agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ You are
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2011-03-20 | [This text should be read in romana] |
Pe Niculae l-am cunoscut în cea mai neagră epocă a vieții mele, să fi fost cu vreo patru ani înainte de Revoluție, când eram deja în evidențele băieților cu ochii albaștri și când cel mai fidel prieten îmi rămăsese paharul cu alcool, care îmi ținea tovărășie în nopțile lungi, petrecute în birturile sărăcăciose ale orășelului meu natal. Ajungeam acasă târziu după cântatul cocoșilor și mă trezeam, de multe ori, gata îmbrăcat, când se lumina de ziuă, mahmur, cu o stare de amețeală și cu simptome de vomă, astfel încât mă grăbeam să plec de acasă și, înainte să ajung în fabrică, să trag câteva guri zdravene de băutură ieftină, pe care mi-o luam într-o sticluță plată, de 250 de grame, din rezerva pe care o aveam pentru "zile negre" în noptiera de la capătul patului.
Știam că nu pot scoate cuiul din măruntaie decât cu alt cui; așa încât în limbajul codat al băutorilor fruntași prima gură de butură sorbită pe nerăsuflate, dimineața, pe inima goală, îi spunea "cui". După anul 1980 regimul comunist instituise "mira", în centrele muncitorești, adică interdicția de a vinde alcool, astfel încât băuturile alcoolice nu se vindeau în alimentări decât la ora 10. La acea oră ne șopteam misterios, în fabrică, unii altora: "s-a dat mira" și, cei mai curajoși, printre care mă număram și eu, săream, cu orice risc, gardul de beton al fabricii, prin locuri prin care nu ne vedeau paznicii și ne opream la prima alimentară cu băuturi ieftine. Cumpăram câte o sticlă și o ascundeam în slip, unde o vâram cu gâtul în jos, era rece de ni se făcea pielea ca de găină și o mascam sub salopete după care ieșeam din magazin, ne uiatam cu atenție în dreapta și în stânga și, când ne asiguram că nu există nici țipenie de paznic în jur, săream gardul fabricii bucuroși că puteam împărți prețiosul lichid cu tovarășii de muncă. Până la ora trei timpul trecea parcă în zbor. La ieșirea din schimb mă opream întotdeauna la intersecție, la vreo sută de metri de poarta fabricii, la restaurantul "Retezatul". De fapt era o clădire veche, insalubră cu parter și cu etaj: la parter era o microcantină cu bere, mititei și mâncare ieftină iar la etaj un bar cu o terasă imensă iar în spatele clădirii, pe o platformă de beton pe care erau așezate mese, se prefigurau încă urmele ringului de dans, și a boxelor, care închipuiseră cândva o grădină de vară cu program dansant, la sfârșiturile de săptămână.
Dacă dimineața localul era aproape gol, la ieșirea din schimbul unu, adică la ora trei după amiaza acesta era neîncăpător, iar în zilele de salariu, adică de două ori pe lună, în local era o adevărată nebunie, siderurgiștii beau și mâncau înghesuiți unii în alții ca sardelele. Niculae își făcea veacul la "Retezatul". Dacă doreai să-l întâlnești îl puteai găsi între orele 10 și 23. Aduna cu zel paharele uitate pe pervazurile ferestrelor, ducea vesela de pe mese la bucătărie, dar ceea ce îi făcea cinste era faptul că avea câte un zâmbet și câte o vorbă bună pentru fiecare mesean. Era când l-am cunoscut un omuleț gârbovit, slăbănog, cu un cap ca de cal, pe care creșteau urechile clăpăuge ca două ciuperci; era îmbrăcat cu haine de căpătat, iar de sub mânecile scurte ale gecii de imitație de piele îi ieșeau manșetele întotdeauna năclăite ale cămășii. Dar omul era întotdeauna vesel, mânca de la birt, îi dădeau în fiecare zi chelnerițele ce rămânea la bucătărie din milă, iar când primea de băut mulțumea întotdeauna cuviincios; dacă aveai nevoie