- Lătratul este motorul existenței câinelui. Este o componentă fiziologică și filozofică, totodată, a vieții lui.
Deviza după care trebuie să se ghideze orice câine este un silogism simplu. O judecată universală pe care este obligat s-o facă à priori. Problema trebuie, deci, privită din punct de vedere existențial. Când își dă câinele seama că există? Când latră. Până atunci el nu-și face astfel de probleme. De aceea exitența lui, în ecuația noastră, devine una din premisele silogismului, întrucât, în clipa aia, câinele își zice: Măi, stai așa. Eu latru, deci exist.
- Da’ dacă nu știe să latre, cum își dă seama că există? – întrebase Bunicul.
- Ai răbdare. Ajungem ș-acolo.
- Lasă-l să explice, îi zisese și Năstăsică.
- În momentul acela, dusese Culai mai departe firul gândirii, câinele conștientizează un factor primordial pentru existența lui – hrana. Buuun, se gândește el atunci, deci pentru a-mi duce existența, trebuie să mă hrănesc. Și uite-așa, în mintea lui, se naște cea de a doua premisă: Exist, deci mănânc. Însă aici își face loc un fapt esențial – îndoiala.
- Mi-a spus părintele Ioan că până și Domnul nostru, Iisus Christos, s-a îndoit, când era pă cruce, intervenise din nou Bunicul, în timp ce Năstăsică, disperat, abia îl oprise, trăgându-l, aproape zgâlțit, de mâneca hainei.
Culai, care – după cum mărturisea ori de câte ori era nevoie – nu prea le avea p-astea cu religia, se făcuse și de data asta că nu observă. Trecuse mai departe, gândindu-se că, poate, Iisus se îndoise din cauza durerii. Și reluase:
- Bine, bine, își continuă câinele raționamentul, mănânc, dar ce?
- Asta nu-i treaba lui. Mâncarea i-o dau io, sărise iar Bunicul.
- Lasă-l, îl potolise – pentru a câta oară? – Năstăsică, văzându-l pe dresor că se cam uită chiodorâș la unchiaș.
- E! – reluase Culai după ce se mai calmase – de aici își dă seama că, pentru a-și câștiga hrana, el trebuie să presteze o muncă, să facă o treabă. Și care e treaba câinelui? Să latre. Iar de acum înainte, concluzia, derivată din cele două premise, e mai mult decât clară: Mănânc, deci trebuie să latru. Astfel se închide ciclul și o ia de la cap. Este un ciclu care se autoîntreține. E ca un perpetuum mobile, dacă vreți. Ca un cerc vicios, dar cu efecte benefice.
- Și cum își dă el seama de toate astea? – îl mai împunsese iar Bunicul cu o întrebare. Nu pentru că i-ar fi pus la îndoială calitățile de instructor. Da’ parcă nu-i venea a crede.
Că el doar de-aia venise. Ca să sondeze terenu’. Că-i spusese și Năstăsică, despre Culai, c-ar fi având o groază de dogi pă care-i instruise.
Da’ gândindu-se el un pic și luînd notă și de întârzierea răspunsului, își zisese că, pân-la urmă, poate nici nu era treaba lui să știe asta. Că doar Culai de-aia să făcuse el dresor de câini, fi’n’că știa. Ș-atuncea, nici nu mai stătuse la tocmeală și-i mai zisese:
- Iote, io ți-l dau pă Picu ca să mi-l instruiești. Și să mi-l faci un dog adevărat. Că io te consider pă tine ăl mai mare dogar din câți am întâlnit. C-am văzut io că pasiunea ta asta e. Și că ai și tu o grămadă de dogi, ai tăi, pă care-i crești. Și-s toți unu’ și unu’.
Și-i repetase că el voia ca Picu să să înrăutățească și să devină un dog veritabil, unul bătăios, care să-l apere pân-la final. Nu ca al lu’ Zbârnănău, care iese în față și latră, la început, foarte tare. Da’ dacă vine vun dulău mare și fioros și să dă la el, latră din ce în ce mai încet, începe să dea înapoi, până când își pune coada-ntre picioare și pleacă.
- E, zisese Năstăsică împăciutor, își moderează și el discursul după împrejurări. Nu vezi că și-n parlament e la fel?
Însă instructorul îl contrazisese, fiind de părere că un câine care latră foarte tare trăiește din plin evenimentul. Iar viața unui dog sadea aici trebuie să se desfășoare, la intensitate maximă.
Năstăsică, deși nu înțelegea mare lucru din expunerea lui Culai, își plimba totuși, între cei doi interlocutori, privirea, însoțită de o expresie admirativă și de mișcări pe măsură ale capului. Doar el îl îndemnase pe Bunicul să-l dea pe Picu la școala lui Culai, pentru ca acesta să i-l instruiască.
- Da’ de lătrat, cum îl înveți să latre? – întrebase iar Bunicul, mai mult ca să umple golul lăsat de lipsa răspunsului lui Culai. Deși, în sinea lui, era destul de interesat să afle cât mai multe.
Simțindu-se măgulit de laudele pe care Bunicul i le adusese mai devreme, Culai își îndreptase coloana și, aproape umflându-și pieptul, închisese pe jumătate ochii, privind în zare, printre gene.
În privința îndărătniciei câinelui sau a rezistenței pe care acesta, potențial, o poate opune la instruire, să nu-și facă nimeni probleme. Există, din start, o respingere instinctivă și à priori a noului. Câinele s-a fixat și chiar a încremenit în universul său. Din care trebuie scos și trecut în alt univers. E! Și această perioadă de trecere, el o trăiește în universuri paralele.
Aici, Culai se oprise și, pentru o clipă, dusese mâna la frunte, făcând, parcă, efortul de a-și aminti ceva. Apoi continuase ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat, spunându-le că, de data asta, trebuia menționată, în mod special, conexiunea de interdependență dintre cele trei elemente ale silogismului, a căror sincroizare instantanee dă naștere unui sistem coerent, mult mai complex. Această coerență îi deschide câinelui noi universuri ale realității. Universuri de diferite mărimi, în care el trăiește, dar pe care, încă, nu le-a descifrat.
Și tot coerența elementelor astea îl trimite și la relația materie-energie. Iar aici se cerea menționat, din nou, că animalul a conștientizat deja nevoia sa de hrană. Că doar de la antici și până în zilele noastre, hrana a tot fost o problemă. Că de-aia împărați pe care lumea nu putea să-i mai încapă au venit și-n țara noastră de-au cerut pământ și apă. Și de-aia e nevoie ca hrana care ne-a mai rămas de la antici să fie cuantificată sub formă de pachete de materie-energie. Adică de cuante.
Acuma, ceea ce-i mai rămânea de făcut câinelui era ca el să descopere coerența acestor cuante, la scări de mărimi diferite. Fie macro, fie micro.
Și, în încheiere, mai trebuia precizat încă ceva, foarte important: Fenomenul de nonlocalizare cuantică. Adică orice câine trebuie obișnuit să nu caute hrana într-un anume loc, așa cum făcea un alt câine pe care l-a avut el la instruit și care umbla pe la scările blocurilor. Că, vezi Doamne, erau macroscări. Sau cum ar putea face Picu, așteptând la scara de la foișorul Bunicului, care, în comparație cu celelalte, e o microscară.
Iar valorizarea diferenței dintre aceste scări duce la inițierea unei deschideri unilaterale a unuia sau a altuia dintre cele două universuri. Asta îi crează câinelui o stare de ambiguitate. De aici, încet, încet, imaginile din mintea lui nu numai că se amestecă, dar încep să se și ciocnească. Și atunci, pe bună dreptate, el se întreabă: Măi, mai sunt eu? Sau eu sunt altul? Adică celălalt? Cel din universul paralel. Lucru care îi crează un fel de dedublare a personalității, până în clipa în care își dă seama că nu mai este el. Căci, pierzându-și identitatea, devine altul… Eee! Și tocmai de aici încolo, intervine ereditatea. În codul lui genetic fiindu-i înscris instinctul de a lătra, câinele uită că până atunci nu mai făcuse așa ceva și, instinctiv, începe să latre… Și gata.
Culai făcuse o pauză, să-și tragă sufletul după pledoaria galopantă prin care își susținuse metoda. Ba, parcă, chiar își ștersese și o broboană de sudoare de pe frunte.
Năstăsică stătea îngândurat, privind undeva departe. Iar Bunicul, pur și simplu, rămăsese cu gura căscată…
- Și cu mine cum rămâne? – întrebase acesta din urmă după un timp, încă sub influența momentului de uluială.
- Cum am stabilit, îi răspunsese fără ezitare Culai.
- Cum?
- Îmi aduci câinele și eu ți-l instruiesc.
- Da’ mâncare-i dai?
Culai se întorsese aproape cu spatele, să nu-i vadă cei doi atât mutra perplexă pe care o făcuse, cât și faptul că era gata-gata să izbucnească în râs. Însă gândindu-se ca nu cumva Năstăsică să-i fi scăpat Bunicului vreo vorbă despre adevărata lui metodă de instruire a câinilor, se abținuse.
Apoi revenise cu fața la ei și, pe cel mai firesc ton, îi spusese acestuia:
- Îi daaau. Sigur că-i dau. Fără mâncare nu se poate.
După care, al lu’ Porcoi se arătase convins și chiar îl încredințase că, în urma instuirii pe care i-o va face, Picu va căpăta un temperament vulcanic, devenind astfel de nerecunoscut. El avea deja, la dresaj, o mulțime de câini, de prin satele din împrejurimi. Dar ca Picu nu era niciunul. Și dacă se va auzi că și Bunicul și-a dat câinele aici, tot mai mulți oameni și-i vor înscrie și ei pe-ai lor. Iar într-un final, câinele lui putea deveni liderul zonal al acestor viitori dogi.
Vedea el, încă de pe acum, asta, întrucât Picu avea carismă.