Capitolul 28

Tânăra soție

După plecarea lui Ariel, Silviei nu-i rămase decât să consume până la capăt întregul cocktail de gânduri, emoții și sentimente contradictorii. Prea tulburată ca să se concentreze pe problemele de serviciu, se simțea uneori absurd de fericită. Singură în casa lui Ariel, cu lucrurile sale în jur, dormind în patul lui, avea senzația că personalitatea acestuia o înconjoară de pretutindeni. Îmbrățișarea lor, cea dinaintea plecării, o simțea ca pe o permanență, ca și când îi devenise parte integrantă. Se culca în fiecare noapte cu pijamaua lui în brațe și treaba asta i se părea copilărească și hazlie și i se întâmplase să adoarmă fericită ca un prunc. Dar pe măsură ce somnul o cuprindea cu aripile lui, vise tot mai înnegurate băteau la porțile minții.
Se trezea speriată și avea senzația că lângă ea se afla trupul mătăhălos al lui Paul; se aștepta să-i audă respirația grea; dar nu era decât ticăitul ritmic al ceasului. Iar cămașa pe care o ținea în mâinile ude era a lui Ariel și era ca un talisman care o ferea de rău.
Alteori somnul nu i se lipea de gene. Atunci mintea ei intra în halucinanta vrilă a ipotezelor, deducțiilor și întrebărilor fără răspuns. Oare aceia care îi strigaseră „Perverso” văzuseră pozele? Sau li se povestise despre ele? Mai plauzibilă era a doua ipoteză. Atltfel, ce sens mai avea șantajul de acum? Bun, dar în cazul ăsta, cine răspândise și vehiculase ideea? Era greu de crezut că fusese Paul. Altminteri el și nu ea ar fi fost „Perversul”. Nu, totul pornise de undeva; cineva detonase „bomba”; apoi știrea se transmisese din gură în gură. Fusese o campanie concertată, anume stârnită și asta n-avusese legătură cu Paul; el avea cu totul alte scopuri, ale lui proprii.
„Domnule Beller, aveți dușmani?” Nu-i ieșea din minte întrebarea celui venit în anchetă.
„Silvia, ai dușmani?” se întrebă ea parafrazându-l cu o ironie amară. Desigur, de-a lungul vieții ei încurcase – fără nici cea mai mică intenție – interesele multora. Era prea sensibilă și prea inteligentă ca să nu deranjeze. Dar avea oare vreun dușman adevărat, cineva care o ura organic, cineva care sistematic îi dorise răul? Ar fi vrut să nu-i vină spontan în minte, așa cum se întâmpla acum, numele Laurei. Ar fi vrut să nu se gândească la ea. Și totuși, nu putea nega, oricât ar fi dorit, faptul că ea îi fusese de-a lungul anilor, cel mai înrăit persecutor. Probabil că, în cazul de față, lucrurile n-aveau (mai mult ca sigur) nici o legătură. Dar gândurile continuau s-o chinuie. Oare ce va face Paul? Curios, ideea că avea să o compromită în fața tuturor colegilor de serviciu nu-i provoca nici o emoție, ca și când ar fi fost sigură că lucrul ăsta n-o să se întâmple, ca și când promisiunea lui Ariel ar fi fost sfântă. În plus, ceea ce conta era părerea unei singure persoane, cea care însemna totul pentru ea.
„Da, nu-mi pasă, iar dacă mi se va cere să plec, oricum rolul meu în cea mai mare parte s-a îndeplinit.”
Se scursese o săptămână de când Ariel era la Paris și Silvia știa că el își mai prelungise șederea cu 3-4 zile. Unchiul său se simțea mai bine. O sunase în fiecare seară și îi spusese că abia aștepta să revină acasă.
Într-una din aceste zile, ieșind de la servici pe străduța ce dădea în bulevard, dădu cu ochii de doi bărbați care o așteptau: unul în uniformă de Poliție, altul civil.
Polițistul i se prezentă.
- D-na Silvia Linoiu? întrebă el.
Ea simți că inima i se oprește în piept de spaimă.
- Doamne Sfinte, ce s-a întâmplat? și buzele ei șoptiră mut un singur cuvânt: „Ariel!”
- N-ați urmărit actualitățile? E vorba de un bărbat care presupunem că este fostul dvs. soț, Paul Colceru ... A fost asasinat.


- Da, el este, spuse Silvia pe un ton neutru.
Lucrătorul de la morgă închise la loc sertarul.
- A intrat în țară sub nume fals. Avea și motive, de altfel.
