agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ You are
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-10-28 | [This text should be read in romana] | Aveam zece ani,eram băiat mare în clasa a IV-a C la Școala nr. 2 și așteptam cu nerăbdare vacanța de primăvară. Sătul de iarnă, măsuram cu privirea peticele de zăpadă care se micșorau odată cu trecerea fiecărei zile pe dealul din fața casei, biruite fiind de suprafața pe care zăpada se topise, la început neagră – cafenie, apoi cu ușoare tente de verde de la colțul ierbii care începuse să mijească, apoi de un verde crud, cu adevărat primăvăratic. Panta pe care o vedeam din curte era orientată în așa fel încât în acele zile ale lui martie era pentru puțin timp însorită, numai când soarele aluneca spre apus verdele crud căpăta nuanțe purpurii ciudate și petele albe de zăpadă se vedeau roșiatice. Culorile pe care nu le-am văzut decât cu ochii acelei vârste am reușit să le mai revăd decât după mulți ani, când întâmplător am dat peste o reproducere a unei stampe japoneze de pe un calendar adus de vărul meu Constantin marinaru’ dintr-un periplu pe mările Extremului Orient și prin porturile riverane acestora. Eram sigur că și în primăvara aceea a anului 1962 aveam să sufăr marile dezamăgiri ale puținelor debuturi de primăvară trăite de mine până atunci cauzate de capriciile vremii, în fond firești pentru acest timp când, după spusele maicăi, nu era încă primăvară, primăvara pe românește începe după 15 martie și mai mult, primăvara adevărată este după 21 martie încolo, când se vădește biruința zilei asupra nopții. Babele capricioase, zăpezile mieilor și ale berzelor mi se păreau atentate ale iernii la existența unui anotimp atât de fragil și pipăiam îngrijorat mugurii umflați ai puiului de zarzăr de lângă pragul casei în câte o dimineață în care vedeam vălul de argint al brumei pe acoperișul pătulului, pe plasa de sârmă a oborașului păsărilor și mai departe, pe dealul devenit și el argintiu. Dimineața aceea de duminică se anunța frumoasă. Cerul era înnebunitor de albastru și mirosea a pământ reavăn proaspăt răscolit de la rondurile de flori mărginite cu pietre de râu spoite cu var, ronduri din care răsăreau frunzele lanceolate ale ghioceilor galbeni, ale zambilelor și ale narciselor care încă nu înfloriseră.. În casă se petrecea ceva misterios. Mama împreună cu moașa Zoica începuseră încă din zori să trebăluiască pe la foc: se auzeau căldările mari de aramă ciocnite între ele cu un sunet de clopot și sunetul vedrei de apă cu două tonuri mai sus, zornăitul verigilor ca niște clopței dogiți. Apoi se auzi hârșâitul vătraiului curățind vatra, bufnetul surd al țestului scăpat din mână urmat de un chiot înăbușit și o atenționare tardivă (vezi, bia, că-l spargi!), apa luată din albie cu pumnii și pusă în căldarea de lături și în cele din urmă fâșâitul măturii strângând pânzele de păianjen de pe pereți, de pe corlată și de prin cele mai ascunse cotloane. Ca niciodată, maica s-a sculat mai târziu în duminica aceea. O auzisem în noaptea de sâmbătă spre duminică, la orice oră, șopăcăind cu mama care o ajuta să se îmbăieze în albia pusă la foc. Era pentru prima dată când se întâmpla ca să ceară ajutorul la lăut, cum zicea ea. Sâmbăta era ziua de baie. Maica făcea totdeauna singură toate pregătirile, la prânz punea căldarea mare de cinci vedre cu apă la fiert pe pirostrii, aducea o grămadă mare de crăci din lemnar pe care le mărunțise în prealabil cu toporașul pe buturugă și după ce ne dădea nouă, copiilor să mâncăm ne îmbăia cu apă fierbinte și cu săpun de casă deoarece, zicea ea, săpunul de toaletă face păduchi, arunca lăturile și rezema albia de perete. Reinstala totul, aprindea focul la căldare și se îmbăia și ea târziu, după miezul nopții, după ce se asigura că toată lumea doarme. În acest timp cât ne îmbăia maica, mama își făcea de lucru prin grădină sau cârpea ceva, iar dacă încerca să-i ofere vreun ajutor, era izgonită cu un ,,pleacă, fa că nu știi tu...io am ouat treisprezece dar Dumnezeu mi-a lăsat decât unsprezece să-i înțărc... tu de un’ să știi decât cu doi...’’ *** În săptămâna precedentă, pentru prima dată o chemase pe mama: - Vino, fa Nono să iei seama cum se face că nu mai poci neam... Adu și tu trei- patru vedre de apă și pune-le în căldarea mare... așa, mai pune pă foc... iiii, jurato, să nu opărești copiii! Și așa o boscorodise cât timp ne îmbăiase, până când mama, exasperată, izbcnise: - Ho, bre mamă că n-or fi de sticlă... că n-o să-ți ciobesc odoarele... Că dacă i-ai luat în primire, acu să-i lai în albie până s-or face flăcăi și le-o crește mustăți sub nas și la... - Aș vrea eu, fatălică, că ei sunt puii lu’ maica, da’ mai am și alte obligății... - Ce obligății oi mai fi având? - Păi de când am ieșit din iarnă mi se cam face semn... Mă cheamă omu’ meu, că i s-a urât și lui singur sus, în deal... - Hai, bre mamă, te apucă doru’ de ducă... Vezi de treabă, că tata te așteptă el că nu-ți scapă nici o sărbătoare oricât de mică să nu te urci la el. Cât a făcut umbră pământului, n-a scăpat nici un război, nici o concentrare, mai sta și el pe-acasă cât să-ți mai toarne un plod, doi, ca să umple el România cu neamu’ lu’ Bratcoveanu... - Fire-ai tu jurată, că bună mai ești de gură... Așa vorbești tu de tac’tu? - Maică, cine e omu’ care te cheamă? intrveni puțin peltic Bică, fratele meu. - E, lasă că nu pleacă nicăieri maica, se fasolește ea așa din când în când, încheie discuția mama. Ia să vă ciupăiesc nițel și gata, la țărcălău cu voi... - Hai, bre mămico, ne alintarăm noi... *** Dar în sâmbăta de care vorbim, maica n-a mai fost prima mână la îmbăierea noastră. Asista, așezată pe scăunelul ei cu trei picioare, cu bărbia sprijinită pe mâinile împreunate pe capul noduros al ciomagului , îngândurată, cu privirea ațintită în gol. Totul se desfășura în tăcere și la sfârșit merserăm amândoi copiii fără nici un fel de obiecții, în patul larg. Eu îmi luai cartea iar fratele meu își luă o cutie de jucărioare pe care o răsturnă pe macatul care acoperea patul larg. Am adormit și m-am trezit tocmai atunci când la foc maica se îmbăia și tăinuia ceva cu mama. Pe urmă o auzisem când intrse în cameră, cum îngenunchiase în fața icoanelor și își murmurase rugăciunile, o simțisem când se aplecase ca să facă semnul crucii deasupra noastră și după ce oftă din fundul sufletului și șopti: ,,of, puii maichii, puii maichii... dacă i s-a urât omului meu singur și vrea să mă duc la el, n-am încotro, c-ar sta maica să vă văz și pe voi oameni la cășile voastre...da’ dacă el vrea, e musai să mă duc...’’. Apoi, se urcă în patul uriaș în locul ei de lângă sobă, deschise cuptorul de la soba cu plită în care făcuse din timp focul ca s-o dogorească la șârteața care o durea pe zi ce trecea mai rău, se foi puțin și adormi împăcată cu sine și cu lumea. Poate să fi fost atmosfera aceea ciudată din casă care lăsa impresia că urmează să se petreacă un eveniment neobișnuit , că somnul nu-mi fusese unul liniștit. Foiala bunicii care, după cum am spus mai înainte, se sculase mai târziu, mă trezise și i-am auzit pașii târșiți cu șoșonii vechi de pâslă și ușa care ducea în săliță scârțâind. După un timp ușa scârțâi din nou și în cameră pătrunse parfumul bunicii pe care îl folosea când mergea la biserică, de fapt un amestec de busuioc și smirnă făcut de ea în taină și pe care îl ținea într-un șip de sticlă albastră pitit prin tainițe numai de ea știute prin șifonierul uriaș din săliță. Apoi am văzut-o printre pleoapele întredeschise cum s-a apropiat de fereastra largă și a rupt din numeroasele glastre înșirate pe glaful lat de lemn câteva fire de micsandre și de mușcate violete, roșii și albe. Ca prin vis i-am văzut silueta firavă, puțin adusă de spate, înveșmântată toată în negru. *** De când murise bunicul pe care eu nu l-am apucat, maica se îmbrăca aproape numai în negru. O bluză neagră cu croială aproape bărbătească și fustă neagră până la glezne. În picioare, șoșoni de pâslă neagră cu borduri late de cauciuc și acest tip de încălțăminte o purta de peste zece, cinsprezece ani, de când nodurile care-i creșteau în călcâie și la articulațiile degetelor de la picioare nu-i mai permisese să mai încalțe altceva iarna. Vara se încălța cu niște sandale din curele de piele cărora le zicea ,,romane’’. Pe acasă, de cum se desprimăvăra, umbla desculță sau când trebăluia prin grădină, cu o pereche de opinci de toval care stăteau tot timpul când nu erau folosite atârnate cu nojițele de un grindei de la pătul. Mai avea pitite în garderobul din săliță o pereche de opincuțe din piele de vițel, ultima pe care i-o făcuse Stan Opincaru pe un pol și pe care le comandase ca să se îngroape cu ele, da’ pesemne că îmbătrânise și Stan ori clonțurile de la picere crescuseră prea mult, că se brodiseră și astea prea mici. După ce i-o împachetase în ziarul ,,Munca’’, îi spusese: - Gata, țaică Ioană, e ultima păreche pe care poci să ți-o mai dau, și asta că te cunosc de mult și am fost și prietin cu răposatu’ nea Lisandru, ție-l Ãl de sus în poală... E caz dă pușcărie bre, dacă tai o vacă sau un vițel și te cântă careva la ăștia, una – două te trezești cu ei la poartă, îți ia hoitu’ din curte și-l bagă la Iconomat, vorba vine, că bucata a mai bună ajunge la tovarășu’ prim, bucățile bune ajunge la toți tovarușii și la Iconomat ajunge oasili și pă tine te leagă... Acu’, dacă vrei, poci să mai fac din alea de caucioace dă tractor UTOS, când îmi mai pică câte o cameră dă la roata dân spate dă la niște creștini dă la SMT pă care-i știu io... Da-ți spui că de ținut, ține la tăvăleală da încinge rău picerili... - Da’ tu parcă mai luai și de la caș Petrache, tăbăcaru’... - Taci, bre, nu mai vorbi, că te aude cineva... A murit acu’ o lună la canal. L-a băgat ăștia la iesploatatori, dușman al poporului, că-l găsiră c-a fost și cu țărăniștii și cu gogiștii... șopti precipitat Stan... - Băă, săracu’! Ãla și iesploatator, că puțea a argăseală mai rău dăcât ăl mai amărât dântre oamenii lui. Da’ ce spui io, că mirosea de-a dreptul a hoit că strângea până și pieile de pe leșurile mârțoagelor înșirate de lăieți pîn’ șleaurile drumurilor din bărăgane. Ia uite nu mai pot eu de ei, că o să-mi ia prafu’ dă pă tobă...se enervă brusc. Și cum mă, nu poate omu’ să-și taie vita lui? Dacă scapă-n lucernă și o răsufli degeaba, ce faci? - O înjunghii și-o duci la Oraca... Da’ să știi că pentru matale mai am material de romane... - Să vorbesc cu juratili alea, poate s-o îndura să-mi mai iau vreo două părechi, că n-oi împărăți eu pământul ca să rup mai multe. Și opincile astea o să le pun sus, să le am când m-oi duce lângă Lisandru meu... - Iete vorbă și pă matale... - Păi n-oi vrea să mă duc la omu’ meu încălțată cu caucioace de tractor! - Lasă că nu te lasă fetili mata să pleci în opinci, o să-ți ia de la magazinul București niște pantofiori de lac să-și facă nea Lisandru mustața-n ei când te-o vedea. - Mă juratule, tu să nu-ți râzi dă mine... Să știi și tu că în opincuțe m-am măritat, făcute de tac-tu, Dumnezeu să-l ierte pă unde-o fi, că mare meșter era... Pielea era moale-moale și la coloare ca mierea, și pe fiecare din ele era câte un canaf alb...În ele, după ce le-am văpsit canafurii în roșu, am jucat la nuntă la patru fete numa’ la Nona, cam ouat-o la patruzecișișase de ani, n-au mai fost bune că mi se strâmbaseră de-acu’ picerili... că ziceam să le vopsesc canafurii în negru să mă îngrop cu ele. Da’ dacă mi s-a lățit tălpile de s-a făcut tălpoaie de cât m-am opintit în coarnele plugului și mi-am rupt șârteața cu sacii dă cinci duble, așa că p-alea le-am dat la jurații ăia micii ai Noni să se joace cu ele... E ăla mai mărișoru’ dă citește cărți și pă urmă pleacă cu copiii pă dealurile alea și să joacă de-a câte ălea toate, ce aiurează el... Ba și io proastă că n-am avut de lucru și le-am spus povești de-alea cu lotri... Așa trebuie să fi decurs dialogul dintre maica și Stan Opincaru’ atunci când își cumpărase ultima pereche de opinci, deoarece pe cele pe care le avusese de când fusese mireasă eu le descoperisem odată când uitase deschisă ușa garderopului. Mă încălțasem cu ele și mă plimbam mândru prin casă, privindu-mă cu coada ochiului în oglinda garderobului și mă gândeam că ar face față cu succes atunci când mă voi juca de-a haiducii și îmi va veni rândul să fiu arnăut, deși nici ca haiduc nu-mi sta rău cu ele și mă minunam ce tălpi mici avusese maica atunci când fusese tânără. - Iiii, juratule, ce-ai cătat tu acolo? a venit maica agitând amenințătoare ciomagul spre mine când m-a prins. Io crez mâcă că nici un cur nu scapă să nu-ți vâri tu nasu’ ăla că parcă e rât de groștei, zău! - Ai bre maică, le probai și eu că nu le mâncai! - Ia dă-le-n coa’, juratule! Vrând-nevrând, mă descălțai de o opincă și i-o întinsei. Ea se așeză icnind pe un scaun și încercă să o încalțe dar izbucni într-un râs icnit când văzu opinca micuță lângă laba uriașă și noduroasă: - Ia-le, mâcă, că nu mai e de mine! Da’ ți le dau dacă le porți, nu să-ți bați joc de ele, se burzului ea. - La școală pot să le iau maică? - Nu știu io, nu mă bag, întrab-o pe mă-ta, da nu crez că te lasă că alte mode sunt acu’! Și pă urmă se poa’ să râză copiii dă tine că ești țăran, că ai drăsi dă orășeni sunt cu moț în frunte, ei mănâncă scovergi făcute dân praf dă pă trotal. Dar să lăsăm negocierile mele cu maica pentru opincile ei de mireasă cu care avusese de gând să se și înmormânteze după ce, de-a lungul vieții, jucase la multe nunți cu ele și să continuăm cu descrierea hainelor ei ,,de sus’’, adică acele haine cu care mergea în fiecare duminică la biserică sau în foarte rarele ei ieșiri în ,,târg’’. În față era încinsă neapărat cu un șorț negru când mergea la biserică și foarte rar cu un șorț negru cu buline mici, dese și albe, dar numai când mergea în târg, asta ca să le facă hatârul lui Anton, băiatul cel mare care i le cumpăra când venea de pe unde venea, în ciuda protestelor ei: - Nu port eu, mâcă, de-astea așa bălțate, eu sunt bătrână, mâcă! - Hai bre, mamă, că de când te știu așa te știu, îmbrăcată ca o călugăriță! - Da’ nu știi tu, Antoane maică, de ce? Câți am dus io de-o viață de om, maică, colo-n deal la locul lor, chit că era sau nu era locul lor acolo! Păi acolo era, mâcă, locu’ lu’ Traian? Și chiar omu’ meu, tac’tu adică, n-a murit și el cu zile că mai avea până să facă șaptezeci... cât mai avea, mâcă, parcă doi ani, nu? Ochii i se umpleau de lacrimi și unchiul Anton se apropia de ea și o îmbrățișa pe după umeri: - Cine-a zis bre că n-ai dus, ai dus, dar gândește-te că de-un timp încoace îi ducem și noi odată cu matale, dar mai sunt și ani în care mai putem să lăsăm doliul... - Of, juratule și tu, te-ai vorbit cu juratili alea să mă scoateți din sărite,,, se oțăra ea. Uite o să mă îmbrac ca Bardica țiganca în verde și roșu ca să râză lumea de mine... Sunt bătrână, mâcă, lăsați-mă în ale mele că nu mai învățați voi cal bătrân în buiestru, dar mite o gloabă ca mine... se liniști ea și pe ochi i se lăsa un văl de tristețe. Pe cap maica purta colțar negru, o bsma micuță pe care o lega peste frunte până aproape de sprâncene peste care purta bariș negru petrecut pe sub bărbie și înnodat la ceafă. Când era mai rece afară, pe cap mai punea o broboadă groasă de lână, tot neagră și scurteică din postav negru, căptușită cu blană de miel cu guler de astrahan toamna devreme și primăvara din martie până târziu, în mai, iar iarna purta altă scurteică căptușită cu blană de oaie. Cert este că nu lăsa să i se vadă niciodată nici un fir din părul alb pe care și-l piepțăna în mare taină cu un pieptene ,,de țigan’’ făcut din os cu dinți foarte deși pe ambele părți. La ritualul acesta asistasem odată când aveam cinci - șase ani și mi s-a permis să asist vrând – nevrând, asta odată pentru că era noapte și eu eram mic și al doilea, nu mă mai puteam ține. M-am dat jos din pat în întuneric- beznă pentru că lampa nu era în cuiul ei, doar pe ferestruica de la foc se vedea mijind o geană de lumină, și orbecăind, m-am dus la ușa care da spre încăperea respectivă. Am bătut: - Maică, vreau să fac pipi.. - Iete, te apucă și pe tine necinstea taman acu’! Hai vino-ncoace la maica, da’ să nu te uiți la mine că sunt despletită… Bineînțeles că înainte de a ajunge la olița pusă în colțișorul ei, nu am putut să nu arunc o privire spre maica. Ședea ghemuită pe scăunelul cu trei picioare lângă măsuța rotundă pe care erau desfășurate ziare Munca și fața nu i se vedea din cauza părului alb și bogat revărsat în jurul capului, inclusiv peste față până aproape la brâu, semănând în felul acesta cu o salcie plângătoare cu ramuri albe. Mirosea puternic a gaz (a petrol lampant, pentru necunoscători), acesta find pus într-un castronel de pământ in care întingea din când în când cu un mototol mic cu care își ungea părul începând de la rădăcină. Plimba pieptenele cu gesture lungi, transformând astfel coroana salciei plângătoare într-un clopt alb, amintindu-mi cumva de o litografie dintr-o carte veche de rugăciuni despre care îmi spusese că înfățișează pe Isus Hristos în slavă și în jurul ei am văzut o luminiscență, prin sticla afumată a lămpii de-abia se zărea o scânteie palidă de lumină, în schimb maica răspândea un halou de lumină albă cu clopotul alb al părului despletit. - Maică, matale luminezi când ești cu capu’ gol, de ce nu stai așa că nu ne-ar mai trebui lampă noaptea… - Nu mai făcuși, juratule, să pleci odată d-aci că acu’ iau ciumaga… Am fugit în pat și am rămas cu ochii ațintiți în tavanul de scânduri geluite al camerei iar când nu după multă vreme intră maica, am închisei ochii și m-am prefăcut că dorm că dorm. - Ce-ai mâcă, nu mai ai somn? Zise ea și după ce așeză lampa în cui, se aplecă și făcu asupra noastră, a copiilor semnul crucii murmurând o rugăciune. Nu mirosea de loc a gaz ci dinspre ea adia parfumul ei secret de smirnă și busuioc și nici nu-mi dau seama nici acum de unde știa ea că nu dorm, doar mă prefăceam atât de bine! *** (va urma) |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy