Teiul ce trona falnic între ușa de intrare în biserică și clopotnița înălțată la poalele povârnișului pe care era amplasat cimitirul vechi părea un uriaș cu părul vâlvoi, pus de strajă între cele două construcții și care, când nu adia vântul, dădea împresia unei concentrări maxime, pentru ca apoi la cea mai mică pală să fremete asemenea unui paznic urmărind împrejurimile.
Alura goliat-herculeană a acestui cerber blajin nu era întrecută, ca mărime, decât de grandoarea lăcașului de cult din apropiere, iar ca înălțime doar de crucea din vârful turlei celei mari.
Poarta prin care tocmai intraserăm avea alături alte două porți mai mari, permanent zăvorâte, ele fiind deschise numai atunci când erau aduși morții.
O cărăruie – afundată în iarba crudă, zămislită de pământul din curte – ne preluă pașii. Firele de pe marginea acesteia – înclinându-se ușor, precum supușii în fața suveranului – ne mângâiau gleznele scoțându-ne parcă din toropeala ce ne cuprinsese pe drum.
După ce treceai de poartă, pe partea dreaptă, se întindea o fâșioară de teren, de câteva prăjini, pe care preotul paroh o cultiva cu porumb.
În continuarea acesteia se afla Cimitirul Eroilor. Avea formă pătrată și era înconjurat de un zid, de aproximativ un metru înălțime, făcut din bolovani de râu fixați cu ciment.
Aici erau ridicate cruci de piatră în amintirea și spre veșnica pomenire a fiilor satului, căzuți în războaie și ale căror oase zăceau pe aiurea, prin locurile pe unde aceștia își găsiseră sfârșitul.
În spatele lui, o sumedenie de cruci din marmură sau din mozaic umpleau spațiul dintre el și baza povârnișului, spațiu gol până în urmă cu cincisprezece-douăzeci de ani și unde acum ființa ceea ce s-ar fi putut numi Cimitirul nou.
În partea stângă, vizavi de Cimitirul Eroilor, cam la jumătatea distanței dintre porți și biserică, se înălța fosta casă parohială, care acum arăta jalnic. Șindrila de pe acoperiș era spartă în mai multe locuri. În cea mai mare parte, tencuiala de pe pereți căzuse. Foișorul se năruise.
Aici locuise fostul preot paroh. Dar acesta, cu ani în urmă, construindu-și propria-i casă, o lăsase pe prima în paragină.
Cărăruia pe care mergeam înainta printre biserică și tei, ajungând la o altă poartă mică, situată în partea opusă primei.
Era o dimineață senină, un pic răcoroasă și doar un norișor abia perceptibil întrerupea înspre apus albastrul cerului.
Din văzduh, mirosul îmbătător al florilor de tei cădea asupra noastră ca un spirit purificator.
O adiere ușoară de vânt, venită dinspre povârnișul din spatele clopotniței, înfioră frunzele teiului, făcându-le să susure. Coroana acestuia se mișcă alene, asemenea unui om care își clatină capul în stânga și în dreapta, în semn de compătimire – vai! vai! vai!
Mormintele părinților se aflau pe partea dreaptă a cărăruiei, dincolo de tei, între acesta și zidul – de asemenea din bolovani de râu – ce închidea pe latura dreaptă curtea bisericii. În acest zid se găsea poarta la care ajungea cărăruia.
De pe placa de marmură pe care era așezată crucea, și ea din același material, fotografiile părinților ne priveau insistent, cu nesaț, neluându-și ochii de la noi, indiferent în ce poziție ne-am fi aflat. Ceva nevăzut, unificator ne crea senzația că suntem din nou laolaltă.
Îl urmăream atent. O umbră de nostalgie i se strecurase în suflet, făcând să i se umezească ochii, iar amintirea zilelor când formam o familie îi inundă toată ființa. Eram, într-adevăr, din nou toți. Eram din nou împreună. Familia se reunise. Deși în lumi diferite. Poate chiar paralele.
Îi fusese oarecum teamă că la întâlnirea cu ei, aceștia îl vor certa pentru faptul că nu-i mai vizitase de mult. Dar această emoție i se risipise atunci când, privind fotografiile, tata, la vederea lui, luase o mutră zâmbitoare, mimând un surâs vesel, așa cum era în sicriu. Fața îi exprima o bucurie contaminantă, de parcă i-ar fi spus: „Bine ai venit!”
Pentru moment, îi trecu prin față scena cu tata mort, pe catafalc, acasă. Colțul stâng al gurii îi era un pic tras înapoi, lucru ce îți crea împresia unei schițe de zâmbet.
Asupra acestui fapt, părerile participanților la înmormântare fuseseră diferite. Unii ziseseră că părintele avusese sufletul curat și murise cu zâmbetul pe buze, sfidându-și detractorii. Alții fuseseră de părere că zâmbetul acela nu ascundea în el nimic sfidător și nici sarcastic, așa cum consideraseră câțiva. Ci, pur și simplu, era un zâmbet dual, de bucurie amestecată cu amărăciune. De bucurie, pentru el, întrucât plecase într-o lume mai dreaptă și mai bună, părăsind-o cu fruntea sus pe aceasta, plină de răutăți și de neajunsuri, lăsându-ne pe noi, cei rămași, să ne bălăcărim în continuare în mocirla în care înotase și el o viață întreagă. Și tocmai nouă, acestora, ne era adresată, cu părere de rău, în loc de compătimire, componenta amară a zâmbetului său.
Privindu-i acum fotografia, îi venea să-i sară de gât, să-l îmbrățișeze, să se lase luat pe genunchi de tata, cuprins de brațele lui vânjoase, ca atunci când era copil și când "alt tătic asa ca al lui nu mai ela în toată lumea." "Al cui ești tu, mă?" "A' lu' tata." Iar tata îl săruta apăsat pe amândoi obrajii, apoi îi mângâia pletele blonde ce i se rostogoleau cârlionțat, în valuri, de pe cap, în timp ce el i se lăfăia în brațe, bosumflat că îl înțepase cu barba.
De alături, mama își revărsa și ea asupra lui aceeași bucurie a revederii, neputându-și opri un torent de lacrimi, în timp ce cu o voce șoptită și înecată îi spunea: „Credeam că ne-ai uitat.”
Pentru o clipă el îi simți căldura pieptului la care supsese și la care ea îl strânsese matern, precum și atingerea mâinilor ei aspre, neodihnite, cu care îl dezmierdase în copilărie.
Două lacrimi mici îi înfloriră în colțurile ochilor și el abia putu să îngaime: "Vă iubesc."
Apoi dintr-o dată totul întră în normal.
Stătu un timp cu ochii ațintiți asupra fotografiilor, încercând de mai multe ori și din locuri diferite să-i surprindă repetând figura.
Însă toate strădaniile lui rămaseră fără niciun rezultat. Pe monumentul funerar, chipurile lor își reluaseră expresiile pe care el li le știa dintotdeauna și care fusesră surprinse de fotograf atunci, cândva, când ei erau oameni maturi, dar încă tineri: mama – cu ochii ei mari, albaștri, de un albastru senin, pe o față încadrată de bucle crețe și degajând o permanentă preocupare tristă, apăsată de griji; tata – purtând barbișon și mustață, cu ochi căprui, pătrunzători, emanând aceeași tristețe. Resemnată însă disprețuitoare...