Nici nu era mașina lui, ci a unui prieten, și, pe deasupra, nici nu avusese vreodată permis de conducere, însă, cu siguranță, nu asta vizau presentimentele sau anxietățile lui.Intră în Grădină, se fâțâi puțin pe potecile elegante flancate de arbori și plante cu flori, unele dintre ele fiind unice în țară sau de o vechime considerabilă- întotdeauna a fost înfiorat de gândul că anumiți copaci, în fața cărora stătuse pentru câteva secunde sau minute, îi fuseseră contemporani lui Eminescu, de exemplu, după care, chiar când se pregătea să viziteze sera, o întâlni pe ea.
Era aceeași fată pe care o mai întâlnise în Cișmigiu în urmă cu doi ani, tot într-o vară. Plângea cu sughițuri și frământa în mâna dreaptă un șervețel, așezată pe o bancă de lângă lacul din vecinătatea Izvorului Eminescu. Când avea să treacă pe lângă ea, fata îi aruncase o privire fugară, după care-și continuă prosternația lacrimogenă. Cristian intrepretă gestul ei ca pe unul de interes față de el, de unde concluzionă că deprimarea fetei nu era chiar atât de puternică încât, odată ce a urcat-o pe culmile desperării, să o azvârle de acolo în abisul neființei. Ceea ce însemna că era un caz rezolvabil și că puțină conversație i-ar fi rezolvat toate problemele.
Cristian avea să se oprească și să intre în vorba cu ea, animat de intenții altruiste. Era pentru prima oară în viața lui, și de atunci nici că s-a mai repetat chestia asta, când a încercat să consilieze o persoană necunoscută. Și se pare că a mers. Atunci. Fata și-a revenit din plâns, avea nevoie de cineva care să-i susțină moralul de black-eriță, unul extrem de coborât, precum economia națională din primii ani de după cea mai inteligentă revoluție est-europeană. Însă acel cineva nu trebuia să aibă calități de psiholog sau să fi făcut filosofia la stat or s-o fi predat la Universitatea din Chicago, ci trebuia, doar, să îi inspire încredere, să nu fie amenințător. Cristian intra, din fericire pentru ea, în particular, din păcate pentru el, în general, în această categorie. Spun asta pentru că aspectul lui neimpunător i-a fost o sursă statornică de necazuri pe firul vieții. Dacă ar fi fost doar o idee mai bine făcut nu ar mai fi încasat-o la școală, și nici nu ar fi bătut, la rândul lui, pe alții, spre a-și salva imaginea care refuza să i se fixeze, demnă, pe retinele băieților de cartier din cartierul lui. Nici nu reușise să afle exact ce o frământă, în afara șervețelului de unică folosință pe care-l boțise în ultimul hal. Poate că doar avea nevoie de afecțiune, asta fiind o necesitate sufletească generală, și nu una precisă, determinată de întâmplări concrete.
Iar acum o reîntâlnea. Își zâmbiră unul altuia.
“Ce faci aici?”o întrebă el în loc de salut, ca să nu fie nevoit să-i răspundă, caz în care ar fi fost posibil ca rolurile lor să se inverseze, și fata să se vadă nevoită să-l consoleze. Să-l consoleze așa, în general, pentru faptul că există, pentru păcat primordial, pentru falsitatea teoriei lui Tertulian, pentru ipocrizia lui Augustin, pentru valoarea inegalabilă a celor de la Theatre of Tragedy.
“Mă uitam la flori!”răspunse ea încet, ca atunci când vorbea cu vocea gâtuită de suspine.
Era îmbrăcată complet în negru, la fel ca și în atunci, în Cișmigiu. Fusta strâmtă, din piele, i se termina la mijlocul gambelor, iar tricoul negru îi lăsa descoperit mijlocul. Era un amestec, tipic stilului gothic, de decență și de modernitate. Machiajul era strident de sumbru, iar dacă ar fi avut ochii altfel decât negri aproape că nici nu ar mai fi contat.
“Și eu la fel! Mă gândeam să mă duc în cimitir, dar și Grădina Botanică e bună!”
Fata pufni în râs. Categoric, nu mai era același el, cu valențe psihologice, deja coborâse la numărul atomic al plumbului.
“Cred că știu ce este cu tine! Și eu am trecut, atunci și atunci, și de atâtea alte ori, prin starea asta!”zise ea și-i făcu semn să o urmeze. O luară pe o potecă care dădea spre lac.
“Despre ce vorbești? Să știi că nu mă droghez!”vorbi el în ecou, aproape ca să se afle în treabă sau ca să nu mai simtă apăsarea cupolei vegetale de deasupra capetelor lor.