Silvia nu ceru nici un fel de explicații și se dădu un pas în spate, țeapănă. Polițistul o privi lung : desăvârșita ei indiferență în fața cadavrului, tăcerea încrâncenată, răspunsurile monosilabice ...
Tot timpul cât durase drumul până aici, în mintea ei, un singur gând le dominase pe toate celelalte : „Ariel”. Spaima îi înghețase picioarele, degetele îi amorțiseră. Nu cunoștea codul de procedură penală românesc, dar își imagina că cea mai simplă și sănătoasă atitudine era să vorbească cât mai puțin, să răspundă cât mai pe scurt. Un fel de substitut al americanului „You have the right to remain silent ” atât de știut din filme. Soarta lui Ariel era acum în mâinile ei, căci nu se îndoia că el o făcuse. Și-l amintea cum, atunci, în hrubele întunecate, se descheiase zâmbitor la haină:
„Știu Magnum ...”
Apoi fusese promisiunea dinainte de plecare. „Te-am mințit eu vreodată?”
O revărsare de duioșie, un vânt fierbinte îi cuprinsese inima și în acel moment îl văzuse parcă aievea în fața ei, văzuse lumina ochilor lui, învăluitoare ca o flacără albastră. Îndată, imaginea se ștersese și ea fusese scuturată de o ură violentă pentru bărbatul mort. Nu pentru poze, nici pentru ce îi făcuse ei, ci pentru altceva. Din cauza lui, Ariel era în pericol. Da, îl ura așa cum nu mai urâse pe nimeni altcineva în viața ei, așa cum îl urâse numai pe el, atunci, demult, când îi făcuse bagajele și i le pusese în fața ușii. Atunci îl învinuise de pierderea ființei ce însemnase pentru ea însăși ideea de iubire. Acum se întâmpla ceva similar, oarecum.
- D-nă Linoiu, aș dori să stăm puțin de vorbă, îi zise bărbatul în uniformă: era un individ mijlociu de statură, cam cât Silvia și cam de aceeași vârstă. Avea bărbia ascuțită, ochii pătrunzători și buzele extrem de subțiri. Genul detectivului meticulos. Dublat de un bun psiholog, așa cum vom vedea mai departe.
„Carierist. Genul ce avansează repede. Cum de reușesc să-mi dau seama de prima dată cu cine stau de vorbă?”, gândi ea.
- Împrejurările morții lui sunt bizare ...
Ea nu răspunse nimic. Îl privea doar. Concentrată. În gardă.
- Trebuie să știți că asasinul a fost arestat. Un băiat de 22 de ani, cu probleme psihice. Student arab. O crimă pasională. A mai avut niște tentative nereușite, acum câțiva ani, în Franța, destul de cunoscute.
Se uită la însoțitoarea lui și văzu cum trăsăturile ei capătă altă expresie: destindere, liniștire, ușurare, se putea numi această metamorfoză. Își reprimă un zâmbet și o întrebă:
- Știți care a fost ciudățenia?
- Nu.
- Și nu vreți să știți?
- Numai dacă considerați necesar să-mi spuneți.
- Se pare că băiatul a primit un e-mail destinat altcuiva. E-mail prin care și-a dat seama că a fost folosit ... a fost fotografiat în timp ce întreținea relații sexuale cu Paul Colceru. Acesta se folosea de poze ... în diverse scopuri. Unul din ele erau banii. Avea o rețea de distribuție pentru ... să le zicem „articole”, articole pornografice. Alt scop era ... șantajul. Știați?
- Nu.
- Ciudățenia este alta, însă. Colceru a fost foarte surprins de întâmplare. I-a spus criminalului că nu i-a trimis nici un e-mail. Ce spuneți de asta?
- Eu? Nimic, răspunse Silvia impasibilă. Vă ascult.
- Și totuși, ce părere aveți?
- Ce părere să am? A trimis probabil, mesajul din greșeală pe adresa respectivă în loc de cea care trebuia.
- Ei bine, așa s-ar putea crede. Dar nu, mesajul a fost „înaintat”.
Asta însemna că o copie a mesajului original, deja trimis la destinația bună, fusese trimis a doua oară și la destinația greșită. Era evident că așa ceva nu se putea întâmpla accidental.
Discipolul lui Colombo îi întinse Silviei foaia tipărită; corpul mesajului confirma clar ceea ce spusese acesta mai înainte.
- Știți ce cred eu, d-nă Linoiu? întrebă îndată ce fu sigur că lucrul o pusese pe gânduri.
