agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 3547 .



Popasul albastru - Epilog
prose [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [YLAN ]

2010-08-05  | [This text should be read in romana]    | 



Dar cărările nopții și bolțile tainice ale somnului sunt întotdeauna atât de întortocheate! Tuaregul și oaspetele său au intrat preț de o oră plină în cortul pictat cu stele. Nu peste mult timp, l-am zărit pe liderul tuaregilor dând un ordin scurt oamenilor săi. Zubelda a fost smulsă de lângă ceilalți prizonieri și urcată pe cămila oaspetelui îmbrăcat în porfiră. Viața hotărâse altceva! Soraya să rămână cu sufletul împăcat alături de tuareg. Zubelda să fie dăruită pe o sumă frumoasă de bani acelui Al Zayati. Iar Manzur să încerce să-și afle singur destinul pe mai departe. Nu voi uita nicicând privirea Sorayei, petrecând sub pojghița fumurie a nopții micul alai în fruntea căruia Al Zayati și Zubelda se depărtau în tăcere pe sub bolul de miere al lunii. Am simțit parfumul pielii tinere a Zubeldei cum se disipează în praful cosmic al deșertului și am oftat împreună cu Manzur.
A doua zi, am străbătut din nou deșertul sub cariul lacom al razelor soarelui. Spre târgul unde urma să se pecetluiască destinul eroului meu. Am simțit, deodată, respirația unei oaze. Era cea în care îl cunoscusem pe Manzur. Rana aproape i se vindecase, dar stătea tot timpul cu capul în pământ, deznădăjduit. Am zărit prin clisa groasă a nisipului fierbinte un bătrânel trăgând după el un berbec încăpățânat. Era Rajah Ibn Soufi, primul meu personaj. Am început să-i fac semne disperate cu mâna. Dar, imediat, mi-am dat seama că eu eram personajul nevăzut al acestei povestiri. Așa că am eliberat din temnița grea a cuvintelor o comparație și o pală de vânt ca aripile unei mori străvechi a ridicat nisipul spre chipul bătrânului, făcându-l să privească înspre noi. Atunci, l-a zărit pe Manzur. A scos un țipăt de uimire, amestecat cu bucurie nereținută. A lăsat berbecul din lațul de sfoară împletită și a alergat spre coliba lui Talal Ibn Khalid. Într-o clipă, bătrânul tată al lui Manzur, abia pășind, sprijinit de Rajah, a îngenuncheat în fața conducătorului tuaregilor.
- Cinstite și viteazule domn al deșertului, îngăduie unui om aflat la capătul cărării ce duce spre Tărâmul Însetat al Sufletelor să cadă la mila ta!
- Cum îndrăznești? l-a apostrofat unul dintre tuaregi.
Dar mai-marele tuaregilor l-a îndepărtat pe omul său printr-un semn scurt al mâinii.
- Care îți este voia, bătrâne?
- Am avut un fiu. Singurul sprijin în viață. Dimineață de dimineață spinteca lanul de ape albastre al lacului, aducând pe masa-ne săracă obolul umil al apei, câțiva pești. Dar viața mi l-a luat. L-a dus departe, în căutarea popasului albastru. Acolo unde sufletul se simte împlinit pe deplin. Am sperat că într-o zi se va întoarce acasă. Sănătos și fericit. Dar, azi, ochii mei împăienjeniți de licărul ultim al trecerii mele pe acest pământ, l-au zărit în lanțuri de sclav. Umilit și nefericit. Cum niciodată nu a fost pe malul lacului nostru drag...
Și bătrânul deznădăjduit a arătat spre Manzur care împietrise parcă.
- Tânărul ăsta nesăbuit, dar curajos, este fiul dumitale?
- Da, stăpâne!
- Și-l vrei înapoi, la căpătâiul tău?
- Da, stăpâne! Îți dau în schimb trei coșuri cu pește uscat. Le voi strînge din tot satul! Provizii de nădejde pentru lungul drum pe care-l ai de făcut. Numai să-l mai văd lângă mine!
- Ai găsit împlinirea după care ai plecat, fiu nerecunoscător? l-a întrebat șeful tuaregilor pe Manzur.
Manzur a plecat capul în pământ, căci îi era rușine ca bătrânul său tată să audă că a plecat de acasă pentru a se întoarce și mai nefericit.
Tuaregul a privit întâi la Manzur, apoi la bătrân. Știam în acea clipă că totul depinde de mine. Numai de mine. Și atunci am știut ce răspuns va da tuaregul.
- Bătrâne, fiindcă și pe mine mă așteaptă într-un cort undeva, printre dunele fumurii, un tată neputincios și bolnav, fie! Mă învoiesc la a face târgul. Iar ție, fiule risipitor al iubirii părintești, îți spun doar atât: nu căuta popasul albastru altundeva decât în ființa tale! Fiecare dintre noi suntem o mică fâșie din popasul albastru. Singurul nostru țel adevărat în viață este să descoperim în noi bobul de rouă albastră, care să ne împlinească sufletul.

***
Noaptea învelise umerii uscați ai deșertului, strângând orizontul într-o îmbrățișare așteptată de oameni, animale și plante. Stăteam în fața colibei lui Manzur. Un foc blând ne adunase în jurul lui. Tăceam, ascultând vocile nopții. Într-un târziu, Manzur a murmurat:
- Tată, am greșit în fața ta și a Bunului Profet! Am plecat într-o călătorie, fără să știu că poate aici, undeva, aproape, se găsește ceea ce căutam de mult. Căci am învățat în drumul meu că popasul albastru reprezintă pentru fiecare din noi altceva. El poate fi lumina harică contemplată de călugărul etiopian. Sau libertatea oferită de soartă namibianului. Privirea unei fete frumoase ca Zubelda. Ori mângâierea crupei unui cal pur sânge. Poate, cele trei cești de cafea băute de tuaregi. Când poți gusta amărăciunea vieții, dulceața trandafirului iubirii sau suava atingere a aripii morții. Acum știu că mâine, în zori, când voi aluneca pe fruntea căruntă de valuri a lacului, voi găsi popasul albastru. În care mă voi simți împlinit. Și fericit... Fiindcă acolo voi putea contempla taina creației divine. În barca mea voi fi liber și neîngrădit de nimeni și de nimic. Armăsarul apelor, bărcuța mea, va despica platoșa valurilor precum vrednicul de amintire Zelman, armăsarul divin. Ochii mării îmi vor aminti de privirea Zubeldei ce a luat cu ultima ei respirație o parte din viața mea. Toate vor fi ale mele. Toate acestea vor exista numai pentru mine. Ce-și poate dori mai mult sufletul unui om?
- Fiule, când ai plecat, am vrut să-ți dau un ultim cuvânt de înțelepciune, dar văzându-te atât de aprins de focul acestei călătorii, am renunțat. O fac acum, căci știu că ai aflat adevăratul sens al zbaterii noastre prin lume. Întreaga noastră existență este un drum nesfârșit. De căutări și renunțări. Noi suntem calea și tot noi suntem și călătorul... Indiferent spre ce zări pornim! Și, ține minte! Omul modest își trăiește întotdeauna viața doar cu ajutorul inimii!
Stăteam nemișcat lângă personajele mele și parcă nu aș mai fi plecat nicicând din acel loc tainic. Am adormit alături de Manzur pe nisipul poleit de razele lunii caste.
Dar, dintr-odată, am simțit o căldură care-mi inunda trupul. Am deschis ochii speriat. Doar eram în toiul unei nopți răcoroase în brațele Saharei! Nu în miezul fierbinte al zilei! Am privit năuc în jur. Mă aflam iar la masa mea de scris. În odaia mea orfană. Adormisem cu capul pe maldărul de foi pe care aseară începusem să dau viață manuscrisului mentorului meu. Le-am răsfoit și am zărit pe prima pagină pata mare de cerneală, cea care mă absorbise în interiorul acelei lumi feerice. În deșertul în care găsisem popasul albastru și împlinirea pentru eroul meu. Revenit în cruda realitate a vieții mele de student, mă gândeam: unde aș putea eu însumi să găsesc împlinirea sufletului meu? Ca să fiu fericit ca și Manzur. Și am știut că popasul albastru va fi pentru mine întotdeauna scrisul. Cerneala cu care trebuie să dau culoare, miros și gust cuvintelor mele dăruite cititorilor. Poate numai așa un biet student la Litere ca mine ar putea să sufere de fenomenul acela atât de rar întâlnit la oameni: cianopsia. Să vezi toate lucrurile în albastru. Un defect mai benefic decât să vezi lucrurile în negru. Așa cum mi se întâmpla mie mereu. Am așternut cu litere tremurânde titlul povestirii mele: „Popasul albastru”. Apoi, cu inima strânsă de durere am caligrafiat trist sub titlu: „În amintirea mentorului meu, Olimpiu Grigorescu”. M-am îmbrăcat în grabă și am alergat la locuința d-nei Grigorescu. Ca să-i dau rodul nălucirilor mele de o noapte. Speram ca prin influența soțului ei, proaspătă încă în amintirea directorilor de reviste literare, această frământare ideatică de-o noapte să-mi poată permite prin publicarea ei să plătesc chiria pe lunile de iarnă ce băteau la ușe. Cu acest gând mă îndreptam cogitabund spre casa doamnei Grigorescu, îndrăznind să cred că odată cu scrierea acestei povestioare învățasem multe lucruri despre viață. Și despre arta cuvântului. Știam acum că scriitorul este un Prometeu din care vulturul imaginației rupe puțin câte puțin, clipă de clipă, dovedindu-i că arta cere sacrificii, uneori existențiale, totale. Izvorul de cerneală este mai arid pentru unii și mai bogat pentru alții, dar cu toții scriu pentru cei care au timp să-i citească și să-i asculte. Sigur, uneori acest izvor seacă. Și niciun scriitor nu va putea supraviețui doar cu amintirea câtorva rânduri pe care le-a scris. El trebuie să ardă creator, să scormonească în adâncurile firii, fiindcă poți scrie despre viață cu cerneala râurilor, cu sânge, cu apa vie din basme, cu nisipul deșerturilor bântuite de tristețea cămilelor nomade, cu fire de iarbă, chiar și cu cioburi culese din stele căzătoare. Căci viața nu este altceva decât siajul reverberările mării ascunse în urechea sidefie a unei scoici, o acumulare de vise, bracul unei speranțe târzii sau straiful ultimei respirații prin care încercăm să ne găsim fericirea...
Era o dimineață liniștită. Jacheta cerului se descheiase la ultimul nasture și norii se împungeau cu cornițe de spumă alburie ca niște iezi ce se hârjoneau. Trecând prin parcul orașului, am auzit simfonia bucuriei interpretată de păsărelele libere și fâșâitul elitrelor unui cosaș-verde ce tremura prin iarbă. Priveam la oamenii cu care mă intersectam și le vedeam fețele fericite sub lumina acelei dimineți de vară. Lumină ce se prelungea poate tainic până pe coordonate îndepărtate. Până sub tâmpla de vis și poezie a Saharei despre care arabii spun că este cea mai frumoasă femeie din lume.

.  | index








 
shim Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. shim
shim
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!