“Toți ne drogăm, dar nu asta este problema!”monologă fata iuțind pasul.
“Oare pe cine am consolat eu atunci?”nu putu să nu se gândească Cristian. ”Oare chiar avusese nevoie de cuvintele mele?”
“Unora nu le trebuie nimic de la alții, alții, în schimb, au nevoie de ajutor și ca să treacă strada!”i se adresă rock-erița, parcă citindu-i gândurile.
Ajunseseră în dreptul unei bănci, unde tipa se așeză. Își scoase tabachera argintată din poșeta neagră și-și aprinse o țigară, până ca Cristian să apuce să-și scoată bricheta.
“Nu stai jos?”
“Ba da!”
Urmă o tăcere lungă preț de câteva fumuri. Fata fixă cu privirea crengile copacilor.
“Tu nu fumezi?”îl întrebă ea.
“Ba da!”răspunse el și-și scoase pachetul din blue-jeanș-i, luă o țigară și și-o vârî între buze.
“Nu ți-o aprinzi?”zâmbi bruneta, întinzându-i o brichetă metalică, pe care era reliefată o figură fantastică, probabil un gargui.Cristian luă bricheta și o cântări pentru câteva secunde în mână.
”Nu știu dacă ar fi corect să fumăm împreună! Tu pari să știi mult mai multe decât mine, pe când eu de abia am ajuns la concluzia unei realități mai vechi, aceea că nu știu nimic!”
”Ce te face s crezi că eu aș știi mai multe decât tine?”îl iscodi tipa, suflându-i fumul în față.
”Nu știu, vezi, tocmai de aia spun că nu știu nimic!”râse el.
“Filosofia mătii, știu și eu de paradoxul cretin al cretanului!spuse ea cu o voce schimbată, ca și cum ar fi reconstituit scena din Cișmigiu, însă cu rolurile inversate.
“Dacă nu știi nimic din ceea ce contează cu adevărat, atunci chiar poți să spui că nu știi nimic, restul este umplutură!”replică Cristian.”
“Unii fumează ca să intre în contact cu ramurile putrede ale familiilor lor! Dacă ai știi cât am fumat în Cișmigiu în seara aia, Cristian!”
“Și acum ai vrea să faci același lucru?”
“Acum vorbesc cu tine, hai, că se va arde și lumânarea asta, iar paza Grădinii poate să vină în orice moment!”
Cristian se încruntă nelămurit și-și aprinse țigara.
“Te simți mai bine acum?”îl întrebă ea.
”Nu, mă simt ca un rahat, ca de fiecare dată când încep o altă țigară și nu mai știu cum s-o termin mai repede!”
Și atunci ce cauți aici, într-un loc în care nu se fumează?”
“Am venit după tine!”
“Păi, dacă ai venit după mine înseamnă că e adevărat ce mi-ai spus de fumat. Înseamnă că nu vrei să fumezi. Nu vrei să mai fumezi.”
“Nu-ți înțeleg jocul. Eu zic că, dintr-un anumit punct de vedere, vreau să fumez. Și din altele, de asemenea!”
Tipa, nici nu știa cum o cheamă, nu știuse nici când o întâlnise în Cișmigiu, își deschise din nou tabachera și-și stinse țigara înăuntrul ei.
“Era ultima!”îi explică ea.
“Pachetul tău este gol, nu-i așa?”îl întrebă ea.
Băiatul dădu din cap în semn că nu.
“Și mai și fumezi într-un loc în care acest lucru este interzis!”
“Poate că vreau să știu și eu ceva, în cele din urmă!bâgui Cristian, amuzat de întorsătura a la Poe a discuției lor.
Fata se așeză picior peste picior și-i ceru o țigară. Cristian i-o aprinse din ce în ce mai mirat.
“Deci, să reconstituim evenimentele, să ne închipuim că suntem în Cișmigiu, unde se fumează, deși nici acolo nu este permis. Eu stau pe o bancă, cu fața înecată în lacrimi și cu mâinile rupând un șervețel. Tot din hârtie, ca și învelișul, de unde rezultă că nu sunt ecologistă. Nu eram atunci, și nu sunt nici acum. Tu vii la mine, te așezi pe bancă și începi să mă consolezi. În aparență, tu ești personajul pozitiv și echilibrat din toată afacerea asta, în vreme ce eu sunt satanista maniaco-depresivă care distruge natura și strică peisajul prin simpla ei prezență. Nici măcar mătura nu este o simplă prezență, însă eu asta sunt. Tu-mi vorbești, eu ascult, tu nu mă asculți sau mă asculți numai când vrei să mă asculți, când îți amintești că chiar ți-ar prinde bine să nu-mi pun capăt zilelor. În cele din urmă ajungi la concluzia că o să apuc ziua de mâine și pleci. Tu-ți aprinzi o țigară triumfător, ca un psiho-terapeut eminent care a mai salvat o țăcănită de la o tragedie iminentă, tragi aer în piept și redevii tu însuți. Iar acum, după ce ți-ai băgat nicotina în vene și ți-ai scăldat creierul în serotonină, parcă nu-ți mai pare atât bine că ai plecat de lângă mine. Îți aminești că viața nu este formată numai din stări sau din situații extreme, ca nașterea, moartea, avortul, parastasul. Poate că nu ar fi fost atât de nedeontologic să-mi fumezi în față, mai ales că era foarte probabil să fi fost și eu fumătoare, și poate că un cui în plus ne-ar fi permis să ne cunoaștem mai bine, ca oameni vii. Poate ca unii care fac necromanție împreună și-l invocă pe Ma-ni-tu în fiecare zi. Însă nu e cazul tău, tu ești eroul din Ubik, tu ești singurul care trăiește cu adevărat, singurul care contează, ceilalți fiind doar cenușă. Iar eu, eu mi-am deschis și mi-am închis tabachera goală și mi-a venit să plâng din nou. Chiar mă gândeam să mă îndrept către metrou, însă n-am mai făcut-o pentru că ar fi fost păcat de efortul tău de a mă pune pe linia de plutire!“
“Dacă vrei, ia-mi pachetul, de unde să știu că rămăseseși fără țigări? Și spune-mi tot ce ți s-a întâmplat, nu o să mă mișc de aici nici dacă o să vină paza. Sau atunci o s-o fac ca să nu te las singură când ne-or escorta afară din Grădină!”
Fata începu să râdă disprețuitor.
“Nu știam că ești satanistă!”
“Poate că nici nu sunt, depinde de ceea ce înțelegi tu prin asta!”
“Eu ți-am spus că nu știu nimic. A propos, poate că mi-aș fi aprins țigara în seara aia tocmai pentru că nu am reușit să aflu mai mult despre tine!“
“Ce ai fi vrut să afli? Dacă aveam de gând să mă sinucid? Mi-ar fi fost prea la îndemână să o fac ca s-o mai fac, ar fi fost prea ușor! Gândește-te la mine ca la un samurai în variantă feminină. Mă trezesc cu gândul morții și mă culc cu speranța către ea!”
”Doream să aflu dacă mă placi!”
”Ce importanță ar avea? Oricum, din clipa în care m-ai întâlnit și m-ai părăsit fără să-ți spun că vreau să rămân singură ai încetat să mai exiști pentru mine!”
”Te-ai supărat așa de tare? De unde puteam să știu, ai fi vrut să-ți citesc gândurile?”
”Lasă că nu mai contează, acum mă bucur că suntem din nou împreună și fumăm din țigările tale!”
“Înseamnă că m-ai iertat!”surâse Cristian, bulversat de jocul psihologic al tipei.
“Mda, acum ești!”
“Nu înțeleg ce vrei să spui!”
“Nu are importanță! Hai să facem un exercițiu de imaginație. Dacă ai fi un condamnat la moarte și ai avea dreptul la o singură ultimă dorință, atunci care ar fi aceea?”
“Nu cred că ar fi bine ca discuția noastră să depășească orice limită a celor șapte ani de acasă!”pufni Cristian.
”Spune care ar fi aceea!”insistă tipa.
”Þigara nu se pune că e deja aprinsă, nu?”
“Sunt oricum țigările tale și domeniul statului, nu?
”Să fac dragoste, asta ar fi!”
”Nu ți-a ajuns sau e la fel ca și cu țigările?”
”Tu ce crezi?”
”Și dacă ai fi condamnat la execuție prin spânzurare crezi că ai mai avea nevoie de împlinirea dorinței ăsteia?”
”Tot aș mai avea nevoie, măcar ca antrenament!”
”Șase, vine paznicul!”țipă tipa și-și aruncă chiștocul sub bancă. Un cuplu trecu pe lângă ei nepăsător.
”Se pare că te-ai înșelat!”
”Eu nu mai suport să stau aici, nici nu mai am țigări, hai, mai bine, să mergem să ne cumpărăm unele!”zise ea și se ridică de pe bancă.
”Am eu!”
”Nu le vreau pe ale tale!”
”De ce?”
