Până și moșnegii satului întorceau capul după ea, cât despre flăcăi... nu era unul care să nu o fi măsurat cu privirea din cap până-n picioare. Unora, văzând-o, le sticleau ochii de pasiune, alții uitându-se la ea nu erau în stare să-și ascundă poftele, iar alții doar o mângâiau cu privirea adorând-o ca pe o capodoperă a frumuseții. Când trecea plutind prin sat, cu sapă în spinare, cu cosițele negre căzute peste sânii frumos arcuiți, într-o linie nici copilăroasă nici matură, flăcăii turbau privind-o. Seara se apropiau timid de portița ei vorbindu-i cu entuziasm despre dragoste, ea îi asculta tăcută cu capul puțin plecat. Nimeni nu a îndrăznit vreodată să o atingă, temându-se parcă să nu-i pângărească frumusețea. Ea nu disprețuia pe nimeni, și niciodată nu-i dojenea, doar îi ruga la despărțire:
– Să nu mai vii pe la mine. Bine?
Și cu ochii ei negri-albăstrui, de culoarea porumbei, îi implora cu atâta blândețe, încât nimeni
nu încerca să o contrazică. Flăcăii, revenendu-și din beția frumuseții ei, se îndrăgosteau de fetele de rând cu nasurile cârne și ascuțite, iar Olga devenea pentru ei o amintire plăcută.
Andrei nici nu îndrăznea să se apropie de ea. Cum putea să se învârtă pe lângă ea, el un biet șchiop și cocoșat, când până și cei mai chipeși flăcăi se întorceau de la ea rostogolind harbujii*. Deși de multe ori ea îl surprindea privind-o pe furiș și întotdeauna îi răspundea cu o privire blândă, duioasă, binevoitoare, însă lui Andrei îi părea că-l privește cu o milă aproape jignitoare și se simțea umilit.
Băieții se făceau tractoriști, șoferi, marinari, piloți, dar el nici nu-și permitea să viseze la așa ceva. Zgândărea toată ziua prin livada colhozului, iar acasă creștea flori.
De la moartea mamei sale a început să-l pasioneze această îndeletnicire. În grădina lui nu găseai nici o legumă, nici un zarzavat, decât viță de vie, meri, vișini și flori, foarte multe flori. Iar mormântul mamei sale începând cu primăvara timpurie până vara târziu era un strat înflorit.
Avea obiceiul să dăruiască mireselor buchete splendide de flori, ele îi erau recunoscătoare și îi arătau respect pentru asta, însă el era însetat după o picătură de dragoste.
– O să-mi aduci și la nunta mea un buchet de flori? – îl întrebase odată Olga, când scuturau
merele în livadă. Andrei înlemnise de surprindere, însă îi răspunse:
– O să-ți alegi singură, din care vrei. – Pe urmă, prinzând curaj adăugă: – Am foarte multe
flori și dacă o să vrei, pentru nunta ta o să fac vin din petale de trandafiri.
– Vin de trandafiri? – se miră fata. – Multe mai născocești.
– Nu mă crezi? – se emoționă. – Este un vin tandru, delicat. O să-l guști când vei
veni după flori.
Îl strigă paznicul și se îndepărtă șchiopătând spre coliba acestuia.
Andrei nu știa de ce, dar era convins că Olga va veni după flori. O aștepta în fiecare seară. Neliniștea lui o observaseră până și puștanii vecinilor, care în fiecară seară ciripeau prin curte. Aceștia erau prietenii săi devotați și ocrotitori de nădejde ai florilor din grădină.
Ferească-l Dumnezeu pe acela care ar îndrăzni să rupă un bob de strugure sau o floare din grădina lui Andrei fără știrea acestuia, că era alungat și hăituit fără nici o milă, într-un fel pe care îl știu doar copiii.
Acești mici floricultori cu capetele tunse până la piele, seara îl înconjurau ca muștele, iar el le povestea despre flori, despre cum le vede în visurile sale, despre cum acestea șușotesc cu zorii argintii, le născocea tot felul de basme despre ținuturile în care florile nu numai miros frumos dar și vorbesc, aleargă, se joacă de-a ascunselea și se ofilesc doar atunci când în ținutul acela apare câte un om nefericit.
– Florile îi iubesc doar pe cei fericiți. La noi nu se ofilesc, ci plâng. Ați observat dimineața
cât de înrourate sunt? Alea sunt lacrimele lor. Cine va găsi într-o dimineață pe rouă o floare uscată acela va fi foarte fericit în viață.
– Dumneavoastră ați găsit vreodată o floare neplânsă? – îl întrebau țâncii.
– Nu, și nici nu cred că voi găsi vreodată… Deasupra lor atârna cerul revărsat de bunătate
și sinceritate, iar puștilor li se părea că cerul nu e înstelat ci înflorit și că acele minunate flori le sădise acolo nenea Andrei.
Olga veni duminică dimineața. Era atât de frumoasă de parcă se posomorâseră toate florile, iar gospodarul lor se simți dintr-o dată ca un om de nimic și nu știa ce să facă.
– E drept că găsirea unei flori uscate într-o dimineață înrourată prevestește fericire? – îl
întrebă pe Andrei.
Flăcăul rămase mut de uimire și de abia după un timp o întrebă:
– Cine… De la cine ai auzit despre asta?
– Am venit aseară la tine și am auzit cum povesteai copiilor. Spune-mi e adevărat sau nu?
– Nu, am născocit și eu, – își ascunse privirea într-o tufă de bujori.
– Păcat că eu nu știu să născocesc asemenea povești frumoase. «La ce ți-ar folosi? – se
întrebă mirat flăcăul. – Îți ajunge frumesețea pe care o ai. Pe când eu… Ce mi-ar mai rămâne dacă într-o zi n-aș mai putea născoci asemenea povești fantastice?»
Pe urmă ședeau în chioșcul din grădină împletit din hamei și viță sălbatică și gustau din vinul de trandafiri.
– Ești un băiat frumos Andrei, – spuse Olga.
– Ai vrut să spui că nu sunt un om rău? – întrebă Andrei.
– Am vrut să spun ceea ce am spus, – râse fata și începu să se compătimească: – Mie mulți
îmi spun că sunt frumoasă și de aceea mă iubesc. Gândesc că mie îmi face plăcere. De parcă eu aș fi de vină că sunt frumoasă? Parcă frumusețea mea – sunt eu? – spuse aruncându-și cosițele de pe spate pe piept.
– Aș vrea să mă iubească cineva pe mine nu frumusețea mea – sprâncenele negre și
obrăjorii rumeni. – Și văzând că Andrei vrea să intervină, continuă repede: – Cât poate dura frumusețea? Trăgând de saci pe arii și aplecând spinarea la prășit de sfeclă vânturile îți tăbăcesc pielea, ploile îți spală bujori din obraji și atunci?...
Fata tăcu iar Andrei nu știa ce să spună.
– Haide, spune-mi Andrei, când o să mă usuce munca și vremurile rele o să mai fiu iubită
de acela pe care l-am fermecat cu frumusețea mea?
– Nu știu Olga, – oftă sincer flăcăul. – Nu știu cine nu te-ar iubi așa cum ești!
– Nu voi fi mereu așa Andrei, – spuse trist. – Deci îmi dai voie să culeg flori?
Andrei dădu din cap în semn că da, iar fata intră încet în lacul înflorit. Se plimba printre flori, iar după ea se plimbau și ochii lui îndrăgostiți. Olga examină atent aproape fiecare petală, dar la chioșc se întoarse cu mâinile goale.
– Mi-e milă să le rup, – spuse rușinată. – Sunt atât de frumoase. Mai bine vin altădată.
Bine?
O conduse până la poartă. Fata ieși în uliță și privind liniștea senină din ochii lui rosti aproape șoptit:
– Până la nuntă neapărat să pregătești vin de trandafiri…

* Este vorba de obiceiul pețitului, când unei fete nu-i place de flăcăul care o pețește, în loc de ștergar îi dă un harbuz.

(Traducere din limba ucraineană – Mihai Traista)