Nici nu stiu cum sa va spun, ca sa ma credeti pe cuvant si sa nu vi se para o gogorita. Mai ales ca eu nu sunt deloc adepta gogoritelor. Eu sunt un om serios, cu picioarele pe pamant si cu scaun la cap.
Da, daca ma-ntrebati, recunosc: eu n-am vazut-o! Dar stiu ca se vorbeste de ea peste tot: in piata, in tramvai, la rand la macelarie, la baia comunala, la chioscurile de difuzare a presei, la colt de strada, pe o banca in parc, la poarta si chiar de la un balcon la altul, mai ales daca sunt apropiate. Si doar stiti si voi vorba: "Nu iese fum fara foc"! Ce mai?! E de-adevaratelea. Palpabila. Cum ma vezi si cum te vad. Si-apoi prietenii mei pot oricand sa va confirme. Ei au aflat primii si-au venit intr-un suflet sa-mi dea si mie vestea. Iar prietenii mei, nu ca sunt prietenii mei!, dar sunt cu totii niste persoane absolut onorabile. Nu te poti indoi nicicum de credibilitatea lor!
Dar ce s-o mai lungesc atat?! Intr-un cuvant e vorba de ceva de care avem nevoie noi toti, de...FE-RI-CI-RE. In stare bruta. Materiala, adica. Enorm de multa! Un bloc. Ba, mai mult: un ocean. Nu-i simtiti briza?! Vine dintr-acolo. Din partea aia. Si ajunge pana aici pe terasa mea. Poftiti! Poftiti! E loc destul. Si daca nu e, facem! Nu trebuie sa mai fim egoisti. Nu are sens. Nu avem de ce. Si-apoi, aici nu-ncap discriminarile. Suntem egali cu totii. Da, da, da! Avem dreptul sa ne-nfruptam din fericirea asta, care se gaseste aici din belsug. Ea ne vrea convivi la masa ei. Si cat fast! Ce stralucire, Dumnezeule Mare!... Noi nu trebuie decat sa recunoastem de la distanta cine e amfitrioana. Atat. Recunoasterea e biletul nostru de acces spre rai. Bineinteles c-o sa ne straduim s-o facem cum putem mai bine: cu ascutimea de simturi a unui orb, dupa miros, ca si cainii sau prin cine stie ce alte metode ne vor mai trece prin cap. Si atunci, cand o vom recunoaste, o sa urlam de bucurie: "Auuuuuuuuu!"...
In curand oamenii se vor strange aici ca la urs. De curiozitate, de nevoie, din aviditate: sa n-apuce altii si ei sa piarda! Vor ajunge sa se-mpunga cu coatele-n coaste, ca sa poata pipai macar cu varful piciorului sau cu un deget de la o mana fericirea. Nu-i de gluma! Se vor aduna si iar se vor aduna,ca n-o sa mai fie loc s-arunci un ac. De-a dreptul un cosmar sa te afli in multimea asta! Mai ales daca nu suporti sa te-nghesui asa. Nu mai zic de faptul ca ti se poate face rau, ca poti lesina. Cum sa mai iesi din inghesuiala asta?! Dar, daca te pierzi cu firea si intri in panica? Doamne, fereste! In plus, daca mai ai si dubii cu privire la fericire... Si eu cam am. Pentru mine fericirea n-a fost niciodata la-ndemana, cum e la altii. A stiut ea sa stea cat mai departe de mine. Si-atunci?! Nu mai zic de picioarele mele anchilozate! Cum sa reusesc eu sa parcurg kilometri, cand n-am mai iesit din casa de atata amar de timp?!
Si totusi, trebuie sa recunosc: si pentru mine tentatia e foarte, foarte mare. Numai daca-mi imaginez cum ar fi sa ma scufund in oceanul asta de fericire! Sa-mi dau drumul adica asa, pe spate, fara sa-mi mai pese de nimeni si de nimic! Incredibil! Incredibil!
Cu tentatia nu-i deloc usor sa te lupti. Ba, as zice, dimpotriva! Te furnica mai intai la nivelul talpilor, urca apoi in sus, pe coloana, si face un nod dureros la baza craniului. In acest punct poate sa produca ravagii, ca o cutremurare din toti rarunchii, pe care n-o poti stapani, fara sa nu te dai in stamba! Mai bine renunti definitiv la fericire. Mai bine te prefaci ca nu stii ce e dincolo de usa ta. Mai bine omori in fasa tentatia asta stupida. Vei trai ca si pana acum. Nici mai bine, dar in nici un caz mai rau!