Cerul s-a rupt în două ca un cearșaf putrezit. Le-am zis: fetelor astupați-vă urechile.
S-au uitat la mine ca la un nebun. Cînd a tunat s-au strîns una într-alta și au început să plîngă. Nu știam ce să le spun.

Am mai văzut încă o flamă. Ca atunci cînd se arde un bec. Le-am zis iar: fetelor...
De data asta m-au ascultat.

*

Știi cum începe totul? Cu un moment de sinceritate. La o adică te trezești cu greu. Cafeaua nu mai merge, țigara îți provoacă repulsie, știrile de la tv sînt veșnic după același tipar. Adică breaking news, dacă s-a întîmplat ceva important, apoi cine și-a mai pus capăt zilelor, cine a mai dat cu barda în cap și, în cele din urmă, ceva economie și ce se întîmplă doctore.

Știi cum începe totul? Cu un moment în care te întorci seara acasă și de-abia mai vezi ușa. Darămite să mai bagi cheia. Peste tot miroase a vopsea și insecticid. Te trezești dimineața , te pipăi să vezi dacă ești întreg, ești atent să nu te vadă mama cu penisul în erecție. Apoi ce?
Cafeaua nu are gust țigara de aseară fumată pe jumate. Te înjuri în gînd pentru faptul că de trei săptămîni ai promis că vei goli scrumiera. Totul începe cu un moment de sinceritate și o doză. Peste trei săptămîni vei avea același moment de sinceritate și două doze. Apoi trei. Important e să nu te împotrivești.

*

A urmat o nouă flamă. Fetele s-au strîns iar una într-alta. Le-am zis: gata, asta a fost ultima zvîcnire. Crina venea de la apartamentele sociale din București și-și făcea vacanța la congregația iosefinilor. Pe Mirabela o știam demult. Tot de la apartamentele sociale, cu mame sociale. O vedeam iarna prin fața redacției. Se descălța pe pervazul nostru, examina adidașii să vadă dacă au vreo gaură. Uneori mai făcea cîte un gest, se făcea că aruncă adidasul găurit dar apoi îl bătea de pervaz ca pe un copil care a făcut ceva rău.
Crinei îi luasem șase caramele. Mirei-două țigări light.

*

Hai să vorbim invers. Aici ar fi locul în care ți-aș spune că singurătatea te dărîmă. Dacă m-aș forța puțin ți-aș spune că singurătatea asta mă sufocă așa cum sufocă țărîna un mort. Dacă m-aș forța puțin aș reuși să devin patetic. Să găsesc un moment poetic genial în care să zic ceva de genul că am ars toate fîntînele și grînele să moară cotropitorii mei de foame. Că rîcîi varul de pereți din lipsă de ocupație și mă încălzesc la gîndul că ei nu fac paspargilius. Iar dacă mă întreabă maică-mea de ce e pătat peretele eu să-i răspund burgundeeeee.
Nu știu dacă înțelegi ce spun eu. Inutilitatea mîinilor și sindromul privirii plecate.
*


Crinei îi luasem șase caramele. Mirei-două țigări light. În tot timpul ăsta prin cap îmi umbla melodia de la Racheta Albă. O simțeam ca o furnică sau ca ceva de care ar trebui să scapi dar nu vrei. Mira începuse să-mi îndruge o poveste despre primul ei prieten care a căzut de pe pod și l-a găsit cu creierii sfărîmați pe un pilon din vechiul pod. Am zîmbit. Îi urmăream ochii ațintiți pe pachetul meu de țigări. Crina m-a sărutat și a fugit rușinată. O așteptau iosefinii la masă.
Nu știu ce mi-a venit de le-am zis: bine că nu aveți părinți care să vă trimită în toiul nopții după miliție.

*

Hai să vorbim invers. Ai vrea să spui ceva dar nu-ți iese nimic. Nu că n-ai ști să vorbești, să scrii, să urli, să te scremi. Pur și simplu nu-ți iese nimic.
Soarele răsare din același loc și se mîntuie în același loc. Dacă ai ieși iarna la o partidă de pescuit la copcă, crezi că ai putea prinde un soare? Și dacă l-ai prinde probabil ai fi cel mai mincinos dintre pescari. Dacă eu aș spune ceva memorabil crezi că Mira sau Crina m-ar opri din rîcîitul constant al pereților?

Eh, cui dracului îi pasă?