”Poate pentru că am presentimentul că nu o să-ți mai cumperi altele! Eu zic că este mai bine să ți le păstrezi și să ți le pui sub cap la noapte. Pe o parte din ele.”
”Unde mergem?”o întrebă el, alergând după ea, care o luase la sănătoasa pe aleea Grădinii.
”Hai să mergem la Izvor, știi tu la ce mă gândesc! Mergem pe jos și apoi cu metroul! Oricum nu ai carnet!”îi luă ea vorba din gură, oprindu-se brusc și privindu-l drept în ochi cu ochii ei negri, ca două migdale.
”De unde știi că am venit cu mașina?”
“Unele lucruri pur și simplu le știu, asta mi se întâmplă de când eram mică. Subiectele la teze, subiectele la admiterea la facultate. O, cât m-a mai amuzat examenul ăsta! Pe tine nu, Cristian?”
Cristian se opri în mijlocul aleii, privind-o înmărmurit. De unde știa ea toate lucrurile astea?”
“Unii au rahat ca să-l servească rece, ca desert, alții îl au în cantități vagonabile, să-l trimită până unde se termină liniile!”
“Începe să-mi fie teamă de tine!”mărturisi Cristian.
”Înseamnă că discuția de atunci, din parc, se dovedește ca fiind un succes. Problema a fost rezolvată, deși pacientul este mort! Hai cu mine până nu se întunecă!”
Cristian se urni cu greu din loc. Tipa îi promisese că nu o să mai alerge, îngăduindu-i să-și pună în circulație gândurile. Intrase cu tancul în viața lui. În mod sigur, dacă i-ar fi mărturisit și asta, Angela, căci asta era numele ei, i-ar fi răspuns că este deja mort și că tancurile nu feliază cadavre ori ceva de genul ăsta. Așa că nu mai spuse nimic. Poate că nici nu era nevoie. Asta chiar era curios să o afle: desertul lui din seara aceea, chiar dacă era o colivă, era chiar atât de copios?
”Nu vrei să cumpărăm niște halva?”îl întrebă ea, zâmbindu-i drăcește, de îndată ce ieșiră pe poarta Grădinii.
”Mai bine luăm niște cerneală și ne facem niște tatuaje cu ideograme Zen!”
”Ești sigur, și dacă o să fie prea mici și nu o să le poată vedea nimeni?”

Cișmigiul era încă destul de animat la ora aceea. Amicul lui suna în draci ca să-l întrebe de ce nu se mai întoarce cu mașina. Cristian îi spusese că tocmai pleca, apoi că rămăsese blocat în trafic, după care nu îi mai răspunsese deloc. Dacă i-ar fi răspuns ar fi însemnat să-l mintă că l-a prins poliția. Nu avea rost să mai inventeze, avea oricum cearta asigurată.
”Asta era banca, îți mai amintești? Să luăm loc!”
”Nu vrei o țigară?”o întrebă el, “Asta acum, că te-ai mai potolit?”
”Nici măcar nu am început! Da, cred că vreau una!”
Cristian îi întinse și îi aprinse țigareta.
”Tu nu fumezi?”se interesă Angela.
“Crede-mă, de când te-am reîntâlnit numai la țigări nu mă mai gândesc! M-ai căpiat!“
“Și crezi că este un lucru rău, poate că ți-am deschis ochii!“
“Într-un mod foarte ciudat! Spune-mi, Angela, tu chiar poți să citești mințile oamenilor?“
“Unii oameni sunt atât de deștepți încât ai impresia că-ți citesc gândurile!”
“Nu asta am vrut să spun, eu cred că tu chiar le citești!”
”Nu am mai citit o carte din ultimul an de facultate!”
”Nu mi-ai răspuns la întrebare!”
“Știu cum e cu țigările, de fapt nu poți să te lași de ele, dar de țigări chiar ar fi bine să te lași!
“Ãsta este un răspuns, să înțeleg că-mi citești, totuși, gândurile!“
“Crezi ce vrei!”scrumă ea, indiferentă, pe preșul de iarbă. “Unele chestii sunt atât de evidente încât le poate vedea oricine! Iată de ce te-am chemat aici. Vreau să facem un exercițiu de imaginație. Tu ești virtual mort, așa cum poate fi numai un condamnat la moarte a cărui sentință este irevocabilă, însă mai ai dreptul la o singură dorință, iar în funcție de răspunsul tău non-verbal o să-mi spui care este dorința asta!”
Cristian își scoase pachetul de țigări din pantaloni, apucă una, și o puse la loc.
”Ce ar trebui să înțeleg eu din asta?”
”Nu știu, nu eu sunt psiho-terapeutul!”
”Asta nu ar fi ceva nou, demn de o ultimă dorință!”
“Crezi?”
”E ca și cum ai cere călăului să te mângâie tandru cu toporul pe ceafă, sau cum ți-ai dori că moartea să te omoare iubindu-te, ceea ce este imposibil cât timp moartea te omoară, deci nu te iubește!”
”De ce te compari cu moartea?”
”Pentru că pot să te omor!”rânji fata.
Cristian începu să râdă.
”Poate că așa e, dar și eu aș putea să te omor, și individul ăla musculos de pe banca de vis-á-vis ar putea să ne omoare pe amândoi, și puștoaica aia care merge cu rolele ar putea să-l omoare pe ucigașul nostru dacă ar fi nebună și i s-ar da un pistol!”
”Eu pot să te omor înnebunindu-te, caz în care nici nu ar fi nevoie să te ating! Te-ai omorî singur!”
”Arată-mi!”
”Nu cred că vrei să vezi, mai bine întreab-o pe maica-mea, dar nu cred că ar fi bine să afli atât de multe despre mine. Parcă văd cum ți-ar vorbi: ”Baiete, te rog să stai departe de fiica mea, este spre binele tău, crede-mă! Nu ai fi nici primul, și nici ultimul băiat interesat de ea!” Mama este o femeie foarte iubitoare. Îi iubește pe copiii altora!”spunând acestea Angela începu să râdă.
Cristian rămase perplex.
“Și atunci ce să-mi mai doresc de la viață? Să te văd pe tine moartă ca să pot trăi eu? Nu, nu ar fi în stilul meu!”
“Erai un condamnat la moarte, așa că nu mai puteai să omori pe nimeni, cu atât mai puțin pe călăul tău!“
“Atunci aș dori să văd cum este să fii tu, să stau în corpul tău o vreme!“
“Ești foarte insistent, deși știu ce vrei să spui de fapt! Da, e o idee bună, pentru un condamnat la moarte este chiar o idee genială în speranța de a eluda justiția, însă cu condiția ca tehnologia penitenciarului să permită și altceva decât montarea de scaune electrice și instrumentarea de injecții letale! Atunci cred că ar fi mai bine să ne despărțim, cred că ești singurul tip care apreciază răsăritul soarelui. Categoric, dacă aș fi fost îngerul morții și te-aș fi întâlnit, probabil că nu te-aș fi luat cu mine, cel puțin nu din prima zi!”
“Ești tare ciudată!”
“Ne vedem poimâine tot în locul ăsta, da?
“Nu vrei să mai vorbim? Am putea să încercăm să avem și o conversație normală, adică, vreau să spun, și altceva în afară de jocuri psihologice, brain storming și alte chestii din astea!“
“Sunt prea obosită!”minți ea. “Ne vedem poimâine la 7, da?“
Angela se ridică, îl săruta pe gură și plecă. Cristian nu mai protestă, iar fata era deosebit de bizară, așa că era mai bine s-o lase să plece, oricum, el trebuia să se întoarcă la Grădină și să ia mașina lui Aurelian de acolo.

Peste două zile, la ora 7 după-amiaza, corpul unei tinere superbe, cu părul brunet, machiaj strident și ochii migdalați, zăcea neînsuflețit pe cimentul parcului, la câțiva metri de banca de lângă Izvor. Își tăiase gâtul cu un cuțit.
Cristian stătea și se uita la trupul Angelei. Câțiva trecători năuciți povesteau spectacolul grotesc al suicidului fetei: își lovise artera jugulară cu îndemânarea unui chirurg, hemoragia fiind mult prea puternică pentru ca cineva să mai poată să facă ceva. Ambulanța și poliția nu veniseră încă, doar doi gardieni publici priveau stupefiați spectacolul sinistru din fața lor.
Cristian își aprinsese o țigară.
“Ai fost un băiat bun, Cristian, însă mi-ai plăcut atât de mult încât am renunțat la corpul meu pentru tine, ar trebui să fii mândru de asta pentru că este cea mai mare onoare pe care am făcut-o vreunui om până acum! Aș vrea să te sărut din nou, dar ar fi inutil s-o fac acum deoarece nu sunt narcisistă, deși am senzația că o să devin narcisistă de acum încolo, în noua mea înfățișare! Rămâi cu bine, tu cel care m-ai omorât, și să nu mai fumezi când o să ne mai reîntâlnim, dacă vei vrea să mă păcălești pe de-a-ntregul!”
O lacrimă picură din ochiul drept al Angelei.