de un tovarăș care să-ți alunge plictiseala nu puteai să găsești altul mai potrivit. Așa l-am cunoscut în acele vremuri tulburi, iar când prietenii de pahar mi-au povestit despre viața lui tumultoasă am fost de-a dreptul fermecat. De fapt cei mai mulți îl disprețuiau și, uneori, câte unul mai beat îl alunga de la masă. El se îndepărta întotdeauna smerit, cu seninătate și nu spunea nimic. Părea conștient de condiția sa umilă. Cei mai mulți însă îl priveau cu simpatie și comandau și pentru el câte o cinzeacă de "selecționată", un fel de țuică din prune degenerată, într-o deplină armonie cu proprii consumatori. "Ia spune, Niculae, cum a fost când erai tu milițean"? Și Niculae povestea, uneori era mai zgârcit la vorbă, alteori își alegea cu măiestrie cuvintele încât niciodată o poveste nu semăna cu cealaltă. Narațiunea depindea de starea povestitorului, de câte pahare de poșircă înghițise până la momentul depănării amintirilor. Mai mult chiar decât viața aventuroasă a povestitorului mă intriga starea de mulțumire, aproape bolnăvicioasă a ascultătorilor, care se minunau cum un om obișnuit a sfidat regimul comunist, cum acesta, fie chiar pe fondul viciului său, adică beția, ripostase față de autorități, le ridiculizase și le sfidase. Când povestea ascultătorii nu râdeau de Niculae ci de însuși sistemul comunist. În ochii aprinși de tăria alcoolului era și o scânteie de mulțumire sub care zăcea amorțită propria neputință. Care era, de fapt, povestea acestui om, pe care îl vedeam transformându-se, cu fiecare zi, într-o umbră? Poveste care avea întotdeauna alte și alte nuanțe, încât era greu de apreciat care era doza reală de adevăr. Niculae provenea dintr-o familie de oameni umili, tatăl său fusese slugă într-un sat de lângă Deva, stare în care îl găsise schimbarea regimului din România, adică era calic, sărac lipit pământului. Chiar povestea cu mândrie că nu-și amintește să fi avut alte încălțări decât pielea și talpa picioareleor, până pe la șapte ani, când un vecin i-a făcut o pereche de papuci cu talpă de lemn, este adevărat, cu câteva numere mai mari, pe care îi târșa după el prin glodul uliței, vreo trei kilometri dus și tot pe atâta la întors, până la școala sătească. Este adevărat că la școală a fost un elev isteț. Învățătorul remarcase că prindea repede și avea un dar rar de a povesti. Din acestă condiție umilă a fost recrutat din armată ca "având origine sănătoasă" și trimis la o școală de subofițeri. În scurt timp a fost promovat la gradul de plutonier, pentru că era isteț nevoie mare. O singură meteahnă mare avea tânărul plutonier: îi plăcea să tragă la măsea. De fapt erau două: îi mai plăceau și femeile, adică nevestele altora. Se pare că pe vremea aceea tânărul milițian era destul de chipeș, și chiar de nu era așa, un subofițer al statului popular avea întotdeauna, pe vino încoace. Se și aranjase cu o nevastă frumosă, dintr-o familie de oameni gospodari din târgul de la poalele cetății, care îi și dăruise în scurt timp un urmaș de parte bărbătească. În acest punct al povestirii ochii bărbatului se umezeau. Se oprea. Își spăla gâtul cu o înghițitură de drojdie, zâmbea și apoi își scutura capul ca și când ar fi vrut să alunge o nălucă. Povestirea continua. Subofițerului de la miliția orașului i se aplecase mintea de prea mult bine, își pierdea cam de mult nopțile cu anumiți prieteni și nu putea să se înfrâneze de la băutură. De multe ori când se întorcea beat, noaptea, își aducea aminte de copilăria lui chinuită, de tatăl său care atunci când venea beat de la crâșmă, o bătea zdravăn pe mama sa. Ca să știe cine era cocoșul în casa aceea. De fapt venea întărâtat de umilințele pe care le îndura, când toți râdeau de el și îi spuneau că nevasta îl înșeală pentru că nu e bărbat ci este doar o slugă la un stăpân care nu dă doi bani pe el. Și că e calic. Întotdeauna își călca nevasta în picioare, încât bietei femei îi trebuiau câteva zile să se ridice din pat. Niculae își aducea aminte de vremurile acelea. Deși nu dorea să-și chinuiască nevasta, când bea parcă îi lua cel rău mințile. Devenea violent. Făcea instrucție cu toți ai casei, îi amenința că îi va împușca într-o zi. "Eu sunt legea!", îi plăcea să repete furios. Când nu ajungea încă acasă până la lăsarea întunericului, socrii și soția își pregăteau culcușuri prin ungherele acareturilor din curte. Dacă nu găsea pe nimeni, Niculae înjura până ce adormea îmbrăcat, trântit pe pat sau chiar în mijlocul casei. Dacă îi găsea pe ai săi în casă, îcepea iadul pe pământ. A doua zi însă, se trezea spășit și pleca pe furiș la post, fără să arunce nimănui nici un cuvânt. Îi era rușine și spunea că nu ține minte nimic. Treceau apoi săptămâni bune în care își cerea iertare de la nevastă, copil, socru, soacră, și se reconcilia cu toate neamurile sale, promițând că nu se va mai întâmpla o astfel de grozăvie niciodată. Un prieten, medic psihiatru la spitalul județean Hunedoara, om de încredere, la care au mers pe ascuns, după ce l-a consultat cu atenție a constat că Niculae avea o instabilitate nervoasă pe fond vegetativ și că era indicat să nu se mai apropie niciodată de paharul cu băutură. Așa că s-a hotărât că nu va mai bea niciodată. A stat așa, pe uscat, vreo cinci luni. Au fost cele mai frumoase luni din căsnicia sa. Plecase cu nevasta și copilul o săptămână la băi la Geoagiu, seara ieșau toți la restaurant unde ascultau muzică până târziu. Dar toate promisiunile făcute soției au fost uitate în momentul în care a gustat primul pahar de alcool. Într-un timp au încercat să-l convingă să meargă la un preot din Băcia, să-i citească din scriptură, să se lege prin jurământ înainte Domnului că nu va mai bea, dar se împotrivise cu înverșunare, spunând că el este ateu. Nici măcar nu era convins că este ateu, dar dorea să scape în acest fel de pacostea cu popa. Totuși, soția i-a luat hainele și le-a dus pe ascuns la preot, care a făcut feștanie pentru el, iar cei bătrâni s-au rugat și țineau și postul "negru" al Sfântului Anton în fiecare zi de marți, pentru ca acesta să-l ajute pe Niculae să se îndrepte. Dar n-a fost să-i fie de nici un folos. Atunci toți ai casei s-au adunat la sfat și au convenit că pe capul bărbatului era pus un blestem. În acest punct al povestirii Niculae credea că nevasta sa se dusese la vrăjitori și că au fost făcute farmece pentru dezlegarea sa. Numai că toate acestea s-au întors împotriva lui. Într-o dimineață l-a pus necuratul să se oprească la birtul "Milițianul grăbit", de lângă Mitropolie; chelnerul, om cuminte, l-a poftit "în spate" într-un loc unde se adunau "fețele subțiri" când doreau să se cinstească departe de ochii curioșilor de rând. I-a pus o sticlă de votcă dinainte: însetat, a băut-o până la ultima picătură. Încă susține că de la ultima înghițitură nu-și mai amintește nimic, povestește doar ce a auzit de la cunoscuți și ce a aflat din rechizitoriul procurorului după aceea. A ieșit din local pe trei cărări, cam pe la amiază, a văzut dricul mortuar cu cei doi cai suri stașionând în apropierea birtului. S-a apropiat împleticindu-se, a scos pistolul și l-a arătat îngrijitorului și l-a anunțat solemn că este în misiune de serviciu și îi cere să pună carul mortuar la dispoziția autorității. Apoi s-a tolănit în pe platforma din spate, în locul mortului. Degeaba a institat omul cu dricul scuzându-se că trebuie să ajungă la capelă, unde are de condus la groapă doi morți. Omul legii nici nu voia să audă de așa ceva. "Morții să mai aștepte!" a conchis el. Apoi a scos pistolul și a cerut omului să-l ducă în centru, în fața comisariatului militar județean, în locul în care trona statuia masivă din bronz a doctorului Petru Groza, primul șef al guvernului popular al României. Era vremea când strada era cea mai aglomerată; elevii veneau de la școli, muncitorii se întorceau de la serviciu: toți cei prezenți au avut parte de un spectacol pe cinste. Carul mortuar s-a învârtit aproape un ceas în jurul statuii, ducând, pe locul mortului, un ofițer de miliție cu pistol în mână și caschetă în cap. Din când în când vizitiul care strunea cei doi cai de pe capră, striga înspăimântat, cu o voce ruptă chiar din adâncul plămânilor:" Să trăiți tovarășe prim ministru Petru Groza. M-am prezentat la ordinul dumneavoastră!" După o vreme milițianul a adormit. Atunci vizitiul a strunit calul și a plecat. S-a oprit în fața capelei cimitirului de pe strada Eminescu. În locul mortului milițianul Niculae sforăia cu mâna adormită și ea pe tocul pistoletului model "Carpați". De acolo l-au cules camarazii de la miliția orașului. A fost cercetat, degradat dat afară din miliție și condamnat; a stat la răcoare vreo doi ani. Când a ieșit nu l-au mai primit acasă. Pierduse tot: casă, familie, serviciu. "Trăiască civilia!" a decretat el și apoi și-a spus, îmbărbătându-se: "Punct și de la capăt". Cei ce-l cunoșteau jurau, însă, că nu mai era cel dinainte de aventură. Nu se știe ce-i făcuseră la răcoare. Și nici omul nu povestea niciodată clar despre acei ani. Dar toți aveau convingerea că omul se damblajise. O vreme a stat la spitalul de nebuni din Zam, apoi s-a aciuat în Călan la localul "Retezatul". N-a mai fost capabil să muncească cu adevărat, niciodată. Îl țineau angajații cooperativei din milă. Iarna dormea în gara orașului, în sala de așteptare. Era cald, iar impiegații de mișcare îl lăsau să doarmă pe o bancă în sala de așteptare la clasa a doua. Iarna, însă, sala de așteptare nu era încălzită. Când îl întrebai unde doarme spunea scurt"pe traseu". Adică se urca în trenul personal de Craiova care oprea în gară la ora 11 și un sfert noaptea: nașii, adică conductorii îl cunoșteau, îi știau povestea și îl lăsau să doarmă la căldură. În Târgu Jiu cobora întotdeauna din tren, la ora patru dimineața și se urca frumușel în trenul care venea din sens opus, adică de la Craiova, în care efectua, pe o banchetă de clasa a doua, conștiincios, a doua repriză de somn. La ora zece, când "se dădea mira" era întotdeauna prezent în curtea localului "Retezatul". Așa l-a prins Revoluția din 1989 pe Niculae. Un călător obosit. L-am văzut tot mai rar după căderea regimului comunist. Venise vremea libertății. Cine să-și mai amintească de un amărât? Apoi localul "Retezatul" a fost privatizat și cumpărat de un investitor "cuponar" prin vestita metodă MEBO. În scurt timp i-a închis porțile, a făcut în loc o fabrică de mezeluri și peste grădina de vară din curte s-a așternut tăcerea. Într-o dimineață geroasă de iarnă s-a răspândit zvonul că au găsit un bătrânel înghețat lângă fosta gară a orașului. Era Niculae. Sala de așteptare avea ușile bătute în cuie, gara fusese închisă iar trenurile opreau doar în Călan Băi, la exact trei kilometri distanță. Murise de frig. L-a îngropat primăria într-o parte mărăcinoasă a cimitirului vechi, printre străini și sinucigași. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy