Rămăsesem cu privirea pierdută spre caravana ce se topea în pleava aurie a nisipului. Manzur cunoscuse două personaje, călugărul etiopian și namibianul, și fiecare îl sfătuiseră să găsească împlinirea sufletului, popasul albastru, în cu totul altă parte. Eram însă conștient că numai eu trebuia să găsesc drumul pe care să pășească Manzur spre împlinirea visului său. Așa că am încropit din câteva epitete colorate, o metaforă subtilă și câteva comparații un nou personaj: Zubelda. Știți cât de ușor îi este unui căutător de cuvinte să caligrafieze o făptură diafană? Criptic, ca un alchimist, el extrage câte puțin din carisma fonemelor, o adiere din veracitatea cronemelor, petale din registrul acustic al tonurilor și accentelor. Pentru a putea croi rochia de brocart, în care să își înfățișeze lumii creația sa: femeia. Căci ce este femeia decât transformarea în aur a tot ceea ce ea atinge? Nu este ea considerată de toți artiștii lumii panaceul ce poate vindeca toate bolile, dintre care iubirea cronică este cea mai periculoasă? Priviți-o pe Zubelda, creată de mine, și veți putea să-i auziți pulsul ce îi străbate arterele și venele alcătuite din metafore, să îi surprindeți lumina tainică din privirea născută din comparații mai mult sau mai puțin reușite, să îi ghiciți trăirile dense coagulate în figuri de stil, devenite adesea succedanee ale sufletului ei. Mi-am reamintit că „alchimie” provine din arabul al-kimiya și înseamnă a topi, a lipi, a împreuna. Exact ceea ce făcusem și eu pentru a o crea pe Zubelda: am topit câteva raze din soarele deșertului în creuzetul obrajilor ei, i-am alipit sufletului un ștraif din liniștea catedralei dunelor de aur și împreunând acest aluat pur i-am dat viață. Chiar dacă am făcut-o doar pentru câțiva cititori ce vor răsfoi această poveste!
Dintr-unul din corturi a ieșit silueta sveltă a unei copile. Să fi avut optsprezece ani. Purta la gât pe pielea arămie ca de miere coaptă un lănțug fin de aur, ce licărea tainic sub pasul săltat de antilopă. O rochie până la glezne, de un albastru închis, ca cerul agonizând la amurg, iar sub ea un panatalon lung, întregeau silueta fetei ce ne atrăsese pe amândoi, dintr-odată, în capcana nemiloasă în care de obicei se prind inimile tinere, ca puii neștiutori de dropie. Fiindcă nu-l puteam lăsa pe Manzur să admire și să ofteze singur la vederea acelei făpturi. Doar eram amândoi la fel de tineri... Pe cap fata purta tarha, iar fața îi era acoperită cu vălul tradițional, burga. Doar ochii, doi vulturi negri, adânci ca marea, iscodeau prezența noastră neașteptată. Vălul era brodat și fixat cu bănuți de argint, semn că acea copilă era vlăstarul unei familii avute. Ne-a privit o clipă uimită – de fapt, cred că l-a privit doar pe Manzur – apoi a intrat în cortul din care apăruse ca o nălucă de ape. Peste câteva clipe silueta masivă a unui bărbat s-a apropiat de noi. Purta o robă lungă de culoare albă, la mijloc strunită de un cordon dublu, de culoare neagră, ce-i dădea alura unui preot de ritual. Mi-am dat seama, cunoscând cultura și tradiția beduinilor, că acela era sheikul, șeful satului de beduini. Nu aveam de ce să ne temem, ospitalitatea beduinilor fiind de mult cunoscută în lume.
- Cine ești și de unde vii, străine? a răsunat vocea lui puternică, prefirând parcă pletele calme ale vântului ce se strecura pe sub vela mare a cerului.
- Sunt Manzur Ibn Talal și vin dintr-un sat de pescari. Merg spre Assekrem...să caut popasul albastru...
- Popasul albastru? Se spune că se află pe Muntele lui Dumnezeu, dincolo de capătul lumii...Te văd atât de tânăr... crezi că vei putea să atingi cu piciorul acel tărâm îndepărtat?
- Davă vreau cu adevărat, voi putea să o fac! Numai așa îmi voi împlini pe deplin sufletul...
- Există, tinere, lucruri ce îți pot umple sufletul de fericire chiar mai aproape de capătul lumii! Nu crezi că ar trebui să guști întâi din ele și apoi să vezi dacă nu cumva popasul albastru te-a primit deja sub aripa lui de taină? Vino, vino în cortul familiei mele! Eu sunt sheikul Al Mahrabi. Îi vei cunoaște pe cei dragi sufletului meu. Ori de câte ori ne așezăm seara în fața ceaiului aburind și depănăm povești petrecute în alte veacuri, sufletul ni se umple de liniște și fericire. Și, crede-mă, nu trebuie să mergem până la capătul lumii pentru a simți acest lucru!
În acea clipă, dintr-un nor de praf gălbui ca un stol de gărgărițe aurii a apărut silueta unui tânăr călare. Urmăream atât eu, cât și Manzur, silueta longilină a calului superb, neaua ce se topea de pe coama-i rotată pe fuiorul de lavă încinsă a aerului. Iar tânărul părea o aplecare lină de ape peste crupa puternică a animalului. Era îmbrăcat cu o haină lungă și largă care să-l protejeze de soare. Pe sub ea purta o cămașă lungă din bumbac. Capul îi era acoperit cu un turban tradițional, susținut de un cordon dublu, împletit.
