Înspumate de graba cu care se exprimă, cuvintele își continuă galopul printre dinții mișcați cu viteză frenetică de vorbitor.
Roiuri de stropi, ca o burniță pornită din sore, le însoțește cavalcada nebună.
Aerul de abia dacă mai apucă să le ia locul lăsat liber prin plecarea intempestivă a vorbelor.
Pauze scurte îl lasă totuși să pătrundă spre plămânii obosiți de așteptare.
Gâfâitul, aproape imperceptibil, însoțește tirada fără de sfârșit.
Urechile se satură să mai asculte frenezia de cuvinte, iar reacția neașteptată a ascultătorului izbucnește imprevizibil:
Mai taci dracului din gură, moară stricată!
O stare de iritare explicabilă până în detaliul cel mai fin te îndeamnă să lovești violent televizorul.
Te oprești la timp din acțiune, sub impulsul rațiunii.
Subconștientul te interoghează: Ce voiai să faci? Ce era să faci? Merită?
Ca o moară stricată , imperturbabil, mâncând părți din cuvinte, cu o voluptate profund enervantă vorbitorul mitraliază la nesfârșit fraze, cifre, propoziții, cuvinte, interogând, mirându-se, minunându-se, strâmbându-se, scălâmbăindu-se, punctând, scuipând involuntar, reluând idei, combinându-le cu altele, amestecându-le, popor, românii, iar popor, noi, românii,iar și iar, și iar, la nesfârșit, românii…
Dar…pac.
Apăs grăbit butonul .
Liniștea umple instantaneu încăperea .
Urechile țiuie de atâta liniște.
Balamucul a dispărut subit.
Imaginea turuiacului s-a topit în întunericul ecranului.
Soarele se joacă cu umbrele toamnei prin perdea .
E liniște și sufletul meu, împăcat cu sine, se reazemă obosit pe raza ce trece prin paharul gol.
Așa pare și viața mea.