Avalanșa de păianjeni, cu care se confrunta Gogu, era de-a dreptul impresionantă și miraculoasă în același timp.
Hoinărise toata noaptea, fără nici un rezultat, prin casă, prin beci, prin magazie, prin curte, scotocind toate ungherele și toate ascunzisurile.
Și, când disperarea îi ajunsese la culme, deodată, din toate aceste locuri, începură să curgă păianjeni.
O bucurie fără margini îl cuprinse, aducându-l în pragul extazului. Spera ca din hoardele de arahnide, care defilau acum sub privirile lui buimăcite, măcar pe o parte să poata pune mâna. Sau, în cel mai rău caz, pe vreo câteva perechi, pe care să le prăsească apoi.
Erau, în această viitură, fel de fel de păianjeni. Cu picioare lungi și subtiri; cu picioare scurte; cu corpul mic; cu corpul mare, burduhănos; etcetera; etcetera.
Cei cu picioare scurte aveau un mers iute, precipitat. Acum îi vedeai aci, acum în altă parte. Erau tot într-o fugă.
Cei cu picioare lungi și subțiri – ca niște brațe articulate de excavatoare – călcau molatic și parcă imaterial, dând impresia că nici nu ating suportul pe care se deplasează. Erau aceia pe care, atunci, în copilărie, când nu avea nici un fel de frică față de aceste viețuitoare, îi apuca de câte un picior și îi azvârlea cât colo.
Alții aveau un mers dezarticulat, dezechilibrat, dar ferm și dârz. În ei Gogu îi recunoscu imediat pe cei, din aceași perioadă, pe care îi schilodise, rupându-le câte unu, două picioare sau doar câte un segment al acestora și care acum îl priveau cu atâta ură încât el nu era în stare să se uite în ochii lor.
Unii dintre aceștia purtau cu ei, pe un fel de brancarde, siluete informe, rămășițe ale unor corpuri sleite, storcite – dintre care unele încă mai mișcau –, o amestecătura de ceva gelatinos și frânturi de picioare cu porțiuni de capete sau de organe interne.
În toată această compoziție tăcută, peste care ar fi trebuit să se aștearnă pacea veșnică, mijeau din când în când ochi care îl țintuiau pe Gogu cu aceași dușmănie, ceea ce îi aducea aminte de o perioadă ulterioară, când o frică patologică, o fobie, îl cuprinsese și când el nu mai avusese curajul nici de a atinge aceste lighioane, darămite de a le mai prinde cu degetele. Ajunsese să le spună tuturor că dacă cineva dorește să ia vreo scatoalcă, apoi numai să se facă spre el cu un păianjen. Și atunci, din cauza panicii în care el va intra, îl va și pocni pe respectivul doritor, indiferent cât de tare și indiferent în ce regiune a corpului.
Ceea ce trebuie menționat însă este că această tărășenie își avea obârșia într-un fapt real.
Într-una din dimineți – să tot fi fost prin clasa a patra –, Gogu se trezise cu pleoapa ochiului drept umflată în așa hal încât aproape că nu mai vedea nimic cu ochiul respectiv.
Năstăsică, bătrânul – fost – felcer al satului, cel care fusese chemat de urgență, îl examinase cu maximă responsabilitate și concluzionase că nu putea fi vorba de altceva decât de o ciupitură de păianjen.
Întâmplarea nu trecuse fără urmări. Copiii din generația sa, ba chiar și unii mai mari, îl sfătuiseră să ucidă păianjenii, întrucât, pentru fiecare exemplar omorât, Maica Domnului îți iartă un păcat, cinci sau șapte. În privința numărului, părerile erau împărțite, însă răsplata rămânea. Și asta pentru că păianjenul cutezase cândva să se ia la întrecere cu Sfânta Fecioară pe tema: Cine face firul mai subțire? Iar dumnealui avusese câștig de cauză.
Cu această credință în suflet, Gogu incepuse o campanie furibundă de căsăpire a neisprăvitelor insecte. Le strivea cu orice apuca, numai cu mâna nu.
Acum însă, când își dădu seama de câtă nevoie avea de păianjeni, o ciudată părere de rău pusese stăpânire pe el.
Dar când prin dreptul lui trecu Văduva Neagră, Gogu avu din nou acel sentiment de repulsie. Auzise si văzuse la televizor fel de fel de comentarii la adresa respectivului păianjen, care era în stare să omoare chiar copii și bătrâni cu ciupitura lui.
În furia care îl cuprinse, căută în jur ceva cu care să lovească. Și cum la îndemână îi apăru un baros, îl apucă și îl ridică.
Văduva Neagră își văzu, însă, nestingherită de drum. Ba chiar îi zâmbi malițios și totuși seducător, așa încât mâna lui Gogu se înmuie și el lăsă barosul jos.
Apăru apoi o cohortă de alți păianjeni, mai bine dezvoltați, mai solizi și în care întrezăreai niște indivizi cu mare putere de muncă.
Într-un fel de cadre, improvizate pe niște care alegorice, aceștia puneau fir peste fir, țesând plase cu ochiuri de diverse mărimi.
Gogu rămase înmărmurit. Întinse de câteva ori mâna spre ei și tot de atâtea ori o și retrase. Își luă, totuși, inima în dinți și atinse pe unul, mângâindu-l. Apoi pe altul și pe altul.
Păianjenii îi răspunseră cu surâsuri joviale, după care se intoarseră la munca lor cu și mai mult sârg.
Dar uimirea lui Gogu atinse culmile paroxismului când o parte destul de însemnată dintre ei părăsi platforma pe care se afla, îndreptându-se spre niște lăcașuri expres amenajate de el, unde o așteptau adevărate hale de producție, înzestrate cu utilaje de ultimă generație pentru țesut pânza, dotate cu instalații de aer condiționat, cu dușuri, cu cantină și cu săli de mese, cu dormitoare, cu spații verzi și cu terenuri de sport. Nu lipsea nici grija față de sănătate. Un spital, prevăzut cu toate secțiile și laboratoarele, stătea pregătit cu cele mai noi achiziții ale tehnicii medicale. Ba exista chiar și o maternitate unde să vină pe lume urmașii lucrătorilor.
Când pătrunse într-una din hale, îi găsi pe toti păianjenii la locul lor, muncind. Unul, mai răsărit – de bună seamă, șeful –, inventaria și nota valurile de pânză, apreciindu-i acesteia calitatea și dându-și acordul ca ea să fie transferată în depozit.
Vizită și celelalte hale, găsind aceeași atmosferă sobră, de lucru.
Părăsi mulțumit complexul. La ieșire însă avu surpriza să dea nas în nas cu Văduva Neagră.
Ședea tolănită pe o bancă de la marginea aleii centrale, cu picioarele atârnând leneș. Unul dintre ele îi ajungea până la jumătatea aleii.
Gogu dădu să treacă pe partea cealaltă, dar piciorul se mișcă, iar din vârful degetelor țâșniră niște gheare care se lungiră, încercând să-l înșface. El caută disperat în jur barosul pe care mai adineauri îl lăsase din mână, dar nu-l mai găsi. Se feri și o luă la fugă. Însă cu cât ar fi vrut să fugă mai tare, cu atât picioarele îi deveneau mai grele și i se mișcau mai încet. Avea impresia că se deplasează pe un teren mlăștinos sau nisipos. Un picior îl scotea, celălalt se afunda…
Iar Văduva Neagră îi sulfa în ceafă cu același zâmbet malițios și totuși seducător.