Pătura groasă, aspră de veșnică purtare, este trasă peste capul rotund, ca un bostan, cu ochi oblici, abia mijiți, dintre obrajii lucioși. Mai multe brațe o fixează de jur împrejurul unui morman care se umflă, rar, sistematic.
Și nu-i nimic în imediata apropiere pe care să-ți odihnești ochii. De-atâta veșnicie, n-ai cum alunga plictisul. Pe-aici mai trebuie mișcat câte ceva. Aerul e prea îmbâcsit. Dar cum să deschizi vre-o fereastră, unde nu-s ferestre?
— Bună dimineața. Eu sunt Isus, fiul lui Dumnezeu.
— Care Dumnezeu? Eu nu cunosc nici un Dumnezeu.
— Dumnezeu mi-e tatăl, zămislitor al trupului meu și al credinței mele, zise unul, rânjind.
— Și care e credința ta? îl zădărâ celălalt.
— Ar trebui să-ți spun. Eu cred în oameni, în partea bună din ei, își continuă Isus pledoaria.
— Și eu cred în ei. Mă cheamă Budha, iar frații mei cred în credința mea. Ai tăi cred?
— Nu. Ai mei nu cred. Ai mei, au vrut să le fac minuni. Și m-au răstignit pe cruce, așteptând să învii.
— Și-ai înviat? Îl sâcâi ca întotdeauna Budha.
— După cum vezi. Sunt la fel de viu ca și tine.
— