agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 1355 .



Lumea Mea - Rain
prose [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [canis_magus ]

2010-08-21  | [This text should be read in romana]    | 



I.



Dacă pot găsi cheia codului inițial, nu văd de ce nu aș ști cum să o folosesc în avantajul meu. Am descoperit eu lucruri la care nimeni nu visează măcar.
Nu, nu se poate ! Sunt numai un om, nu ? Oamenii, indiferent de câtă însemnătate își atribuie ori le este atribuită de gloată, de camarilă sau de vreun spectator dezinteresat, nu sunt zei. Amănuntul ce îi descalifică este nu mintea lor șuie cât materia din care sunt croiți.
Mintea mea nu funcționează exclusiv pe aceleași principii, iar veleitățile sale esențiale pot fi numite „imaginație fragmentară” și „viziunea îmbinării, a asocierii elementelor asemănătoare într-un întreg sinonim unei forme a adevăratului sens”. Recunosc că sunt niște denumiri elaborate, însă a spune doar „imaginație efuzivă, imposibil de controlat rațional”, ar însemna să mă subapreciez.
Iată de ce mă găsesc în căutarea unei soluții pentru viitor.



Nicidecum nu caut temeiuri raționale pentru a-mi clădi viitorul. Eu sunt o ființă instinctuală în concepții și idei, chiar dacă posed și un amplu set de reguli morale de la care îmi vine greu să mă abat, deși uneori nevoia o impune.
...Privim printr-o prismă ce divide raza de lumină solară în șapte alte raze, niciuna precum sursa. Iată că fiecare fascicul zămislește o sferă căreia îi conferă lungimea de undă proprie. Modelul după care s-au ghidat, șablonul copiat cu fidelitate, fiind nimeni alta decât Selene din cerurile înstelate.
Așez într-un mod aparte și aștrii depărtărilor, orânduind noi constelații, dar păstrând și altele dintre cele cunoscute. Unde mi se pare că spațiul este prea tern, mai adaug stele. Niciodată nu poți avea îndeajuns de mulți aștri pe cerul nopții.
Iar pământul îl iau de-un colț și-l scutur ca pe un covor, azvârlind în neant atâtea griji și apăsări câte ar fi fost, chemând din tării un înger de lumină.
Fâlfâind aripile-i strălucitoare, coboară jos la mine arhanghelul și mă întreabă ce anume vreau de liniștea îi perturb. Cu viziunea lucrului primit deja, îi cer să-mi dea acel cadou pe care numai astrele îl pot primi, nemurirea și discernământul.
De parcă ar fi avut cunoștință anterioară de solicitarea mea, îmi întinde un bob de rouă sclipitor ca soarele la apex și o brățară, plecând grăbit înapoi.
Pe încheietura stângă prind aurita brățară, iar micului soare îi cer să mă ducă în locul ce-mi va putea oferi unicul lucru pe care nimeni și nimic nu mi-l va putea oferi.
Dispare decorul selenar, înlocuit de o mare de tăcere, întuneric și imobilitate. Treptat, câteva zeci de stele răsar deasupra capului meu, indicându-mi negreșit prezența într-un univers al ordinii. Dar nu subita transformare a priveliștii îmi face inima să tresalte, ci parfumul puternic de iasomie, caracterizant pentru o asemenea locație.
- Vreau să-mi dai lucrul pe care nimeni și nimic în afară de tine nu mi-l va putea da ! – strig convins că sunt ascultat.
- Doar dacă știi și care este acel lucru, numindu-l clar și răspicat, în formulă, zise o voce masculină, baritonală, în care nu citesc nicio vibrație de superioritate.
- Eu mă gândeam că știi tu lucrul respectiv.
- E adevărat, dar nu am autoritatea de a îndeplini dorințele nerostite.
- Să ne închipuim că ți-am cerut, nominal, acest lucru.
- Nu pot trișa, așa cum nici tu nu poți.
- Mda. Mă mai gândesc.
- Spune-mi cum ai ajuns la mine și care este numele meu, iar apoi vedem cum găsim o clauză în Legea Luminii pentru a te ajuta în termenii tăi.
- Cred că pot ghici numele tău, deși nu sunt completamente convins că am dreptate. Să-l rostesc ?
- Da, spune-l !
- Ești Abyonko Nexus.
- Așa este ! Foarte bine ! Acum spune-mi și cum ai ajuns aici. Ce cunoștințe sus-puse ai și de ce au fost acestea dispuse să te aducă aici ?
- Sincer să fiu, nu știu nici cum am ajuns aici și nici cine m-a adus. Dar presupun că această picătură de stea are o mare implicare.
- Deci nu te afli întâmplător aici. Chiar ai nevoie de suportul pe care eu ți-l pot oferi.
- Evident.
- Ai reușit să-ți amintești lucrul pe care îl vrei ?
- Nu.
- E în regulă, pentru că am găsit clauza de care vorbeam... Sufletul tău a fost atent cercetat, iar Legea nu-mi interzice expres să îți îndeplinesc cea mai arzătoare dintre dorințele tale. Vei ști când aceasta se va adeveri.
- Stai un pic ! – exclam brusc, realizând că trebuia să mai fie ceva în plus, căci dorințele mele sunt nestatornice, dependente de stările emoționale și de anumiți factori externi.
- Þi-ai amintit ?
- Nu vreau să-mi îndeplinești tu cea mai arzătoare dorință ! Uneori, aceasta a fost să plec de pe Pământ. Acum nu sunt sigur că asta vreau.
- Visătorule... Asta e dorința de căpătâi a tuturor aștrilor astfel osândiți.




Nexusul Abyonko, forța creatoare a paradisului alternativ imaginat în linii foarte abstracte de mintea mea captivă în nopțile înmiresmate din primăvară, știa totul despre mine. Cunoștea, într-adevăr, fiecare atom ce-mi constituia ființa, fiecare câmp de ergi aparținând mie și pe scurt, chiar lucruri pe care eu nici nu le bănuiam. Desigur, această entitate fusese creată exclusiv spre a servi scopurilor mele egoiste, deși egoismul este o noțiune percepută ca factor negativ, nu există alt cuvânt pentru a descrie întocmai instinctul de supraviețuire valabil oriunde în universul creat.
Desigur că mă gândeam doar la mine. La cine să mă fi gândit, când singura mea posesiune, singurul punct de interes este ideația, spiritul, mintea pusă în mișcare de forța esenței divine dinăuntru-mi ?
Am cerut ceea ce am considerat eu că ar fi năzuința capitală, lucru care se potrivea întocmai cu rezultatul cercetării nexusului, dar nu am să dezvălui dacă a fost capabil să-mi transforme imaginile disparate și totuși extrem de bine conturate, prin care îmi defineam acea insolită „cea mai apăsătoare dorință” într-un cadou perfect.



