez pentru rămînerea noastră aici. Apoi adăugă, ceva mai tare: Cred că pericolul reprezentat de faptul că J.R. È™tie adevărul e compensat prin aceea că avem mare nevoie de el. Evident, nu putem trăi în mijlocul oamenilor fără să fim desco¬periÈ›i; din cauza asta au murit Polokoff, È™i Garland, È™i Luba, È™i Anders. Din cauza asta au murit toÈ›i.
― Poate că au făcut tocmai ceea ce facem noi acum, zise Roy Baty. S-au încrezut într-o anumită ființă umană despre care au gîndit că era altfel decît celelalte. Specială, cum ai spus.
― Nu È™tim asta, obiectă Irmgard. A fost doar un complex de împrejurări. Mă gîndesc că ei, ei... Făcu un gest. S-au învîrtit de colo-colo. Ori au cîntat pe scenă, ca Luba. Fiindcă noi cre¬dem... am să-È›i spun eu în ce credem, Roy. ÃŽntr-un lucru care ne-a indus pe toÈ›i în eroare; credem în blestemata noastră de in¬teligență superioară! își privi soÈ›ul, în timp ce sînii ei mici È™i as¬cuÈ›iÈ›i se ridicau È™i coborau cu repeziciune. Sîntem atît de deș¬tepÈ›i ― Roy, eÈ™ti pe cale să faci asta chiar acum, naiba să te ia, în clipa de față faci pe deÈ™teptul!
― Cred că Irm are dreptate, zise Pris.
― Deci ne legăm viaÈ›a de un anormal, de un degenerat..., începu Roy, apoi renunță. Sînt obosit, constată el, simplu. A fost o călătorie lungă, Isidore. Aici, însă, n-o să stăm multă
129
vreme. Din păcate...
― Sper, exclamă Isidore, fericit. Pot să vă ajut ca È™ederea voastră pe Pămînt să fie cît mai plăcută.
Se simÈ›ea sigur pe spusele lui. I se păru un lucru uÈ™or, punc¬tul culminant al întregii sale vieÈ›i ― È™i al noii autorități pe care o manifestase în ziua aceea la slujbă, cînd vorbise la videofon.
De îndată ce termină programul zilei, Rick Deckard traversă în zbor orașul, îndreptîndu-se către zona unde se aflau cele cî-teva clădiri ale marilor negustori de animale, cu vitrinele lor uriașe și cu firmele posomorite. Starea depresivă ieșită din co¬mun, nouă și îngrozitoare, care-l chinuise în tot cursul zilei, încă nu-l părăsise. Plimbarea printre animale și vînzătorii aces¬tora părea singurul punct slab în carapacea deznădejdii, o fisură prin care era capabil s-o înșface și s-o doboare. În trecut, ori¬cum, prilejul de a vedea animalele, de a_ adulmeca urma afaceri¬lor cu rriize uriașe însemnase foarte mult pentru el. Poate că va fi la fel și-acum.
― Da, domnule, i se adresă amabil un nou vînzător de ani¬male, elegant îmbrăcat, văzîndu-l cum se uită, cu un soi de pri¬vire sticloasă, plină de umilință, la cuÈ™tile cu exponate. AÈ›i găsit ceva care să vă placă?
― O mulÈ›ime, confirmă Rick. Ceea ce mă încurcă este mo¬dalitatea de plată.
― Ne spuneÈ›i ce gen de afacere vă interesează, zise vînzătb-rul. Ce animal doriÈ›i să luaÈ›i cu dumneavoastră acasă È™i cît anume vreÈ›i să plătiÈ›i pentru el. Vom înainta contractul directo¬rului nostru comercial, care va fi bucuros să-È™i dea acordul.
― Am trei mii de dolari bani gheață, zise Rick. La sfîrÈ™itul zilei ridicase de la Departament recompensa cuvenită. Cît costă, de pildă, familia aceea de iepuri?
― Domnule, în cazul în care plătiÈ›i pe loc trei mii, vă pot ajuta să obÈ›ineÈ›i ceva mai de soi decît o pereche de iepuri. Ce-aÈ›i spune de o capră?
― La capre nu m-am gîndit, recunoscu Rick.
― ÃŽmi este permis să vă întreb dacă noua ofertă reprezintă pentru dumneavoastră prea mult, d-le?
― Păi, nu am de gînd să depășesc trei miare, spuse Rick.
― Am bănuit asta, d-le, cînd aÈ›i pomenit de iepuri. Necazul cu ei este că toată lumea are aÈ™a ceva. Mi-ar plăcea să vă văd ajuns în rîndul categoriei căreia cred că-i aparÈ›ineÈ›i. Pe cuvînt, d-le, îmi păreÈ›i un om care-È™i poate permite să aibă o capră.
― Ce avantaje aÈ™ avea?
― Avantajul deosebit al deÈ›inerii unei capre, zise ferm vîn-zătorul de animale, este acela că o puteÈ›i învăța să împungă pe
130
oricine ar încerca s-o fure.
― Nu È™i dacă vor trage în ea cu o armă hipnotică È™i vor co¬borî apoi pe o scară de funie dintr-un aeroglisor încremenit în aer, zise Rick.
Vînzătorul, deloc tulburat, continuă:
― O capră este credincioasă stăpînului. Are un suflet liber, natural, pe care nici o cuÈ™că nu-l poate înlănÈ›ui. Și mai există o trăsătură excepÈ›ională a caprelor, pe care probabil că n-o cu¬noaÈ™teÈ›i. De foarte multe ori, cînd îți investeÈ™ti banii într-un animal È™i-l iei cu tine acasă, descoperi, într-o bună dimineață, că a mîncat ceva radioactiv È™i a murit. O capră nu este deran¬jată de alimente semi-contaminate, poate mînca orice, chiar È™i lucruri ce ar da gata o vacă sau un cal, ori ― în mod special ― o pisică. ÃŽn calitate de investiÈ›ie pe termen lung, avem convinge¬rea că o capră ― mai ales dacă este femelă ― oferă avantaje de neînvins unui proprietar de animale serios.
― Exemplarul acesta e femelă?
Remarcase o capră mare, neagră, stînd țepoasă în centrul cuștii; se apropie de ea, însoțit de vînzător. Era frumoasă, i se păru lui Rick.
― Da, d-le. O capră nubiană, neagră, după cum vedeÈ›i foarte mare. Un concurent superb în cadrul ofertei de anul acesta. Și v-o oferim la un preÈ› atractiv, neaÈ™teptat de scăzut.
Școțîndu-și catalogul soios, Rick cercetă paginile referitoare la capra neagră, nubiană.
― VreÈ›i să încheiaÈ›i o afacere cu banii jos? întrebă vînzăto¬rul. Sau oferiÈ›i È™i un alt animal în schimb?
― Cu banii jos, zise Rick.
Vînzătorul mîzgăli un preț pe o bucată de hîrtie, apoi, cu gesturi iuți, aproape furișe, i-o întinse lui Rick.
― Prea mult, obiectă acesta. Luă bileÈ›elul È™i scrise dedesubt o cifră mult mai modestă.
― Nu vă putem lăsa capra la un asemenea preÈ›, protestă vînzătorul. Scrise iarăși o sumă. Exemplarul pe care-l vedeÈ›i are mai^ puÈ›in de un an; speranÈ›a lui de viață este foarte mare.
Îi arătă lui Rick noul preț.
― S-a făcut, acceptă poliÈ›istul.
Semnă contractul, plăti pe loc cei trei mii de dolari ― în¬treaga sa recompensă ― È™i după puÈ›in timp se trezi lîngă aero¬glisor, într-o stare aducînd mai mult a zăpăceală. ÃŽn vreme ce angajaÈ›ii negustorului de animale încărcau în vehicul Iada în care se afla capra. Iată-mă È™i proprietarul unui animal, unul viu, nu o imitaÈ›ie electrică. Pentru a doua oară în viaÈ›a mea...
Suma cheltuită, obligația asumată prin contract îl făcură să pălească; începu să tremure. Dar trebuia s-o fac, își zise. Întîm-plarea cu Phil Resch... Trebuie să-mi recapăt încrederea, cre-
131
dința în mine și în capacitățile mele. Altfel îmi voi pierde slujba.
Cu mîinile amorțite, porni aeroglisorul, îndreptîndu-se către casă, către Iran. O să se supere, reflectă el. Responsabilitatea o va speria. Și din moment ce stă acasă, o mulțime de sarcini îi vor reveni ei. Deznădejdea îl cuprinse iarăși.
Odată aterizat pe acoperișul blocului în care locuia, rămase un timp pe gînduri, încropind în minte o-poveste plină de au¬tenticitate. Mi-o cere serviciul, se justifică, scărpinîndu-se pe spate. Prestigiul. Nu puteam continua așa, cu o oaie electrică; îmi submina moralul. Cred că merge să-i spun asta, decise el.
Sări jos din mașină și se opinti să coboare, de pe locul din spate, cușca în care se afla capra; suflînd din greu. reuși s-o așeze pe cimentul acoperișului. Izbită de colo-colo, capra îl privi cu ochi strălucitori, plini de inteligență, dar nu scoase nici un sunet.
Rick luă ascensorul pînă la etajul unde-și avea apartamen¬tul, urmînd drumul binecunoscut, pînă în fața ușii.
― Bună, îl întîmpină Iran, ocupată cu pregătirea cinei în bucătărie. De ce-ai venit aÈ™a tîrziu?
― Hai pînă sus, o chemă el. Vreau să-È›i arăt ceva.
― Ai cumpărat un animal viu! își scoase È™orÈ›ul, își netezi pă¬rul, cu un gest reflex È™i-l urmă afară din casă; străbătură palie¬rul cu paÈ™i mari, energici. N-ar fi trebuit s-o faci fără mine, È™u¬ieră femeia. Am dreptul să particip la o asemenea decizie, la cea mai importantă achiziÈ›ie ce-o vom...
― Voiam să fie o surpriză, spuse el.
― Ai luat vreo recompensă astăzi, rosti Iran, pe un ton acuzator.
― Da, am retras trei androizi, răspunse Rick. Intră în lift È™i împreună o porniră spre înalturi. A trebuit să-l cumpăr, conti¬nuă el. Ceva n-a mers cum trebuie azi; ceva legat de retragerea androizilor. N-aÈ™ mai fi putut să continui fără să-mi iau un ani¬mal.
Ascensorul atinsese acoperiÈ™ul; Rick își conduse nevasta în întunericul de-afară, către cuÈ™că; aprinzînd luminile ― menÈ›i¬nute pentru folosinÈ›a tuturor locatarilor ― arătă în tăcere în di¬recÈ›ia caprei. Apoi aÈ™teptă reacÈ›ia femeii.
― Oh, doamne, È™opti Iran. Apropiindu-se de cuÈ™că, privi înăuntru; după aceea îi dădu un ocol, examinînd capra din toate direcÈ›iile.
― E cu adevărat vie? întrebă ea. Nu e electrică?
― Cît se poate de reală, o asigură Rick. Doar dacă nu m-au tras pe sfoară... (Dar asta se întîmpla foarte rar. Amenda pen¬tru fals ar fi fost imensă ― de două ori È™i jumătate valoarea pe piață a animalului original.) Nu, nu m-au păcălit.
132
― E o capră, constată Iran. O capră neagră, de Nubia.
― Femelă, spuse mîndru Rick. Mai tîrziu, poate-o s-o È™i împerechem. Și vom obÈ›ine, în plus, lapte, din care să facem brînză.
― ÃŽi putem da drumul din cuÈ™că? S-o punem în locul oii electrice?
― Trebuie È›inută în pripon, zise el. Cel puÈ›in cîteva zile.
― „ViaÈ›a mea e dragoste È™i plăcere", intonă Iran cu glas în¬cet, ciudat. Un cîntec foarte, foarte vechi, de Josef Strauss. ÃŽÈ›i aminteÈ™ti? Cînd ne-am întîlnit pentru prima oară... ÃŽi puse mîna pe umăr, uÈ™or, se aplecă È™i-l sărută. Multă dragoste È™i foarte multă plăcere, adăugă.
― ÃŽÈ›i mulÈ›umesc, îi spuse el, strîngînd-o la piept.
― Hai să dăm o fugă pînă jos È™i să-i mulÈ›umim lui Mercer, mai bine. După aceea putem veni iarăși aici È™i să-i dăm caprei un nume; are nevoie de un nume. Poate găseÈ™ti È™i o funie, ca s-o priponeÈ™ti.
Porni înainte, spre ascensor.
De lîngă iapa lui, pe care-o țesăla și-o curăța, vecinul Bill Barbour le strigă:
― Frumoasă capră aveÈ›i, d-le È™i d-nă Deckard. Felicitări! Bună seara, d-nă Deckard. Poate-o să vă facă È™i iezi; aÈ™ schimba mînzul meu pentru o pereche de iezi.
― MulÈ›umim, răspunse Rick, urmînd-o pe Iran, în direcÈ›ia liftului. Asta-È›i vindecă starea depresivă? o întrebă el. Pe mine mă liniÈ™teÈ™te.
― BineînÈ›eles, răspunse femeia. Acum putem admite față de oricine că oaia e falsă.
― Nu e nevoie s-o facem, zise el, precaut.
― Dar putem, insistă Iran. ÃŽnÈ›elegi, acum nu mai avem ni¬mic de ascuns; ceea ce ne-am dorit întotdeauna s-a îndeplinit. Ce vis!
Se înălță pe vîrfuri și-l sărută încă o dată, sprintenă; răsufla¬rea ei, sacadată și plină de pasiune, îl gîdilă pe gît. Apoi Iran întinse mîna să cheme ascensorul.
Ceva îl puse pe Rick în gardă. Ceva îl făcu să spună:
― Hai să nu mergem încă în apartament. Să stăm aici, lîngă capră. Stăm, ne uităm la ea, poate-i dăm È™i ceva de mîncare... Pentru început mi-au dat o traistă cu ovăz. Citim instrucÈ›iunile de îngrijire a caprei; mi le-au dat È™i pe astea, fără să mai plătesc nimic. Poate-i spunem Euphemia.
Ascensorul sosise deja și Iran pășise nerăbdătoare în cabină.
― AÈ™teaptă, o strigă el.
― Ar fT imoral să nu fuzionăm cu Mercer drept mulÈ›umire, zise femeia. Am folosit astăzi aparatul de produs empatie È™i ast¬fel am reuÈ™it să-mi mai înving puÈ›in starea depresivă ― doar
133
puțin, nu ca acum. O piatră tot m-a lovit însă, uite-aici! îi arătă încheietura mîinii, pe care Rick văzu o mică vînătaie întunecată. Și-mi amintesc că m-am gîndit cît de buni sîntem, cu mult mai buni, atunci cînd ne contopim cu Mercer. În ciuda durerii. Fi¬zic, ne doare, dar spiritual sîntem împreună; i-am simțit pe cei¬lalți, din lumea întreagă, pe toți cei ce- foloseau aparatul odată cu mine.
Þinu ușa liftului, să nu se închidă.
― Haide, Rick. Totul va dura doar cîteva clipe. ÃŽntotdea¬una ai acceptat greu contopirea; vreau să transmiÈ›i tuturor ce¬lorlalÈ›i starea ta de-acum. Le-o datorezi. Ar fi imoral s-o păs¬trăm numai pentru noi.
Avea dreptate, desigur. Așa că Rick intră în cabină și cobo-riră încă o dată pînă la apartament.
În sufragerie, Iran apăsă grăbită butonul aparatului de pro¬dus empatie, cu fața animată de o bucurie crescîndă; se lumi¬nase aidoma lunii ce răsare.
― Vreau ca toată lumea să È™tie, îi spuse ea. Odată mi s-a întîmplat È™i mie asta; am pornit aparatul È™i-am dat peste cineva care tocmai își cumpărase un animal. Apoi într-o zi... Trăsătu¬rile i se întunecară într-o clipită; plăcerea i se È™terse. ÃŽntr-o zi m-am trezit în legătură cu cineva al cărui animal murise. Dar noi, toÈ›i ceilalÈ›i, i-am împărtășit diferitele noastre bucurii ― cu excepÈ›ia mea, care, aÈ™a cum È™tii, n-aveam nici una ― È™i asta l-a mai înveselit puÈ›in. Am putea da chiar peste un sinucigaÈ™ poten¬țial; ceea ce avem, ceea ce simÈ›im ar putea...
― Vor primi bucuria noastră, zise Rick, noi. ÃŽn schimb, o să pierdem. O să schimbăm simțămintele noastre cu ale lor. Bu¬curia ni se va risipi.
Ecranul aparatului de produs empatie înfățișa acum valuri de fișii în culori aprinse, lipsite de formă; răsuflînd adînc. fe¬meia apucă strîns cele două manete.
― Dac-o să păstrăm totul clar în minte, n-o să pierdem ni¬mic din ceea ce simÈ›im acum. Niciodată n-ai înÈ›eles cu adevărat rostul fuziunii, nu-i aÈ™a, Rick?
― Cred că nu, răspunse el. ÃŽn clipa de față însă începuse să perceapă, pentru prima dată, valoarea pe care oamenii de genul lui îran o obÈ›ineau din partea mercerismului. Posibil ca expe¬rienÈ›a cu vînătorul-de-recompense Phil Resch să-i fi afectat unele sinapse minuscule, închizînd un centact neuronal È™i des-chizînd altul. Iar asta declanÈ™ase după toate aparenÈ›ele, o reac¬ție în lanÈ›...
― Iran, spuse Rick, precipitat, îndepărtînd-o de cutia apa¬ratului. Ascultă-mă; aÈ™ vrea să stăm de vorbă despre cele ce mi s-au întîmplat astăzi. O conduse pînă la canapea È™i o aÈ™eză pe marginea acesteia, cu faÈ›a înspre el. Apoi începu să povestească:
134
Am întîlnit un alt vînător de recompense, pe care nu l-am mai văzut niciodată pînă acum. Un sălbatic căruia-i face plăcere să distrugă androizi. Și pentru prima oară, după ce-am fost cu el. i-am privit altfel. Vreau să spun că, în felul meu, îi vedeam exact așa cum o făcea individul.
― Și povestea asta chiar nu poate să mai aÈ™tepte? întrebă Iran.
― Mi-am aplicat un test, o întrebare ― È™i am verificat-o; am început să resimt empatie pentru androizi È™i să înÈ›eleg ce în¬seamnă asta. Ai spus-o chiar tu, azi-dimineață: „BieÈ›ii an¬droizi". AÈ™a că È™tii despre ce vorbesc. De aceea am cumpărat capra. Niciodată nu m-am mai simÈ›it ca acum. S-ar putea să fie, ca în cazul tău, o stare depresivă. ÃŽmi dau seama cît de mult suferi cînd eÈ™ti deprimată; doar că în trecut m-am gîndit întot¬deauna că te complici în starea asta È™i că ai putea scăpa de ea oricînd, dacă nu singură, atunci cu ajutorul orgii de senzaÈ›ii. Dar cînd ajungi la o asemenea descurajare, nu-È›i mai pasă. EÈ™ti apatic pentru că pierzi orice fel de sens al valorii. Nu are im¬portanță dacă te siriiÈ›i mai bine, căci dacă nu preÈ›uieÈ™ti nimic...


― Ce se mai aude cu serviciul tău? Tonul ei îl È™ocă; clipi în¬curcat. Serviciul^ tău, repetă Iran. La cît se ridică ratele lunare pentru capră? întinse mîna spre el; cu un gest reflex, Rick scoase contractul abia semnat È™i i-l întinse. Atît de mult? ex¬clamă ea, cu glas subÈ›ire. Și dobînda ― doamne-dumnezeule, numai dobînda... Și-ai făcut toate astea doar pentru că erai de¬primat! Nu ca să-mi faci mie o surpriză, cum spuneai la înce¬put, îi înapoie contractul. Ei, n-are importanță... Sînt mulÈ›u¬mită totuÈ™i că ai cumpărat capra, îmi place. Dar o asemenea povară financiară... Expresia ei deveni posomorită.
― Mă pot muta la un alt birou, o asigură Rick. Departa¬mentul mai are încă zece sau unsprezece, toate separate. Furtul de animale, de pildă. Mă pot transfera acolo...
― Și banii de recompensă? Avem mare nevoie de ei; altfel ne vor lua capra înapoi.
― Am să prelungesc contractul de la treizeci È™i È™ase de luni, la patruzeci È™i opt Scoase repede un pix È™i mîzgăli cu el pe do¬sul contractului. ÃŽn felul acesta vom plăti în fiecare lună cinci¬zeci È™i doi de dolari È™i jumătate mai puÈ›in.
Se auzi sunînd videofonul.
― Dacă nu ne-am fi întors, zise Rick, dac-am fi rămas lîngă capră, pe acoperiÈ™, n-ar fi trebuit acum să răspundem.
― De ce È›i-e teamă? întrebă Iran, ducîndu-se la aparat. Nu ne iau capra înapoi, cel puÈ›in nu încă. Ridică receptorul.
― Sînt cei de la Departament, zise grăbit Rick. Spune-le că nu sînt acasă. Porni către dormitor.
135
― Alo, făcu Iran, în receptor.
Încă trei androizi pe care-ar fi trebuit să-i urmăresc astăzi, în loc să mă întorc aici... Pe ecran prinsese contur chipul lui Harry Bryant, așa că era prea tîrziu ca să mai dispară. Cu pi¬cioarele țepene, se întoarse lingă videofon.
― Da, e acasă, tocmai spunea Iran. Ne-am cumpărat o ca¬pră, veniÈ›i s-o vedeÈ›i, d-le Bryant. Urmă o pauză, în care ea as¬cultă răspunsul, apoi îi înmînă receptorul lui Rick: Vrea să-È›i comunice ceva.
Așezîndu-se grăbită la aparatul de produs empatie, apucă ia¬răși cele două manete. Aproape imediat deveni transpusă. Rick rămase cu receptorul în mînă, conștient de îndepărtarea ei men¬tală. Conștient de propria lui însingurare.
― Alo, spuse el, în aparat.
― Am pus să fie urmăriÈ›i cei doi androizi rămaÈ™i, zise Harry Bryant. Suna de la el din birou; Rick zări pupitrul fami¬liar, îngrămădeala de hîrtii, documente È™i tot soiul de alte fleacuri. Este evident, urmă inspectorul, că au intrat în alertă, căci au părăsit adresa pe care ne-o dăduse Dave; în clipa asta pot fi găsiÈ›i la... aÈ™teaptă! Bîjbîi pe birou È™i în cele din urmă găsi ce căuta.
Cu gesturi mecanice, Rick își pregăti pixul; puse pe genunchi contractul de cumpărare a caprei și așteptă datele.
― Blocul 3967-C, spuse inspectorul Bryant. Du-te acolo cît de repede poÈ›i. E de presupus că ei È™tiu despre cei retraÈ™i astăzi: Garland, Luba È™i Polokoff. De aceea au È™i fugit pe ascuns.
― Pe ascuns, repetă Rick. Și în gînd: Voiau să-È™i salveze viaÈ›a.
― Iran spune că v-aÈ›i cumpărat o capră. Cînd ai făcut asta? După ce-ai plecat de la slujbă?
― ÃŽn drum spre casă.
― O să vin să văd È™i eu capra, după ce-i vei retrage pe an-droizii care-au mai rămas, zise Bryant. Apropo, am vorbit cu Dave chiar adineaori. I-am povestit cît È›i-au dat de furcă. ÃŽÈ›i transmite felicitări È™i să fii mai atent; spune că androizii Ne-xus―6 sînt mult mai deÈ™tepÈ›i decît își imaginase. De fapt, nu-i vine să creadă că ai dat gata trei exemplare într-o singură zi.
― Trei ajung, zise Rick. Nu mai pot. Trebuie să mă odih¬nesc.
― Mîine vor fi deja plecaÈ›i, spuse inspectorul Bryant. Vor ieÈ™i de sub jurisdicÈ›ia noastră.
― Nu, atît de repede. Or să mai întîrzie.
― Te duci acolo în seara asta, insistă Bryant. ÃŽnainte ca ei să-È™i dea seama ce se întîmplă. Nu se vor aÈ™tepta să te miÈ™ti atît de repede.
― Dimpotrivă, zise Rick. Or să mă aÈ™tepte.
136
― Te-a apucat tremuratul? Din cauză că Polokoff era să...
― Nu m-a apucat nici un tremurat.
― Atunci, ce nu e în regulă?
― O.K., acceptă Rick. O să mă duc astăseară. Se pregăti să închidă.
― Anunță-mă de îndată ce ai rezultate. O să fiu aici, în bi¬rou.
― Dacă-i retrag È™i pe aceÈ™tia, am de gînd să-mi cumpăr o oaie.
― Ai deja una. Ai avut-o de cînd te È™tiu.
― E electrică, spuse Rick. Agăță receptorul în furcă. O oaie adevărată, de data asta, gîndi el. Trebuie să am una. Drept compensaÈ›ie.
În fața aparatului de produs empatie, nevastă-sa se ghemuise cu o expresie de fascinație pe figură. Rick rămase în picioare o vreme, cu mîna odihnindu-i-se pe sînul femeii; îl simțea ridicîn-du-se și coborînd ritmic, simțea viața din trupul lui Iran. Ea nu-l băgă în seamă; contopirea cu Mercer devenise, ca întotdea¬una, deplină.
Pe ecran, silueta ștearsă, îmbătrînită în robă, a lui Mercer continua să se tîrască și dintr-odată o piatră zbură pe lîngă el. Privindu-l, Rick gîndi: Dumnezeule, situația mea e mai rea decît a lui. Mercer nu e nevoit să facă nimic din ceea ce-i este străin. Suferă, dar cel puțin nu i se cere să-și violeze propria identitate.
Aplecîndu-se, descleștă ușurel degetele femeii de pe manete, apoi îi luă locul. După săptămîni întregi, era pentru prima oară că făcea asta. Impulsul: nu-l premeditase; se ivise pe neaștep¬tate.
Îl întîmpină un peisaj plin de buruieni, o pustietate. Aerul mirosea a flori sălbatice; peste tot numai deșert și nici un pic de ploaie.
Un bărbat stătea în picioare dinaintea lui, cu o lumină plină de păreri de rău în ochii osteniți și îndurerați.
― Mercer, chemă Rick.
― Sînt prietenul tău. rosti bătrînul. Dar trebuie să continui ca È™i cum n-aÈ™ exista. ÃŽnÈ›elegi? își desfăcu larg mîinile goale.
― Nu, spuse Rick, nu înÈ›eleg. Am nevoie de ajutor.
― Cum pot să te salvez, întrebă bătrînul, dacă nu sînt în stare să mă salvez pe mine însumi? Nu înÈ›elegi? Nu există salva¬re.
― Atunci la ce foloseÈ™te asta? întrebă Rick. La ce foloseÈ™ti tu?
― Ca să-È›i arăt că nu eÈ™ti singur, răspunse Wilbur Mercer. Sînt aici, cu tine È™i voi fi întotdeauna. Du-te È™i îndeplineÈ™te-È›i menirea, chiar dacă È™tii că e greÈ™ită.
― De ce? întrebă Rick. De ce-aÈ™ face-o? Am să-mi părăsesc
137
slujba și am să emigrez.
― Indiferent unde vei merge, È›i se va cere să greÈ™eÈ™ti, spuse bătrînul. Este condiÈ›ia de bază a vieÈ›ii, aceea de a fi obligat să-È›i violezi propria natură. La un moment dat, fiecare ființă vie trebuie s-o facă. E umbra finală, înfrîngerea creaÈ›iei; este bleste¬mul în acÈ›iune, blestemul care se hrăneÈ™te cu viaÈ›a în ansamblul ei, pretutindeni în univers.
― Asta-i tot ce poÈ›i să-mi spui? întrebă Rick.
O piatră zbură șuierînd în direcția lui; se feri și piatra îl izbi în ureche. Instantaneu, dădu drumul manetelor și se trezi în propria sa sufragerie, lîngă nevastă și aparatul de produs empa-tie. Capul îl durea îngrozitor din pricina loviturii; cînd se pipăi, dădu peste sîngele proaspăt curgîndu-i pe obraz, împrăștiindu-se în picături mari, strălucitoare.
Iran îi tampona urechea cu batista.
― Sînt mulÈ›umită că m-ai dat-deoparte, zise ea. Nu suport să fiu lovită. ÃŽÈ›i mulÈ›umesc că ai primit piatra în locul meu.
― Plec, o anunță Rick.
― Slujba?
― ÃŽnmulÈ›ită cu trei. ÃŽi. luă batista din mînă È™i se îndreptă spre ușă, încă ameÈ›it È™i încercînd o senzaÈ›ie de vomă.
― Noroc, îi ură Iran.
― N-am cîștigat mare lucru întrebuințînd aparatul ăsta, constată Rick. Mercer mi-a vorbit, dar fără nici un folos. Nu È™tie nimic în plus față de mine. E doar un bătrîn care urcă pe colină în întîmpinarea morÈ›ii.
― Nu asta e revelaÈ›ia?
― O revelaÈ›ie pe care am avut-o deja, zise Rick. Deschise uÈ™a ce dădea în holul blocului. La revedere!
Păși pe palier È™i închise uÈ™a după el. Blocul 3967―C, re¬flectă, citind cele scrise pe dosul contractului. E pe undeva, prin suburbii; o zona mai curînd abandonată. Un loc potrivit pentru o ascunzătoare. Cu excepÈ›ia luminilor, pe timp de noapte. După asta o să mă ghidez: după lumini. Fototropic, aidoma unui fluture cap-de-mort. Iar după aceea, gata, se va termina cu androizii, gîndi el. O să mă apuc de altceva, să-mi cîștig altfel existenÈ›a. AceÈ™tia trei sînt ultimii. Mercer are dreptate; trebuie să-mi termin treaba. Dar nu cred c-am să pot. Doi androizi lao¬laltă ― nu e o chestiune de morală, ci una de practică.
Probabil n-o să fiu în stare să-i retrag, realiză el. Chiar dacă voi încerca; sînt prea obosit, iar astăzi mi s-au întîmplat prea multe. Poate că Mercer știa asta; poate că a prevăzut tot ce se va petrece.
Știu însă de unde aș putea obține ajutorul; mi s-a mai oferit și înainte, dar l-am refuzat.
Ajunse pe acoperiș. O clipă mai tîrziu ședea în întunericul
138
aeroglisorului, formînd un număr la videofon.
― AsociaÈ›ia Rosen, răspunse operatoarea de serviciu.
― Cu Rachael Rosen, ceru el.
― Pardon, d-le?
― DaÈ›i-mi-o pe Rachael Rosen, rosti Rick, iritat.
― Știe cumva domniÈ™oara...
― Sigur că È™tie, răspunse el, apoi rămase în aÈ™teptare. Zece minute mai tîrziu, faÈ›a mică, oacheșă, a lui Rachael
Rosen apăru pe ecranul videofonului.
― Bună,'d-le Deckard!
― Ai ceva de făcut în clipa asta sau putem sta de vorbă? întrebă el. Cum spuneai astăzi, ceva mai devreme...
Nu părea a fi vorba de aceeași zi; o generație înflorise și-a-poi decăzuse de la ultima lor discuție. Și toată apăsarea, toată scîrba născută din aceasta i se regăsea în trup; îi simți povara fi¬zică. Poate câ e din cauza pietrei, gîndi el. Își tamponă cu ba¬tista urechea încă sîngerîndă.
― Te-ai tăiat la ureche, constată Rachael. Ce ruÈ™ine!
― Credeai că n-o să te sun? întrebă Rick. AÈ™a credeai?
― Þi-am spus, replică Rachael, că fără mine unul dintre an-droizii Nexus―6 te va da gata înainte să apuci să pui mîna pe el.
― Te-ai înÈ™elat.
― Și totuÈ™i în clipa asta suni. Mă rog... Vrei să vin la San Francisco?
― ÃŽn clipa asta, îi ceru el.
― Oh, e prea tîrziu. O să vin mîine; drumul durează o oră.
― Mi s-a spus că trebuie să-i retrag în noaptea asta. Făcu o pauză, apoi continuă: Au mai rămas trei, din opt cîți erau.
― VorbeÈ™ti de parc-ai li trecut prin niÈ™te clipe groaznice.
― Dacă nu vii aici în astăsdară. o anunță Rick, o să mă duc după ei singur È™i n-o să reuÈ™esc să-i retrag. Tocmai mi-am cumpărat o capră, adăugă el. Din recompensa primită pentru androizii pe care i-am doborît astăzi.
― Voi, oamenii...! rise Rachael. Caprele miros al naibii!
― Doar masculii. Am citit asta în instrucÈ›iunile primite.
― EÈ™ti cu adevărat obosit, constată Rachael. Arăți ca năuc. Sigur È™tii ce faci încercînd să retragi încă trei exemplare Ne¬xus―6 în aceeaÈ™i zi? Nimeni n-a reuÈ™it pînă acum să distrugă È™ase androizi în doar douăzeci È™i patru de ore.
― Ba da. Franklin Powers, răspunse Rick. Acum vreun an. la Chicago, a' retras un grup de È™apte.
― A, varianta aia învechită, McMillan Y―4, zise Rachael. Aici e vorba de cu totul altceva. Rămase un timp pe gînduri. Rick, nu pot să vin. Nici măcar n-am stat la masă...
― Am nevoie de tine, spuse el. Și în gînd: altfel o să mor.
139
Știu asta; Mercer știa și el. Și cred că și tu o știi. Dar îmi pierd timpul chemîndu-te, cugetă Rick. La un android nu poți apela; fiindcă nu ai ce să obții de la el.
― ÃŽmi pare rău, Rick, zise Rachael, dar nu pot veni în seara asta. Va trebui s-o lăsăm pe mîine.
― Răzbunare de android, rosti el.
― Poftim?
― Pentru că te-am prins pe picior greÈ™it la testul Voigt-Kampff.
― Chiar crezi asta? întrebă Rachael, cu ochii măriÈ›i. Crezi într-adevăr?
― La revedere, răspunse Rick È™i se pregăti să închidă. ~f Ascultă, spuse Rachael repede. Nu vrei să gîndeÈ™ti deloc.
― Þi se pare, pentru că voi, androizii Nexus-6, sînteÈ›i mai deÈ™tepÈ›i decît oamenii.
― Nuu, zău nu înÈ›eleg, oftă Rachael. Pot doar să-È›i spun că nu vrei să faci chestia asta acum ― poate nici nu vrei s-o mai faci vreodată. EÈ™ti sigur că aÈ™tepÈ›i să-È›i înlesnesc retragerea celor trei androizi? Sau speri să te conving să nu încerci?
― Vino aici, îi ceru el, È™i vom închiria o cameră la hotel.
― Pentru ce?
― Am auzit astăzi ceva, răspunse Rick răguÈ™it. Despre unele situaÈ›ii în care sînt implicaÈ›i bărbaÈ›i umani È™i femei an-droide. Vino în seara asta la San Francisco È™i voi renunÈ›a la ceilalÈ›i trei. O să facem altceva.
Ea îl privi, apoi spuse brusc:
― Bine, zbor spre tine. Unde ne întîlnim?
― La St. Francis. Este singurul hotel pe jumătate decent care mai funcÈ›ionează în zona Golfului.
― Și n-o să întreprinzi nimic pînă nu ajung eu acolo?
― Am să stau în cameră È™i-o să mă uit la televizor, la Ma¬tahala Prietenoasă. ÃŽn ultiniele trei săptămîni a avut-o ca invi¬tată pe Amanda Werner. ÃŽmi place tipa; aÈ™ putea să mă uit la ea tot restul vieÈ›ii. Are niÈ™te sîni care parcă-È›i zîmbesc.
Închise aparatul. O vreme rămase nemișcat, cu mintea golită de gînduri. În cele din urmă, răcoarea din interiorul mașinii îl readuse la realitate; răsuci contactul și după cîteva clipe se în¬drepta spre centrul San Francisco-ului. Și spre hotelul St. Francis.