- El este fiul meu, Raif, ne-a spus cu mândrie sheikul. Iar calul este Zelman, cel mai frumos armăsar al satului nostru. Ai călărit vreodată, Manzur?
- Nu, niciodată... în satul meu bărcile sunt caii apelor...
Între timp, cal și călăreț au ajuns lângă noi. Priveam uimit ochii de un negru adânc ai animalului. O privire vie, dar irizată de luciri de ape, ai fi zis că ochii îi sunt umezi de revederea cu bătrânul sheik.
- Să intrăm în cort, fiule! îi spuse Al Mahrabi lui Raif, ce descălecase mândru de pe calul său. În noaptea asta vom avea un oaspete căruia se cuvine să-i povestim legenda calului arab, cea mai frumoasă creatură a lui Allah, după om!
Am pășit sfios și eu sub cupola țesută în zeci de culori a cortului, intrând în partea principală a lui, acolo unde se primesc oaspeții de sex bărbătesc. O perdea de lână ne separa de partea unde numai femeile aveau dreptul să intre. Ne-am așezat pe niște velințe de mătase, timp în care copila ce ne ieșise în întâmpinare ne-a așezat în față o tavă cu ceștile de ceai aburind.
- Este fiica mea, pe care Allah, binecuvântat fie-i numele, mi-a dăruit-o. Un diamant între boabele de nisip pur ale deșertului. Zubelda îi este numele...
Copila s-a retras în grabă, dar imaginația mea a pornit să urce cărările ce poartă inima unui bărbat spre peștera ascunsă a iubirii. Căci eram și eu la fel de tânăr ca și personajul meu. Manzur a rămas clipe îndelungi cu ochii pironiți pe perdeaua de lână, în spatele căreia copila a dispărut atât de grațios. Simțise prin toți porii ființei sale cum, privind-o pe Zubelda, sufletul i se împlinește încetul cu încetul.
Sheikului nu i-a putut scăpa tulburarea din privirea lui Manzur, așa încât a murmurat blând:
- O voi da celui ce va fi vrednic de mângâierea ei. Fiindcă Zubelda, tinere, poate oricând să fie popasul albastru din inima unui bărbat! Dar numai a unui bărbat în stare să înnegrească orizontul cu hergheliile lui, ca preț de răscumpărare pentru mâna ei.
Manzur s-a întristat și, oricât talent în a mânui sentimentele umane aș fi avut eu, nu am putut să-l împiedic să ofteze prelung. Căci un biet fiu de pescar dintr-un sătuc uitat de lume nu ar fi putut niciodată să aducă în pridvorul cortului gazdei noastre herghelia cerută ca preț de însoțire pe veci cu destinul acelei copile cu trup de nestemată.
- Am să-ți povestesc, tinere, legenda calului arab și vei vedea că în tovărășia lui te poți simți uneori mai în siguranță decât în a unui prieten care oricând te poate părăsi, trăda, sau lovi pe la spate. Pot spune că pentru mine împlinirea sufletului nu este mai deplină decât atunci când mă aflu pe crupa lui puternică, ocrotitoare. Ascultă acum ce ne spun bătrânii. Și soarbe din aroma acestui ceai care îți va umple trupul de o pace adâncă, înaltă ca noaptea ce se apropie. După ce Bunul Allah a creat omul, a luat un pumn din vântul de sud, a suflat cu suflarea lui peste el, și a creat calul. Căruia i-a șoptit așa: „Te-am făcut pe tine ca nici o altă faptură. Toate comorile pământului se află în ochii tăi. Poartă prietenii mei, oamenii, pe spatele tău! Vreau ca șaua ta să fie scaunul lor de rugăciune pentru mine. Tu să zbori fără aripi și să cuceresti fără sabie. Tu, calule...!”.
- Într-adevăr, a șoptit și Raif, Creatorul a dăruit omului acest suflet nepereche, necuvântător. Se spune că într-una dintre luptele deșertului un războinic a fost rănit. Iapa ce-l slujea, deși gestantă, l-a purtat pe greabănul ei până în satul acestuia. Când a ajuns acolo, războinicul murise. Ultimele picături de sânge din rana sa se impregnaseră pe pielea iepei. Oamenii, în semn de prețuire pentru animalul credincios, nu au șters niciodată acea pată. Ea s-a impregnat pentru totdeauna în pielea credinciosului animal ca un simbol al legăturii dincolo de moarte cu stăpânul său. Mânzul, dăruit de iapă nu peste mult timp luminii lui Allah, avea pe gât o pată roșie, asemănătoare cu cea lăsată de ultima suflare a războinicului.
Sheikul ne-a depănat și alte povești nemuritoare despre armonia vieții de beduin alături de prietenul său de nădejde, calul. Dar ceaiul, domoala aplecare a înserării spre noapte l-au purtat pe Manzur în lumea somnului adânc. Am adormit și eu doar preț de câteva clipe. Fiindcă trebuia să îmi ascut condeiul pentru a însăila din cuvinte continuarea acestei povestiri.