Când ea îl privi, continuă, rar:
- Cred că altcineva a făcut asta. După părerea mea, căsuța de e-mail a lui Paul Colceru a fost spartă.
- Nu neapărat. Ar fi putut el însuși să fi spus parola cuiva apropiat.
- Este și asta o ipoteză, dar prea puțin probabilă. Asemenea imprudențe se plătesc scump și el o știa. Ca să revin la prima ipoteză și cea mai plauzibilă, d-nă, ce-mi puteți spune dvs. ca specialist în informatică: e greu să faci așa ceva? Îți trebuie cunoștințe în domeniu sau o poate face oricine?
Silvia simți capcana din întrebare. Simți că biciul se învârtea deasupra capului, tot mai aproape. Încercă să-l abată.
- Depinde.
- De ce?
- De nivelul de securizare a rețelei.
- Puteți fi mai explicită?
- Nu știu cât de familiarizat sunteți dvs. cu treburile asta, ca să înțelegeți.
- Explicați-mi ca unui profan.
- În principiu e o treabă complicată. Dar soluții se pot găsi. Soluții simple. În sensul că partea grea a fost deja făcută. Există zeci de anunțuri pe Internet de genul „spargem programe” ori „puteți download -a soft pentru așa ceva”. Hackerii sunt niște idealiști ciudați: își dau pe gratis produsele uneori. În plus, e vorba și de norocul celui care vrea să dea „spargerea”. Poate, fără nici un program să nimerească de prima dată dacă știe suficient de mult despre respectivul încât bănuiește care ar fi parola.
El o privi cu luare-aminte.
- Mai e ceva. După ce s-a dat știrea pe post, am primit o anonimă. O scrisoare redactată pe calculator. În ea se spunea că Paul Colceru încercase să vă șantajeze pe dvs. și pe dl. Beller, șeful dvs.
Dacă sângele încetă o clipă să mai curgă prin venele Silviei, lucrul ăsta nu fu nicidecum vizibil din afară. Sub impulsul unei teribile voințe de a-și domina trupul, reuși să nu pălească.
- Este adevărat? Ați fost șantajată?
Ea înțelese că singura scăpare stătea în stăpânirea de sine.
- Nu știu despre ce vorbiți, spuse cu răceală.
- Nu ați primit nici o amenințare?
- Nu.
- Nici dl. Beller?
- Nu cunosc.
- Dânsul e plecat din țară, nu?
- Da.
Se priviră o clipă, ochi în ochi. Silvia începuse să înțeleagă. La fel se întâmpla și cu omul legii.
- Uitați, d-nă Linoiu, nu există în codul penal românesc nici un articol care să pedepsească explicit infracțiunile informatice, iar cel privind violarea corespondenței nu se aplică fără plângerea victimei. Ceea ce v-am întrebat era pentru curiozitatea mea personală, ca să zic așa. Mi s-a părut o metodă ingenioasă de a lovi un adversar chiar cu propriile lui arme. O figură de aikido, dacă vreți.
„E și o simetrie perfectă de situații, continuă el în gând. Tipul îi șantajează cu niște poze. Și tot de la niște poze i se trage moartea. Trimite un e-mail și se trezește că un altul ajunge unde nu trebuie. Genial! Efect de bumerang. Un umor negru de zile mari. Cel care a regizat tragicomedia asta merită aplauze.”
- A, încă ceva, reveni el cu glas tare. Mi-am propus să lichidez toată rețeaua de care v-am vorbit adineaori.
Îi arătă Silviei o fotografie și ea o luă și o privi.
- Se pare că făcea parte din rețeaua lui Colceru. Adrian Lupăștean, zis „Blondul”. L-ați văzut vreodată?
Silvia nu consideră că avea vreun motiv special să fie cooperantă. Atunci când îi ceruse la rândul ei ajutorul, Poliția îi trântise batjocoritor ușa în nas. Nu ținea neapărat să-i pună galoane pe umeri arivistului ăstuia cu pretenții de detectiv.
- Nu, niciodată, răspunse liniștit, înapoind poza posesorului ei.
- Totuși se pare că era un prieten intim. Trebuie să-l fi primit la dvs. în casă, pe vremuri.
- Se prea poate. Dar nu-mi aduc aminte.
- Eh, atunci ... asta e tot, d-nă Linoiu. Trebuie însă să vă mai spun ceva: am dovezi clare că decedatul este asasinul Anei Pencu, vă mai amintiți de crima aceea bestială de acum doi ani? El e adevăratul asasin. A fost colega dvs., nu?
„Ana”, gândi Silvia și pe moment nu simți nimic. Dar în drum spre casă furia și resentimentele îi aduseră lacrimi în ochi. O invidie postumă, răscolitoare îi otrăvea inima. Va să zică asasinul nu fusese un criminal psihopat, ucigaș de profesie, ci propriul ei soț. Ce naiba avea acea ființă atât de special încât să determine un bărbat să ucidă?
În absurditatea geloziei ei uită că și pentru ea, un altul făcuse aproape același lucru.


Acum când pericolul fusese îngropat, Silvia se putea duce fără griji să vadă ce mai era pe la ea pe acasă. Nu că nu i-ar fi plăcut să rămână și pentru totdeauna în garsoniera lui Ariel. Dar el urma să se întoarcă și nu dorea să dea naștere la bârfe. Se întâlnise într-o zi în parcarea subterană a blocului cu domnul Lacey. El o salutase liniștit și cu aceeași politețe ușor distantă ca întotdeauna. Era prea gentleman ca s-o întrebe ceva, dar Silvia intuia că-și pusese în mintea lui anumite întrebări. Firește, viața personală a angajaților săi nu îl privea; totuși, așa cum am spus, Silvia nu voia să devină subiect de bârfă.
Odată ajunsă în casa ei, își făcu o friptură. Deși nici ea n-ar fi putut-o crede cu ceva timp în urmă, vederea cadavrului congelat nu-i produsese nici o emoție. Dimpotrivă, paradoxal, simțea un apetit grozav, ca atunci când vezi la măcelar o bucată de carne grasă și suculentă.
O cunoaștem de acum, desigur, destul de bine pe Silvia și știm că ea era din fire, dispusă să se gândească de două ori și să acorde anumite circumstanțe oricui. Dar Paul trecuse, chiar și pentru ea, dincolo de limitele compasiunii și înțelegerii. Nici chiar acum, când știa că Ariel nu mai era teoretic în nici un pericol, indiferent care ar fi fost rolul său.
Mâncă cu poftă și apoi se apucă să facă puțină curățenie. Tocmai terminase de șters praful când auzi soneria de la poartă. Se uită la ceas: era aproape opt seara. Cine putea fi? Când îl recunoscu pe bărbatul blond, de dincolo de gard, depășindu-l cu un cap, îi scăpă un strigăt de uimire și bucurie:
- Ari! Ariel!
Se aruncară unul în brațele celuilalt și el o ridică și o purtă peste prag așa cum sunt purtate miresele. Abia mai putură ajunge în cameră; dorința le așternuse plumb în tălpi. Ca și când ar fi așteptat asta de o viață, se trântiră pe pat și se iubiră nebunește ... apoi când pasiunea se domoli, tandrețea și duioșia reveniră între ei. El o sărută pe frunte, gest de gratitudine pentru acea împărtășire a întregii ființe; rămaseră multă vreme îmbrățișați, tăcuți, comunicând în tainicul limbaj fără cuvinte numai de cei îndrăgostiți știut; prin ceea ce se săvârșise, sufletele lor deveniseră gemene, nu mai puteau fi disociate. Se amestecaseră la nivelul structurilor celor mai intime.
- Cum mi-ai spus adineaori? întrebă Ariel.
- Ari. Îți place?
- Da ...
Ea își acoperi goliciunea, ușor rușinată.
- Paul a murit, spuse, simțind că nu mai puteau evita acest subiect.
- Știam, răspunse Ariel perfect calm.
Ea îl privi și el continuă:
- Am aflat din ziare; de aceea m-am și întors astăzi. Am luat primul avion spre București.
- Ariel, își luă ea inima-n dinți, spune-mi sincer, ... , ai avut vreo ... legătură cu ... ceea ce s-a întâmplat?
- Toate lucrurile care se întâmplă pe lumea asta au legătură unele cu altele, spuse el evaziv, întorcându-se cu spatele și dând perdelele la o parte, deschise fereastra.
O pală rece de vânt înfioră dantelăria, aducând cu ea parfumul iasomiei și al trandafirilor. Curentul trânti toate ușile și Silvia, cum stătea pe pat, se trezi cu o grămadă de lucruri în brațe; privi în sus și văzu că o ușă a dulapului din perete, de deasupra canapelei se deschisese. Grămada de lenjerie intimă, bulucită într-un sac de plastic se desfăcuse și alunecase. O jumătate de duzină de chiloți, două cămăși de noapte de mătase, batiste și alte asemenea se răspândiseră pe cearceaf. Prin ce straniu joc al destinului, lucrul ăsta se întâmplase tocmai acum?
- Acestea mi-au fost dăruite de mama mea, pentru când o să mă mărit, murmură ea și Ariel se întoarse de la geam.
Stupefiată, continuă să și le treacă dintr-o mână în alta.
- Da, le-am primit cu puțin timp înainte de nuntă. Nici n-am văzut ce era în sac când m-am mutat din nou aici. Uitasem de ele cu desăvârșire. De fapt nu le-am îmbrăcat niciodată.
- Ei bine, zâmbi Ariel, acum ai să le îmbraci.
- De ce?
- Pentru că o să te măriți. Cu mine.

*
În fața Catedralei Romano-Catolice Sfântul Iosif, mulțimea se strânsese. Cu toții erau curioși să o vadă pe cea care, de câteva ore devenise doamna Beller Aranda : nunta celor doi directori de la ACAB făcuse vâlvă. Erau reprezentanți ai presei, erau dușmani mai mult sau mai puțin declarați, erau colegii de la firmă, erau prieteni pe care Silvia îi considera rudele ei de sânge. Domnul Marcu și tânăra lui soție, doamna Manu, David și Axente. Era și părintele Gabriel care avea acum ocazia de a-și satisface și o curiozitate „profesională”: era prima dată când asista la o nuntă catolică. Ada și Eduard Telinschi o ajutaseră pe mireasă la ultimele pregătiri și urmau să sosească împreună cu ea.
Totul se petrecuse cu o repeziciune dezarmantă: nu trecuseră nici trei săptămâni de la cumplitele evenimente. În ziua ce urmase acelei tainice nopți de dragoste de la răscrucea destinului, se petrecuse o scenă destul de comică.
Domnul Lacey îi convocase pe amândoi în biroul său pentru o discuție „între șase ochi”. Arborând obișnuita lui morgă profesională, scrobită și antipatică, le pusese în față un număr al ziarului „Verbus”. Apoi declarase pe un ton jenat că el nu obișnuia să se amestece în viața subordonaților săi ... atâta timp cât imaginea firmei nu era afectată. Nu putea concepe ca vreunul din aceștia să ajungă la rubrica de can-can a ziarelor.
„Domnul Ariel Beller Aranda, Executive Director la IREEN-ACAB se va căsători în curând cu domnișoara Silvia Linoiu ...”
Ei bine, conchise înaltul personaj, devenit din nou nesuferit, în cazul în care nu era adevărat, se impunea neîntârziat să fie dată o dezmințire și ...
- Ba da, este adevărat, îl întrerupse domnul Beller impasibil și Sir William, cu tot calmul său britanic și cu toate că nu se putea spune că era complet străin de problemă, scăpase din mână pixul care îi slujea ca armă de intimidare.
Când Silvia îi împărtășise Adei fantastica veste, râzând și plângând în același timp, după obișnuitele lacrimi și îmbrățișări, Ada îi declarase, extaziată:
- Abia aștept să-l cunosc pe cavalerul ăsta al tău sans peure ni reproche , pe acest Siegrfied blond care te-a scăpat de balaur și ți-a furat inima.
O strânsese din nou în brațe, apoi chipul i se adumbrise puțin când îi zise, cu o duioșie maternă:
- Ai grijă, Crimhilda , la cei din umbră. La Gunter, Brunhilda și Hagen.
Din păcate, presimțirea avea să se îndeplinească – într-o anumită măsură – chiar în ziua nunții. Înainte de a se urca în mașini, avusese loc un incident. Îndată ce ieșiră în stradă, o femeie ce apăruse ca din senin aruncă spre Silvia cu un bulgăre de pământ umed, pătându-i rochia, și strigă niște porcării, ca apoi să dispară fără urmă, până când ceilalți își reveniră din uimire.
- Nu te amărî, spuse prompt Ada luând-o de mână și văzând că ea era gata să plângă, o duse la toaletă și spălă bucata pătată cu apă caldă, frecând energic până când în locul ei rămase doar un cerc ud.
- Gata, o să se usuce. Acum nu te mai gândi decât că Ariel te așteaptă. Îi aranjă buclele și voalul și se urcară în mașină pe canapeaua din spate.
Când elegantul Mercedes negru opri și doamna Beller coborî ținându-și superba rochie de culoarea untului, toate privirile, camerele video și blitz-urile se îndreptară spre ea. Buclele blond-sable, răsucite cât se poate de natural pe gât se potriveau minunat cu nuanța rochiei. Ariel fusese cel care alesese culoarea:
- Să nu-ți mai vopsești niciodată părul negru sau roșcat, draga mea, zisese el. Aceasta e culoarea care te prinde cel mai bine.
- Aceasta era și culoarea lui naturală, în copilărie, răspunsese Silvia.
Așa cum stătea acum dreaptă și zâmbitoare, radioasă în lumina ce o înconjura ca o aură, până și cei mai înrăiți dușmani ar fi fost nevoiți să recunoască – avea o ținută princiară.
- D-nă Beller, o întâmpină ceremonios Sir William, arătați minunat. Acum aveți în sfârșit, un nume pe care pot și eu să-l pronunț.
Când Silvia, învăluită parcă de o lumină vrăjită, intră în biserică la brațul domnului Marcu – pe care îl considera tatăl ei spiritual și fu condusă la altar în acordurile orgii, pe Ada o podidiră lacrimile.
„Da, gândi blonda doamnă de onoare, întreaga ceremonie are ceva princiar, ceva de basm. Nu e vorba de fastul exterior, de toalete, mașini ori rangul celor prezenți aici. E vorba de ceea ce e între ei doi. Acum își jură credință pe vecie. Așa cum stau întorși unul către altul, se simte până la noi flacăra dragostei ce îi învăluie. În câteva clipe, preotul va rosti cuvintele sacramentale. E ca și cum Dumnezeu însuși ar fi prezent aici.
Oare cum am fost noi, la cununia noastră? Eu, gândind că mă mărit prea devreme; rudele lui Edi, crezând că el se însura prea târziu și cu cine nu trebuie ...”
Pe neașteptate însă, Edi îi luă mâna într-a lui; ea nu-l respinse. În acea stare de emoție și tulburare, i se păru că mai percepe o prezență: ceva ireal, ca un abur, cobora parcă pe o rază de lumină ce se strecura pieziș printr-un vitraliu colorat. O prezență veselă ca însăși acea lumină. Știa că era ceva sau mai degrabă cineva legat de Silvia: cineva care o iubise atât de mult încât a putut trece bariera fizică ce separă cele două lumi; Ada îi simțise prezența fiind la rândul ei puternic legată afectiv de cea care se căsătorea. Aceasta era explicația cea mai probabilă.
Îndată ce perechea fu unită urmară felicitările, îmbrățișările și tradiționala scenă a buchetului.
Aceasta din urmă se transformă într-o fază destul de haioasă. Aliniate în spatele Silviei, toate domnișoarele stăteau cu mâinile ridicate și răsuflarea tăiată; ai fi zis că se execută o lovitură liberă. Partea comică veni când Silvia, fie de emoție, fie din stângăcie, imprimă buchetului un oarecare „efect”; acesta trecu milimetric pe lângă degetele Adei Telinschi, refuzând cu încăpățânare să se lase prins de vreo reprezentantă a sexului frumos și poposi cu precizie matematică în capul lui Sir William.
- D-le Lacey, dvs. urmați precis, spuse Christien Létrier, avocatul de la ACAB în timp ce Ariel se prăpădea de râs.
Fuseseră apoi invitați cu toții la o somptuoasă recepție dată de firmă în cinstea mirilor, în sala de festivități a unui hotel bucureștean de patru stele.
Unchiul lui Ariel, acel bătrân venerabil, adevărat stâlp al familiei, Cristophe Beller, nașul de cununie a tinerei perechi – ținu un discurs emoționant. Tot el avea să dăruiască mirilor o superbă piesă de colecție, o „antichitate” rară, un vas aurit și cu incrustații, înalt cam cât o jumătate de om și în valoare de multe zeci de milioane.
Vorbi apoi domnul Marcu, ca un om ce a cunoscut și el recent fericirea, schimbând priviri de dragoste cu aceea ce îi dăruia în fiecare zi bucuria de a trăi.
În sfârșit, patronul hotelului, un cunoscut om de afaceri bucureștean îi ură d-lui Beller toată fericirea din lume alături de „tânăra lui soție”. Expresia o amuză pe Silvia, care în timpul unui dans în tête-à-tête cu Ariel, îi spuse:
- Știi, e incredibil cât de mult s-au schimbat mentalitățile: când m-am căsătorit prima dată, la 24 de ani, lumea mă considera o fată bătrână care a prins ultimul tren; acum am 32 și sunt numită „tânăra soție”.
- Asta fiindcă tu arăți acum ca de 24, râse Ariel și îi sărută mâna. Ca să fiu modest, continuă el, lucrul se datorează probabil și „tânărului” soț de acum.
Ea zâmbi, apoi rămase pe gânduri.
- Ascultă, Ari, tu crezi că Paul a murit ca noi să ne putem uni în fața lui Dumnezeu? Asta să fi fost logica destinului?
- Nu, în nici un caz. Oricum ne-am fi căsătorit religios, chiar dacă el s-ar fi aflat în viață, și eu aș fi luat păcatul asupra mea. Paul a murit pentru ceea ce a făcut.
Amintindu-și ceva din trecut, Silvia avu o stare de rău. Simțind că nu mai e stăpână pe reacțiile trupului ei, îl rugă pe Ariel s-o scuze și dispăru. Observând mișcarea, Ada se duse imediat după ea. O găsi la toaletă, în fața chiuvetei, spălându-și fața.
- Sil, de ce plângi?
- ... Toate miresele plâng.
Ada se apropie și o luă în brațe, pe la spate.
- Știu, te gândești la ce mă gândesc și eu ... Te gândești la prima ta nuntă ... aceea cu flori de portocal. Te gândești că atunci nu ai fost fericită, plecai pe un drum necunoscut, alături de un bărbat care nu era al tău. Dar o aveai pe mama ta. Asta era, nu?
- Cum ai ghicit?
- Pentru ce mai există atunci prieteni? Silvia, ... mama ta a fost cu noi ... acolo ... în biserică ... i-am simțit prezența. Ceea ce ea a visat pentru tine ... astăzi s-a împlinit întru totul. Haide, spuse ea, mângâindu-i părul, vino, altfel lumea o să creadă că s-a întâmplat ceva.
Iar Silvia, ascultătoare ca un copil se supuse și fu mult mai liniștită sufletește tot restul serii.
Când totul se termină și musafirii plecară să-și facă somnul de frumusețe, ea și cu Ariel, rămași singuri, se retraseră în apartamentul nupțial, special rezervat pentru ei. Era noaptea nunții lor – chiar dacă nu prima pe care o petreceau împreună, și avea ceva aparte, ceva „tainic și nud” cum spune o frumoasă poezie. Ca să-și ascundă emoția, Silvia începu cu o glumă:
- Ascultă, Ari, cum ți s-a părut Ada, prietena mea? și gluma consta în faptul că deși până atunci îi vorbise adeseori lui Ariel despre ea, acum fusese prima dată când cei doi se văzuseră; Silvia îi spusese că nu i-o prezintă fiindcă „se teme să nu se îndrăgostească de ea”.
- Cum să mi se pară? Mi se pare că n-aș vrea s-o întâlnesc pe un tatami.
- Oho, făcu ea râzând, va să zică te temi!
- Ei da, în plus e prea bărbătoasă pentru gustul meu. Știi, eu prefer femeile delicate și sfioase ... așa ca tine ... au!
Drept replică, Ariel primise în față un pui de pernă.
- Bine, fie, atunci o să-ți răspund serios: cred că Ada e o prietenă minunată. Și soțul ei mi-a plăcut.
- Sunt divorțați.
- Știu, mi-ai spus.
- Ascultă, Ari, zise Silvia făcând deodată o figură serioasă, mi-am amintit că voiam de mult să te întreb ceva: părinții tăi trăiesc, nu-i așa?
- Da, trăiesc. În Argentina.
- Dar, Ariel, pentru ce nu i-ai chemat la nuntă? Le-ai spus măcar că te-ai căsătorit?
El nu răspunse pe moment, ci după un minut de tăcere:
- Silvia, răscolești niște răni prea adânci. Nu mi-am mai văzut părinții de mulți ani. N-am mai păstrat legătura.
- Cum așa?
- La început, cred că i-am considerat vinovați ... pentru ceea ce mi se întâmplase atunci ... demult. Apoi când am plecat din țară ... am vrut s-o rup definitiv cu trecutul ... cu cel ce fusesem. Pe urmă, cum să-ți spun ... a devenit obișnuință. Am murit pentru toți cei la care ținusem și am rămas ca atare. Acum am îmbătrânit și am început să înțeleg multe lucruri ... așa că nu mai acuz pe nimeni de nimic și nu mai sunt supărat pe nimeni. Am vrut de câteva ori să le scriu dar ... pur și simplu n-am putut.
- De ce anume i-ai considerat vinovați?