ȘAISPREZECE

AÈ™ezat în fotoliu, în somptuoasa È™i enorma cameră de hotel, Rick Deckard citea informaÈ›iile despre androizii Roy È™i Irmgard Baty. ÃŽn cazul lor, documentele cuprindeau È™i niÈ™te fotografii color, luate prin teleobiectiv ― imagini tridimensionale neclare, pe care abia dacă le putea distinge. Femeia, decise el, pare atră¬gătoare. Roy Baty, în schimb, arată cu totul altfel. Mult mai de¬teriorat.
Farmacist pe Marte, citi el. Cel puÈ›in asta era acoperirea de care se folosise androidul. ÃŽn realitate, fusese probabil muncitor necalificat, un zilier cu aspiraÈ›ii spre ceva mai bun. Oare an¬droizii visează? se întrebă Rick. Evident că da; de aceea își ucid cîteodată stăpînii È™i zboară spre Pămînt. Vor o viață mai bună, fără sclavie. Ca Luba Luft, de pildă, care cînta Don Giovanni È™i Le Nozze, în loc să se spetească scrijelind faÈ›a pustie a unui cîmp presărat cu pietre, pe o colonie nelocuibilă din principiu. „Roy Baty (îl informa documentul) are aerul agresiv, plin de îngîmfare, al unei false autorități. Dedicat unor pre¬ocupări mistice, acest android a propus grupului o încercare de evadare, susÈ›inîndu-l ideologic cu o născocire plină de pretenÈ›ii despre caracterul sacru al aÈ™a-numitei 'vieÈ›i' an-droidice. ÃŽn plus, respectivul android a furat (È™i experimen¬tat) o serie de medicamente diverse, cu acÈ›iune asupra creie¬rului, pretinzînd, cînd a fost prins, că speră să promoveze în rîndurile androizilor o experiență de grup similară celei a mercerismului, care ― a arătat el ― rămîne lipsită de va¬loare pentru androizi".
Caracterizarea avea în ea ceva patetic. Un android dur, rece, sperînd să încerce o experiență de la care, grație defectului în mod deliberat inclus în construcția sa, rămînea exclus. Și totuși
141
nu reuÈ™ea să resimtă prea multă îngrijorare pentru Roy Baty; sesizase, din însemnările lui Dave Holden, o anume trăsătură respingătoare a acestui android deosebit. Baty încercase să for¬țeze apariÈ›ia experienÈ›ei de fuziune în cazul lui însuÈ™i ― iar apoi, cînd totul eÈ™uase, concepuse uciderea unor fiinÈ›e umane... urmată de zborul spre Terra. Iar acum, aÈ™a cum se întîmplase astăzi, de destrămarea grupului original de opt androizi, pînă cînd nu mai rămăseseră decît trei la număr. Și ei, membrii grupului ilegal care mai rezistaseră, erau de asemenea condam¬naÈ›i, căci dacă el n-ar fi reuÈ™it să-i doboare, altcineva ar fi fă-cut-o cu siguranță. Timp È™i răstimp, gîndi Rick. Ciclul vieÈ›ii, în-cheindu-se în acest ultim asfinÈ›it, înaintea tăcerii morÈ›ii. Perce¬pea în respectiva succesiune un microunivers complet.
Ușa camerei de hotel se deschise printr-o izbitură.
― Ce zbor! exclamă Rachael Rosen, cu răsuflarea tăiată.
Era îmbrăcată într-un mantou lung, în solz de pește, asortat cu o brasieră și cu pantaloni scurți; pe lîngă uriașa poșetă orna¬mentată, aducînd cu o tolbă de poștaș, mai purta cu ea și o sa¬coșă de hîrtie.
― Frumoasă cameră! își privi ceasul-brățară: Mai puÈ›in de-o oră; am mers bine. Poftim! îi întinse punga de hîrtie. Am adus o sticlă de Bourbon.
― Cel mai periculos dintre cei opt este încă în viață, o in¬formă Rick. Cel care a organizat totul. ÃŽi întinse hîrtia cu datele despre Roy Baty; Rachael aÈ™eză jos sacoÈ™a È™i luă documentul.
― Ai descoperit unde se ascunde?
― Am numărul unui bloc. E pe undeva, prin suburbii, într-o zonă în care miÈ™ună tot soiul de „speciali".
― Să-i văd È™i pe ceilalÈ›i, îi ceru Rachael, întinzînd mîna.
― E vorba de două femei. ÃŽi întinse foile, una referitoare la Irmgard Baty, cealaltă la o androidă care-È™i spunea Pris Strat-ton.
Uitîndu-se la ultimele însemnări, Rachael nu-și putu reține o exclamație. Se apropie de fereastră și privi afară, către centrul orașului San Francisco.
― Cred că aceasta din urmă te va da peste cap. Sau poate că nu; poate că nu-È›i pasă...
Era palidă și vocea îi tremura. Dintr-odată devenise extrem de nesigură.
― Ce tot mormăi acolo?
Adunîndu-și la loc fișele, Rick le studie întrebîndu-se care dintre ele o tulburase într-atît pe Rachael.
― Hai să deschidem sticla de Bourbon!
Rachael duse sacoșa în baie, luă două pahare, apoi reveni în încăpere; păstra încă un aer distrat și nesigur, plin de preocu¬pare. Rick îi simți aproape zborul rapid al gîndurilor ascunse:
142
schimbarea i se putea citi pe fața încruntată și tensionată.
― PoÈ›i să deschizi chestia asta? întrebă ea. Valorează o avere, îți dai seama. Nu e sintetic; e dinainte de război, făcut din cartofi veritabili.
Luînd sticla, Rick o deschise și turnă alcoolul în două pa¬hare înalte.
― Ia spune, ce se întîmplă? întrebă el.
― La telefon m-ai anunÈ›at că dacă vin aici astăseară, o să renunÈ›i la ceilalÈ›i trei androizi. „O să facem altceva", ai zis. Dar iată-ne aici È™i...
― Te rog să-mi explici ce te tulbură, insistă el.
Rachael îl privi sfidătoare.
― ÃŽn loc să te agiÈ›i È™i să te enervezi în legătură cu ultimii trei androizi Nexus-6, spune-mi ce urmează să facem, zise ea. ÃŽÈ™i desfăcu nasturii mantoului pe care-l aÈ™eză în È™ifonier. Gestul îi oferi lui Rick prima È™ansă de a o contempla un timp mai în¬delungat.
ProporÈ›iile lui Rachael, observă el încă o dată, erau ciudate; din pricina părului negru, greu, capul părea mare, iar sînii foarte mici îi dădeau o alură subÈ›iratică, aproape copilărească. Ochii mari, cu gene îngrijit rimelate, nu puteau fi însă decît ai unei femei; aici asemănarea cu o adolescentă lua sfirÈ™it. Rachael se sprijinea abia perceptibil pe vîrful picioarelor, iar braÈ›ele atîr-nînde i se îndoiau din încheieturi; exact înfățiÈ™area unui vînător primitiv, probabil din rasa Cro-Magnon, gîndi el. Rasa vînători-lor înalÈ›i. Fără muÈ™chi în plus, cu pîntecele neted, spatele mic È™i fesele È™i mai mici ―■ Rachael fusese modelată după tipul celtic, anacronic È™i totodată atractiv. ÃŽn josul È™ortului scurt, picioarele ei suple aveau un aspect neutru, asexuat, fără prea multe rotun¬jimi feciorelnice. Impresia generală era totuÈ™i favorabilă. DeÈ™i, în mod clar, era aceea a unei fete, nu a unei femei. Cu excepÈ›ia ochilor ― ageri, fără astîmpăr...
Rick sorbi din paharul cu Bourbon; tăria alcoolului, gustul și aroma puternice, poruncitoare, îi deveniseră aproape străine și doar cu greu reuși să înghită. Rachael, în schimb, nu părea să resimtă nici o dificultate.
Așezîndu-se pe pat, Rachael netezi absentă cuvertura care-l acoperea; o expresie de iritare i se așternuse acum pe chip. Rick puse paharul pe măsuță, apoi își căută un loc alături de fată. Sub greutatea lui, patul se lăsă și Rachael își modifică poziția.
― Ce s-a întîmplat? o întrebă el. ÃŽntinzîndu-se, îi luă mîna într-a lui, simÈ›ind-o rece, osoasă, uÈ™or umedă. Ce te deranjează?
― Ultimul dintre androizi, afurisitul asta de Nexus-6, spuse Rachael, pronunțînd cuvintele cu greu, este de acelaÈ™i tip cu mine. Cobori privirea către cuvertura de pe pat, găsi un fir de ață È™i începu să-l răsucească într-un ghemotoc. N-ai urmărit
143
descrierea? Mi se potrivește. E posibil ca individa să se îmbrace diferit sau să-și poarte părul altfel coafat; poate și-a cumpărat chiar o perucă. Dar cînd o s-o vezi, ai să-ți dai seama ce vreau să spun. Rîse sarcastic. E un lucru bun faptul că Asociația a re¬cunoscut că sînt androidă; altfel, probabil ai fi înnebunit cînd ai fi văzut-o pe Pris Stratton. Ori ai fi crezut că sîntem una și ace¬eași persoană.
― De ce te neliniÈ™teÈ™te atît de mult chestia asta?
― La dracu', dar o să fiu acolo cînd o vei retrage!
― Poate că nu. Poate că n-o s-o găsesc.
― Cunosc psihologia androizilor Nexus-6, zise Rachael. De aceea sînt aici; de aceea te È™i pot ajuta. Ultimii trei stau toÈ›i lao¬laltă. GrupaÈ›i în jurul alienatului mintal care-È™i spune Roy Baty. El va concepe apărarea lor finală, crucială, completă. Strîhse din buze. Dumnezeule!
― Curaj, i se adresă bărbatul; îi cuprinse în căuÈ™ul palmei bărbia mică, ascuÈ›ită, ridicîndu-i capul, ca s-o oblige să-l pri¬vească în ochi. Mă întreb cum trebuie să fie cînd îmbrățiÈ™ezi o androidă, se întrebă. Aplecîndu-se puÈ›in., îi sărută buzele uscate. Nici o reacÈ›ie; Rachael rămase impasibilă. Ca È™i cum gestul n-ar fi afectat-o. Și totuÈ™i el simÈ›i altceva. Sau poate că era doar gîn-dul, plin de dorință.
― AÈ™ fi vrut, zise Rachael, să fi È™tiut totul dinainte de a veni. N-aÈ™ fi zburat niciodată pînă aici. Cred că ceri prea mult. Știi ce simt? Față de androidă cu numele de Pris Stratton?
― Empatie, zise el. ,
― Cam aÈ™a ceva. Identificare: eu sînt ea. Doamne, poate că asta e ceea ce se va întîmpla. La înghesuială o să-mă retragi pe mine. Iar ea o să se ducă înapoi la Seattle È™i-o să-mi ia locul. Niciodată pînă acum nu m-am mai simÈ›it aÈ™a. Sîntem amîhdouă niÈ™te maÈ™ini, marcate ca niÈ™te capace de sticlă. E o iluzie ideea că eu ― eu, personal ― exist în realitate; sînt doar reprezen¬tanta unui tip.
Un tremur îi scutură trupul. Rick nu-și putu înfrîna amuza¬mentul; îmbufnarea lui Rachael era atît de sentimentală...
― Furnicile nu simt una ca asta, spuse el, deÈ™i fiziceÈ™te sînt identice.
― Furnicile... Ele nu simt repetiÈ›ia.
― Gemenii umani. Ei nu...
― Dar se recunosc unul pe celălalt; înÈ›eleg deci că au o le¬gătură specială, de tip empatie.
Ridicîridu-se, Rachael se apropie cu mers nesigur de sticla de Bourbon; își umplu paharul și-l dădu repede peste cap. O vreme se îrivîrti greoi prin încăpere, cu sprîncenele unite într-o linie în¬tunecată, apoi, ca și cum și-ar fi ales drumul la întîmplare, se așeză la loc, pe pat; își ridică picioarele și se întinse, sprijinin-
144
du-se de pernele umflate. După care oftă:
― Uită-i pe cei trei androizi! Vocea-i era marcată de obo¬seală. Sînt atît de epuizată; din pricina călătoriei, cred. Și a tot ceea ce am aflat astăzi. Nu-mi doresc decît să mă culc. ÃŽnchise ochii. Dac-o fi să mor, murmură ea, poate-o să mă nasc iar cînd AsociaÈ›ia Rosen va scoate următorul exemplar de tipul meu. Deschise ochii È™i―1 privi cu un aer sălbatic. Știi de ce-am venit, de fapt? De ce Eldon È™i ceilalÈ›i Rosen ― cei umani ― au vrut să fiu alături de tine?
― Ca să observi ce se întîmplă, zise el. Să descrii exact ce-i face pe androizii Nexus-6 să se dea de gol în faÈ›a Testului Voigt-Kampff.
― ÃŽn faÈ›a Testului sau în orice alt fel. Tot ceea ce-i face să fie diferiÈ›i. Apoi trebuie să comunic concluziile, iar AsociaÈ›ia să opereze modificările necesare ale factorilor DNS din baia de zi-goÈ›i. Vom avea atunci tipul Nexus-7. Iar cînd acesta va fi de¬mascat, la rîndul lui, vom modifica iarăși totul; în cele din urmă, AsociaÈ›ia va obÈ›ine un tip de android care să nu mai poată fi identificat.
― Ai auzit de Testul Boneli pentru măsurarea arcului-re-flex? întrebă el.
―. Lucrăm È™i asupra ganglionilor spinali. ÃŽntr-o bună-zi, Testul Boneli va fi acoperit de vălul ancestral al uitării spiritu¬ale.
Zîmbi inofensiv ― în contradicÈ›ie cu cele spuse. ÃŽn acest moment, Rick nu reuÈ™ea să discearnă gradul ei de seriozitate. Un subiect a cărui importanță zguduie lumea È™i totuÈ™i tratat1 la modul glumeÈ›; posibilă trăsătură de android, gîndi el. Nici un fel de conÈ™tiință emoÈ›ională, nici un fel de sentiment al înÈ›eleÈ™ii-, lui real a ceea ce spune. Doar definiÈ›iile intelectuale, formale, seci ale termenilor izolaÈ›i.
În plus, Rachael începuse să-l sîcîie. Imperceptibil, trecuse de la lamentările asupra propriei sale condiții, la tachinări în probleme ce-l priveau pe el.
― Dracu' să te ia!
― Sînt beată, răspunse Rachael. Nu pot să merg cu È›ine. Dacă pleci... Gesticulă, parcă gonindu-l. O să rămîn aici să dorm È™i poÈ›i să-mi povesteÈ™ti mai tîrziu ce s-a întîmplat.
― Nu va exista un „mai tîrziu", pentru că Roy Baty o să mă-nhaÈ›e.
― Oricum nu te pot ajuta acum, fiindcă sînt beată. Și-apoi, È™tii adevărul ― dura, neregulata, alunecoasa față a adevărului. Sînt doar un observator È™i n-am să intervin ca să te salvez; nu-mi pasă dacă Roy Baty te ucide sau nu. ÃŽmi pasă în schimb dacă eu sînt ucisă. Ochii i se măriră dintr-odată. Dumnezeule, mă încearcă empatia față de mine însămi. ÃŽnÈ›elegi, dacă aÈ™
145
merge în ruina aia de clădire de la periferie, eu... Trăgînd de un nasture de la bluză, începu să se joace cu el; cu mișcări încete, ușoare, se apucă să-l desfacă. Nu am curaj să merg pentru că știu că androizii nu sînt loiali unii față de alții și că blestemata aia de Pris Stratton mă va distruge și-mi va lua locul. Înțelegi? Scoate-ți haina...
― De ce?
― Ca să ne putem băga în pat, zise Rachael.
― Mi-âm cumpărat o capră neagră de Nubia, spuse el, fără legătură. Trebuie să mai retrag încă trei androizi. Să-mi termin treaba È™i să mă întorc acasă, la nevastă-mea.
Se ridică și dădu ocol patului, în căutarea sticlei de Bour-bon. Își turnă un al doilea pahar; mîinile îi tremurau doar puțin. Probabil de oboseală. Amîndoi sîntem obosiți. Prea obo¬siți ca să vînăm trei androizi, între care cel mai rău dintre toți cere parcă să fie împușcat.
Stînd acolo, în picioare, își dădu seama brusc de faptul că începuse să resimtă o teamă clară, incontestabilă, față de princi¬palul android. Totul depindea de Baty ― depinsese încă de la început. Pînă în acel moment întîlnise È™i retrăsese treptat mani¬festări mai mult amenințătoare ale lui Baty. Acum venea la rînd însuÈ™i acesta. Gîndul îi spori teama; odată conÈ™tientizat, îl prinse complet în cursă.
― ÃŽn clipa asta nu pot să plec fără tine, îi zise el lui Ra¬chael. Dar nici nu pot să stau aici. Polokoff a venit după mine; într-un sens diferit, È™i Gerland a făcut acelaÈ™i lucru.
― Þi-e teamă că Roy Baty o să te caute? AÈ™ezînd jos paha¬rul gol, se aplecă È™i-È™i desfăcu sutienul. Se strecură din el cu agi¬litate, apoi se ridică, legănîndu-se È™i zîmbind. ÃŽn poÈ™eta mea. zise ea, am un mecanism construit de fabrica noastră de pe Marte, menit să folosească drept semnal de ur... Se strîmbă. De alarmă sau ceva'în genul ăsta, pe timpul cît se aplică androizi-lor nou-creaÈ›i controalele de rutină. Ia-l! Seamănă cu o scoică. O să-l vezi!
Rick începu să răscolească prin poșetă. Aidoma unei femei umane, Rachael avea ascunse înăuntru toate felurile de flecuș¬tețe ce se puteau concepe; din pricina asta, bărbatul se trezi co¬trobăind la nesfîrșit...
Între timp, Rachael își scoase cizmele și-și desfăcu fermoarul de la șort; balansîndu-se pe un picior, agăță cu călcîiul țesătura sfîșiată și-o aruncă de-a curmezișul încăperii. Se aruncă apoi pe pat, rostogolindu-se ca să-și dibuie paharul, pe care-l răsturnă din greșeală pe covor.
― Fir-ai al dracului! Tremurînd, se mai ridică o dată în pi¬cioare; numai cu chiloÈ›ii pe ea, îl urmări pe Rick cum se chi¬nuia cu peseta, apoi, atentă È™i grijulie, dădu deoparte cuvertu-
146
rile depe pat, se băgă înăuntru și se acoperi.
― Ãsta e obiectul? întrebă Rick. Þinea în mînă o sferă me¬talică, prevăzută cu un fel de buton de proiecÈ›ie.
― Chestia asta provoacă unui android o stare de catalepsie. zise Rachael, cu ochii închiÈ™i. ÃŽi suprimă respiraÈ›ia timp de cî-teva secunde; bineînÈ›eles, o va opri È™i pe-a ta, dar voi oamenii puteÈ›i trăi fără să respiraÈ›i mai multe minute. Nervul vag al unui android însă...
― Cunosc. Se ridică. Sistemul nervos autonom al androizi-lor nu este atît de flexibil la solicitări ca al nostru. Dar, aÈ™a cum spuneai, totul va dura doar vreo cinci-È™ase secunde...
― Suficient ca să-È›i salveze viaÈ›a, murmură Rachael. AÈ™a că înÈ›elegi... Se ridică pe È™ezut, în vîrful patului. Dacă Roy Baty se arată pe-aici, poÈ›i È›ine obiectul ăsta în mînă È™i să apeÈ™i pe bu¬ton. Și-n timp ce Roy Baty va înÈ›epeni, lipsit de aer È™i cu celu¬lele creierului deteriorîndu-i-se, o să-l poÈ›i omori folosindu-te de laser.
― Și tu ai o asemenea armă, zise el. E în poÈ™etă.
― Un fals. Androizilor nu le este permis portul de armă, căscă ea, cu ochii încă închiÈ™i.
Rick se apropie de pat.
Agitîndu-se, Rachael reuși în cele din urmă să se întoarcă pe burtă, cu fața îngropată în cearșaful alb.
― E genul de pat curat, nobil, virgin ― constată ea. Doar fetele neprihănite, curate, care... Făcu o pauză. Androidele nu pot naÈ™te copii, spuse ea. Să fie oare o pierdere?
El termină s-o dezbrace. O lăsă cu spatele gol, rece.
― Să fie oare o pierdere? repetă Rachael. Nu È™tiu; n-am cum să spun una ca asta. Cum trebuie să te simÈ›i cînd aî un co¬pil? Și legat de asta, cum trebuie să te simÈ›i cînd eÈ™ti născut? Noi nu ne naÈ™tem, nu creÈ™tem; în loc să murim de boală ori de bătrîneÈ›e, ne uzăm, ca furnicile. Iarăși furnici; asta sîntem. Tu, nu; doar eu. MaÈ™ini chitinoase, înzestrate cu reflexe, dar care nu sînt vii cu-adevărat. Se răsuci pe-o parte È™i zise, ridicînd vocea: Nu sînt vie! Nu te culci cu o femeie. Să nu fii dezamăgit, da? Ai mai făcut vreodată dragoste cu o androidă?
― Nu, răspunse el, scoțîndu-È™i cravata È™i cămaÈ™a.
― ÃŽnÈ›eleg ― aÈ™a mi-au spus ― că e convingător, cu condi¬ția să nu te gîndeÈ™ti prea mult. Dar dacă te gîndeÈ™ti. dacă reflec¬tezi la ceea ce faci ― atunci nu poÈ›i să continui. Din motive, hm..., fiziologice.
Aplecîndu-se, Rick îi sărută umărul gol.
― MulÈ›umesc, Rick, rosti ea, È™ters. Þine minte, aÈ™adar: nu te gîndi, fă-o doar! Nu te opri'È™i nu filozofa, căci din punct de vedere filozofic este plictisitor la culme. Pentru amîndoi.
― După aceea, intenÈ›ione"z totuÈ™i să-l caut pe Roy Baty.
147
Am nevoie să fii acolo cu mine. Știu că arma-laser pe care-o ai în poșetă este...
― Crezi că voi retrage în locul tău pe vreunul dintre an-droizi?
― Cred că, în ciuda a ceea ce mi-ai spus, o să-mi dai tot ajutorul de care eÈ™ti în stare. Altfel, n-ai fi aici, în acest pat.
― Te iubesc, zise Rachael. Dacă aÈ™ intra într-o cameră È™i aÈ™ vedea o sofa acoperită cu pielea ta, aÈ™ obÈ›ine un punctaj foarte mare la testul Voigt-Kampff.
Mai tîrziu, în această seară, gîndi el, în timp ce stingea lu¬mina de lîngă pat, voi retrage un android Nexus-6 ca.re arată la fel cu această fată goală. Oh, cerule; am pornit-o spre ceea ce spunea Phil Resch. Întîi culcă-te cu ea, își aminti. Apoi, uci¬de-o!
― Nu pot să fac asta, spuse È™i se îndepărtă de pat.
― AÈ™ vrea să poÈ›i, zise Rachael. Vocea îi tremura.
― Nu din cauza ta. Din cauza lui Pris Stratton; din pricina a ceea ce urmează să-i fac.
― Nu sîntem aceeaÈ™i persoană. Mie nu-mi pasă de Pris Stratton. Ascultă! Rachael se răsuci în pat, ridicîndu-se; în se¬miîntuneric, bărbatul abia dacă-i putea distinge silueta cochetă, lipsită aproape de sîni. Culcă-te cu mine È™i o voi retrage eu pe Pris Stratton! O.K.? Pentru că nu suport ideea să ajungem atît de aproape È™i să nu...
― ÃŽÈ›i mulÈ›umesc, zise el; recunoÈ™tinÈ›a ■― fără îndoială din pricina alcoolului ― crescu, punîndu-i un nod în gît. Doi, gîndi; acum mai am doar doi androizi de retras. Pe familia Baty. Oare Rachael are s-o facă într-adevăr? Dar e evident. Androizii gîn-desc È™i funcÈ›ionează de maniera asta... Și totuÈ™i, niciodată pînă atunci, nu mai trecuse prin asemenea împrejurări.
― Pe toÈ›i dracii, se răsti Rachael. bagă-te odată în pat!
Și Rick se supuse.



ȘAPTESPREZECE

După care își permiseră un mare lux: Riek ceru cameristei să le aducă niște cafea naturală. Șezu multă vreme tolănit între brațele fotoliului vopsit în verde, negru și bronz auriu, sorbin-du-și cafeaua și meditînd la evenimentele din următoarele cîteva ore. În baie, din mijlocul unui jet de apă fierbinte, Rachael chi-țăia, fredona și împroșca stropi.
― Ai făcut o afacere bună, cînd ai acceptat tîrgul, îi strigă ea, oprind duÈ™ul; cu apa È™iroindu-i pe trup È™i cu părul prins într-o bentiță de cauciuc, apăru goală È™i roză din camera de baie. Noi, androizii, nu ne putem controla pasiunile fizice, sen¬zuale. Probabil că È™tii asta; după părerea mea, ai avut un avan¬taj asupra mea.
Nu părea totuși supărată. Dimpotrivă, devenise veselă și cu siguranță la fel de umană ca și oricare altă fată pe care-o cunos¬cuse.
― Chiar trebuie să dai de urma celor trei androizi astă-seară?
― Da, spuse el. Doi îi voi retrage eu, gîndi; unul, tu. Cum spusese È™i Rachael, tîrgul fusese încheiat.
Înfășurîndu-se într-un uriaș prosop de baie, fata îl întrebă:
― Þi-a plăcut?
― Da.
― Ai să te mai culci È™i altă dată cu o androidă?
― Dacă ar fi" fată... Dacă ar semăna cu tine...
― Știi care este durata medie de viață a unui robot uma¬noid? întrebă Rachael. Exist de doi ani de zile. Cît crezi că mai am de trăit?
După o scurtă ezitare, el spuse:
― Probabil încă vreo doi ani.
149
― N-au putut niciodată să rezolve această problemă. Mă refer la înlocuirea celulelor. ÃŽnnoire perpetuă sau, oricum, semi-perpetuă. Eh, asta e!
Începu să se frece cu prosopul, cu mișcări energice. Fața îi devenise lipsită de expresie.
― ÃŽmi pare rău, spuse Rick.
― La naiba, zise Rachael, mie îmi pare rău că am deschis discuÈ›ia. Oricum, faptul îi opreÈ™te pe bărbaÈ›ii umani să trăiască alături de femei androide.
― Rămîne valabil È™i în cazul vostru, al celor de tip Nexus-6?
― E vorba de metabolism, nu de creier. Cu paÈ™i mărunÈ›i, se duse È™i-È™i luă chiloÈ›ii, apoi începu să se îmbrace.
Rick se îmbrăcă și el. După care, împreună, abia schimbînd cîteva cuvinte, se îndreptară spre acoperișul clădirii, unde un funcționar amabil, îmbrăcat în alb, le parcase aeroglisorul.
― Frumoasă noapte! observă Rachael, în vreme ce zburau către suburbiile oraÈ™ului San Francisco.
― Capra mea doarme acum, răspunse Rick. Sau poate că animalele de genul ei sînt nocturne? Unele nu dorm niciodată. Cel puÈ›in, din cîte mi-am dat seama, oile n-o fac; ori de cîte ori le priveÈ™ti, se uită la tine. AÈ™teaptă tot timpul să le hrăneÈ™ti.
― Ce fel de nevastă ai?
El nu răspunse.
― Ai...
― Dacă n-ai fi androidă, o întrerupse Rick, È™i dac-aÈ™ putea să mă însor cu tine în mod 'legal, aÈ™ face-o.
― Sau am trăi în păcat, spuse Rachael. Atîta doar că eu nu sînt considerată ființă vie.
― Legal, nu eÈ™ti. ÃŽn realitate însă, da. Biologic vorbind. Nu eÈ™ti făcută din circuite tranzistorizate, ca un fals animal; eÈ™ti 0 entitate organică.
Iar peste doi ani ai să te uzezi și ai să mori, gîndi el. Pentru că nu am reușit să soluționăm problema înlocuirii celulelor, așa cum spune.ai. Bănuiesc însă că oricum nu are importanță...
Asta e sfîrșitul carierei mele de vînător-de-recompense. După cei doi Baty nu va mai urma nici un android. Nu și după cele întîmplate astă-seară.
― Pari trist, constată Rachael.
El întinse mîna și-i mîngîie obrazul.
― N-o să mai fii în stare să vînezi nici un android, rosti ea calmă. AÈ™a că nu fi trist, te rog!
El o privi lung.
― Nici un vînător-de-recompense n-a mai continuat vreo¬dată, zise Rachael. Nu, după ce a fost împreună cu mine. Cu excepÈ›ia unuia singur. Un om de un cinism nemaiîntîlnit. Phil
150
Resch. Dar acesta e țicnit; lucrează de unul singur, pe locurile râmase libere.
― ÃŽnÈ›eleg, rosti stins Rick. Se simÈ›ea ca paralizat. Era o stare care-i cuprinsese brusc tot corpul.
― Dar călătoria de-acum nu va fi inutilă, continuă Rachael. O să întîlneÈ™ti curînd un bărbat minunat, plin de spirit.
― Roy Baty... ÃŽi cunoÈ™ti pe toÈ›i?
― Cînd încă mai existau, îi È™tiam pe toÈ›i. Acum mai cunosc doar trei "dintre ei. Am încercat să te oprim azi-dimineață, înainte de a începe să foloseÈ™ti datele din lista lui Dave Holden. Am încercat din nou, cu puÈ›in înainte ca Polokoff să ajungă la tine. Dar apoi, după toate cele întîmplate, a trebuit să aÈ™tept...
― ...Pînă cînd n-am mai rezistat. Și am fost nevoit să te sun.
― Luba Luft È™i cu mine am fost prietene foarte, foarte bune, vreme de aproape doi ani. Ce te-a făcut să te gîndeÈ™ti la ea? O plăceai?
― Da.
― Și totuÈ™i ai ucis-o...
― Nu eu. Phil Resch.
― Oh, deci Phil te-a însoÈ›it la Operă. N-am È™tiut; cam atunci s-au întrerupt legăturile noastre. Am aflat doar că Luba a fost ucisă; natural, am presupus că tu ai făcut-o.
― După însemnările lui Dave, zise Rick, cred că încă mai pot să continui È™i să-l retrag pe Roy Baty. Nu însă È™i pe Irm-gard Baty..
Și în nici un caz, gîndi, pe Pris Stratton. Chiar și acum; chiar și știind adevărul.
― Deci tot ce s-a petrecut la hotel n-a fost decît o...
― AsociaÈ›ia, îl lămuri Rachael, dorea să ajungă la vînăto-rii-de-recompense de aici È™i din Est. Chestia a părut să meargă... din motive pe care nu le înÈ›elegem pe deplin. Bănuiesc că de vină este iarăși limitarea noastră.
― Mă îndoiesc că a mers atît de des sau atît de bine pre¬cum spui, rosti el, răguÈ™it.
― Cu tine, cel puÈ›in, am reuÈ™it.
― Vom vedea.
― Știu deja, zise Rachael. De cînd È›i-am zărit expresia feÈ›ei. Această tristeÈ›e... Mă aÈ™teptam la ea.
― De cîte ori ai făcut-o pînă acum?
― Nu-mi amintesc. De È™apte, opt ori. Nu, cred că acum e a noua oară. Femeia ― sau, mai curînd, androida ― dădu din cap. Da, de nouă ori.
― E o idee învechită, spuse Rick.
― P-poftim? întrebă Rachael, È™ocată.
Împingînd de volan, Rick imprimă aeroglisorului o traiecto-
151
rie descendentă.
― ÃŽn orice caz, mie aÈ™a mi se pare. Te voi ucide, zise el. Și-o să mă duc să-i caut singur pe Roy È™i Irmgard Baty. Și pe Pris Stratton!
― De asta aterizezi? Adăugă temătoare: Există un obstacol; eu sînt proprietatea ― proprietatea legală ― a AsociaÈ›iei Ro-sen. Nu un android evadat care s-a strecurat aici venind de pe Marte; nu sînt din aceeaÈ™i categorie cu restul.
― Da, zise el, dar dacă voi reuÈ™i să te retrag pe tine, înseamnă că voi putea s-o fac È™i cu ceilalÈ›i.
Mîinile fetei se repeziră asupra poșetei voluminoase, pline cu tot felul de lucruri; răscoliră cu frenezie înăuntru, apoi renun¬țară.
― Afurisita asta de poÈ™etă! blestemă Rachael, feroce. Nicio¬dată nu găsesc nimic din ce pun înăuntru. Nu vrei să mă retragi în aÈ™a fel încît să nu mă doară? Vreau să spun, fă-o cu grijă, dacă nu mă împotrivesc, O.K.? Și promit să nu mă împotrivesc. De acord?
― ÃŽnÈ›eleg acum de ce Phil Resch spunea ce spunea. Nu era de loc cinic; doar că se învățase minte. Să treci prin toate as¬tea... Nu-l pot condamna. L-a înrăit totul.
― Dar într-un sens greÈ™it!
Aparent, era mult mai liniÈ™tită. ÃŽn fapt, însă ― febrilă È™i plină de încordare. Cu toate acestea, focul întunecat se stinsese; iar forÈ›a vitală i se scursese din trup, aÈ™a cum lui Rick i se mai întîmplase să vadă de atîtea ori la alÈ›i androizi. Clasica resem¬nare. Acceptarea intelectuală, mecanică, a ceea ce un organism veritabil ― obsedat de două miliarde de ani de presiune a vieÈ›ii È™i a evoluÈ›iei ― nu putuse niciodată să împace în relaÈ›ia cu sine însuÈ™i.
― Nu pot suferi modul în care voi, androizii, renunÈ›aÈ›i la viață, strigă el, cu sălbăticie. Aeroglisorul aproape că se izbi de pămînt; Rick trebui să tragă cu toată forÈ›a de volan, pentru a evita coliziunea. Frînînd, reuÈ™i să aducă maÈ™ina într-o poziÈ›ie de oprire nesigură, înclinată într-o parte; stinse cu zgomot motorul, apoi scoase arma-laser.
― ÃŽn osul occipital, la baza craniului, spuse Rachael. Te rog!
Se răsuci în așa fel, încît să nu fie nevoită să privească țeava laserului; fascicolul urma să pătrundă fără ca ea să-și dea seama.
Rick lăsă deoparte arma.
― Nu pot să fac ce spunea Phil Resch!
Puse iarăși în funcțiune motorul; o clipă mai tîrziu, o porni¬seră la drum.
― Dacă ai avut vreodată de gînd să mă retragi, zise Ra-
152
chael, atunci retrage-mă acum. Nu mă lăsa să aștept.
― N-am de gînd să te ucid. ÃŽntoarse maÈ™ina spre centrul oraÈ™ului. Aeroglisorul tău e parcat la hotel, nu-i aÈ™a? Am să te las acolo; poÈ›i să te întorci la Seattle.
Și cu asta terminase tot ce avea de spus; restul drumului conduse în tăcere.
― ÃŽÈ›i mulÈ›umesc că nu m-ai retras, spuse Rachael, într-un tîrziu.
― Drace, oricum È›i-au mai rămas de trăit numai doi ani, tu ai spus-o. Iar eu am cincizeci; voi trăi de douăzeci È™i cinci de ori cît tine.
― Mă dispreÈ›uieÈ™ti cu adevărat, spuse Rachael. Pentru ceea ce am făcut! își recăpătase aplombul; rugămintea din vocea ei restabilise distanÈ›a. Ai mers pe acelaÈ™i drum cu vînătorii-de-re-compense dinaintea ta. De fiecare dată devin foarte furioÈ™i È™i răcnesc că mă omoară, iar cînd vine clipa, nu sînt în stare s-o facă. Exact ca È™i-acum, în cazul tău.
Își aprinse o țigară și inhală cu nesaț fumul.
― ÃŽÈ›i dai seama ce înseamnă asta, nu-i aÈ™a? înseamnă că am avut dreptate; nu vei mai fi capabil să retragi androizi; nu e vorba numai de mine, ci de cei doi Baty, ca È™i de Pris Stratton. AÈ™a că du-te acasă, la capra ta. Și odihneÈ™te-te! Brusc, își scu¬tură pardesiul, cu miÈ™cări violente. Uff, iar mi-a căzut scrum de È›igară ― gata, s-a dus! Se înfundă din nou în fotoliu, relaxîn-du-se.
Rick nu scoase nici un- cuvînt.
― Și capra aia, zise Rachael. O iubeÈ™ti mai mult decît pe mine. Mai mult decît îți iubeÈ™ti nevasta, probabil". ÃŽntîi capra, apoi nevasta È™i la urmă de tot... Rîse, plină de veselie, apoi spuse: Ce poÈ›i să faci, decît să rîzi?
El nu răspunse. O vreme, își văzură de drum în tăcere, apoi Rachael căută și găsind radioul mașinii, îl deschise.
― OpreÈ™te-l! îi porunci Rick.
― Și să-i pierdem pe Matahala Prietenoasă È™i pe Prietenii ei PrietenoÈ™i? Pe Amanda Werner È™i pe Oscar Scruggs? E timpul să ascultăm marele expozeu senzaÈ›ional al Matahalei. Mai e pu¬țin. Se aplecă să citească la lumina radioului cifrele de pe ecra¬nul ceasului pe care-l purta la mînă. Chiar foarte puÈ›in... Ai aflat deja? VorbeÈ™te de multă vreme despre acest expozeu, îl pregăteÈ™te de circa...
Aparatul glăsuia:
― ... ah, da, vhreau să zic, oameni buni, că io È™ed aci, dim-phreună cu amicul meu Matahala È™i vohrbim È™i ne disthrâm ghrozav, aÈ™teptînd, nehrăbdăthori cum sîntem, cu fiecahre tic-tac al ceasului, ce phricep io că-i ăl mai impohrtant anunÈ› al...
153
Rick închise radioul.
― Oscar Scruggs, zise el. Voce de om inteligent! Rachael întinse mîna apăsă iar pe butonul aparatului.
― Vreau să ascult. Sînt hotărită s-o fac. Ceea ce Matahala Prietenoasă va spune în spectacolul din seara asta este extrem de important.
Glasul ca de cretin bîlbîi încă o dată din receptor, în timp ce Rachael Rosen se lăsa pe spate, instalîndu-se mai confortabil pe banchetă. În spatele lui Rick, în întuneric, jarul de la țigara an-droidei strălucea precum carapacea unui licurici satisfăcut: semn sigur, neclintit, al împlinirii lui Rachael Rosen. Și al victo¬riei sale asupra lui Rick Deckard...



OPTSPREZECE

― Adu-mi restul lucrurilor aici, îi ordonă Pris lui J.R. Isidore. Vreau mai ales televizorul, ca să putem asculta anunÈ›ul Matahalei.
― Bună idee, fu de acord Irmgard Baty, cu ochi străluci¬tori, ca de lăstun în zbor. Avem nevoie de televizor; în seara asta va începe un program pe care-l aÈ™teptăm de multă vreme.
― Aparatul meu prinde numai canalul guvernamental, zise Isidore.
Dintr-un colț al sufrageriei, afundat în fotoliu ca și cum ar fi vrut să rămînă acolo pentru vecie, sau ca și cum l-ar fi luat în stăpînire, Roy Baty sughiță, apoi rosti răbdător:
― Pe Matahala Prietenoasă È™i pe Prietenii ei PrietenoÈ™i vrem să-i urmărim. Iz! Ori preferi să-È›i spun J.R.? Oricum, înÈ›e¬legi ce-È›i spun? Deci, ai să te dud sau nu să-l aduci?
De unul singur, Isidore porni prin holul pustiu, în direcÈ›ia scărilor. Parfumul fericirii ― puternic, ameÈ›itor, încă mai înflo¬rea în fiinÈ›a lui, simțămîntul de a fi folositor, pentru prima dată într-o existență plicticoasă. Acum, alÈ›ii depind de mine, exultă el, în timp ce-È™i tîrșîia picioarele pe treptele acoperite de praf, către nivelul imediat inferior.
Și va fi frumos s-o vezi pe Matahala Prietenoasă la televizor, gîndi el, în loc să stai și s-o asculți doar la radioul camionului. E-adevărat: Matahala Prietenoasă e pe cale. să dezvăluie în seara asta senzaționala și minuțios documentata lui expunere. Așa încît. grație lui Pris, a lui Roy și a lui Irmgard, o să fiu martor la știrea probabil cea mai "importantă difuzată de mulți ani încoace. Ei, ce spui despre toate astea? se întrebă el.
Hotărit lucru, pentru J.R. Isidore viața luase un curs nou...
Intră în fostul 'apartament al lui Pris, scoase televizorul din
155
priză și desprinse antena. Tăcerea îl cuprinse dintr-odată; Isi-dore își simți brațele nesigure. În absența celor doi Baty și a lui Pris, se trezi ofilindu-se, devenind în mod ciudat asemenea iner¬tului aparat TV pe care- tocmai îl ridicase. Trebuie să fii împre¬ună cu ceilalți oameni, își zise el. Asta ca să poți trăi. Vreau să spun că înainte de a veni ei aici. puteam suporta să stau singur în toată clădirea. Acum însă lucrurile s-au schimbat.' Nu mai poți da înpoi, gîndi el. Nu poți să treci de la oameni la neoa¬meni. Sînt dependent de ei, realiză, cuprins de panică. Slavă domnului că au renunțat să mai plece...
Va fi nevoie de două drumuri pentru a muta lucrurile lui Pris în apartamentul de deasupra. Luînd în brațe televizorul, se decise să-l ducă pe acesta primul, urmînd ca apoi să care vali¬zele și restul hainelor.
Cîteva minute'mai tîrziu, urcase televizorul la etaj; cu dege¬tele săgetate de durere, îl așeză pe măsuța din sufragerie. Pris și familia Baty îl priviră impasibili.
― Avem un semnaLbun, în clădirea asta, gîfîi el, în timp ce introducea cablul È™i monta antena. ÃŽnainte, cînd obiÈ™nuiam să mă uit la Matahala Prietenoasă È™i la...
― Deschide aparatul! porunci Roy Baty. Și mai termină cu vorbăria!
Isidpre se supuse, apoi se grăbi către ușă.
― ÃŽncă un drum. anunță el, È™i totul va fi gata. Zăbovi o clipă încălzindu-se la vatra prezenÈ›ei lor.
― Minunat, rosti Pris, absentă.
Isidore ieși iar pe palier. C-red că dintr-un anumit punct de vedere mă exploatează, gîndi el. Dar nu-i păsa. Ca prieteni, sînt totuși buni, își spuse.
Ajuns la etajul inferior, adună laolaltă hainele fetei, înghesu-indu-le în valize, apoi se munci să le scoată în hol și să le tran¬sporte pe scări.
Dinaintea lui, pe una din trepte, un obiect de mici dimen¬siuni se mișcă prin praf.
Cît ai clipi. Isidore dădu drumul valizelor; scoase la iveală o cutie de medicamente pe care, aidoma tuturor celorlalÈ›i oameni, o purta asupra lui tocmai în vederea unei astfel de ocazii. Acolo. jos. se afla un păianjen obiÈ™nuit ― unul viu. Cu gesturi tremurînde, îl ajută să intre în cutia de plastic, trinti la loc ca-pacul găurit cu ajutorul unui ac, apoi îl înÈ™urubă cît putu de strîns.
Sus, în ușa propriului său apartament, se opri să-și tragă ră¬suflarea...
― ...da, oameni buni, a sosit timpul! Vă vorbeÈ™te Matahala Prietenoasă, cea care speră È™i crede că sînteÈ›i la fel de nerăbdă¬tori pe cît sînt È™i eu să vă împărătășesc ultima mea descoperire,
156
verificată, în ultimele săptămîni, printr-o muncă asiduă, între¬prinsă de o serie de cercetători renumiți cu vastă experiență. He, he, oameni buni; iată această descoperire!
― Am găsit un păianjen, spuse John Isidore.
Cei trei androizi îl priviră, neglijînd pentru moment ecranul televizorului.
― Să-l vedem, ceru Pris. ÃŽntinse mîna.
― Nu mai vorbiÈ›i în timp ce explică Matahala Prietenoasă, interveni Roy BaÈ›y.
― Dar n-am văzut niciodată un păianjen, se apără Pris. Cuprinse în palme cutia de medicamente, supraveghind creatura dinăuntru. Ce de picioare! La ce-i trebuie atîtea, J.R.?
― AÈ™a sînt făcuÈ›i păianjenii, explică Isidore, cu inima zbă-tîndu-i-se nebuneÈ™te; simÈ›ea că nu mai poate să respire. Au în total opt picioare.
― Știi ce cred eu, J.R.? întrebă Pris, ridicîndu-se din foto¬liu. Cred că n-are nevoie de toate.
― Opt? întrebă Irmgard Baty. De ce nu se descurcă doar cu patru? Ia taie-i restul È™i vezi ce se întîmplă!
Deschizînd, cu mișcări bruște poșeta, scoase se acolo o foar¬fecă de unghii ascuțită și lucioasă, pe care i-o înmînă lui Pris.
O spaimă nepămînteană îl izbi pe J.R. Isidore.
Ducînd recipientul în bucătărie, Pris se așeză la masa -pe care mînca de obicei Isidore. Deșurubă capacul cutiuței și scoase afară păianjenul.
― Probabil că nu va fi în stare să alerge atît de repede, co¬mentă ea, dar oricum nu are unde să se ascundă. Va muri, indi¬ferent de situaÈ›ie.
Se întinse după foarfecă.
― Te rog, nu, imploră Isidore.
Pris îl privi întrebătoare:
― Are vreo importanță?
― Nu-l mutila, rosti el, cu răsuflarea întretăiată. Implo-rînd-o.
Folosindu-se de forfecuță, Pris tăie unul dintre picioarele păianjenului.
ÃŽn sufragerie, chipul Matahalei Prietenoase declama de pe ecranul televizorului:
― PriviÈ›i această imagine mărită a unei secÈ›iuni de fundal. Este cerul pe care-l vedeÈ›i de obicei. AÈ™teptaÈ›i, o să-l pun pe Earl Parameter, È™eful echipei mele de cercetare, să vă explice descoperirea sa, ce va zgudui pur È™i simplu lumea.
Împiedicînd mișcările păianjenului cu muchia palmei, Pris îi tăie încă un picior. Făcu totul cu zîmbetul pe buze.
― Fotografiile mărite ale imaginilor video, interveni o nouă voce din televizor, supuse unei riguroase examinări de labora-
157
tor, dezvăluie că fundalul cenușiu, al cerului și al lunii pe timp de ziuă, pe care se mișcă Mercer, nu este terestru, ci artificial!
― Pierzi evenimentul! strigă Irmgard după Pris, cuprinsă de neliniÈ™te; alegă pînă în uÈ™a bucătăriei, de unde urmări cu privi¬rile gesturile făcute de Pris.
― Oh, poÈ›i să laÈ™i asta pentru mai tîrziu, spuse ea, încer-cînd s-o convingă. E atît de important ce se spune la televizor; dovedeÈ™te că tot ce credem noi...
― LiniÈ™te! ceru Roy Baty.
― ...e-adevărat, sfîrÈ™i Irmgrad.
Televizorul continua să peroreze:
― „Luna" e pictată; în fotografiile mărite, din care vă pre¬zentăm acum una pe ecran, se văd urmele de pensulă. Și există dovezi că buruienile pipernicite, ca È™i solul steril, deprimant ― poate chiar È™i pietrele aruncate în Mercer de pretinse persoane nevăzute ― sînt È™i ele falsificate. De fapt, este foarte posibil ca „pietrele" să fie confecÈ›ionate din plastic moale, care nu pro¬voacă nici un fel de vătămare.
― Cu alte cuvinte, îl întrerupse Matahala Prietenoasă, Wil-bur Mercer nu suferă cîtuÈ™i de puÈ›in.
― Am reuÈ™it în cele din urmă, continuă È™eful echipei de cer¬cetare, să dăm de urma unui fost specialist în efecte speciale de la Hollywood, un anume" domn Wade Cortot, care afirmă în mod deschis, graÈ›ie anilor săi de experiență în materie, că figura lui „Mercer" ar putea fi mai curind un figurant plimbîndu-se în adîncime pe o scenă. Cortot a mers pînă acolo încît a declarat că recunoaÈ™te scena drept una folosită cîndva de un producător neînsemnat, în prezent retras din afaceri È™i cu care el a avut de mai multe ori de-a face, în urmă cu cîteva decenii.
― Prin urmare, conform celor spuse de Cortot, zise Mata¬hala Prietenoasă, nu poate exista nici o îndoială.
Pris îi tăiase deja păianjenului trei picioare și acum acesta se învîrtea jalnic pe masa de bucătărie, căutînd o scăpare, un drum spre libertate. Nu găsi însă nici unul.
― I-am dat deplină crezare lui Cortot, spuse, cu o voce us¬cată È™i pedantă, È™eful cercetătorilor; am petrecut o lungă pe¬rioadă de timp examinînd filmele publicitare ale figuranÈ›ilor în¬trebuinÈ›aÈ›i cîndva de defuncta ― în prezent ― industrie a fil¬mului de la Hollywood.
― Și ai găsit...
― AscultaÈ›i chestia asta, îi atenÈ›iona Roy Baty. Irmgard privi fix ecranul televizorului, iar Pris, la rîndul ei, încetă să mai mutileze păianjenul.
― Cu ajutorul a mii È™i mii de fotografii, am dat peste un om acum foarte bătrin, pe nume Al Jarry, care a jucat un nu¬măr de roluri secundare în filemele dinainte de război. O echipă
158
a laboratorului nostru a fost trimisă la locuința lui Al Jarry, din East Harmony, Indiana, îl voi lăsa pe unul dintre membrii ei să descrie ce-a găsit acolo.
Tăcere, apoi o voce nouă, la fel de prozaică:
― Casa de pe Lark Avenue, din East Harmony, părăgăaită È™i gata să se prăbuÈ™ească, se află undeva la marginea oraÈ™ului, într-o zonă unde cu excepÈ›ia lui Al Jarry nu mai locuieÈ™te nimeni. Invitat cu amabilitate înăuntru È™i instalat în sufrageria mucegăită, înÈ›esată cu tot soiul de resturi È™i mirosind a urină, m-am concentrat pe cale telepatică asupra minÈ›ii înceÈ›oÈ™ate, pline de umbre È™i de crîmpeie de amintiri învălmășite a lui Al Jarry, care se aÈ™ezase în faÈ›a mea.
― AscultaÈ›i asta, zise, de pe marginea scaunului pe care stă¬tea, Roy Baty. Semăna cu o pasăre gata să se repeadă, cu ghea¬rele pregătite.
― Am descoperit, continuă tehnicianul, că bătrînul făcuse într-adevăr o serie de scurte filme video, cu o durată de cincis¬prezece minute fiecare, pentru un producător pe care nu l-a în-tîlnit niciodată. Și, aÈ™a cum presupuneam, „pietrele" erau con¬fecÈ›ionate din cauciuc, sîngele vărsat era de fapt suc de roÈ™ii, iar singura suferință pe care-a îndurat-o dl. Jarry ― aici tehnicia¬nul avu un chicotit ― a fost aceea că timp de o zi întreagă nu a putut să tragă nici măcar un gît de whisky.
― Deci Al Jarry, rosti Matahala Prietenoasă, întorcîndu-se cu faÈ›a către ecran. Ia te uită! Un bătrîn care, chiar È™i în pe¬rioada lui de vîrf, nu s-a ridicat niciodată la un nivel care să merite respectul nostru sau al său personal. Al Jarry a făcut un film stupid È™i plin de repetiÈ›ii ― o serie de filme, de fapt, pen¬tru cineva pe care nu l-a cunoscut È™i pe care nu-l cunoaÈ™te nici pînă în ziua de azi. Adesea, adepÈ›ii mercenismului au afirmat că Wilbur Mercer nu este o ființă umană, ci o entitate arhetipală superioară, venită probabil din stele. Ei bine, într-un anume sens, acest argument s-a dovedit corect. Wilbur Mercer nu este om, el nici măcar nu există! Lumea în care se înalță este un stu¬dio ieftin È™i banal de la Hollywood, ferfeniÈ›it complet de-a lun¬gul anilor. Dar atunci, cine a răspîndit această cacialma în în¬tregul sistem solar? GîndiÈ›i-vă un pic la întrebarea mea, oameni buni!
― E posibil să nu È™tim niciodată, murmură Irmgard.
― E posibil să nu È™tim niciodată, răsună ca un ecou vocea Matahalei Prietenoase. Nici nu putem pătrunde ciudatul È›el al acestei escrocherii. Da, oameni buni, escrocherii. Mercerismul este o È™arlatanie!
― Știm asta, spuse Roy Baty. E un fapt evident. ExistenÈ›a mercerismului a început...
― JudecaÈ›i puÈ›in faptele, urmă Matahala Prietenoasă. ÃŽn-
159
trebați-vă ce face acest mercerism. Ei bine, dacă ar fi să dăm crezare numeroșilor săi practicanți, experimentarea sa reu¬nește...
― Asta-i empatia pe care-o resimt oamenii, zise Irmgard.
― ...bărbaÈ›i È™i femei de pe întreg cuprinsul sistemului solar într-o unică entitate. Dar o entitate manevrabilă de aÈ™a-numita voce telepatică a lui „Mercer". NotaÈ›i-vă acest amănunt; ReÈ›ine-È›i-l! Un posibil Hitler închipuit, plin de ambiÈ›ii, ar putea...
― Nu, asta e empatia, spuse energic Irmgard. Cu pumnii strînÈ™i, bătu drumul pînă la bucătărie, unde se afla Isidore. Oare nu constituie aceasta o dovadă că oamenii pot face ceva ce noi nu putem? Pentru că în absenÈ›a resimÈ›irii mercerismului, avem doar cuvîntul vostru că încercaÈ›i chestia asta numită em-patie, acest sentiment de grup, împărtășit de membrii săi. Ce mai face păianjenul? Se aplecă peste umărul lui Pris.
Folosindu-se de foarfecă, aceasta mai tăie încă un picior al insectei.
― Al patrulea, zise ea. ÃŽl înghionti. Nu vrea să se miÈ™te. DeÈ™i poate s-o facă.
În cadrul ușii apăru Roy Baty; respira adînc, iar pe chip avea întipărită o expresie de împlinire.
― Asta e. Matahala a spus-o în gura mare È™i aproape fie¬care om din sistemul solar l-a auzit: mercerismul este o înÈ™elăto¬rie, întreaga experiență e empatiei este un fals.
Se apropie să se uite plin de curiozitate la păianjen.
― Nu vrea să meargă, se plînse Irmgard.
― ÃŽl fac eu să meargă... Roy Baty scoase la iveală o cutie de chibrituri È™i aprinse un băț; îl È›inu lîngă păianjen, din ce în ce mai aproape, pînă cînd acesta se tîrî furiÈ™ într-o parte.
― Am avut dreptate, exclamă Irmgard. Nu v-am spus că poate să umble È™i cu patru picioare? Se uită la Isidore, aÈ™tep-tînd. Ce s-a întîmplat? îl luă de braÈ›: N-ai pierdut nimic; o să-È›i plătim pe el atît cît spune... cum îi zice? catalogul Sydney's. Nu fi posomorit. Nu e grozav ce-au descoperit în legătură cu Mer¬cer? Toată ancheta asta? Hei, răspunde!
Îl îmboldi, temătoare.
― E tulburat, spuse Pris. Pentru că are un aparat de produs empatie; e dincolo, în dormitor. ÃŽl foloseÈ™ti, J.R.? întrebă ea.
― BineînÈ›eles că-l foloseÈ™te, interveni Roy Baty. ToÈ›i fac asta ― sau o făceau. Poate acum or să înceapă să se îndoiască.
― Nu cred că astfel se va sfîrÈ™i cultul lui Mercer, spuse Pris. Căci chiar în clipa de față există o mulÈ›ime de fiinÈ›e umane ne¬fericite. Și adresîndu-se lui Isidore. De luni de zile aÈ™teptăm momentul; cu toÈ›ii È™tiam că va veni, această victorie a Mataha¬lei. Ezită, apoi spuse: Și de ce nu? Doar e unul de-al nostru...
― Un android, explică Irmgard. Și nimeni nu È™tie. Nici un
160

om, vreau să zic.
Pris, cu foarfecă în mînă, îi tăie păianjenului încă un picior. Brusc, John Isidore o îmbrînci și ridică de pe masă creatura mutilată. O duse la chiuvetă și acolo o înecă. În interiorul lui, gîndurile și speranțele i se înecară și ele. La fel de iute ca păian¬jenul.
― E tulburat cu-adevărat, constată Irmgard, nervoasă. Nu te uita aÈ™a J.R. Și de ce nu spui nimic? Oh, mă stinghereÈ™te teri¬bil, le explică ea soÈ›ului său È™i lui Pris. Stă aici, lîngă chiuvetă, fără să scoată un cuvînt. N-a deschis gura de cînd am dat dru¬mul televizorului...
― Nu e vorba de televizor, zise Pris. Ci de păianjen. Nu-i aÈ™a, John R. Isidore? O să treacă È™i peste asta, strigă ea după Irmgard, care plecase în cealaltă cameră, să închidă aparatul.
Roy Baty îl privi pe Isidore cu un aer ușor amuzant:
― Totul s-a sfîrÈ™it, Iz. Pentru mercenism, vreau să zic. Fo-losindu-se de unghii, reuÈ™i să scoată din chiuvetă rămășiÈ›ele păianjenului. Poate că acesta a fost ultimul, spuse el. Ultimul păianjen viu de pe pămînt. Reflectă puÈ›in, apoi conchise: în care caz, s-a terminat È™i pentru păianjeni.
― Mi-e rău..., gemu Isidore. Luă din dulapul de vase o ceaÈ™că; rămase în picioare o vreme, iară să È™tie exact cît anume. Apoi îl întrebă pe Roy Baty: Gerul din spatele lui Mercer e doar pictat? Nu e adevărat?
― Ai văzut doar la televizor copiile acelea mărite, spuse Roy Baty. Urmele de pensulă.
― Mercerismul nu e terminat încă, rosti Isidore. Ceva îi în¬grozea pe cei trei androizi. Ceva teribil. Păianjenul, gîndi eh Poate că fusese ultimul păianjen de pe Terra, aÈ™a cum afirmase Roy Baty. Acum, se dusese; la fel È™i Mercer. Văzu pulberea È™i ruina apartamentului, întinzîndu-se peste tot ― auzea sosind ferfeniță, dezordinea finală a tuturor lucrurilor, absenÈ›a care avea să cîștige. Crescură în juru-i, aÈ™a cum stăteau locului, È›i-nînd în mînă ceaÈ™ca goală; dulapurile de vase din bucătărie scîr-țîiră^ È™i plesniră. Isidore simÈ›i cum podeaua cedează sub el.
Întinzîndu-se, atinse peretele. Mîna lui trecu dincolo de acesta, fărîmițîndu-l; particulele cenușii se prelinseră și căzură, bucăți de mortar semănînd cu praful radioactiv de afară. Se așeză la masă și, ca niște tuburi găunoase, putrede,, picioarele scaunului se strimbară sub el; ridicîndu-se la iuțeală' așeză jos ceașca și încercă să repare scaunul, să-i dea forma inițială. Scaunul se desfăcu în bucăți sub mîinile lui, șuruburile care mai înainte legaseră între ele diferitele părți componente se rupseră și se risipiră. Văzu cum, pe masă, ceașca de ceramică plesni; o țesătură de linii fine crescu aidoma cîrceilor de viță, apoi o aș¬chie sări din marginea ceștii, lăsînd vederii interiorul brut, lipsit
161

de luciu.
― Ce facem? auzi el, din depărtare, vocea lui Irmgard Baty.
― Sparge totul! Isidore, opreÈ™te-te...
― Nici nu mă gîndesc! zise el. Se îndreptă cu paÈ™i nesiguri spre sufragerie, ca să fie numai cu el însuÈ™i; rămase în picioare lîngă canapeaua zdrenÈ›uită È™i privi peretele galben, murdar, cu găurile din care se tîriseră cîndva ploÈ™niÈ›ele acum dispărute. ÃŽn minte îi reveni trupul păianjenului, cu cele patru picioare ce-i mai rămăseseră. Totul e vechi aici, își spuse Isidore. ÃŽncepuse să se descompună cu multă vreme în urmă È™i nu avea să se mai oprească. Trupul neînsufleÈ›it al păianjenului era È™i el o dovadă.
ÃŽn adîncitura născută de lăsarea podelei, diverse părÈ›i de animale începură să-È™i facă apariÈ›ia: capul unei ciori, mîinile us¬cate ce ar fi putut aparÈ›ine odinioară unei maimuÈ›e... Un măgar stătea puÈ›in mai departe, fără să se miÈ™te È™i totuÈ™i în aparență viu; acesta, cel puÈ›in, nu începuse să se deterioreze. Isidore porni înspre el, simÈ›ind cum sub pantofii lui mulÈ›imi de oase se sfărîmă ca niÈ™te vreascuri ori ca niÈ™te buruieni uscate. Dar înainte de a ajunge la măgar ― una dintre creaturile la care È›i¬nea cel mai mult ― o cioară de un albastru strălucitor coborî de undeva, din înalt, cocoțîndu-se pe botul docil al măgarului. Nu, strigă Isidore, dar prea tîrziu, cu o miÈ™care rapidă cioara îi scoase măgarului ochii. Din nou, acelaÈ™i lucru, gîndi el. Iar mi se întîmplă. Și voi rămîne aici vreme îndelungată, la fel ca odi¬nioară, întotdeauna durează, pentru că în locul ăsta nimic nu se schimbă vreodată; vine o vreme cînd nici măcar nu se mai des-compune.


Un vînt uscat începu să șuiere și grămezile de oase din jurul lui se sfărîmară. La stadiul ăsta, înainte ca timpul să-și înceteze existența, chiar și vîntul le distruge, observă el. Aș vrea să-mi pot aminti cum să mă înalț de-aici. Ridicînd privirea, nu. zări însă nimic de care să se agate.
Mercer, invocă el cu voce tare. Unde ești? Iată-mă iarăși în tumea de dincolo, dar de astă dată tu nu te mai afli cu mine.
...Ceva i se tîri printre picioare. Isidore îngenunchie È™i în¬cepu să caute ― găsi uÈ™or acel ceva, pentru că se miÈ™ca încet. Era păianjenul mutilat, înaintînd, în răstimpuri, pe cele patru picioare rămase; îl ridică È™i-l È›inu în palmă. Oasele, băgă el de seamă, s-au recompus la loc; păianjenul este din nou viu. Deci Mercer trebuie să se afle prin apropiere.
162
Vîntul bătea, trosnind și despicînd resturile de oase, dar Isi-dore simți clar prezența lui Mercer. Vino, îl chemă el. Tîrăște-te pînă la piciorul meu sau găsește altă cale să ajungi pînă aici. De acord? Mercer, gîndi el. Și cu voce tare, strigă:
― M-e-r-c-e-r!
Tufișurile înaintară, traversînd cîmpia; buruienile se înfip-seră ca niște sfredele în pereții din jurul lui și-i perforară pînă cînd de veniră propriii lor spori. Iar sporii crescură, plesniră și înfloriră, devenind oțelul ruginit și fărîmele de beton ce fuseseră odinioară pereți. Dar pustietatea rămase după ce pereții dispă-rură; pustietatea urma orcărui lucru. Cu excepția figurii plă-pînde, neclare, a lui Mercer; bătrînul îl privi cu o expresie pla¬cidă pe chip.
― Cerul este într-adevăr pictat? întrebă Isidore. Există ' urme de pensulă care devin vizibile cînd se măresc imaginile?
― Da, zise Mercer.
― Nu le pot vedea.
― EÈ™ti prea aproape, spuse Mercer. Trebuie să fii la mare distanță, la distanÈ›a la care sînt androizii. Ei au o perspectivă mai bună.
― De aceea pretind că eÈ™ti un fals?
― Sînt un fals, acceptă Mercer. Ei sînt sinceri; cercetarea lor e autentică. Din punctul lor de vedere, eu nu-s decît un bă-trîn figurant ieÈ™it la pensie, pe nume Al Jarry. Totul este adevă¬rat, toată dezvăluirea făcută de ei. M-au intervievat la mine acasă, aÈ™a cum afirmă; le-am spus orice-au vrut să È™tie.
― Inclusiv despre whisky? Mercer zîmbi.
― Era adevărat. Au făcut o treabă bună È™i din punctul lor de vedere destăinuirea Matahalei Prietenoase a fost convingă¬toare. Vor avea necazuri abia cînd vor trebui să înÈ›eleagă de ce nu se schimbă nimic. Pentru că tu eÈ™ti tot aici, iar eu la fel. Mercer arătă cu o rotire a mîinii locul binecunoscut, colina go¬lașă. Tocmai te-am smuls din lumea de mormînt È™i voi continua s-o fac pînă cînd îți vei pierde interesul È™i vei dori să, mă pără¬seÈ™ti. Dar va trebui să încetezi să mă mai cauÈ›i tu, căci eu nu voi înceta niciodată să te mai caut.
― Nu-mi place chestia aia cu whisky-ul, zise Isidore. E de¬gradantă.
― Pentru că eÈ™ti o persoană de înaltă È›inută morală. Eu însă nu sînt. Nu judec pe nimeni, nici măcar pe mine însumi. Mercer întinse mîna, cu pumnul strîns îndreptat în sus. ÃŽnainte de a uita, am aici ceva ce-È›i aparÈ›ine! Deschise pumnul. ÃŽn mînă i se odihnea fostul păianjen mutilat, acum cu toate picioarele intacte.
― MulÈ›umesc! acceptă Isidore. Se pregăti să mai spună
163
ceva.
O sonerie de alarmă începu să sune...
― ÃŽn clădire a pătruns un vînător-de-recompense, mîrîi Roy Baty. StingeÈ›i luminile! Și luaÈ›i-l pe idiot de lîngă aparatul de produs empatie! Trebuie să fie pregătit la ușă. HaideÈ›i, miÈ™ca-È›i-l!



NOUÃSPREZECE

Privind în jos, John Isidore își zări propriile mîini; țineau strîns manetele aparatului de produs empatie. În vreme ce se uita la ele cu ochi ficși, sufrageria apartamentului se cufundă în întuneric. Reuși s-o vadă în bucătărie pe Pris, grăbită să as¬cundă acolo lampa de birou.
― Ascultă, J.R., îi È™opti la ureche Irmgard, cu un È™uierat; îl înhățase de umăr, înfigîndu-i frenetic unghiile în carne. Pe mo¬ment, nu părea să-È™i dea seama de acest lucru; la lumini scă¬zută a nopÈ›ii, faÈ›a lui Irmgard devenise strîmbă È™i neclară. Se transformase într-un oval plin de teamă, cu ochi fricoÈ™i, lipsiÈ›i de pleoape. Trebuie să te duci la ușă, îi È™opti ea, cînd va bate ― dacă va bate; trebuie să-i arăți actele È™i să-i spui că acesta e apartamentul tău È™i că nimeni altcineva nu se află aici. Și să-i ceri să-È›i arate mandatul de percheziÈ›ie.
De cealaltă parte, Pris, cu trupul încordat ca un arc, îi Șopti la rindul ei:
― Nu-l lăsa înăuntru, J.R. Spune-i orice; fă orice ca să-l opreÈ™ti. Știi ce-ar făptui un vînător-de-recompense odată scăpat înăuntru? înÈ›elegi ce ne-ar face nouă?
Indepărtîndu-se de cele două androide, Isidore bîjbîi în cău¬tarea ușii; nimeri clanța pe pipăite, se opri, ascultă. Simțea spa¬țiul palierului de dincolo, așa cum o făcuse și cum fusese întot¬deauna: pustiu, și plin de ecouri, și lipsit de viață.
― Se aude ceva? întrebă Roy Baty, aplecîndu-se către el.
Isidore îi simÈ›i mirosul trupului ― scîrbos È™i laÈ™; inhală de la el teama ― teama revărsîndu-se, formînd un fel de pîclă.
― Du-te È™i aruncă o privire pe-afară!
Deschizînd ușa, Isidore cercetă de o parte și de alta holul scufundat în obscuritate. Aerul, aici, avea o claritate deosebită.
165
În ciuda încărcării cu praf. În mină, J.R. ținea încă păianjenul pe care i-l dăduse Mercer. Era oare cel ciopîrțit de Pris cu forfe-cuța lui Irmgard Baty? Probabil că nu. N-avea să știe niciodată. Dar oricum, era viu; se tîra prin mîna lui închisă, fără să-l muște: ca la majoritatea păianjenilor de mici dimensiuni, man-dibulele sale nu puteau găuri pielea omenească.
Isidore ajunse la capătul holului, coborî scările È™i păși afară, pe ceea ce fusese cîndva o alee pavată, împrejmuită cu spaÈ›iu verde. VegetaÈ›ia dispăruse în timpul războiului, iar aleea se des¬fundase în nenumărate locuri. Dar el îi cunoÈ™tea înfățiÈ™area; simÈ›ea sub picioare traseul familiar È™i îl urmă, de-a lungul clădi¬rii, ajungînd în cele din urmă la singura pată de verdeață din vecinătate ― un pătrat cu latura de aproape patruzeci de centi-mentri, plin de ierburi veÈ™tejite, saturate de praful radioactiv. Acolo aÈ™eză păianjenul. ÃŽn timp ce îndepărta mîna, îi simÈ›i mer¬sul È™ovăitor. Ei, o făcuse È™i pe asta; se ridică, îndreptîndu-È™i tru¬pul.
Un fascicul de lumină se fixă asupra ierburilor; în strălucirea orbitoare, lujerele muribunde aveau un aer țeapăn, amenințător. Acum putea zări păianjenul; se odihnea pe o frunză serată. Prin urmare, își văzuse de drum, bine-mersi.
― Ce-ai făcut? întrebă omul care È›inea lanterna.
― Am lăsat aici un păianjen, spuse Isidore, întrebîndu-se de ce interlocutorul nu era în stare să-l vadă; în fasciculul de lu¬mină galbenă, păianjenul căpătase dimensiunile unei întregi na¬turi. Am făcut-o, continuă el, ca să-È™i poată urma drumul...
― De ce nu-l iei cu dumneata în casă? Ar trebui să-l È›ii într-un borcan. Conform datelor din catalogul Sydney's pe luna ianuarie, valoarea păianjenilor a crescut cu peste zece la sută, la preÈ›ul cu amănuntul. Ai putea să capeÈ›i pe el mai bine de o sută de dolari...
― Dacă-l duc înapoi, atunci ea are să-l ciopîrÈ›ească iarăși, spuse Isidore. Bucată cu bucată, ca să vadă cum reacÈ›ionează.
― Numai androizii fac asta, zise bărbatul. Băgînd mîna în buzunarul pelerinei, scoase de acolo un obiect pe care-l deschise È™i―1 ^întinse către Isidore.
ÃŽn lumina nelămurită, vînătorul-de-recompense părea un om obiÈ™nuit, deloc impresionant. Chip rotofei È™i fără pilozitate, tră¬sături lipsite de riduri ― înfățiÈ™area unui funcÈ›ionar. Metodic, dar neprotocolar. Nimic din alura unui semizeu; nimic din ceea ce anticipase Isidore.
― Sînt de la Departamentul PoliÈ›iei din San Francisco. De¬tectiv Deckard, Rick Deckard. Bărbatul închise cu zgomot legiT timaÈ›ia, vîrînd-o la loc, în buzunarul pardesiului. Cei trei sînt sus? Cu toÈ›ii?
― Păi, adevărul este, zise Isidore, că i-am luat sub îngrijirea
166
mea. Doi dintre ei sînt femei. Ultimii dintr-un grup; restul au murit. Am dus televizorul lui Pris în apartamentul meu, ca să-l poată urmări cu foții pe Matahala Prietenoasă. Matahala a de¬monstrat, dincolo de orice îndoială, că Mercer nu există.
Isidore se simÈ›i cuprins de înfrigurare, È™tiind ceva atît de important ― ceva de care vînătorul-de-recompensă evident că nu aflase încă.
― Hai să urcăm, zise Deckard. Pe neaÈ™teptate, îndreptă arma laser asupra lui Isidore; apoi, nehotărît, o lăsă deoparte. EÈ™ti un special, nu-i aÈ™a? O minte-de-găină?
― Dar am o slujbă! Conduc ambulanÈ›a unui... Cuprins de oroare, își dădu seama că a uitat cuvîntul... unui spital veteri¬nar, articula în cele din urmă. P-p-proprietatea d-domnului Hannibal S-s-sloat.
― Nu vrei să mă duci să-mi arăți în care apartament se află androizii? îi ceru Deckard.. Aici sînt peste o mie de locuinÈ›e se¬parate; poÈ›i să mă ajuÈ›i să economisesc o mulÈ›ime de timp.
Voicea îi scăzu în intensitate, din pricina oboselii.
― Dacă-i omori, nu vei mai fi în stare să te contopeÈ™ti cu Mercer.
― Deci nu vrei să mă duci la ei? Să-mi arăți la ce etaj stau? Spune-mi doar etajul, atît... O să descopăr eu care e apartamen¬tul.
― Nu, se opuse Isidore...
― ÃŽn numele legii federale..., începu Deckard, apoi se opri. Renunță să-l mai interogheze. Noapte bună, spuse el È™i se înde¬părtă pe alee, spre clădire, cu fasciculul lanternei curgînd într-un È™uvoi galben, difuz, dinaintea lui...


Odată intrat în clădire, Rick Deckard stinse lanterna; călău¬zit de lămpile mascate, lipsite de putere, așezate din loc în loc pe coridor, își urmă drumul, gîndind; Idiotul știe că sînt an-droizi; știa încă înainte să-i fi spus eu. Dar nu înțelege. Pe de altă parte, cine mai înțelege? Eu? înțeleg eu? Am înțeles vreoda-tă? Iar între ei, unul va fi copia lui Rachael. Poate că specialul trăiește cu ea. Mă întreb dacă lui i-a plăcut. Poate că exempla¬rul acesta i-a căsăpit păianjenul. Aș putea să mă duc înapoi și să i-l iau, medită el. N-am găsit niciodată un animal sălbatic viu. Trebuie să fie o experiență fantastică să te uiți pe jos și să vezi ceva viu, luîndu-o la sănătoasa. Poate că într-o bună-zi mi se va întîmpla și mie una ca asta, așa cum i s-a întîmplat idiotu¬lui. ..
Își adusese din mașină un instrument de ascultare, pe care-l puse acum în funcțiune; era un sistem de detecție în forma unui cioc pivotant și cu un ecran de semnalizare bazat pe impulsuri.
167
În tăcerea de pe palier, aparatul nu indica nimic. Deci nu e ăsta etajul, își zise Rick. Potrivi detectorul pe verticală. Pe această direcție, aparatul absorbi un semnal slab. Așadar, sus. Își adună instrumentul și valijoara, apoi urcă scările înspre următorul ni¬vel.
O siluetă aștepta, cufundată în penumbră.
― Dacă te miÈ™ti, te retrag, o avertiză Rick. Era androidul de sex masculin. Rick simÈ›i între degetele încleÈ™tate duritatea la¬serului, dar nu fu capabil să-l ridice È™i să È›intească. Fusese sur-pins primul; prea repede...
― Eu nu sînt android, rosti silueta. Numele meu este Mer-cer... Făcu un pas È™i se postă într-o zonă de lumină. Locuiesc în această clădire din cauza domnului Isidore, specialul cu păianje¬nul. Ai avut, înainte de a intra, o scurtă convorbire cu el.
― Mercerismul îmi este acum interzis? întrebă Rick. AÈ™a cum spuse idiotul? Din pricina a ceea ce urmează să fac în ur¬mătoarele minute?
― Dl. Isidore, spuse Mercer, vorbeÈ™te în numele său, nu într-al meu. Ceea ce faci, este un lucru necesar. Am spus-o deja. Ridicînd braÈ›ul, arătă în direcÈ›ia scărilor, dincolo de Rick. Am venit să-È›i aduc la cunoÈ™tință că unul dintre ei se află în spatele dumitale, în afara apartamentului, la un etaj inferior. Va fi cel mai dificil dintre toÈ›i trei È™i pe acesta va trebui să-l retragi pri¬mul. Vocea bătrînă, È™uierătoare, deveni febrilă. Repede, d-le Deckard! Acolo, pe scări!
Scoțîndu-și laserul, Rick se răsuci, lăsîndu-se pe vine, cu fața către șirul de trepte. De-a lungul acestora se strecura spre el o femeie pe care-o cunoștea; văzînd-o, lăsă arma în jos.
― Rachael! exclamă el, perplex.
Îl urmase oare în propriul ei aeroglisor, mergînd pe urmele lui, pînă aici? Și pentru ce?
― ÃŽntoarce-te la Seattle! îi porunci el. Lasă-mă în pace! Mercer mi-a spus că trebuie s-o fac.
Apoi își dădu seama că nu era chiar Rachael.
― ÃŽn numele a ceea ce am însemnat unul pentru celălalt..., zise androidul, în timp ce se apropia de el cu braÈ›ele întinse, de parc-ar fi vrut să-l înÈ™face. Hainele, gîndi Rick, sînt în neregulă. Dar ochii, ochii sînt aceiaÈ™i. Ba nu, sînt alÈ›ii, dar la fel; pot fi o legiune de androide asemenea ei, fiecare cu propriul său nume, dar toate fiind Rachael Rosen ― Rachael, prototipul, folosit de fabricant pentru a proteja restul exemplarelor.
Apăsă pe trăgaciul armei, în vreme ce ea, implorîndu-l, se năpustea asupra lui. Trupul îi explodă și părți din el zburară în toate părțile; Rick își acoperi la început fața, apoi privi iarăși, privi și văzu laserul pe care-l purtase androidul, rostogolindu-se înapoi, pe scări, tubul de metal ricoșă din treaptă în treaptă.
168
stîrnind ecouri ce se micșorau și slăbeau tot mai mult.
Cel mai dificil dintre toÈ›i trei, spusese Mercer. Privi atent în jur, căutîndu-l. Bătrinul însă dispăruse. Mă pot urmări cu de-alde Rachael Rosen pînă la sfîrÈ™itul vieÈ›ii, gîndi Rick. Sau pînă cînd tipul Nexus-6 ar deveni depășit ― indiferent care al¬ternativă s-ar produce prima. Și-acum, e rindul celorlalÈ›i, își spuse. Unul dintre ei nu se află în apartament, zisese Mercer. Bătrinul m-a ajutat. A apărut È™i mi-a oferit ajutorul. Ea ― el ― m-ar fi dat gata urgent dacă Mercer nu m-ar fi prevenit. Acum pot să fac È™i singur restul. Ea era cea de neînvins; È™tia că n-aÈ™ fi putut să mă împotrivesc. Dar acum s-a sfîrÈ™it. ÃŽntr-o cli¬pită, am făcut ceea ce nu puteam face. Iar pe cei doi Baty am să-i capturez prin procedura standard; vor fi dificili, dar nu ca ea.
Stătea singur în holul pustiu. Mercer îl părăsise, căci își în¬deplinise misiunea pentru care venise, Rachael ― ori mai cu-rind Pris Stratton ― fusese făcută fărimiÈ›e... Nu mai rămăsese nimeni, în afară de el. Undeva însă, în cuprinsul clădirii, cei doi Baty îl aÈ™teptau, È™tiind totul. InÈ›elegînd ce făcuse el aici. Proba¬bil în acest moment le era frică. Răspunsul lor la prezenÈ›a lui în clădire, acesta fusese: atentatul. Fără Mercer alături de mine, ar fi avut succes. Dar acum venise pentru ei sfîrÈ™itul...
Trebuie să fac totuși repede ce am de făcut, realiză Rick. Se grăbi în josul palierului și deodată instrumentul pe care-l purta înregistra prezența activității cerebrale. Găsise apartamentul căutat. Nu mai avea deci nevoie de aparat. Îl aruncă, apoi bătu în ușă.
Dinăuntru răsună vocea unui bărbat:
― Cine-i?
― Sînt eu, Isidore, minÈ›i Rick. LăsaÈ›i-mă să intru. Sînt în¬grijorat din pricina v-v-voastră, mai ales că s-s-sînt È™i d-două fe¬mei între voi.
― Nu deschidem uÈ™a, se auzi o voce de femeie.
― Vreau să urmăresc emisiunea Matahalei Prietenoase la televizorul lui Pris, ceru Rick. Acum, cînd ne-a dovedit tuturor că Mercer nu există, este foarte important pentru mine să o ur¬măresc. Conduc un camion al firmei Van Ness Pet Hospital, proprietatea d-lui Hannibal S-s-sloat. Se prefăcu imediat că se bîlbîie. Nu v-vreÈ›i să d-d-deschideÈ›i uÈ™a? E t-totuÈ™i ap-p-parta-mentul meu...
Așteptă și ușa se deschise. În interior văzu întuneric și două umbre nedeslușite.
Cea mai mică dintre ele, aparținînd unei femei, rosti:
― Trebuie să ne aplici Testul.
― Prea tîrziu, spuse Rick Deckard. Silueta cea mai înaltă , încercă să trintească uÈ™a È™i să Dună în funcÈ›iune un soi de echi-
169
pament electric. Nu, exclamă Rick. Trebuie să intru!
Îl lăsă pe Roy Baty să tragă o dată; se abținu să riposteze, pînă cînd raza laser nu trecu pe lîngă el.
― Trăgînd în mine, îi spuse el androidului, È›i-ai pierdut orice apărare legală. Ar fi trebuit să mă forÈ›ezi să-È›i aplic Testul Voigt-Kampff. Dar acum nu mai contează!
Roy Baty mai trase o dată pe-alături. Aruncă apoi arma și fugi undeva, în interiorul apartamentului, abandonînd echipa¬mentul.
― De ce nu te-a omorît Pris? întrebă Irmgard Baty.
― Nu există nici o Pris, răspunse poliÈ›istul. Doar Rachael Rosen. Mereu Rachael Rosen. Văzu arma-laser în mîna abia conturată a femeii; Roy Baty i-o strecurase în trecere, urmînd ca după aceea să-l momească în interiorul apartamentului, cît mai adînc, iar Irmgard Baty să-l doboare pe la spate.
― ÃŽmi pare rău, d-nâ Baty, se scuză Rick. Apăsă pe trăgaci.
Din cealaltă cameră, Roy Baty scoase un țipăt deznădăjduit.
― Foarte bine, ai iubit-o, acceptă Rick. Iar eu am iubit-o pe Rachael. Iar specialul, pe cealaltă Rachael. Ochi È™i trase; tru¬pul uriaÈ™ului android plesni, împrăștiindu-se ca o grămadă su¬praetajată de elemente disparate, sfărîmicioase; se izbi de masa din bucătărie, antrenînd cu el, în cădere, farfuriile È™i tacîmurile. Circuitele reflexe din interiorul organismului îl făcură să se con¬tracte È™i să se agite, cuprins de spasme; cu toate acestea, era mort deja. Rick nu-l observă însă, după cum n-o observă nici pe Irmgard Baty, căzută lîngă uÈ™a de la intrare. L-am retras È™i pe ultimul dintre ei, triumfă el. Șase într-o zi; aproape un re¬cord. Acum totul s-a sfîrÈ™it È™i pot să mă întorc acasă, la Iran È™i la capră. Și-o să avem È™i noi destui bani, măcar o dată în viață.
Se așeză pe canapea. Șezu acolo, în liniștea apartamentului, printre obiectele nemișcate, pînă cînd pe ușă apăru specialul J.R. Isidore.
― Mai bine nu te uita, îl preveni Rick.
― Am văzut-o pe scări. Pris... Specialul plîngea.
― Nu te mai necăji atîta. Se ridică greoi, cu miÈ™cări chinu¬ite. Unde e videofonul?
Specialul nu spuse nimic, nu făcu nimic, rămase doar în pi¬cioare, nemișcat. Așa încît Rick răscoli de unul singur după aparat, îl găsi și formă numărul iui Harry Bryant.



DOUÃZECI

― Bine, zise Harry Bryant, după ce i se povesti totul. Du-te să te odihneÈ™ti. O să trimitem o patrulă să ridice cadavrele celor trei.
Rick Deckard puse receptorul în furcă.
― Androizii sînt niÈ™te proÈ™ti, îi spuse el specialului, cu glas aprig. Roy Baty n-a fost în stare să mă deosebească de dum¬neata; a crezut că te-ai întors la ușă. ÃŽn curînd va veni poliÈ›ia să cureÈ›e locul; de ce nu te muÈ›i în alt apartament pînă ce-È™i va termina treaba? Doar nu vrei să rămîi aici, cu resturile astea?
― Am s-s-să plec din c-c-clădire, zise Isidore. Am s-s-să mă mut m-mai în centru, unde e m-m-mai multă l-lume.
― Cred că în bloc la mine e un apartament liber, se oferi Rick.
Isidore se bîlbîi din ce în ce mai tare:
― Nu v-v-vreau să l-l-locuiesc lîngă d-dumneata.
― IeÈ™i afară sau du-te la etaj, îi ordonă Rick. Nu mai sta aici.
Specialul se agită de colo-colo, neștiind ce să facă; o mul¬țime de expresii mute îi traversară chipul. În cele din urmă, în-torcîndu-se, părăsi apartamentul tîrșindu-și picioarele și-l lăsă pe Rick singur.
Ce meserie trebuie să îndeplinesc și eu, gîndi polițistul. Sînt o calamitate, ca foametea sau ca molima. Oriunde merg, vechiul blestem mă urmează. Cum zicea Mercer: mi se cere să fac rău. Și tot ce-am făptuit, e greșit din start. Oricum, a sosit momen¬tul să mă duc acasă. Poate că după ce voi sta un timp cu Iran, o să uit.
Cînd ajunse la clădirea unde-și avea locuința, Iran îl întîm-
171
pinâ pe acoperiș. Se uită la el într-un mod ciudat, cu un aer ră¬vășit; în toți anii petrecuți împreună, n-o mai văzuse niciodată astfel.
Luînd-o pe după umeri, îi spuse:
― ÃŽn orice caz, s-a terminat. Și m-am gîndit serios; poate că Harry Bryant are să mă mute la...
― Rick, îl întrerupse ea, trebuie să-È›i spune ceva. ÃŽmi pare rău. Capra a murit!
Dintr-un motiv oarecare, vestea nu-l surprinse; îl făcu doar să se simtă și mai rău, se adăugă ca o cantitate suplimentară la greutatea ce-l sfîșia din toate părțile.
― Cred că există o clauză de garanÈ›ie în contract, spuse el. Dacă animalul se îmbolnăveÈ™te în decurs de nouăzeci de zile, atunci vînzătorul...
― Nu de boală a murit. Cineva... Iran își drese glasul È™i continuă la repezeală: Cineva a venit aici, a scos capra din È›ar¬cul ei È™i a tîrît-o pînă la marginea acoperiÈ™ului...
― De unde a împins-o în gol, completă el.
― ÃŽntocmai, încuviință Iran.
― Ai văzut cine a făcut asta?
― Am văzut-o foarte clar, zise Iran. Barbour era È™i el sus, învîrtindu-se fără un rost; a venit la mine È™i am chemat amîndoi poliÈ›ia, dar în clipa aia animalul era deja mort, iar ea plecase. O fată micuță, foarte subÈ›ire, cu păr negru È™i ochi imenÈ™i, tot negri. Purta o pelerină lungă, cu model în solz de peÈ™te È™i o sa¬coșă ca o tolbă de poÈ™taÈ™. Și nici măcar nu È™i-a dat osteneala să se ascundă de noi. Ca È™i cum nu i-ar fi păsat.
― Nu, nu i-a păsat, fu de acord Rick. Rachael n-ar fi re¬nunÈ›at nici în ruptul capului, mai ales dac-aÈ›i văzut-o; probabil că È™i-a dorit asta, ca eu să È™tiu cine a făcut totul. Și de-atunci stai aici È™i aÈ™tepÈ›i? o întrebă el, sărutînd-o.
― Doar de jumătate de oră. Atunci s-a întîmplat: cu o ju¬mătate de oră în urmă. Iran îl sărută È™i ea, plină de delicateÈ›e. E atît de îngrozitor! Atît de gratuit!
Rick se întoarse la mașina pe care abia o parcase, deschise portiera și se instala la volan.
― Nu e gratuit, spuse el. Pentru ea, gestul a fost motivat. Motivul unui android, gîndi.
― Unde te duci? Nu vrei să vii jos È™i să... să stai cu mine? La televizor au transmis cel mai È™ocant buletin de È™tiri de pînă acum: Matahala Prietenoasă susÈ›ine că Mercer este un fals. Ce crezi despre asta, Rick? Poate fi adevărat?
― Totul este adevărat, spuse el. Tot ce s-a gîndit vreodată, indiferent de către cine.
Porni motorul aeroglisorului.
― O să ai grijă de tine?
172
― O să am grijă de mine, încuviință el, gîndind: Nu va trece mult È™i voi muri. Amîndouă alternativele sînt la fel de adevă¬rate, închise portiera maÈ™inii, flutură din mînă în direcÈ›ia lui Iran, în chip de salut, apoi se înălță ca o vijelie pe cerul nopÈ›ii.
Cîndva, cugetă el, aș fi văzut stelele. Cu ani în urmă, le-aș fi văzut... Dar acum n-a mai rămas decît praful; nimeni n-a mai zărit o stea de ani de zile; cel puțin, nu de pe Pămînt. Poate că o să mă duc acolo de unde se pot vedea stelele, își spuse, în vreme ce aeroglisorul cîștiga în viteză și altitudine; se îndepărtă de orașul San Francisco, înspre pustietatea nelocuită de la nord. Un loc unde nici o ființă vie n-ar merge. Decît în cazul cînd simte că i-a venit sfîrșitul.



DOUÃZECI ȘI UNU

În lumina zorilor, ținutul de sub el părea să se întindă la nesflrșit, cenușiu și înțesat de resturi. Bolovani de mărimea unor case se rostogoliseră, oprindu-se unul lîngă altul, și Rick gîndi: e ca o cală de vapor după ce toa-te mărfurile au fost des¬cărcate. Au rămas doar fragmente de lăzi, containerele care, prin ele însele, nu semnifică nimic. Cîndva, în acest loc crescu¬seră lanuri și păscuseră animale. Ce gînd extraordinar, că o fi¬ință vie ar fi putut paște iarbă aici!
Și ce loc ciudat ca să mori...
Coborî aeroglisorul, zburînd o vreme aproape de suprafață. Ce-ar spune Dave Holden, despre mine, acum? se întrebă el. Într-un sens, în clipa de față sînt cel mai mare vînător-de-re-compense care a trăit vreodată; nimeni nu a mai retras șase an-droizi Nexus-6 într-un interval de numai douăzecișipatru de ore și probabil că nici n-o va mai face. Ar trebui să-l sun, își spuse.
Coasta răvășită a unei coline i se ridică fulgerător dinainte; înălță aeroglisorul, în vreme ce lumea venea tot mai aproape. Oboseala, gîndi; n-ar trebui să continui să conduc. Închise con¬tactul, planînd o vreme, cu motorul stins, apoi așeză aerogliso¬rul pe sol. Mașina se prăvăli și săltă de-a lungul pantei, împrăș¬tiind pietrele; cu botul îndreptat înainte, reuși în cele din urmă o oprire scrîșnită, nervoasă.
De la videofonul din interiorul cabinei, Rick chemă opera¬toarea din San Francisco:
― Spitalul Mount Zion, ceru el.
Aproape imediat, pe ecran apăru chipul unei alte telefoniste.
― Aici spitalul Mount Zion!
― AveÈ›i un pacient cu numele de Dave Holden, zise el. Ar
174
fi posibil să vorbesc cu el? Se simte suficient de bine?
― O clipă numai, să verific, d-le!
Ecranul se albi pentru o vreme. Trecu un răstimp. Rick luă o priză de tutun marca „Dr. Johnson SnufP și se scutură înfio¬rat; în absența radiatorului mașinii, acum oprit, temperatura în¬cepuse să scadă.
― Dr. Costa nu crede că starea d-lui Holden îi permite să primească apeluri telefonice, spuse operatoarea, reapărînd pe ecran.
― Este o problemă care priveÈ™te poliÈ›ia, zise el; își È›inu legi¬timaÈ›ia în faÈ›a ecranului.
― Un moment, aÈ™teptaÈ›i!
Din nou, operatoarea dispăru. Și din nou, Rick inhală o priză de „Dr. Johnson Snuff; luat atît de dimineață, mentolul din tutun avea un gust oribil. Coborî geamul mașinii și zvîrlii micul recipient galben departe, între pietre.
― Nu, domnule, zise încă o dată operatoarea de pe ecran. Dr. Costa nu crede că starea sănătății d-lui Holden îi va per¬mite să primească apeluri telefonice, indiferent cît de urgente, pentru cel puÈ›in....
― ÃŽn regulă, spuse Rick. ÃŽnchise.
Aerul avea și el un iz respingător; polițistul ridică la loc gea¬mul mașini. Prin urmare, Dave este într-adevăr terminat. Mă întreb de ce n-au reușit să mă dea gata și pe mine. Probabil pentru că m-am mișcat prea repede, decise el. Toți într-o zi; nu se puteau aștepta la asta. Harry Bryant avea dreptate.
În mașină se făcuse prea frig, așa că deschise portiera și ieși afară. Un vînt toxic, neașteptat, i se strecură prin haine și Rick începu să meargă frecîndu-și mîinile.
Ar fi fost ca o răsplată să pot sta de vorbă cu Dave, își spuse. El mi-ar fi aprobat faptele. Și ar fi înțeles și celălalt as¬pect, pe care cred că nici chiar Mercer nu-l pricepe. Pentru acesta totul e ușor, pentru că Mercer acceptă totul. Nimic nu-i este străin. Dar ceea ce am făcut eu, gîndi Rick, mie mi-a deve¬nit străin. De fapt, în ce mă privește, totul a devenit nefiresc; m-am transformat într-o entitate nefirească.
Continua să urce panta È™i cu fiecare pas greutatea care-l apăsa creÈ™tea. Sînt prea obosit pentru urcuÈ™ul ăsta, gîndi. Oprindu-se, își È™terse sudoarea care-i înÈ›epa ochii, picături să¬rate, născute de piele, de întreg trupul său îndurerat. Apoi, fu¬rios pe sine însuÈ™i, scuipă ― scuipă pe pămîntul gol, cu mînie È™i dispreÈ› la adresa lui însuÈ™i, cu ură cumplită. După care își urmă drumul în susul povîrniÈ™ului, al terenului pustiu È™i inospitalier, departe de orice lucru; exceptîndu-se pe sine, nimic nu era viu aici.
Căldura. În clipa asta, aerul devenise fierbinte; evident, tim-
175
pul trecuse pe nesimÈ›ite. SimÈ›i că i se face foame. Nu mai mîn-case dumnezeu È™tia de cînd. Foamea È™i căldura, combinate ― un gust otrăvitor, semănînd cu o înfrîngere; da, da, gîndi el asta este: am fost învins fără să È™tiu. De faptul că i-am retras pe an-droizi? De Rachael, care mi-a omorît capra? Nu È™tia, dar în vreme ce continua să umble, un văl nedefinit, aproape haluci¬nant, îi înceÈ›oșă mintea; se trezi la un moment dat, fără să aibă idee de cum se întîmplase, la un pas de o cădere aproape sigur fatală, de pe stîncă ― o cădere înjositoare È™i neajutorată, me¬dită el; o cădere continuă, fără ca nimeni să asiste la ea. Aici nu exista cineva care să înregistreze degradarea sa ori a altcuiva È™i orice semn de curaj sauide mîndrie din partea lui ar fi trecut, în cele din urmă, nebăgat în seamă; pietrele moarte, buruienile bolnave de radiaÈ›ie, uscate È™i muribunde, nu percepeau nimic, nu reÈ›ineau nimic despre el sau despre ele însele.
ÃŽn acel moment, prima piatră ― È™i nu era din cauciuc sau din plastic moale ― îl izbi în regiunea inghinală. Iar durerea, prima cunoaÈ™tere a absolutei izolări È™i suferinÈ›e, îl atinse pretu¬tindeni în forma ei actuală, nesimulată.
Se opri locului. Apoi se îmboldi singur ― imboldul era invi¬zibil, dar real, nu se putea lupta cu el ― È™i-È™i reluă urcuÈ™ul. Rostogolindu-se, gîndi el, aidoma pietrelor; fac ce fac È™i pietrele, fără să vreau. Fără ca asta să însemne nimic.
― Mercer! spuse Rick, gîfîind; se opri, rămase nemiÈ™cat. ÃŽn faÈ›a lui distinse o figură întunecată, încremenită. Wilbur Mer¬cer! Tu eÈ™ti? Doamne, își dădu el seama, e propria mea umbră. Trebuie să plec de-aici, să cobor de pe dealul ăsta!
Se luptă s-o pornească înapoi. Odată, căzu; nori de praf în¬tunecară totul È™i el fugi din calea pulberii ― se grăbi, alunecînd È™i căzînd pe grohotiÈ™. Văzu dinainte maÈ™ina parcată. M-am în¬tors, își spuse. Am scăpat de colină. Deschise portiera cu o smucitură È™i se trînti înăuntru. Cine a aruncat cu piatra în mine? se întrebă. Nimeni... Dar de ce mă supără asta? Am mai trecut prin aÈ™a ceva È™i înainte, în timpul fuziunii cu Mercer. ÃŽn timp ce foloseam aparatul de produs empatie, la fel ca toată lu¬mea. Nu e un lucru nou. Dar era! Pentru că acum, își spuse, am făcut-o de unul singur.
Tremurînd, scoase o altă cutie cu tutun de prizat dintr-o despărțitură a bordului mașinii; dezlipindu-i ambalajul, luă o priză masivă, se odihni, șezînd așezat jumătate în cabină, jumă¬tate afară, cu picioarele pe solul arid, înecat în praf. Era ultimul loc unde merita să mergi, realiză el. N-ar fi trebuit să vin pînă aici. Iar acum se descoperea a fi prea obosit ca să mai zboare înapoi.
Măcar dac-aș putea vorbi cu Dave, gîndi Rick, așa aș fi mai liniștit; aș reuși să părăsesc coclaurile astea, să mă duc acasă și
176
să mă culc. Mai am încă oaia electrică și mai am încă slujba. Vor mai fi și alți androizi de retras; cariera mea nu s-a încheiat; n-am retras încă ultimul android din existența mea. Poate că asta e, gîndi el; mi-e teamă că n-au mai rămas androizi.
Își privi ceasul. Nouă și jumătate.
Ridicînd receptoruL videofonului, formă numărul Palatului de Justiție de pe Lombard Street.
― Vreau să vorbesc cu inspectorul Bryant, îi spuse el ope¬ratoarei de serviciu, d-ra Wild.
― Inspectorul Bryant nu e în birou, d-le Deckard; a plecat cu aeroglisorul, dar văd că nici aparatul de la bord nu răs¬punde. Trebuie să fi ieÈ™it momentan din cabină.
― A spus unde are de gînd să meargă?
― Ceva în legătură cu androizii pe care i*aÈ›i retras aseară.
― Fă-mi legătura cu secretara mea, îi ceru el.
O clipă mai tîrziu, fața portocalie, în formă de triunghi, a lui Ann Marsten, apăru pe ecran.
― Oh, d-le Deckard, inspectorul Bryant a încercat să ia le¬gătura cu dumneavoastră. Cred că v-a transmis numele È™efului ierarhic, pentru o citare pe ordinul de zi. Pentru că i-aÈ›i retras pe cei È™ase...
― Știu ce-am făcut, o întrerupse el.
― Pînă acum nu s-a mai întîmplat una ca asta. Și... oh, d-le Deckard, a dat telefon soÈ›ia dumneavoastră. Vrea să È™tie dacă sînteÈ›i teafăr. SînteÈ›i?
Rick nu răspunse.
― Mă rog, continuă d-ra Marsten, poate că ar trebui s-o sunaÈ›i È™i să-i spuneÈ›i. A lăsat vorbă, că o să fie acasă, în aÈ™tepta¬rea veÈ™tilor.
― Ai auzit ce-a pățit capra mea? o întrebă el.
― Nu, nici n-am È™tiut că aveÈ›i capră.
― Mi-au luat-o, zise Rick.
― Cine, d-le Deckard? HoÈ›ii de animale? Tocmai am primit o comunicare despre o nouă bandă, probabil de adolescenÈ›i, care operează în...
― HoÈ›ii de viață, spuse el.
― Nu vă înÈ›eleg, d-le Deckard. D-ra Marsten îl privi atentă. ArătaÈ›i groaznic. Atît de obosit... Și, oh, dumnezeule, vă sînge-rează obrazul!
Atingîndu-se cu mîna, Rick simți sîngele. De la o stîncă, probabil. Se izbise de mai multe.
― ArătaÈ›i, spuse d-ra Marsten, ca Wilbur Mercer.
― Asta si sînt, o înÈ™tiință el. Sînt Wilbur Mercer; m-am contopit cu el în permanență. Și nu mă pot desprinde. Stau aici, aÈ™teptînd să mă desprind. Undeva, lîngă frontiera cu Ore-gonul.
177
― Să vă trimitem pe cineva? o maÈ™ină a Departamentului, să vă ia de-acolo?
― Nu, zise el. Nu mai aparÈ›in Departamentului.
― Evident, aÈ›i făcut prea multe ieri, d-le Deckard, îl mustră femeia. Ceea ce vă trebuie în clipa asta e odihna. D-le Deckard. sînteÈ›i cel mai bun vînător-de-recompense al nostru, cel mai bun pe care l-am avut vreodată. Am să-i spun inspectorului Bryant cînd se va întoarce; dumnevoastră duceÈ›i-vă acasă È™i bă-gaÈ›i-vă în pat. Și sunaÈ›i-o pe soÈ›ie imediat, d-le Deckard, pentru că e teribil de îngrijorată; aÈ™ putea spune, peste măsură, chiar. SînteÈ›i amîndoi într-o stare cumplită.
― E din pricina caprei, zise el. Nu a androizilor. Rachael greÈ™ea ― nu mi-a fost greu să-i retrag. La fel È™i specialul, greÈ™ea cînd spunea că n-o să mai fiu în stare să mă contopesc cu Mer-cer. Singurul care a avut dreptate a fost chiar Mercer.
― Mai bine v-aÈ›i întoarce în Zona Golfului, d-le Deckard. Aici, unde sînt oameni. La graniÈ›a cu Oregonul nu există nimic viu, nu-i aÈ™a? Nu vă simÈ›iÈ›i singur?
― Ciudat lucru, rosti Rick. Am avut impresia absolută, de¬plină È™i reală că am devenit Mercer È™i că oamenii aruncă în mine cu pietre. Dar nu în felul pe care-l încerci cînd È›ii mane¬tele aparatului de produs empatie. Cînd faci asta, simÈ›i că eÈ™ti împreună cu Mercer. DiferenÈ›a e că eu, acum, n-am fost cu ni¬meni, ci singur.
― Se spune că Mercer e un fals!
― Mercer nu este un fals, o contrazise el. Doar dacă reali¬tatea însăși nu e un fals. Colina aceea, gîndi. Pulberea È™i mulÈ›i¬mea de pietre, fiecare diferită de celelalte. Mi-e teamă, spuse cu o voce tare, că nu mă pot opri să fiu Mercer. Odată ce începi, este prea tîrziu ca să mai dai înapoi.
Oare trebuie să.urc dealul din nou? se întrebă. Pentru totde-una, așa cum face Mercer... prins în capcană de eternitate?
― La revedere! zise È™i se pregăti să închidă.
― O s-o sunaÈ›i pe soÈ›ia dumneavoastră? ÃŽmi promiteÈ›i?
― Da. Dădu din cap, afirmativ. MulÈ›umesc, Ann! întrerupse legătura.
Odihnă la pat, își spuse. Ultima oară cînd m-am trîntit pe un pat a fost împreună cu Rachael. O violare a statutului. Act sexual cu o androidă; absolut împotriva legii, aici, ca și pe colo¬niile exterioare, deopotrivă. Trebuie să se fi întors la Seattle. de-acum... Alături de ceilalți Rosen, oameni sau androizi. Aș vrea să-ți pot face ce mi-ai făcut tu, își dori el. Dar nu are sens în cazul androizilor, pentru că lor nu le pasă. Dacă te-aș fi ucis noaptea trecută, capra mea ar fi fost vie în clipa asta. Aici am greșit. Da, gîndi Rick; totul poate fi refăcut pînă la hotărirea mea de a mă culca cu tine. Oricum, aveai dreptate într-o anume
178
privință; evenimentul m-a schimbat. Dar nu la modul pe care-l preziceai tu.
Ci altfel, mult mai rău...
Și totuși, nu-mi pasă cu adevărat. Nu-mi mai pasă. Nu și după cele ce mi s-au întîmplat acolo, sus, aproape de vîrful coli¬nei. Mă întreb ce-ar fi urmat, dacă-aș fi reușit să ajung pînă la capăt. Pentru că acolo pare să moară Mercer. Acolo se mani¬festă triumful lui, la sfîrșitul marelui ciclu sideral.
Dar dacă eu sînt Mercer, gîndi el, atunci înseamnă că n-am să mor niciodată; nici peste zece mii de ani. Mercer este nemuri¬tor!
Apucă încă o dată receptorul, vrînd să sune acasă, la nevas-tă-sa.
Și îngheță.



DOUÃZECI ȘI DOI

Așeză receptorul la loc, fără să-și ia ochii de la pata care se mișcase undeva, în afara mașinii. O umflătură în pămînt, prin¬tre pietre. Un animal, își spuse. Și inima i se smuci sub greuta¬tea excesivă, sub șocul recunoașterii. Știu ce este, realiză el; n-am mai văzut nici unul pînă acum, dar îl știu din vechile filme despre natură, prezentate pe canalul de televiziune guver¬namental.
Și sînt dispărute! Cu mișcări iuți, scoase catalogul șifonat, dînd paginile cu degete tremurînde.
BROASCA RÎIOASÃ (Bufonidae), toate varietăți¬le... ...D.
Dispărută de ani de zile... Creatura cea mai prețioasă pentru Wilbur Mercer, împreună cu măgarul. Dar în special, broasca rîioasă.
Îmi trebuie o cutie. Se suci în loc, însă nu găsi nimic pe ban¬cheta din spate a vehiculului; sări din mașină, grăbindu-se la port-bagaj, îl descuie și săltă capota. Dădu peste o cutie de car¬ton, iar în interiorul ei peste o pompă de injecție, păstrată drept piesă de rezervă. Răsturnă pompa, cotrobăi după o sfoară de cînepă împletită și se îndreptă încet spre broască, fără s-o slă¬bească din ochi.
Animalul, observă el, se confunda în întregime cu textura È™i culoarea prafului omniprezent. Se dezvoltase probabil astfel, în-tîlnind noul climat, aÈ™a cum făcuse È™i înainte, în alte tipuri de climă. Dacă nu s-ar fi miÈ™cat, Rick n-ar fi descoperit niciodată broasca; È™i totuÈ™i, nu stătuse decît la cîțiva metri distanță de ea. Ce se întîmplă cînd găseÈ™ti ― dacă găseÈ™ti ― un animal viu, despre care se credea că a dispărut? se întrebă, încercînd să-È™i amintească. Evenimentul avea loc atît de rar... Se dădeau parcă
180
o medalie de onoare din partea Națiunilor Unite și o recom¬pensă. Un premiu mergînd pînă la milioane de dolari. Și dintre toate posibilitățile, să găsești tocmai creatura cea mai sfîntă pentru Mercer!... Dumnezeule, gîndi, nu poate fi așa. Poate că totul se datorează unei dereglări a creierului meu, din pricina expunerii la radiații. Am devenit un special! Asemenea idiotului Isidore și păianjenului său; ce i s-a întîmplat lui, e pe cale să mi se întîmple mie, acum. Oare Mercer a aranjat asta? Dar Mercer sînt eu. Eu am aranjat totul; am găsit broasca. Am reușit, pen¬tru că văd prin ochii lui Mercer.
Se lăsă pe vine, foarte aproape de micul animal. Acesta dă¬duse la o parte pietrișul, ca să-și sape o groapă în care să se adăpostească, dislocînd praful cu partea din spate a trupului. Acum doar vîrful craniului neted și ochii i se mai aflau deasu¬pra pămîntului. Între timp, metabolismul i se încetini aproape total, ca și cum broasca ar fi căzut în transă. Ochii își pierdură strălucirea; nu păreau să-l mai bage în seamă și el gîndi cuprins de spaimă: a murit. Sau poate că-i e sete? Dar se mișcase...
Așezînd jos cutia de carton, îndepărtă cu grijă solul afinat din jurul animalului. Broasca nu păru să se opună, dar, desigur, nu era conștientă de existența lui.
Cînd o ridică de jos, îi simÈ›i răceala caracteristică; în mîinile lui, trupul micuÈ› părea uscat È™i zbîrcit ― aproape flasc ― È™i atît de rece, de parcă È™i-ar fi avut culcuÈ™ul într-o grotă situată la ki¬lometri întregi sub pămînt, departe de lumina soarelui. ÃŽn clipa următoare, broasca începu să se sucească; cu picioarele poste-rioare lipsite de forță, încercă să se elibereze din strîmsoarea lui Rick, vrînd, instinctiv, să-i sară din mîini. Un specimen adult, gîndi el; bine dezvoltat È™i viclean. Capabil, în felul lui, să supra¬vieÈ›uiască celorlalte animale. Mă întreb de unde-È™i ia apa pentru ouă...
Deci asta e ceea ce vede Mercer, își spuse Rick, în timp ce lega anevoie cutia de carton, trecînd de mai multe ori sfoara peste ea. Viața pe care noi n-o mai putem distruge; viața, îngro-pîndu-și cu grijă fruntea în stîrvul unei lumi moarte. În orice ce¬nușă a universului, Mercer întrezărește probabil ascuns viul. Acum știu, cugetă el. Odată ce-am văzut totul prin ochii lui Mercer, nu cred că mă voi mai opri.
Și nici un android nu-i va tăia broaștei picioarele, așa cum făcuseră cu păianjenul idiotului.
Așeză cu grijă pe bancheta aeroglisorului cutia legată cu sfoară, apoi se sui la volan. E ca și cum aș fi iarăși puști, me¬dită el. În clipa aceea, toată apăsarea îl părăsise, la fel și obo¬seala imensă și insuportabilă. Așteaptă pînă cînd o să audă Iran de asta... Apucă brusc receptorul videofonului, începînd să for¬meze numărul, apoi se opri. O să-mi ia doar treizeci, patruzeci
181
de minute să ajung pînă acasă.
Ușurat, porni motorul și în scurt timp se înălță ui aer, în¬dreptîndu-se către orașul San Francisco, aflat la șapte sute de mile înspre sud.


ÃŽn faÈ›a orgii de senzaÈ›ii, Iran Deckard È™edea atingînd cu ară¬tătorul mîinii drepte numerele de pe cadran. Dar nu formă ni¬mic; se simÈ›ea prea apatică È™i bolnavă ca să-È™i dorească ceva ― o povară închizînd viitorul È™i toate posibilitățile pe care acesta le-ar fi putut conÈ›ine cîndva. Dacă Rick ar fi aici, gîndi ea, m-ar pune să formez starea 3 È™i astfel m-aÈ™ trezi vrind să formez eu însămi un lucru important, bucuria exuberantă sau, dacă nu, poate starea 888 ― dorinÈ›a de a urmări programele TV indife¬rent de conÈ›inutul lor. Chiar, ce-o fi acum Ia televizor? După care se întrebă iarăși unde plecase Rick. S-ar putea să se în-toarcă, dar, pe de altă parte, s-ar putea să n-o facă, își zise ea, simÈ›indu-È™i oasele micÈ™orate de bătrîneÈ›e.
Se auzi o bătaie în ușa apartamentului.
Lăsînd la o parte prospectul orgii de senzații, sări de pe fo¬toliu, gîndind: acum nu mai e nevoie să formez nimic, e ca și cum aș fi făcut-o, dacă s-a întors Rick. Fugi la ușă, dînd-o larg în lături.
― Bună, salută el.
Iată-l acolo: cu o tăietură pe obraz, cu hainele boÈ›ite È™i ce¬nuÈ™ii, cu părul năclăit de praf. Pe mîini, pe față ― pulberea i se aÈ™ezase pe tot trupul, cu excepÈ›ia ochilor. Rotunzi de uimire, îi străluceau ca unui băieÈ›el; arată, gîndi Iran, de parcă s-ar fi ju¬cat într-una È™i acum a sosit timpul să renunÈ›e È™i să meargă acasă. Să se spele, să se odihnească È™i să povestească despre mi¬racolele zilei...
― Sînt bucuroasă că te văd, îi spuse ea.
― Am adus ceva.
Þinea cu amîndouă mîinile o cutie de carton; intră în apar¬tament, dar n-o lăsă jos. Ca și cum ar fi conținut ceva, gîndi fe¬meia, prea fragil și prea prețios ca să-i dea drumul; vrind să-l păstreze veșnic în mîinile lui.
― Mă duc să-È›i fac o cafea, se opri ea. Apăsă butonul ara¬gazului È™i după cîteva clipe îi aÈ™ezase în față, pe masa din bucă¬tărie, paharul impunător. Cu cutia în mîini, el se aÈ™eză, la rîn-dul lui, păstrînd încă uimirea pe chip. De cînd îl cunoÈ™tea, Iran nu-i mai văzuse niciodată această expresie. Ceva se întîmplase de la ultima lor revedere; de cînd plecase cu maÈ™ina, ieri noapte. Acum se întorsese È™i odată cu el apăruse È™i cutia, în care È›inea ceea ce-l schimbase atîta.
― Am de gînd să dorm, anunță el. Toată ziua. Am vorbit
182
la telefon cu Harry Bryant; a zis să-mi iau liber și să mă odih¬nesc. Adică exact ce-o să și fac. Grijuliu, așeză cutia pe-masă și apucă paharul; își bău cafeaua, ascultător, pentru că așa voia femeia.
Așezîndu-se în fața lui, Iran îl întrebă:
― Ce-ai în cutie, Rick?
― O broască rîioasă.
― Pot s-o văd? îl urmări din priviri cum dezleagă sfoara ce înconjura cutia È™i-i dă deoparte capacul. O să mă muÈ™te? în¬trebă ea.
― Ridic-o! N-o să te muÈ™te; broaÈ™tele nu au_dinÈ›i. Rick scoase broasca din cutie È™i i-o întinse. ÃŽnfrîngîndu-È™i aversiunea, Iran o primi.
― Credeam că nu mai există broaÈ™te, spuse ea, în vreme ce întorcea animalul cu burta în sus, ca să-i vadă picioarele; pă¬reau lipsite de utilitate. BroaÈ™tele rîioase pot să sară, aÈ™a, ca broaÈ™tele de baltă? Vreau să spun, poate să-mi sară brusc din mînă?
― Picioarele broaÈ™tei rîioase sînt neputincioase, o informă Rick. Asta e principala deosebire față de broasca de baltă; asta, È™i apa. O broască de baltă rămîne lîngă apă, una rîioasă poate trăi chiar È™i în deÈ™ert. Acolo am găsit-o, de altfel, lîngă frontiera cu Oregonul. ÃŽntr-un loc unde totul murise.
Se întinse s-o ia înapoi. Dar Iran descoperise ceva; ținînd broasca răsturnată, o căută pe burtă și, cu unghia, găsi micul panou de control. Îl lovi ușor, deschizîndu-i capacul.


― Oh! Chipul bărbatului își schimbă treptat expresia. AÈ™a, deci... ai dreptate. Abătut, privi în tăcere la falsul animai; nu părea să înÈ›eleagă deloc situaÈ›ia. ÃŽl luă înapoi din mîinile femeii, jucîndu-se cu picioarele lui neputincioase, ca È™i cum s-ar fi ză¬păcit. Apoi aÈ™eză cu grijă broasca la loc, în cutie.
― Mă întreb cum a ajuns acolo, într-o parte atît de pustie a Californiei. A dus-o, probabil cineva. Cine È™tie de ce...
― Poate n-ar fi trebuit să-È›i spun... că e electrică. ÃŽntinse mîna È™i-i atinse braÈ›ul; se simÈ›ea vinovată, văzînd ce efect avu¬sese asupra lui descoperirea.
― Nu, o liniÈ™ti Rick. Sînt mulÈ›umit că È™tiu. Sau mai de¬grabă... Făcu o pauză. AÈ™ fi preferat să È™tiu.
― Nu vrei să foloseÈ™ti orga de senzaÈ›ii? Să te simÈ›i mai bine? întotdeauna ai obÈ›inut mult de la ea, mai mult decît am obÈ›inut eu vreodată.
― O sâ-mi revin. Scutură din cap, parcă pentru a-È™i limpezi gîndurile încă rătăcite. Păianjenul pe care i l-a dat Mercer idio¬tului, Isidore... era probabil tot artificial. Dar nu contează. Și
183
ființele electrice își au viața lor. Oricît de meschină ar fi aceasta.
― Arăți ca È™i cum ai fi mers pe jos sute de mile, zise Iran.
― A fost o zi lungă. Aprobă din cap.
― Suie-te în pat È™i culcă-te!
O privi fix, apoi, ca dezorientat, o întrebă:
― S-a terminat, nu-i aÈ™a?
Plin de speranță părea că așteaptă din partea ei confirmarea, ca și cum ea ar fi știut. Ca și cum a se auzi pe sine însuși n-ar fi avut nici o valoare. Păstra o atitudine bănuitoare față de pro¬priile sale cuvinte; nu deveneau reale, pînă cînd ea nu aproba.
― S-a terminat, încuvință Iran.
― Doamne, ce misiune maraton! zise Rick. Odată ce-am în¬ceput-o, n-a existat nici o cale să mă pot opri; mă ducea tot înainte, pînă cînd, în final, i-am retras pe cei doi Baty, iar apoi, dintr-odată, n-am mai avut nimic de făcut. Și asta... Ezita, ui¬mit, evident, de ceea ce începuse să spună. Partea asta a fost cea mai rea dintre toate: după ce am terminat. N-am putut să mă opresc, pentru că n-ar mai fi rămas nimic după ce-aÈ™ fi fă¬cut-o. Aveai dreptate azi-dimineață, cînd spuneai că nu sînt alt¬ceva decît un copoi grosolan, cu labe de brută.
― Acum nu mai simt aÈ™a, îi răspunse ea. SînÈ› al naibi de mulÈ›umită că te-ai întors acasă, aici unde È›i-e locul.
ÃŽl sărută È™i lui păru să-i placă; faÈ›a i se lumină, aproape la fel ca înainte ― înainte ca ea să-i arate că adusese o broască electrică.
― Crezi că am greÈ™it? o întrebă el. Făcînd ce-am făcut as¬tăzi?
― Nu.
― Mercer spunea că e un lucru rău, dar că trebuie să-l fac, oricum. Ciudat! Cîteodată e mai bine să faci rău...
― Ãsta e blestemul nostru, spuse Iran. Cel despre care vor¬beÈ™te Mercer.
― Praful radioactiv?
― UcigaÈ™ii care l-au găsit pe Mercer la vîrsÈ›a de È™aisprezece ani, cînd i-au spus că nu poate să întoarcă timpul È™i să readucă lucrurile la viață... AÈ™a că acum, tot ce poate să facă este să se miÈ™te odată cu viaÈ›a, să meargă unde merge È™i ea, către moarte adică. Iar pietrele le aruncă ucigaÈ™ii; ei o fac. Căci îl urmăresc încă; pe toÈ›i ne urmăresc. Unul dintre ei È›i-a tăiat obrazul, acolo unde sîngerezi?
― Da, spuse el, alb la față.
― Acum ai să te urci în pat? Dacă potrivesc orga la starea 670?
― Ce înseamnă asta? vru el să È™tie.
― Pacea îndelung meritată, spuse Iran.
Rick se ridică în picioare. Rămase un moment locului, cu
184
trupul chinuit, cu fața vlăguită și confuză, ca și cum o legiune de bătălii s-ar fi perindat pe ea, vreme de mulți ani. Apoi înaintaș cu pași înceți spre dormitor.
― ÃŽn regulă, spuse el. Pacea îndelung meritată.
Se întinse pe pat, cu praful de pe haine și din păr cerîn-du-i-se pe cearceafurile albe.
Nu mai e nevoie să pornesc orga de senzații, realiză Iran, în timp ce apăsa butonul care întuneca ferestrele dormitorului. Lu¬mina cenușie a zilei dispăru.
Pe pat, Rick adormi aproape imediat.
Femeia rămase în preajma lui o vreme, urmărindu-l din pri¬viri, ca să fie sigură că nu se va trezi, că nu va sări drept în ca¬pul oaselor de teamă, așa cum făcea adesea, noaptea. După aceea, se întoarse zorită la bucătărie și-și reluă locul la masă.
Lîngă ea, în cutie, broasca electrică sărea și foșnea; Iran se întrebă ce „mînca" de obicei. Muște artificiale, probabil...
Deschizînd anuarul telefonic, se uită peste paginile îngălbe¬nite, la rubrica „Accesorii pentru animale electrice", formă nu¬mărul și, cînd i se răspunse, se adresă vânzătorului:
― AÈ™ vrea să comand un sfert de kilogram de muÈ™te artifi¬ciale, care să zboare cu adevărat È™i să bîzîie, vă rog.
― Pentru o broască È›estoasă electrică, doamnă?
― Pentru o broască rîioasă, spuse ea.
― Atunci vă recomand sortimentul nostru asortat, de rime artificiale È™i gîndaci zburători de toate tipurile, inclusiv...
― MuÈ™tele îmi ajung, îl întrerupse Iran. PuteÈ›i să mi le li¬vraÈ›i la domiciliu? Nu am cum să părăsesc apartamentul; soÈ›ul meu doarme È™i vreau să fiu sigură că se simte bine.
― Pentru broasca rîioasă v-aÈ™ recomanda È™i o argilă care se menÈ›ine mereu udă, afară doar dacă nu e vorba de o broască cu coarne, în care caz avem un sac cuprinzînd nisip, pietre mul¬ticolore È™i bucățele de resturi organice. Iar dacă doriÈ›i să i le in¬troduceÈ›i în mod regulat în regimul alimentar, vă sugerez să în-credinÈ›aÈ›i serviciului nostru specializat sarcina ajustării perio¬dice a limbii animalului. La o broască, este un lucru vital...
― Minunat, acceptă Iran. Vreau ca totul să meargă perfect. SoÈ›ul meu È›ine foarte mult la ea.
Îi dădu adresa, apoi închise.
Și, simțindu-se mai bine, își pregăti în sfîrșit și pentru ea o ceașcă de cafea neagră, fierbinte...