Niciodată nu s-a simțit mai umilită. Niciodată. Ar fi trebuit să se întoarcă veselă, relaxată, împăcată cu sine. Măcar acum, la o vârstă care nu-i mai permite să joace niciun rol, nici măcar acela de soacră. Soțul s-a stins. Ei, de ce? Cancerul ăsta de trai. Un maraton printre vise, speranțe, între care nu găsești decât rămășițe de pe la unul sau altul, de parcă le-am cerși. Copiii au plecat în America, pe-acolo, pe la posibilități, că pe la noi nu prea are cine să le deschidă. Pe unde te duci, uși. Dar nu din alea de lemn care mai suportă a fi șlefuit, lăcuit, ci de-alea grele, de metal, să nu poți să le mai dai deoparte nici la cutremur. O nepoată s-a măritat în capătul celălalt de țară. S-a dus după un poet, de parcă nu era ea de-ajuns, cu al ei cap buclat în nouri. Însă, ce e drept, pe când era aici, și iubitul îi trimitea scrisori de-amor, se delecta cu poemele sale romantice. Recita în curte, în fața Irinei, nepoata adică. Juca rolul acela de îndrăgostit. Trecea vremea altfel. Și, știi ceva? Se simțea și ea mai tânără. Parcă îi era dragă viața. Și nu se gândea la toate relele, ca acum, când trebuie să-și facă griji despre una, despre alta, despre ce mai pune pe masă, mâine, singurătății. Eroii sufletului ei, îmbătrâniseră cu toții. Aveau fracurile la garderobă, în câte-un raft de bibliotecă mâncată de cari.
Îi venea să arunce cafeaua pe fereastră. Ar fi speriat, însă, o pereche de guguștiuci care trăiau fericiți în cuibul pe care brațele unui nuc, și el gârbovit, îl țineau așa cum ține o mamă pruncul la sân. Toamna mai arunca o mână de frunze, ca la wist, de parcă ar fi câștigat un careu de popi. Ploua cu gânduri negre. Acum, ce mai poate face ea? Nu mai are niciun rost. De parcă mai are vreunul dintre artiști?! Toți speră. Nu se știe ce. Poate, vreo schimbare... deh, prin câte roluri au trecut ei, or mai fi păstrat vreo mască!
Un vecin, om cu stare, s-a gândit să ofere un sejur, concetățenilor, oamenilor de artă și bătrânilor, în special. S-au făcut niște liste, s-au dat niște semnături. Ei, ce fel de semnături?! Știe toată lumea. Ce să se mai apuce să povestească, s-ar enerva și nu are voie. Doctorul i-a recomandat „fărăstresul”.
S-a dus și ea să colinde țara. A lăsat pustiul să vadă de curte și de grădină. Nu-i era teamă c-o s-o prăduiască hoții. N-ar fi avut ce fura. Poate doar podul de cărți și cele trei biblioteci, câteva costume pe care și le croise chiar ea, în tinerețe. Pălării și pantofi demodați.
Călătoria a fost spectaculoasă. Nu că nu ar mai fi văzut oameni și locuri. Fusese în destule turnee, dar niciodată nu avusese timp să stea de vorbă cu tăcerea adâncă a văii unui munte, ore în șir, până ce țiuitul să-i umfle membranele auditive ca pe niște vele. Niciodată nu vorbise copacilor și nu se întrecuse cu ecoul unui țipăt de fericire. Niciodată nu-și prinsese aripi de iarbă și nu zburase printre nori ca acum când, între cer și pământ, nu se afla decât trupul ei liber și relaxat. S-a întors chiar cu prietenie la pachet. Un pachet ce putea fi dat de la unul la altul și să se înapoieze la expeditor într-un timp foarte scurt. Dar, pentru asta, trebuia să-și facă program de Internet. Ei, altceva o frământa pe ea.
În poarta casei a dat nas în nas, din nou, cu singurătatea. Într-un fel, se bucura. Se învățase în liniștea, în universul cărților despre care unii aproape că nu știu mare lucru.
Cu toate acestea, avea un suflet greu. Își dădea seama că acea călătorie nu-i aparținuse nici ei, nici celor care o însoțeau. Ea fusese tot timpul în mâinile aceluia care pusese diplomatul doldora pe masă.
Îi tot stăruie în minte situația aceasta, de om al nimănui, care nu poate să-și asigure decența existențială. Se gândește că, de n-ar fi copiii care să-i mai trimită câte un bănuț, nu s-ar descurca. N-ar vrea să-și arunce biblioteca pe foc pentru a-și încălzi oasele care devin din ce în ce mai reci și mai neobediente. N-ar vrea nici să stea pe spinarea vreunuia dintre ei. Nu i-a plăcut vreodată să încurce treburile, mai cu seamă ale altcuiva.
Se deschide poarta. Are impresia că cineva o privește cu drag. Dar nu vede pe nimeni. Poate doar imaginația o înșeală. O fi vântul care scutură de zor copacii de parcă le pregătește pernele pentru somnul nopții. O ia cu frig. De când o fi căzut pe gânduri? Se uită la ceasul din perete care țârâie ca un greier lihnit de foame.
Mai bine se duce până la cimitir să jumulească iarba, să aprindă o lumânare și să vegheze, un timp, odihna din plăcile încremenite, și ele, de vremuri.

(2 oct. 2010)