- Înainte de a mă însura cu Andalín, chiar cu o zi înaintea nunții noastre ... am avut o ... surpriză: am găsit-o în pat cu un bărbat. Am vrut să rup logodna, să contramandez totul. Părinții mei au fost aceia care au insistat să mă căsătoresc: au hotărât în locul meu. Tata a spus că nu-mi puteam călca cuvântul dat, că numele nostru ar fi ajuns pe paginile de scandal ale ziarelor și că afacerile noastre și viitorul meu s-ar fi dus de râpă; că onoarea mea de ofițer și gentleman îmi dicta să nu dau înapoi; că o femeie e liberă să facă ce vrea până în clipa căsătoriei, tot felul de asemenea argumente, înțelegi. Iar mama nu l-a contrazis. Eram ca un șobolan prins în cursă între ei doi; nu spun că mi-au voit răul. Dimpotrivă, m-au sfătuit cum au crezut că era bine. Dar de aici a început totul. Tot ce a urmat a fost consecința hotărârii lor. Și a nehotărârii mele.
- Cum arată femeia asta care ți-a schimbat destinul atât de mult? întrebă Silvia. Ai vreo poză cu ea? Știi, nu mi-o pot imagina.
- Chiar vrei să vorbim despre ea? În noaptea nunții noastre?
- Da. Pentru ultima dată. Vreau să încerc să mi-o închipui.
- Poți să cauți pe pagina de Internet a postului de televiziune unde cred că lucrează și acum. Andalín Brinubiez de Echevarría, cel puțin așa se numea ultima dată când am văzut-o. S-a căsătorit cu realizatorul emisiunii ei. Din câte știu, el a ajuns directorul postului respectiv. Așa că ea e acum la al treilea bărbat, dacă nu cumva și-o fi găsit un altul între timp.
- Și tu, îl tachină ea, ești la a treia nevastă. Așa că sunteți chit. Și pun pariu că individul ăla nu se poate compara cu tine.
- Știi, ... de fapt ne-am cunoscut. A avut tupeul să vină la mine, în Franța, prin ’85. Trecuseră trei ani de la război. Lumea se mai deșteptase la noi în țară și în plus apăruseră chiar în Anglia câteva articole elogioase despre aviatorii argentinieni; așa că dumnealui s-a gândit că patria avea nevoie ... de un erou. Mai bine zis nu numai patria, ci și emisiunea lui. Visa să facă un documentar grandios: „Malvinele – adevărata istorie”. Eu tocmai ieșisem de sub duș și îmi rădeam barba când a apărut el. M-a nimerit în toane rele; altminteri l-aș fi invitat la o cafea și l-aș fi întrebat ce mai face Andalín. Așa, i-am trântit în față vorbele neveste-mii, ca să rămână pentru posteritate: i-am spus că tot ce am făcut eu a fost să apăs pe un buton ... și i-am sugerat să caute eroi la compania de autobuze.
- Știi, spuse Silvia n-o cunosc pe Andalín Brinubiez de Echevarría, dar dacă o fi să ne întâlnim vreodată face-to face, să se aștepte din partea mea la un permanent cu roșie și ou în coajă.
- E un capitol încheiat, spuse Ariel. Nici măcar nu merită să strici respectivele ingrediente.
- Încă ceva, Ari. O curiozitate de femeie: ai iubit-o?
- Nu. N-am putut. Înțelegi ... ea m-a dominat, întotdeauna. Aveam doar 24 de ani când m-am însurat, abia terminasem academia. Cei patru ai ei în plus s-au simțit. În afară de asta, m-a făcut mereu să mă cred bărbat doar pe jumătate. M-a făcut să cred că nu pot să-i dăruiesc copii ... că nu eram în stare ... Au trebuit să treacă ani ca să-mi dau seama că lucrurile stăteau taman invers ... și că ea o știa, probabil. Nu, n-am iubit-o niciodată, încheie el cu o intonație categorică.
Apoi o privi pe Silvia cu luare-aminte și se așeză lângă ea, pe pat. Ea nu-și scosese rochia și voalul și el, dându-i buclele la o parte, o privi ca transfigurat, cu ochii aburiți, cu o dureroasă duioșie:
- Ești frumoasă.
Propoziția sună ca o declarație solemnă, ca o profesiune de credință, ca enunțarea unui adevăr de necontestat. Cuvintele aduseră lacrimi în ochii miresei.
- Nimeni nu mi-a mai spus asta, niciodată ...
- Am să ți-o spun în fiecare zi a vieții mele, răspunse el cu emoție și o cuprinse în brațe.