II.


De ce Rain ? De ce o altă căutare ? De ce aceasta nu se sfârșește niciodată ?
Da, nu știu cum să răspund altfel decât în unicul mod cu putință, dovadă vie a faptului că preocuparea mea de căpătâi gânditul este. Sună pretențios, de parcă numai eu aș gândi în toată această mare de oameni ce mișună în jurul lumii mele... Ei bine, da ! Lumea Mea ! De asta îmi stă mie carul în drum, de-asta mă zbat din toate puterile și de-asta caut lucruri ce nu au fost orânduite omului, iar dacă nu le caut, le creez.
Rain este doar eul lunatic în gândire, visătorul prin excelență, acela ce nu acceptă răspunsurile cu negație și care a fost binecuvântat cu puterea creativității pluridimensionale. Din acest motiv el nu poate distinge granițele ce delimitează, pentru majoritatea oamenilor, realul de reverie. Iar căutarea sa este explicată de însăși existența în universul finit ca materie și energie. Viața este o călătorie interesată, dar numai cei aleși caută singurul lucru care are însemnătate, restul căutând exclusiv ceea ce se poate găsi pe pământ, obiecte și obiective materiale.
Visătorul nu poate căuta nimic inferior spiritual sieși, nu fiindcă nu ar dori asemănarea cu masele, ci datorită incompatibilității sale cu obiectivul vânat de acestea. Banii, pentru el, reprezentau o noțiune abstractă, afirmând ades că se simte mai apropiat de stele decât de lumea guvernată de ochiul dracului.
Gândind ori chiar știind, fiind convins că poate manevra sferele superioare prin cuvânt, Rain tinde să-și creeze propria realitate, în exteriorul prezenței umane, în afara timpului și dincolo de raționalul și raționabilul Real.
Nexusul Abyonko, dar divin, entitate spirituală amorfă și benefică, având singura însărcinare a firii de a-i adeveri Visătorului fiecare și oricare dorință verbal exprimată fie ea și în cuprinsul unei fantezii a stării de veghe – unicul mediu de manifestare a rendez-vous-urilor sale cu îngeri, zâne, nimfe și alte categorii de ființe mitologice – fusese descoperit între rândurile codexului antic. Deși inițial nu considerase ceaslovul încriptat în latină un suport strategic viabil, Rain constatase prin experimente practice utilitatea acestuia. Invoca ființele superioare de genul îngerilor, crea decoruri selenare, specifice stării sale originare, romantismul cronic, își îmbogățea în plan fizic, material, existența, prin augmentarea statutului financiar cu un factor de mai multe miliarde în valută forte, satisfăcându-și chiar și cele mai instinctive năzuințe ale sferei definite cas aievea.
Următorul pas logic după obținerea fericirii și deplinătății materiale, elevarea spiritului prin dobândirea fericirii desăvărșite, îi fu solicitat Nexusului, deși nu poseda o definiție exhaustivă a noțiunii. Abyonko Nexus, cunoscându-și directiva primară, nu ezită o clipă și îi promise Visătorului îndeplinirea vrerii sale.
Aici nu se lucra cu date fixe, timpul nefiind principalul element definitoriu, astfel că adeverirea dorinței celei mai arzătoare a sufletului romantic nu putea fi percepută asemeni înfăptuirii din Real a năzuințelor înscrise pe deja notoria „listă a celor șapte” care se întâmplase într-un decurs neglijabil prin durată.



Rain trăia în palatul său marmoreu ce strălucea alb în soarele câmpiilor, înconjurat de iubire, liniște și îndestulare. Precum un cavaler, un prinț din basmele copilăriei altora, inima sa pleca la plimbare prin universurile accesibile exclusiv sieși via codicele străvechi, trăind aproape aievea ale sale fantasme. Căci stă în legea firii umane să caute neîncetat mai binele și mai multul...
Rain nu știa ce caută. Clar era că nu scotocea prin vise după averile materiale necuprinse de mintea sa, ci după un adevărat „je ne sais quoi”.
Nu avea frică de nimic, armiile heruvice urmărindu-i fiecare pas cu săbiile trase, arhanghelii citind în permanență sulurile destinului spre a ști când și dacă trebuiau a-l feri de primejdii prin a lor celestă intervenție. Doar un lucru cunoștea despre sine visătorul, iar acesta, glăsuit oricărui alt muritor, stârnea râs, neîncredere și ironie. Copilul ploii și al Lunii se credea el, pus de mâna Creatorului și Stăpânului absolut al universului între oameni spre a căuta ceva ce nu știa cum se numește, cum arată sau unde poate fi găsit. Acceptându-și destinul și identitatea, zilele sale, dar mai ales nopțile, fremătau de dorul nestins al cercetării și prelucrării stimulilor, rațiunilor săpate în deducții și teorii filosofice proprii, din care ieșeau apoi visele caracteristice.
- Oricare om ar vrea să trăiască într-o lume ideală. Unii fac nesăbuința de a o considera pe aceasta drept perfecțiune, nemaicăutând rafinarea viziunilor, neavând vreo tresăltare la auzul cuvintelor „lume perfectă”.
- Oamenii sunt niște sălbăticiuni mai evoluate, nicidecum stelele din cer.
Rain și Îngerul vorbeau în termeni cotidieni. Era un dialog pe cât de astral pe atât de ireal, căci interacțiunea om-spectru divin se poate manifesta exclusiv în granițele nemărginirii din starea de veghe.
Visător și nu nebun, Rain cugeta ades la tăcerea verbală a Cerului, care prefera să-i arate decât să-i spună. Așa se născuse ori evoluase relația cu strălucitorul și puternicul arhanghel numit Mikhael. Căpetenia oștilor îngerești exista în mintea lui din voință proprie, apărând fără a fi invocat prin formulele specifice descoperite de Ceaslov, dar precursorul ideatic Michael/Meridian, eșuase în a-și dovedi faptic adevărul firii, rămânând o iluzie.
- Mă gândesc că aș putea, dacă asta ar fi și pe placul Celor de sus, să-mi conturez o lume perfectă, în care să urc dimpreună cu iubita mea... Cu iubitele mele...
- Știu ce vrei să spui, surâse îngerul cătând către discul selenar atârnat în cerul viu.
- S-a luat în considerare posibilitatea asta ?! – se miră Visătorul.
- Totul a fost luat în considerare, chiar mai-nainte de timpul tău.
- Nu te întreb dacă va fi cu putință, căci evident este că nu mă vei împiedica...
- Nimeni ție nu-ți va ridica obstacole în cale, când tu al nopții suflet ești. Dacă ai vedea cum toți se veselesc după ce reușești să mai eviți unul dintre jaloanele puse de Scribi în destin, ajungând tot mai aproape de evoluția acestui trup.
- Îmi voi clădi o lume în lună... În fond, nici nu poate fi prea dificil; doar lucrurile frumoase, care mă fac să suspin, apoi îngerii-scribi sau una dintre Forțe o va făuri precum doar ei știu.
- La un singur lucru trebuie să zăbovești mai mult.
- Și anume ?
- Oricare lume are un scop prestabilit, un punct spre care cată. Orice om are un obiectiv pe care trebuie să-l atingă, spre a evita eternitatea Buclei. Atât lumea ta cât și tu însuți, odată urcat în ea, necesitați o motivație.
- Sigur că da ! Lumea mea va fi menită fericirii sufletului meu. Iar eu, nu am alt scop decât să absorb această fericire pe care ea mi-o va da.
- Să-ți spun o scurtă poveste pe care nu o vei pricepe acum. La începuturi, când s-a pus problema creării unei ființe inteligente, după ce au fost zidite toate clasele de îngeri, toate mai puțin unele care au fost impuse de facerea omului finit, material, Stăpânul le-a cerut scribilor să își dovedească măiestria. Îngerii destinului, cunoscând Legea Luminii pe de rost, căci după ea își concep ei toate scrierile orânduind deci toată existența fizică și aproape toată existența metafizică, doar Stăpânul și Forțele nesupunânduse predestinării lor, au făcut o rasă de ființe superioare oricărei inteligențe efemere, cu abilități de semizei, ori poate chiar asemănători zeilor unor panteonuri umane. Dar aceștia, precum au constatat Scribii nu foarte târziu, nu aveau toate țiglele pe casă, neacceptând teza esențială și anume că ei sunt creați de Dumnezeu și Lui trebuie să i se închine.
- Un fel de oameni ai prezentului nostru, îl întrerupse cu un comentariu just Rain.
- Dar Stăpânul nu a vrut să îi distrugă, Legea Luminii nefiind precum cea a Galaxiilor, în care un Tiran, entitate fizică și transcendentală, experimentează cu materia, forme de viață, de comunicare și de control într-o arie restrânsă, un fel de creuzet al vieții finite.
- Un Tiran poate fi asemuit, după cum am concluzionat eu, cu o mică, cu o masă de energie și materie ce suferă transformări succesive, nu neapărat graduale, din care invariabil trebuie să rezulte și viață.
- Întocmai. Dar ai omis la descriere un atribut vital: conștiința.
- Exact. Tiranul lui Sagax nu este o forță nestăvilită, natura dezlănțuită în percepția oamenilor, ci o ființă rațională, care contraargumentează poziția de eliberare exprimată de Sagax. Consideră că are dreptul să existe, dar și că are responsabilitatea și chiar obligația de a crea lumi cât mai evoluate, cât mai armonioase, cât mai aproape de cea din Lumină.
- Uită însă că Stăpânul nu impune nimic prin constrângere, ci Lumea din Lumină a fost desăvârșită din capătul locului. Ea este singura lume care nu are un scop de atins, iar locuitorii săi, deși au atribuțiuni în funcție de clasele în care sunt partajați, nu trebuie să evolueze, nu trebuie să ajungă altundeva.
- Perfecțiunea este absolută. Nu poți schimba nimic spre a o duce mai departe.
- Nevrând să-și nimicească făpturile, cu toate că faptele lor de răzvrătire, departe de reprezentarea conștientului colectiv generată prin interpretări nefericite ale revelațiilor profeților umani, erau în opoziție flagrantă cu El, Stăpânul le-a cerut Scribilor soluția optimă. Existau două rezolvări, dar una implica remodelarea și deci distrugerea lor, astfel încât autorii destinului au primit parafa pe varianta în care, zămislind o nouă clasă de esențe, numite suflete, au tras dintr-o specie evoluată de primate linia omului și i-au pus în el câte o astfel de esență. Creația inteligentă finită, a survenit după cum știi, la o distanță în timp pe care mintea omenească, oricât s-ar considera de pătrunzătoare, nu o poate discerne pe de-a-ntregul, mai ales că ființele astea răzvrătite aua existat chiar și înaintea prezentului soare din sistemul astral pe care îl cunoști.
- Evident.
- Și, pentru a nu mai săpa la temeliile eternei Împărății, cel puțin nu cu aceeași fervoare, semizeii imateriali au fost îndreptați către ispitirea oamenilor.
- Ce să facă ?! Scribii au pus răul să distrugă oamenii ?
Mirarea lui Rain tulbură oglinda până atunci neclintită a lacului în care plutea o a doua Selene, la fel de tăcută precum și maiestuoasă precum cea de sus.
- Răul este invenția oamenilor, întrucât acești ispititori de care vorbesc eu nu doresc distrugerea omului fizic, ci alienarea spiritului, a esenței divine din om, spre a-I demonstra Stăpânului că și ei sunt puternici, că și ei meritau să împărățească alături de El.
- Da, împărățiile lumești sunt îndeobște cunoscute ca aparținând lor, chiar scrierile de cult observând acest aspect.
- Înțelegi de ce nu au fost creați oamenii materiali cu o inteligență siderală ?
- Cred că înțeleg, dar nu pricep altceva: ce înseamnă toată povestea ta ? Cum pot eu învăța eu din ea, spre a nu face aceleași erori precum Scribii ?
- Pseudo-erori, îl corectă îngerul. Să nu uităm că Scribii au imaginat totul dinainte chiar de a pune condeiul pe papirus.
- Și eu imaginez totul, dar nu din capătul locului, ci prin salturi disproporționate, disparate și variabile. Sunt doar un om.
- Vei înțelege cândva, nu neapărat acum, ca om, că oricât de mult ai vrea să te asemuiești Scribilor în tentativa ta de a imagina și a crea, mental, conceptual, o lume a fericirii, o lume desăvârșită pentru al tău suflet etern, mintea nu îți este de ajuns. Nici mintea, nici visele și nici chiar esența din tine nu pot cunoaște legea Luminii și nici Adevărul din Templu; deci nu poți evita inerentele deficiențe pe care deși le poți intui, le poți anticipa în plin proces creativ, necunoașterea Legii și a Adevărului le va insera în țesătura de altfel minunată și captivantă a Lumii tale.
- Să ajungem acolo și după asta mai discutăm, mai vedem, oftă omul.
- Unica posibilitate de rafinare există acum, în timpul concepției. După ce toate vor fi pecetluite prin zidire de către Forțe, de către îngerii care o vor clădi, nu mai poți aduce amendamente, fie ele constructive ori distructive. Cugetă îndelung, definește totul extrem de clar, chiar dacă nici așa nu vei reuși perfecțiunea.
- Pentru că perfecțiunea nu este pentru oameni, nu ?
- Nu că n-ar fi pentru oameni, căci esențele unora vor evolua și vor ajunge în Perfecțiune, în Lumea de Lumină, dar omul însuși nu poate cuprinde cu mintea sa desăvârșirea. Se consideră creator în urma tuturor obiectelor ce-i ies din dibacele mâini, dar a crea nu înseamnă a meșteri, întotdeauna învățând din greșeli. Numai Stăpânul a creat Lumea din Lumină fără cusur și apoi lumea finită din viziunea și interpretarea particulară Scribilor a Legii.
- Trebuie să încerc ! Trebuie să reușesc să ajung acolo ! Pur și simplu nu se poate ca sufletul meu să eșueze în această cutezanță.
- Nu va eșua. Doar că nu va atinge nici scopul pe care și-l propune acum, om fiind.
- Mă deprimi și totodată mă motivezi, remarcă Rain surâzând lunii din cer. Eu știu că tu ești aievea, deși în visul meu ne aflăm, iar cunoștințele tale despre trecut, prezent și viitor sunt desăvârșite, dar, așa cum amândoi am fost de acord, destinul predispune, nu și execută.
- E de la sine înțeles că ție îți este la îndemână să evoluezi și să primești o lume imaginată și îndelung jinduită de mintea și de sufletul tău, însă destinul este clar.
- Afirmația asta nu-mi contrazice expunerea, sesiză Visătorul. Dacă eu sunt predispus la evoluție, ceea ce prin urmare se va și întâmpla, urmând a exista apoi într-un loc pe care acum în visez cu ochii și cu sufletul în lacrimi de fericire și anticipație, nu pot greși țesătura astfel încât să regret mai târziu că nu am fost îndeajuns de celest în viziune.
- Orice lucru ai face tu acum și aici, nu îți poate afecta fericirea visată între aștrii, ca astru. Concepția ta este indubitabil autentică și fidelă realității, însă premizele sunt ușor neconforme acestei realități. Scopul existenței nu este fericirea individului, om sau spirit, ci altul.
- Care anume ? – vru Rain să afle, dar îngerul surâse superior și îl dezamăgi:
- Se înțelege de la sine că nimeni nu va cunoaște vreodată motivul pentru care există. Singuri îngerii știu de ce au fost creați și ce se așteaptă de la ei, oricare altă ființă inferioară nouă neputând decât emite ipoteze și croi teorii, unele mai aberante și mai pline de influența minții neghioabe decât altele.
- Nimeni până acum, în toată istoria, nu a intuit, măcar, motivul existenței umane ?! Nu e asta o erezie ?
- Erezie ? Aparțin eu vreunui cult sau vreunei culturi ?
- Științific, îngerii sunt creații mitologice religioase, deci da, aparții.
- Știința nu este decât un mod prin care Stăpânul lasă muritorii să întrezărească unele mecanisme ale firii, deși interpretările numite logice și raționale au uneori prea multă ignoranță și stupizenie în eforturile lor, ale savanților, de a nu-L vedea pe Dumnezeu ori influența Sa directă și indubitabilă exercitată ex aequo sau ex abrupto. Prin urmare, ceea ce știința afirmă, nu este întotdeauna adevărat nici când aceasta aduce în sprijinul său dovezi aparent concrete, aparent incontestabile. Unica instanță absolută este Creatorul și Stăpânul, orice altceva, mai ales din sfera umanului, este interpretare și subiectivism.
- Știința e subiectivă ? Dar are dreptate în atât de multe aspecte.
- Legea Luminii nu interzice Scribilor să distrugă, la solicitarea Stăpânului, Universul înainte de timpul său. Deși puțin probabil să se întâmple astfel, Scribii ar putea scrie chiar mâine un papirus pe care Aquilonis să-l pună în aplicare și astfel să piară totul.
- Dumnezeule ! – se cruci Rain terifiat. Legea nu are norme fixe despre cum pot fi create și distruse lumile ?
- Ba da, dar acumularea unei energii suficient de însemnate pentru implozia întregul spațiu material nu ar dura prea mult. Câteva milioane de ani.
- Te ții de șotii.
- Ce-ți pasă ție de milioanele de ani ? Nu ai înțeles că vei exista o eternitate în lumea ta ? Acolo nu mai ai treabă cu acest univers, prin urmare orice se va întâmpla cu spațiul și timpul de aici, ție îți va fi necunoscut și deci indiferent.
- Deci Legea nu stabilește clar normele.
- Normele sunt foarte clare, însă trebuie să înțelegem că ele nu sunt similare legilor omenești, prin care ți se interzice cutare și cutare lucru, ci mai degrabă îți oferă oportunități cvasi-nelimitate de creativitate.
- Este o lege a creativității, nu a prohibiției și cenzurii, înțelese Rain.
- Exact ! Și, după cum știm din experiența creativității artistice umane, acesta este un domeniu practic infinit, adnotă Mikhael.
- Revenind la întrebarea anterioară, niciuna dintre ideile oamenilor ce au fost ori sunt, nu este definiția corectă a scopului existenței ?
- Nu, fu îngerul șocant de sincer.
- Religiile, toate câte sunt și-au fost...
- Revelații, nu și interpretări corecte din punctul de vedere al Legii Luminii.
- Dar conțin adevăruri, nu ?
- Absolut. Orice ideologie, mai ales marile curente filozofice religioase, are într-însa o doză de adevăr. Unele dintre ele sunt mai aproape de suma maximă de adevăruri ce este îngăduită în contextul destinului mare sau general, altele au doar premizele adevărate, în timp ce conținutul aparține revelației interpretate după ureche de autori sau terți.
- Ar trebui să te-audă conducătorii bisericilor, se amuză Rain.
- Ce treabă am eu cu bisericile ?
- Păi, reprezentarea ta grafică sau plastică tronează în toate bisericile.
- În bisericile creștine.
- Doar pe-astea le-am vizitat.
- Acele imagini nu sunt ale mele. Eu sunt mai mult decât orice și-ar putea închipui oamenii, dar cu toate astea, eu sunt numai o făptură finită a Celui ce a făcut totul. Chiar și modul în care creierul tău mă percepe în acest vis, antropomorf și cuantificabil, este o limitare imperativă. Sferele Luminii nu pot fi asemănate în mintea umană niciunui lucru cunoscut și astfel imaginația lor pleacă brambura.
- De acord. Dar în cărțile sfinte ale religiilor, îngerii coboară în chip de om pentru a prevesti variate evenimente sau a înfăptui vrerea Domnului.
- Dacă ai fi citit mai multe cărți sfinte și cu o mai preocupată motivație, ai fi observat că numărul îngerilor aparent materiali și antropomorfi este net inferior numărului de apariții imateriale. Noi doi suntem oameni în visul tău doar grație codexului ce ți-a fost oferit prin destin. Invocarea numelui meu, unicul lucru adevărat despre mine, nu mă aduce invariabil aici, dar ajută la modelarea acelor părți din destin care sunt supuse influenței pe care esența din tine, aceea care nu a uitat întreg sinopsisul parcursului tău terestru anterior aglutinării cu materia, așa cum nu era neapărat nevoie să se întâmple, o exercită în permanență.
- Cu alte cuvinte, nu vii când te chem eu, dar și dacă te chem, dacă stărui, ajung eventual să te conving.
- Îngerii sunt imateriali ! Asta era concluzia. Reprezentările iconografice sunt destinate unui scop ce nu ne privește. Nici pe noi, nici pe tine.
- Da, cred că aud doar ce-mi convine. Ce mă interesează. Iar ceea ce fac unii oameni pentru a manipula masele, nu prea mă atrage ca subiect.



III.



Rain se ridică din micimea pământului celui de om năpăstuit. Gândul lui zburdă precum o rază de stea printre aștrii clipitori ai universului finit. Simțea cum cele mai intense senzații, cele mai adânci năzuințe în încărcau până dincolo de de orice limită a capacităților de procesare, dar deodată avu un răspuns, o soluție destinată prelucrării acestor avalanșe de stimuli: visul.
Îngeri mari, cu aripi și mai mari, îl prinseră de-un picior. Nu se opri din al său săgetat zbor, dar se întrebă și îi întrebă ce vor de la el. Răspunsul nu veni.
- Du-te cu ei ! – îi strigă o voce pe care o atribui îndată lui Mikhael, arhanghelul.
Zborul încetă. Săgeata stătu locului și liniile continue care mai devreme descompuneau punctele aștrilor străvechi se contractară în aceleași forme circulare, sferice.
Îngerii se înfățișară acum înaintea lui, întinzându-i mâinile. Dând să prindă mâna albă a unuia dintre aceștia, o inopinată forță de atracție îl acapară, făcându-l să pornească vijelios într-o direcție anume. Căderea în sus, negreșit cu putință în lumile vizitate de el și chiar în spațiul aievea, îi fu sistată după o vreme de înfrigurată urmărire de către aceiași îngeri. Aripile lor îl acoperiră pe când brațele de fier îl apucară cu trăinicie.
Negăsind o explicație subitei îndepărtări, nu stărui asupra evenimentului, dar se bucură de atingerea albilor ființe.
În zbor lin, Rain pluti către Undeva pe brațele entităților despre care știa multe, dar intuia și mai multe. Lumea prin care ei treceau grăbiți, era lumea timpului. Pe aici, efemeritatea era atribut capital în orice enunț, însă un singur lucru nu avea sfârșit, iar acest Soare guverna de pe înălțimi azurii, o lume nepieritoare.
Îngerii îl așternură cu desculțele-i tălpi în roua unei ierbi de-un crud verde. Ici-colo presărată cu floricele albe fără de nume, pajiștea îi păru familiară Visătorului. „Oare nu am mai văzut eu imaginea asta undeva?” se întrebă el mirat.
Fusese abandonat de îngeri, aceștia fiind ascunși văzului său de lumina zilei ori de vreo altă lege, necunoscută lui. Privi mai bine împrejur și găsi amuzant un detaliu vestimentar – purta haine similare unui cavaler militarizat modern: bocanci al căror carâmb se oprea aproape de genunchi, pantaloni negri, vestă și un soi de jachetă comodă, mănuși din nomex, cagulă, cască și ochelari de protecție. Un amănunt capital era prezența în tocul de la șold a unui pistol și MP5-ul ultra-accesorizat din mâinile înmănușate.
- Parcă te duci la război, îi zise o voce lăuntrică.
- Parcă mă duc la război, repetă el neîncrezător.
- Nu e nimic aici care să justifice prezența echipamentului de trupe speciale, adăugă vocea din capul său.
- Mai bine renunț la ofensivă.
- Alege o ținută relaxată, cu maxim o katana la brâu.
- Maxim o katana...
Voința i se adeveri pe dată, veșmintele revenind la obișnuitul negru civil: ghete, pantaloni, tricou și sacou cu blazon. Katana cu mâner de fildeș încrustat cu motive zodiacale și câțiva kanji ce descriau noțiunile de vis și de campion poposea în a sa teacă, aninată de brâul pelerinului. Considerase util să își pună ochelari de soare, astfel încât să-și ferească ochii de ispite neavenite ori de indiscreția vreunei domnișoare.
În visul său putea fi oricine, se putea îmbrăca oricum și putea merge oriunde, altfel, ce rost mai aveau toate ? Visul oricum ne face campioni. Pe noi, cei numiți și visători.
Unde mergea el acum ? Încă nu știa. Totuși, cunoștea impulsul ce-l urnise din loc; motivul pentru care plecase la drum printre vise: Fericirea.
Aceeași fericire pe care o avea și fără a o căuta, dar mult mai ademenitoare prin perspectivele sale infinite. Cât de ușor cortina iluziilor cade asupra-ne și înainte să ne dumirim, ea se învălătucește și ne absoarbe pașii în faldurile-i fără de scăpare.
Rain porni pe cărare, mergând ușor spre marginea pajiștei, margine strict definită de un vad răcoros și de un crâng umbros.



Salcâmii înfloriți înecau cu al lor miraculos parfum, universul. Rain trecuse în zbor peste firicelul de apă și se așezase ceva mai departe, în păduricea amestecată, unde tot soiul de arbori înfloriți înmiresmau ambientul.
Mergea într-o direcție, dar nu era convins de corectitudinea impulsului. Se opri într-o poieniță sufocată de floricele parfumate, asemănătoare celor în care se pomenise el nu demult, la sosirea în această lume, cătând în jur de sine. Ar fi vrut un semn, un indiciu, un indicator. Ar fi plecat în toate direcțiile, căci magia acestei lumi era acaparatoare, dar știa că într-o singură parte putea merge. Din străfundurile ființei sale veni răspunsul, iar luna din cer încuviință – spre Sud-Est. Întotdeauna acest cap-compas, dimpreună cu Răsăritul însuși, fusese purtător de vrajă, de înaripate vise în mintea Visătorului. Ceva în culoarea cerurilor dintre miazăzi și răsărit primise putere asupra sufletului său și fie zi fie noapte, primăvară ori toamnă, acel petec de cer îl captiva și îl copleșea.
Își agită aripile, pornind pe deasupra coronamentului înflorit, îmbătător. Zbura către Lună, deși aici în lună el era.
Și iată, nu după multă vreme, crângul dispăru, înlocuit fiind cu o mare de lumină difuză, undeva între alb și bleu-ciel, turcoaz. Dar cerul era vizibil delimitat de spațiul acesta, dominat de o negură luminoasă. Nimic împrejur nu mai semăna cu mediul în care sosise inițial, dar se simțea în siguranță, convins că ajunsese unde trebuia să ajungă, iar îngerii săi ședeau imediat dincolo de aria sa vizuală, pregătiți de intervenție.
Nu se impunea intervenția angelică. Rain strânse din ochi și desluși dedesubt, mult mai jos decât crezuse el că zboară, o așezare. Cu aripile în săgeată, coborî și dădu o roată deasupra a ceea ce părea a fi un sat, undeva într-o lumină puternică și caldă, la o latitudine mediteraneană. Palmierii și alți copaci amatori de climă tropicală întăreau impresia.
Nicio mișcare. Nici în aer, nici la sol. Soarele amiezii părea să fi impus o siestă tuturor potențialilor rezidenți ai comunității din oază.
Zburătorul puse piciorul în scuarul central, pavat cu dale granitice cum altfel decât albe, însetat apropiinduse de fântâna arteziană ai cărei stropi microscopici creau mirifice curcubeie sub mangâierea razelor de soare. Doar că setea trebui să mai aștepte, o apariție deturnându-i atenția.
Silueta feminină, silfidică, radiantă precum soarele în zenit și albă precum luna care-l adusese aici, îi întinse un pocal de cleștar, îndemnându-l să bea din licoarea translucidă conținută într-însul. Rain luă și bău cu încredere. Nu avu de ce să regrete, nectarul oferit de nimfa semi-nudă cu ochii vii și adânci luminându-i mintea și spiritul.
- Unde ai fost ? – îl întrebă ea, al său de cristal timbru trădând inocența.
- Nicăieri, improviză el un simulacru de răspuns, pătruns de puritatea nimfei.
- Te-am așteptat atât de mult, i se destăinui aceasta îmbrățișându-l fremătătoare.
- Am venit, îi zise el. Sunt aici...
Aici nu se prea traducea în mintea zburătorului în niciun chip, dar se bucura că ajunsese... înapoi ? Să mai fi fost el vreodată aici ? Oare cum ? Decorul părea familiar, însă e un lucru cunoscut că imaginația tinde uneori să se substituie rațiunii și memoriei faptice, creând impresii gen deja vú, dar și unele tulburări de personalitate. Visătorului nu-i păsa de psihologie, cu atât mai puțin cu cât imperiul creat de el pe Terra, acolo unde exista în deplină fericire alături de jumătățile sale, de familie și prieteni, își datora existența visării. Căci oare cum ar fi putut cineva întreg la minte să accepte realitatea existenței Codexului și a nexusului Abyonko ? Deci răspunsurile raționale negau adevărul și astfel se consolida ideea capitală a Visătorului, cumcă mintea e dușmanul evoluției, iar Visul – cheia magică.
Cât despre nimfă, ar fi putut s-o întrebe numele după care era recunoscută, dar se abținea spre a păstra iluzia intimității lor.
Această lume selenară îi aparținea negreșit și se gândi că ar putea afla numele înamoratei ce-l strângea cu înfrigurare la piept printr-un exercițiu imaginativ. Plecând de la premizele ce-l confirmau drept designerul sferei extraterane, concluzionă că ființa gingașă aparținea aceluiași proces de creație. Căutarea însă nu rodi, în schimb o întrebare se născu pe buzele zburătorului.
- Știi cumva unde pot găsi Templul, ori Castelul Viselor ?
Nimfa îl privi cu ochi mirați. Acele ape adânci de munte ce oglindeau cerul nopții trădau cunoștința unui răspuns, iar Rain pricepu.
- Cauți Templul, ori Castelul ?
- Nu ar fi același lucru ?
- Nu, zise ea scuturând ușor capul.
- Care e diferența ?
- Templul Tainei este de cealaltă parte a lumii, iar Castelul Viselor doar dincolo de zare.
- Înțeleg, mormăi Rain îngândurat.
- Dar de ce le cauți ? Nu-mi pari unul din titanii meniți să slujească întrânsele.
- Dacă îți voi spune că nu știu răspunsul, mă vei putea crede ?
- Sigur că da. Visătorul le caută fără a ști de ce. Iar tu ești Acela.
- Da, așa sunt, Visător, se recunoscu Rain surâzător.
Nimfa păși înapoi cu pietate, refuzându-i acei ochi celești.
- Ce s-a întâmplat ? Nu sunt eu cel pe care îl aștepta-i ?
- Ba da.. Creatorul lumii mele. Al lumii tale...
- Și atunci ?!
- Trebuie s-o găsești pe Carina.
- Carina ? De ce pe Carina ?
- Nu pot răspunde acestei întrebări. Așa ai decis tu, așa trebuia să afli.
- Tu știi unde e ea ? Mă poți ajuta în vreun fel ?
- Nu e în puterea mea să te ajut în vreun fel. Găsește-o pe ea și împreună veți fi fericiți. Altfel, lumea asta nu are niciun scop.



IV.


