În sufragerie lumina era aprinsă.
Perdeaua, desprinsă de pe corniză, flutura pe spătarul fotoliilor, umflată de vântul cald care pătrundea prin ferestre.
Canapeaua, mișcată de la locul ei, stătea împinsă către un perete, alături de-o stivă de cutii de carton închise cu scotch și de mai mulți baloți de haine făcute sul și încinse cu sfoară, toate în vârtejul unui talmeș- balmeș de pilote, perne distruse și cergi aruncate grămadă.
Televizorul mergea fără sonor, răsturnat peste cioburile unui borcan cu dulceață; tablourile de pe pereți fuseseră depozitate într-un morman, lângă ușa balconului. Nu se auzea altceva decât foșnetul perdelei pe fotolii și vântul aducea de afară miros de mâncare și ulei ars.
Am încuiat ușa după mine, am băgat cheile în buzunar și mi-am scos din blugi cămașa sfâșiată. Transpirația îmi fugea pe coaste. Mai multe articulații păreau că-și schimbaseră locul și flexau membrele în moduri cu totul neașteptate, coatele mi se îndoiau înainte, în două ghionturi prin mânecile cămășii, iar genunchii semănau, prin blugi, cu niște cricuri lăsate.
Rezemat de canapea, mi-am descălțat adidașii. Petele de sânge se duseseră. Doar șireturile mai erau murdare; când m-am răsucit și mi-am lăsat greutatea în față, un șnur roșu mi-a strâns ceafă iar din gât a urcat un râgâit usturător, cu gust de fiere și vin. Lângă perete, sprijinit cu tocul pe plinta parchetului, stătea un pantofior decupat, cu floricele maro din piele pe breteaua de la călcâi, în care fusese înghesuită o pereche de dresuri și-un pachet șifonat de țigări. Stătea între doi papuci de casă, cu pompoane roșii, aduși cu vârfurile unul spre celălalt, ambii atingând tivul unei rochițe bleu, cu bretele, acoperită în parte de covorul rulat și îndoit către perete. Deși mototolită, rochia rămăsese ușor umflată, parcă întinsă de fantoma unui trup ce-abia se strecurase afară din ea, iar în spate, pânza semitransparentă avea o arsură plină de ațe prin care se ițea un muc de țigară.
Mi-am împins adidașii spre fotoliu, mi-am scos cămașa și-am azvârlit-o peste papucii de casă, apoi am desfăcut cureaua și-m dat jos blugii. În acest timp, vântul bătea pe fereastră, agitând perdeaua. Genunchii îmi erau învinețiți și zgâriați iar labele picioarelor arătau ca și cum zăcuseră sub apă, ridate și cu pielea puhavă.
Distingeam perfect fiecare cută, fiecare încrețitură pe unde se îngroșase jegul, fiecare rid de pe degete, vedeam chiar și grăunțele de mizerie adunate sub unghii, labele târâte lent pe parchetul gol, călcau mărunt, de pe călcâie pe vârfuri, ridicate numai puțin de jos, apoi șovăiau și imediat ce veneau una lângă alta, făceau încă un pas și așteptau din nou, pătrunse de răcoarea lemnului.
Prin dreptunghiul ferestrei se separau siluetele blocurilor învecinate; cineva cânta în incintă, o melodie de altădată, oricât mă străduiam, nu reușeam s-o leg de nimic, trecea de puterile mele.
Înălțat pe vârfuri, am desprins ultimele cârlige ale perdelei, am mototolit-o pe-un fotoliu, am închis fereastra și am tras storurile. Lumina lustrei a prins mai multă putere, a fulgerat strâmb, iar obiectele din sufragerie au tremurat și s-au așezat mai bine între contururile lor. Televizorul a zvâcnit imperceptibil și cioburile dimprejurul ecranului au sclipit albastru, împreunate de-o buclă intermitentă de culoare ce-a pâlpâit și s-a lățit într-o pată plumburie.
Se lăsase o liniște adâncă, granuloasă, care-mi scrâșnea în măsele ca un strat fin de praf. Camera se micșorase, mormanele de pilote și perne se înălțaseră până-n tavan într-o construcție povârnită ce arunca proiecții întortocheate pe pereți și pe ușa de la intrare.
În cap s-au ciocnit câteva puncte aurii, iar ecoul loviturilor s-a împrăștiat în găoacea craniului cu zgomot de tablă dogită. În gură persista gustul acru – înțepător al râgâielii. Limba îmi înota printr-o cocleală tulbure; nu voiam să dau afară pastilele; între fotolii și zid era exact atâta loc încât să mă pot strecura până la măsuța pe care stătuse televizorul și pe care era acum pusă, într-un dreptunghi de praf, o tavă cu o sticlă de vin aproape plină și alături cu un pahar de unică folosință. Am turnat vin în el cam jumătate și l-am băut cu înghițituri mici, plimbându-l în gură și curățindu-mi limba cu dinții, pe urmă am umplut paharul până sus și l-am sorbit tot odată, proptit cu un genunchi de muchea măsuței.
Mușchii brațului deveniseră rigizi, de parcă mă mișcasem într-o haină prea groasă. Lăsând paharul, m-am simțit nătâng și neîndemânatic, fără grație, respins de mecanismul mișcării, abia izbutind să țin mintal pasul cu trunchiul care se apleca și cu picioarele care mergeau în fața fotoliilor și căutau să se alinieze pe parchet. În scurt timp, vinul a picurat o moleșeală amăruie în stomac și-n testicule și de acolo s-a răspândit spre coaste , pâlpâind și atingând coșul pieptului cu un snop de flăcărui răcorite și împrăștiate de aerul tras în plămâni și de conținutul următorului pahar pe care l-am băut strop cu strop, lingând apoi buza înroșită de plastic.
Vinul picurase pe încheietură mâinii.
Cele câteva bobițe se uniseră de acolo printre firele de păr, într-o șuviță dusă pe antebraț, oprite de-o zgârietură în formă de C, cu boabe de sânge închegate în cruste.
Mi-am șters mâna de fotoliu și-am pus paharul cu gura în jos pe gâtul sticlei.
Cu fereastra închisă, fără perdea, cu toate cutiile și hainele făcute balot, sufrageria crea un sentiment straniu, fără noimă, ca și cum ceva unic, insesizabil, fusese smuls cu forța din arhitectura încăperii.
(…)Ceasul electronic de lângă ușă arăta ora 00:15. M-am îndreptat și am privit cu atenție cifrele roșii, cinci-ul rotunjit în șase și apoi șapte.
La opt m-am desprins de lângă fotoliu și am luat-o domol spre holul mic, cu cifrele roșii explodând îndărătul pleoapelor. Ușa băii era închisă, pe dedesubt se zărea o dungă galbenă.