"Ce sunt?"...intreb uitandu-ma in oglinda la figura nu prea cunoscuta, dar bine conturata pe pagina neagra a mintii mele. "Cine sunt?". Gandul la propria fiinta scaldata in necunoscut ma face sa fiu isteric. Sa rad, poate ca un maniac, prins in jocul dement al imaginatiti in care traieste. Sa plang ca un copil ranit, in timp ce zbier dupa mama, caci pe genunchi am o mica zgarietura. Sau, poate sa incerc sa ascund asta...adevaratul "eu" intr-un mic colt al unei minti ce nu imi apartine, dar zace in interiorul craniului.

La naiba!

Ce caut in trupul asta pangarit si, cel mai important, cum de mai rezist, cum de inca mai sunt...? Oare sunt eu...ce sunt eu? Om? Zeu? Inca ma privesc, zambesc ca un demon, imi plec capul intr-o parte, curios daca fiinta din oglinda va face la fel. Da...cu siguranta face...
Ce mai pot zice, ce mai pot gandi? Ma simt strain intr-un trup ce imi da ascultare, ma intreb daca ma aude cineva. Acestea sunt...vorbele mele? Sau eu le ascult?

Sunt confuz. Ceea ce am spus pana acum nu mai are sens, logica. Ce am facut? Poate are inteles doar pentru cel ce stie ce sa caute...eu unul nu stiu. Ci doar ma repet...la nesfarsit, aceleasi lucruri idioate, aceleas aberatii, acelas...eu. Iar acum, ca am ramas doar noi, iar tu, dragule ai vazut ce gandesc, nu mai ramane decat sa...rad.

Acum, te rog, lasa ecoul glasului meu sa iti bantuie mintea.