Rain descoperi îndată două duzini de Carine, nu mai departe de străduțele luminoase, străvegheate de palmieri ale așezării de-altfel pustii. Pricepu într-un răstimp că numele nimfei cu pocalul de nectar nu putea fi altul decât Carina.
Zâmbi luându-și zborul spre a săgeta acea mare de lumină în care existau toate acele ființe seminude menite satisfacerii năzuințelor primare. Altă Carină îl aștepta, undeva, poate nu chiar la capătul lumii.
Hotărî să treacă mai-nainte pe la Castelul Viselor, situat, conform nimfei cu pocal, chiar dincolo de zare. După decizia de a merge acolo imediat se făcu vizibilă ironia fetei. Nu exista un loc fizic „doar dincolo de zare”. O sferă nu are niciun capăt în absența unui sistem cartografic aplicat.
Astfel Rain descinse pe o pajiște înmiresmată de crini, pe cocoașa unei coline înverzite de gazon crud. Cauta un răspuns, iar o floare albastră în marea de corole albe îi atrăsese atenția. Aplecânduse asupra crinului de-un azuriu intens, parfumul florii îi electriză simțurile, ochii umplându-i-se de lacrimi. Și prin îneguratele priviri sesiză apropierea unei siluete interesate de prezența sa pe creastă.
Limpezindu-și ochii putu distinge cu claritate silueta și trăsăturile unui mag. Înveșmântat precum magii, într-o robă neagră, purtând cu dânsul un toiag scos dintr-un singur cristal bleu, probabil de safir.
- Străine, această grădină cunoști tu a cui este ? - i se adresă Magul.
- Aici e lumea mea, magule ! – exlamă încrezător Rain. Totul îmi aparține.
- Grădina cu crin albastru e grădina Carinei. Oare cine ești tu de spui că astă lume îți aparține ?
- Eu sunt Rain – Visătorul. Spune-mi, te rog, știi unde o pot găsi pe Carina ?
- În Castelul Viselor, bineînțeles. Nu acolo ai așezat-o ?
- Mda, Castelul Viselor... Și acesta unde se află ?
- Dincolo de zare, desigur.
- Răspunsul nu este de ajuns ! Dincolo de zare înseamnă Nicăieri.
- Atunci, acolo e și Carina.
- Dar asta e grădina sa ! – replică atent Rain. Cum poate avea o grădină aici dacă ea nu se află în lumea asta ?!
- Tu ai o lume întreagă fără să te afli într-însa, se amuză discret magul.
- Eu sunt Visătorul ! Eu sunt Rain !
- Și ea e Muza. Ea e Carina.
- Dar Templul Tainei ? Nici acesta nu există aievea ? – renunță zburătorul la eventualul conflict verbal în care ar fi putut intra grație replicilor spirituale primite.
- Templul este aievea. Mergi doar la capătul lumii și acolo vei găsi ceea ce cauți.
- O caut pe Carina. Acolo o voi afla ?
- Ia și du-i floarea asta !
Fără analize ori alte întrebări, Rain rupse crinul azuriu și din nou îl adulmecă, trezinduse ulterior singur pe colină, floarea părând într-o strânsă relaționare cu manifestarea în spectrul vizibil a magului. Și poate nu atât floarea cât senzațiile magnifice induse de parfumul acesteia, nu cu mult diferit de cel al crinilor albi.
Zburătorul se porni într-acea direcție care trebuia să fie capătul, ori cealaltă parte a lumii și în care o va fi găsit pe cea căutată. Problemele de ordin logic nu se băgau în seamă, altfel Rain ar fi fost nevoit să deslușească răspunsuri relativ inutile într-o realitate scutită de o vastă sumă de constrângeri caracteristice sferelor umane, influențate de gândirea cea de vise năpăstuitoare.
Destinația era clar definită, motivul deplasării acolo relativ cunoscut, timpul rezervat zborului, egal cu o clipire din ochi.



Templul Tainei, cocoțat pe un platou inaccesibil altcuiva decât înaripatelor făpturi ori zburătorului Visător, strălucea în lumina albă a neobositului soare, nelipsit din cer. Înalte de zeci de stânjeni, sutele de coloane ce sprijineau antablamentul și implicit structura acoperișului translucid, păreau a fi blocuri monolitice de peruzea.
O pereche de străjeri scoși din marmura cea mai albă vegheau cu spadele trase intrarea în maiestuosul edificiu, dar pe când Rain puse piciorul pe stînca de jais aceștia se însuflețiră subit, adoptând posturi defensive.
Vizitatorul surâse. Știa că nimeni și nimic nu-i putea restricționa accesul în templu, indiferent de aparențele unui moment dat sau ale altuia. Păși cu încredere pe aleea granitică și iată-l înaintea cavalerilor înaripați. Nu avea certitudinea prezenței unei inteligențe în materia cu alte cuvinte moartă, dar le strigă ridicând crinul albastru deasupra capului:
- Rain sunt eu ! Calea deschideți-mi îndată !
Deloc straniu în viziunea Visătorului, străjerii puseră câte-un genunchi pe jaisul puternic contrastant cu trupurile lor și sprijinind defensele spadelor capetele-și plecară într-o adâncă reverență izvorâtă de rangul vizitatorului căruia îi erau supuși.
Depășind gărzile de piatră, Rain intră în incinta propriu-zisă a templului și, călcând pe marmura albă a frontonului, marmură din care erau cioplite și străjile, îndată fu absorbit într-o mare de lumină. Nu foarte târziu după aceasta reuși a desluși contururile mediului dimprejur.
Raza de lumină îl dusese înaintea unui altar bătut în rubine cât pumnul de pe care un snop de jasmin și crini parfumau întreg spațiul.
- Cine ești tu, străine ? – îl abordă o voce feminină, melodioasă, dezarmantă.
- Sunt Rain – Visătorul, răspunse el fără a ști cui. Am venit s-o caut pe Carina.
- Carina nu este aici. Cine ți-a zis altceva, în eroare a poftit a te induce.
- De ce nu mă lași să te văd ?
- Ce rost ? Te-ai convinge numai că nu-s eu aceea de o cauți.
- Lasă-mi mie aprecierea asta.
- Carina ta în al Viselor Castel sălășluiește, dar nu aici.
- Arată-mi-te ! – exclamă el ridicând cu un semiton nivelul aproape șoptit al vocii.
Dintr-un con de umbră, la adăpostul unui pilastru translucid, zâna se întrupă, iar Rain simți cum, în pofida volumului colosal al edificiului unicameral, rămâne fără aer. Frumusețea acestei zâne aduse un tremur întregii ființe a Visătorului, cu fericire înlăcrimându-i ochii și-adăugând durere sufletului rătăcitor.
Nimic întâlnit de el până acum, în lumea de pe pământ sau în lumile dintre stele neputânduse asemui nici din depărtări purității serafice a nimfei dinaintea-i.
Rupând tăcerea șocului, diva își dădu dreptate luând o floare de pe altar:
- Þi-am spus că nu-s Carina ta.
- Tu ești a mea, decise el. Nu știu cum te numești ori cu ce treburi în Templul Tainei te găsești, dar a mea ești. Altfel nu se poate!
- Rain, oftă ea abătută, întinzându-i crenguța de iasomie. Titanii ce în juru-ți se adună, au să te izgonească din Templu și din Lună. Primește acest talisman și grabnic revino acasă, înainte ca stăpânii celor două lumi să te închidă între a fi și a nu fi, loc din care nu vei mai reveni.
- Titani ?! – brusc Visătorul deveni luptător. Le-arăt eu lor a cui lume e asta !
- A cui e, viteazule ? – răsună un tunet căzut din înalt.
- E lumea mea. Viitorul !
- Templul nu e-n lumea ta, găsi muza cuviincios de adnotat.
Rain nici nu tresări. Ba mai mult, ignoră complet aparenta primejdie la care numiții titani îl expuneau, continuând dialogul revelator cu zâna.
- Să ne lămurim ! Carina este la Castelul Viselor, dar asemenea loc nu există. Iar magul ce aici m-a îndrumat, mi-a zis să îți aduc floarea albastră. Prin urmare, tu ești ceea ce eu caut. Tu ești Carina. Și Templul Tainei e un alias, o fațadă pentru Castelul Viselor. Care castel nu există.
- Ce vrei tu de la viața ta, Visătorule ? – diva il întrebă.
- Vreau să cunosc Adevărul Absolut și să dobândesc Fericirea Desăvârșită, afirmă cu tărie Rain.
- Pentru atingerea acestor două culmi, ar trebui să fii altceva și să posezi ce nu ai.
- Să fiu și să am. Adică ?!
- Adevărul este rezervat sferelor cerești, celor mai înalți îngeri și Creatorului Divin, iar Fericirea, posesorilor de papirus. Papirusul pe care Scribii au dezlegat de la suferința umană sufletul venit din Vis. Întrunești tu vreuna dintr-aceste condiții inatacabile ? Ești cumva un înger din cerurile de deasupra cerurilor ?
- Eu sunt Rain ! Eu sunt Visătorul ! Vreau să mă iubești ! Iubește-mă !
Titanii se întrupară cerc în jurul prăbușitului monument în criză. Privirile lor trădau deconcertare, cereau îndrumare.
Zâna rupse inelul pardesielor negre și atinse cu crenguța de jasmin creștetul prăvălitului Visător, acum inconștient.
- El este Acela, vorbi unul dintre titani punând greutate în cuvinte.
- El este Visătorul, adăugă în consens un altul.
- Taina îi va fi revelată, continuă și al treilea.
- Duceți-l înapoi, în lumea sa ! – le ordonă Carina.
- Încă nu e timpul, protestă un alt titan, urmat de un al cincilea:
- Parcursul nu este complet.
- Va fi completat negreșit. Rain este Visătorul. Duceți-l acasă și reveniți pentru noi directive. Mikhael vine să preia concluzionarea efortului evolutiv.
Cu aceste cuvinte, zâna încheie fără drept de apel subiectul și se ascunse văzului titanilor rămași să execute ordinul primit.



V.



- Desigur că nu o vei putea avea pe Carina în lumea asta. Nu vezi că ea este rezervată unei alte sfere ?
- Eu sunt creatorul acestei lumi și-al multor altora precum aceasta ! – accentuă Rain. Nu știu de ce mi se interzice iubirea perfectă.
- Nu ți se interzice nimic, dragul meu, îi explică Mikhael. Atâta doar că nu ai ajuns încă la nivelul necesar.
- Aflu și eu ceva nou. Acum aud că trebuie să dobândesc iscusință graduală.
- Auzi acum, dar cunoști din intuiție necesitatea îmbunătățirii treptate a spiritului.
- Este o problemă de ordin logic. Nu poate fi vorba de vreo evoluție subită, mai ales că ideea generală vizează evitarea alienării.
- În plus, tu ești nimic mai mult decât un vis. Poți face tot ceea ce consideră Visătorul că e cu putință, drept pentru care nu îți este accesibil nici Adevărul și nici nu poți trăi Fericirea Desăvârșită alături de Carina.
- Vrei să spui că nu eu am nevoie de evoluție ? Dar eu sunt Visătorul ! – protestă Rain.
- Corecție: tu ești Visul Visătorului. Proiecția cvasimaterială generată de mintea sa extrem de puternică, de eficientă...
- Sunt real doar fiindcă el visează ?! Cam dureros de aflat.
- Îl voi ajuta să devină mult mai puternic decât este în prezent și decât își imaginează el că va fi vreodată, apoi, cu un dram de șansă, tu vei intra în Templul Tainei, o vei lua pe Carina și veți împărăți în lumea ta, din Castelul Viselor.
Promisiunea sinceră a îngerului îi fură un zâmbet Visătorului. Neputând ține ironia exclusiv pentru sine, i-o împărtăși deopotrivă și lui Mikhael:
- Vrei să spui că Sursa nu poate fi fericită decât prin mijlocirea mea ? Adică, fiecare deținem o parte din ideal, ceva ce și-ar dori celălalt. Eu voi obține lucrurile năzuite de el, în timp ce el e aievea, în lumea reală, iar eu doar visare.
- Să-i mulțumești pentru viața ce ți-a dat-o și să nu-l dezamăgești prin gesturile tale.
- Cred că sunt îndeajuns de „evoluat” să remarc un lucru tras de urechi când îl văd, se amuză Rain. Visul nu are voință proprie și nici identitate... Tu Visătorului te adresezi în clipele astea. Iar decorul ce ne înconjoară este situat în lumea reală, întrucât titanii m-au înapoiat din Lumă, din Lumea Mea.
- Mă rog, dacă ții neapărat să te împiedici în detalii, da, nu mă adresez unei alte imagini decât celei a Visătorului. Nu se poate efectua o disociere completă între proiecție și sursă. Prin urmare, bucură-te de veștile primite !
- Mă voi bucura abia după ce tu îți vei fi făcut treaba.



- Tot nu știm cum s-a încheiat povestea, asta în eventualitatea în care ea nu cumva continuă și azi.
- E cu final fericit, surâse Rain ridicându-și ochii săi mari și triști către bolțile de azur în care atârnau lune și sori, constelații spectaculoase și roiuri de aștri.
- S-a terminat, ori mai dăinuie ? – stărui nimfa străveziu înveșmântată de la pieptul Visătorului.
- Îngerul și-a ținut promisiunea.
- Înseamnă că trebuie să-ți găsești Carina. Mă vei părăsi.
- Taci !... Ascultă !... Privește !... – murmură el sărutând-o pe moalele păr de smoală.
O adiere subtilă purtă visele lor de iubire în hăuri și în lune... Petale și fluturi în dans neîncetat... Luscinia pe ramuri jos în văi... Parfum de crin și de jasmin...
El crin-albastru ei îi oferi, ea, acceptând, Carina-i deveni.

Rain
Fin.




© The Illusion Maker 2008, for Authentic Designs ™ of Maniacii Inc®






.  | index








 
shim Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. shim
shim
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!