Poți înțelege acest sentiment? Senzația că te trezești din somn și-n jurul tău nimic nu mai e cum ai lăsat? Nu pentru că nu ar fi la fel, ci pentru că propria ta viziune s-a modificat, ca efect al unei cauze?
Sau ca și cum ai amânat voit o concluzie și-n acea dimineață, o senzație de panică, ți-o servește, anulându-ți orice iluzie, de care te-ai mai putea agăța?
Mergi fără repere și încerci să domini o certitudine de moment, poate e doar o zi, poate e doar un timp, apoi cu cât acel timpul trece și nimic nu intervine, realizezi noua situație și îngrozit, repeți continuu că e imposibil?
Lipsit de acel sens, pe care ți l-ai asumat, victima unui așa-zis univers pierdut, te zbați un timp în virtutea acelei inerții, ești uimit și debusolat, pentru că ți-ai concentrat toate trăirile în jurul acelui fapt devenit vital și când, într-un final, obosit, accepți că acel fir s-a rupt, că e posibil să trebuiască să uiți tot, nu mai simți decât lehamite, o sfârșeală, din care nu mai vrei să faci nici un efort să ieși, din care știi că vei ieși totuși, împins înainte de acea relativitate a trăirilor, căreia i se adaugă realitatea, acum ternă, la fel de imprevizil, însă, schimbătoare.
E ridicol, încărcat și poate patetic acest început de scrisoare, dar uneori e dificil să uzezi numai acele cuvinte care să exprime, fără a diminua sau exagera, starea de conflict în care te afli.
Și e atât de inutil…
Presupunând că te adresezi cuiva, cum ai putea crede că vei fi înțeles, dacă cel ce citește, bunăoară tu, nu mai este racordat la aceeași dimensiune?
E ca și cum ai cere milă.
Sau ai obliga la explicații, ceea ce e la fel de inutil.
Într-o carte, nu rețin acum care, cineva spunea, că un bărbat nu poate simți milă pentru femeia pe care o iubește. Orice poate simți, dar nu milă. În alta era o întreagă disertație, care desemna mila, drept sentiment promotoriu, al tuturor trăirilor nobile. Cine poate ști, care din ei are dreptate, sunt atâtea tipuri de milă și atâtea adevăruri relative…

Niciodată nu ai tăcut atât de mult.

Sunt tare obosită de câteva zile și e posibil să exagerez, e posibil, să am tendința, de a-mi stimula o stare pe care o cunoști și tu atât de bine, însă, acum, simt că nu oboseala e cea care domină, ci un fel de disperare, pe care nu am cum s-o consum altfel, decât scriindu-ți.

Și tăcerea asta pare potrivită pentru orice adevăr omis sau ascuns. E ca și cum ai vrea să echilibrezi lucrurile, poate din furie, poate din remușcare, ca și cum ți-ai cere niște drepturi ce ți se cuvin, dintr-o cauză relativă, cauză care nu-ți poate oferi nimic mai mult, decât o perioadă. Și dacă orice perioadă e limitată, drepturile tale nu devin nejustificate?
Cerând milă, da, posibil de aici impulsul, de ce să ignor această variantă sau poate,(câte posibilități sunt) pentru că azi simt totul ca pe un final imprevizibil…
Habar nu am. Or fi din toate câte puțin și alte câteva în plus, nu cred că mai are importanță.
Te-am mințit.
Nu știu de ce, așa am simțit că trebuie să fac, pentru că prea semănam cu o piază rea, prea des se dărâmă lumile mele. Acum, odată trecută acea perioadă, ea și-a pierdut intensitatea, dar mă macină, nu pentru că nu ți-am spus, spre rușinea mea, ci pentru că ea îmi revine în minte, mai ales, când tu ai perioade de tăcere. Nu vreau, chiar nu vreau să știu, ce anume face legătura între cele două situații, vreau doar să-ți spun.
Într-o dimineață, ții minte că ți-am povestit ceva, vorbeam mult atunci, m-am trezit cu stomacul sfredelit de un fel de criză. Era ca și cum ardeam pe dinăuntru.
Nu știu de ce, orice ține de durere fizică, mă duce cu gândul la mama și la chinurile prin care a trecut biata de ea, astfel, atunci mi se părea că trăiesc un moment din acel calvar, pe care sigur, în alt mod, nu aș fi putut să-l evaluez obiectiv.
Durerea brută te îngenunchează, fără să-ți dea posibilitatea să te sustragi, atunci nu-ți dorești decât să înceteze, să se întâmple orice, dar să înceteze. Îți dorești, umilitor de mult, să trăiești, te rogi febril să ți se dea posibilitatea să înăbuși tot, în favoarea sentimentului de a fi, de a vedea, de a simți o lume în care, de altfel, te miști nemulțumit mereu de ceva anume.
Priveam grădina, verdele ierbii, ascultam țipetele păsărilor și forfota de sunete ce însemnau viață, palidă, gâfâind și tremurând de durere, ghemuită în capătul verandei, simțind cum acea ardere se împrăștie în tot corpul cu rapiditate și o răceală ciudată, mi se scurgea prin vene, parcă în loc de sânge. Buimacă, nu puteam să găsesc nici o cauză a acelui fapt survenit atât de fulgerător și mă rugam la Dumnezeu să îmi ierte ieșirile, așa-zisele mofturi ce constituie uneori , trăirile mele exagerate. Nu reușeam să scot nici un sunet, să fac nici un pas, durerea era atât de acută încât, chinuindu-mă să-i rezist, trăiam o senzație de uimire, față de o așa surpriză a întâmplării. Doar ochii îmi lăcrimau a regret și mintea mea panicată, anticipând eventuale urmări, implora o amânare. Pentru că nu mi-e frică de durere sau de acel final, aș fi vrut însă ca lucrurile să rămână, cât de cât, în ordine. Deși, cred că mereu voi trăi senzația, că ceva a rămas neterminat…
Înfrigurată, mă gîndeam că tu nici nu vei ști ce s-a întâmplat cu mine, am ajuns atunci la masă, chinuindu-mă să deschid sertarul cu foi și realizam disperată că nu aveam putere, că ceea ce constituie realitate și trup mă vor îndepărta definitiv de dorința mea de a-mi lua măcar rămas bun.
Și să știi că, ulterior, nu am considerat patetic sau exagerat gestul meu. E umilitor și trist să dispari, fără să lași un semn. Și mai ridicol e, că se poate întâmpla oricând, mai ales atunci când nu ești pregătit.
Era în perioada în care tu știai că eram deja bine, te gîndeai probabil la mine, privind malurile mării, o emma ușor melancolică, cu sufletul plin din nou de bucuria de a trăi.
Nimic nu era așa cum credeai, îți scriam frumos și zăceam într-un spital, fără vizitatori, victimă a ploilor care nu mai încetau. Ploile care au rupt drumul satului în două, săpând un hău, pe care nimeni nu reușea să-l mai umple. Pentru trei zile, locul meu mic a fost izolat, pentru trei zile geta a avut grijă de copil, singurul care aș fi vrut să facă asta, era tata, însă el jelea la intrarea în sat, neputincios să poată trece cu căruța lui, peste apele mâloase. Când am reușit să ies, eram o umbră, boala aia care a uimit medicii, fiind apusă și nicidecum întâlnită în acel spațiu, m-a mâncat parcă pe dinăuntru. Și nu atât ea, cât panica. O panică pentru care era să fiu trimisă la alt spital, de unde nu știu cum aș mai fi putut ieși.
Gândaci mari și negri invadaseră casa, o mulțime de gâze năvăleau când deschideai ușa, pământul mustea de apă și multe flori, care întâi se înzdrăveniseră de pe urma secetei, au murit putrezind. Lumea mea era un haos.
Eu nu mai voiam să ies, zăceam în pat sau la birou absentă, așteptând ziua când trebuia să plec, zi care a suferit modificări ce s-au cumulat în două săptămâni încheiate.
Două săptămâni în care sufletul meu s-a zdrențuit, mușcat continuu de amintiri, de regret, de sila că nu îți pot spune. Cred că dacă mă uit am scris undeva, dar nu o să-ți trimit și foile alea. A trecut.
Totuși nu am să pot uita niciodată acele momente, ele s-au adăugat șirului de tristeți pe care le-am trăit, parcă în lanț, de când s-a rupt ordinea lucrurilor.
și tu erai atât de departe, încât nici dacă aș fi sfârșit într-adevăr, nu ai fi putut veni.
Apoi am plecat jelindu-mi tot drumul, mica fericire închisă într-o cameră veche,
… prosopul lui, parfumul lui, cartea lui, locul lui. al nostru.
Le-am îngrămădit pe toate, am așezat patul, am acoperit ferestrele și fără să privesc înapoi, de teamă să nu încep să plâng din nou, am călcat, prin noroiul moale al drumului, către viitor.
Unii oameni își trăiesc viața ca pe o continuă rostogolire. E de ajuns ca ceva să îi dezechilibreze o singură dată…
Pentru aceștia nu există viitor. Orice plan se dărâmă, doar pentru că realitatea în care trăiesc, suferă modificări permanente, pentru că primează senzațiile, pentru că vor certitudini mereu și își irosesc energia, cautând, acolo unde alții nu văd nimic. Eu mă confundam cu această categorie, doar pentru că nu-mi găsisem sensul, apoi ai fost tu și am crezut că…
Și doar m-ai învățat, am repetat ca o retardată, de cîte ori am avut impulsul să văd mai departe de o clipă, carpe diem iubito, carpe diem…


Poate, pentru cineva neutru, cineva dinafară este necesară o simulare, o forțare chiar a minții, pentru a înțelege ce simt eu acum, dar tu nu ești cineva dinafară, deși azi, pentru prima dată, după tot acest timp, am impresia că distanța poate deveni hotărâtoare. Așa scriu, cu mâhnire scriu și-mi doresc, cum să-ți pot explica, cât de mult îmi doresc, să mă înșel, să nu fie decât stăruința infinită pe care sufletul meu o dezvoltă, chinuindu-mă, de atâtea ori, inutil.
Sufletul meu acordat prost, care-și dorește mereu și mereu o confirmare, a ceva atât de fragil.
Poți înțelege, poate cineva înțelege cât de puternic devine sentimentul de inutilitate, mai ales atunci când subiectul cunoaște toate etapele prin care poate trece, știe că e cumplit să simți, fie și pentru o clipă, înstrăinare sau incertitudine și totuși, fiind atât de bine ancorat la realitate, nu se poate sustrage stării chinuitoare de rătăcire, de haos care îl invadează?
Bineînțeles există destui care încă mai pot simți ca pe un fior senzația, o stare deosebit de neplăcută de care vrei să scapi, da, după un timp vrei să uiți și vrei să te detașezi, simțindu-te poate ridicol, poate pierdut, ca și cum ai fi fost înfrânt , pentru că depui atunci atât de mult efort în a trăi obsesiv faptele, încât nu știi dacă mai e sentiment în îndârjirea ta sau e doar refuzul de a accepta o altă situație.
Dar poate am mers prea departe cu explicațiile, noi suntem totuși doi oameni liberi.
Libertatea are și ea prețul ei…

Cuvinte goale.

*

Am scris zile în șir despre o casă părăsită. O casă în perfectă stare de funcționare, pe care o văd în fiecare dimineață cînd apuc să ies, să-mi beau cafeaua, în fiecare seară cînd vîntul răcorește aerul, strecurîndu-se insistent, parcă dincolo de ființa mea, iar eu mă las învăluită de acea bucurie calmă, privind oamenii care se opresc să danseze la restaurantul de jos, din colțul străzii cu ceas. Dansam uneori și eu de la terasa mea, gândindu-mă absurd, că m-ai putea vedea, că ai fi mîndru de mine, pentru că uite ce progrese a făcut spiritul meu, e liber, e destins, e încrezător…
…stupidă minte de femeie.
Apoi privirile mi se blocau neînțeles, peste profilul întunecat al acelei case. Ziua soarele răsare, luminând-o detaliat, ziua pare ca orice casă de aici, dacă nu ar fi grădina din față pustie și înălțimea ei impozantă, asociată cu muțenia stăruitoare a obloanelor trase. Nici un ochi care să privească spre afară. Două uși inutil de înalte păzesc, pentru cine știe cât timp, cine știe pe cine. Uși de culoarea mahonului, cu ornamente sculptate în metal. Bronz, aramă, niciodată nu am știut. Uneori, seara, cineva vine și deschide câte o fereastră la fiecare nivel. Atunci, ai impresia că în sfârșit respiră.
Vântul, dacă aș fi vânt ce bine ar fi, se strecoară, împrăștiindu-se haotic prin interior și-n scurt timp perdelele acelea grele, de demult, se înfoaie înafară sau in interior, modelând ciudate forme, cărora, încercând să mă distrag din stările mele depresive, le caut sensul a ceva material. Uneori, sunt pur și simplu date la o parte și mi se părea că zăresc, în întunericul de dincolo, conturul unei fețe care privește spre mine.
Dacă cineva chiar este, îmi ziceam atunci, ar fi pe deplin îndreptățit să se întrebe, ce e cu preocuparea femeii de la casa alăturată, preocupare ușor exagerată și indiscretă, de a se înfinge cu coatele pe marginea unei terase și a inspecta mereu și mereu aceeași imagine.
La început a fost doar o simplă curiozitate, dar știi cum e, ceva te intrigă și devii, fără să vrei, mai mult decît curios.
Nimic nu mă ajuta, însă, să-i aflu sufletul care o locuia. Doar într-o seară, într-o tăcere de priveghi, din casă, s-au împrăștiat, în diferite direcții, un grup de vreo cincisprezece oameni, ceea ce m-a uimit și mai mult, pentru că era absurd ca acei vizitatori să fi stat în întuneric. A doua zi însă, am descoperit că partea din spate a casei, avea o curte foarte bine îngrijită și anumite semne arătau, că cineva se ocupa de întreținerea ei. Dar oricât am dat târcoale spațiului, cățărându-mă chiar pe o margine de zid vechi în speranța că cineva mă va observa, prin camerele de luat vederi și mă va trimite la plimbare, totuși, nimeni nu m-a învrednicit, nici măcar cu reproșuri. Doar ferestre închise și freamătul mării.
Mi-am făcut apoi un obicei, să mă ascund, într-o nișă a acelui zid și să privesc marea. E un loc în care simți o liniște diferită, nu știu cum să-ți explic…
Amuzată, revenind acasă, cu coatele pe terasă, cu barba în palme, căutam printre trecători profilul posibil al unor locatari demni să locuiască acolo. Poate în acest fel mă distrăgeam de la realitate, ca și cum aș fi dormit, uneori am tendința asta…
Au trecut mulți, mereu trec mulți, strada mea e o arteră principală, care se ramifică pe alocuri, în străduțe, majoritatea sub forma gangurilor, deosebit de boeme, mici ascunzișuri care duc spre munte sau spre mare. Astfel am încercat, uzînd de o valabilitatea ipotetică, un bătrân care ducea, în fiecare seară, un cîine la plimbare, gândindu-mă că ar fi putut să o moștenească la rândul lui de la părinți, că odată acea casă era plină de suflete, iar pasul lui molcom și sigur putea vorbi despre o viață echilibrată, Și presupunerea mea era oarecum întemeiată, pentru că îl vedeam, zilnic, ieșind de undeva din spatele curții. Într-o zi, însă, ipoteza a căzut, moșul cu câinele lui mereu obosit, locuiau lângă acea casă, într-o vilă colorată și veselă și mă-ntrebam: atunci de unde tristețea lui, când din curtea plină de flori, cu hamac și piscină, străbăteau voci vesele și acorduri de muzică?
Apoi mai era un cuplu. Mult mai potrivit.
Un tânăr, mă rog, nu atât de tânăr, poate undeva la treizeci și cinci de ani, un bărbat atletic și zâmbitor, ieșea de pe acea străduță laterală, tot seara, la plimbare, ducând într-un cărucior, o femeie de vreo cincizeci, cu un picior în ghips.
Mă întîlneam des cu ei și pe faleză. O admiram pe ea pentru ținuta impecabilă, pentru demnitatea care îi domina trăsăturile, pentru aerul intim în care-și vorbeau. Primul contact vizual mi-a dezvăluit acea indiferență, ușor rece, a femeilor de demult, m-am gândit, pentru că am văzut că amândoi stăruiau să mă privească, vorbindu-și , că m-au recunoscut, că probabil tânărul se va scuza și îmi va vorbi în numele doamnei, rugându-mă să încetez cu stupida mea indiscreție, m-am panicat chiar și după ce ei au trecut de banca în care stăteam ghemuită, întoarsă spre mare, m-am ridicat și am plecat rușinată de curiozitatea mea, nevinovată în fond.
Apoi, după un timp, piciorul i s-a vindecat, iar într-o duminică, când ne-am întâlnit dimineață la piață, în fața bisericii, era veselă și mi-a zîmbit atât de cald, încât îmi venea s-o strâng în brațe. Și nu o mai însoțea nimeni, mergea singură, sprijinită de cârje, așa că încet, prefăcându-mă interesată de vitrine și clădiri, am urmărit-o. Alții ar zice că am preocupări neserioase, dar dacă ar vedea acea casă , mi-ar împărtăși intriga de a cunoaște profilul celui care o locuiește, și-apoi duminica dimineață ce poți face?
Nu era însă nici a ei. Deși, casa unde a intrat, era cum nu se poate mai potrivită, pentru un așa caracter. O femeie puternică, cu personalitate.
Ieri seară am ieșit și-am mâncat la restaurantul Irinei.
Nu am apucat să-ți vorbesc despre Irina, e chelneriță la cel mai vechi restaurant de aici. O blondă frumoasă de care m-am lipit nu știu cum, pe care stau și-o privesc oricât, fără să mă plictisesc, nu știu de ce, poate pentru că gesturile ei sunt mereu noi, are un întreg repertoriu de zâmbete, strâmbături, o mimică care te binedispune. Patronul ei, un pitic chel și transpirat, e iremediabil obsedat de ea și cred că nici eu nu sunt departe, îmi vine să scriu, râzând, oare cum pot râde și ce departe am ajuns cu cuvintele și cum m-am păcălit singură, uitând.
Voiam să spun că am aflat de ce casa era singură, era muzeu, un fel de muzeu. Casa unui scriitor celebru. În spate am făcut eu poza aceea care reprezintă tot un gang, cu o ieșire de unde se vede, așa frumos, marea. Tot acel loc are ceva melancolic, în curtea din spate e o statuie a unei femei, cu un chip trist, cupidoni pictați direct pe pereții gangului, iedera care curge verde peste zidurile vechi, chipul scriitorului imortalizat în alb-negru și un motto sub el ,toate aceste amănunte peste care sărisem…
Eram uimită, cum de nu reușisem să le leg? Poate pentru că imaginația mea, în legătură cu acea casă, se lega de altceva. Și poate speram să nu fie a nimănui…

Îți scriu probabil ultima scrisoare. Va trebui deci să mă opresc, nu ar mai avea nici un sens să te obosesc cu nimicurile mele.
Însă uite, spunând ultima, acest verdict, nepremeditat, țâșnit aiurea din creierul unui om obosit să spere, să spere, că poate învinge, fără să vrea să lupte în vreun fel, că poate alege calea, deși se vrea legat la ochi, atâtea explicații…
acest verdict, acum câteva clipe, mi-a indus o senzație de putere, orice decizie, probabil, e un efect al libertății…
Ce păcat că a durat, doar până am terminat de scris acele cuvinte!
Pentru că odată cu următoarele în care încerc să explic, disperarea, acea durere nelocalizată nicăieri, dar atât de acută totuși, a crescut într-un loc din mine și se împrăștie, de parcă aș suferi din nou de acea boală care arde, doar că această suferință macină lent.
Nu pot înainta fără tine, așa simt și degeaba am căutat să-mi explic originea acestei necesități, pe care o pot asemăna cu niște cârje iluzorii, cu o casă ce se vrea locuită, nimic nu reușește să cuprindă în totalitate sentimentul de bucurie sau plăcută melancolie, de siguranță și totuși de emoție, de libertate sau de apartenență, pe care doar legătura asta ciudată a noastră, mi-o poate dărui. Nu vreau uneori, decât să știu că ești.
Dar de această dată, tu taci prea mult.
Se poate să mă fi înșelat, în consecință.

Alții afirmă trăgând dintr-o țigară sau muindu-și buzele într-un pahar, că ei scriu detașați, scriu privind dinafară, fără ca subiectul în sine să le stârnească alt sentiment, decât acela de a transmite un adevăr general, se poate să fie mai bine, orice implicare duce la subiectivism, orice subiectivism te face vulnerabil, mama spunea ” nu-ți da sufletul oamenilor fetiță bleagă, ei or să se hrănească cu el, iar tu o să mori”…
dar eu nu am ascultat-o niciodată pe mama , de aceea eu nu voi fi, probabil, niciodată scriitor sau o femeie fericită,
pentru că mi-am dat sufletul acestei lumi și nu mai sper să-l recapăt. deși după un timp există sfârșit și ai șansa să reînvii, ai șansa să poți fi altfel, ștergând cu un burete iluzoriu, un trecut zbuciumat.

Dar eu nu vreau alt început.
Pun capul în pământ și mă resemnez, atât pot, atât vreau. Un singur capăt.

Și dacă pierd, voi deveni normală.
Voi merge alături de oameni, voi privi ca ei, voi dormi cît dorm ei, voi trăi, îngropându-mi sila, o viață de pământean.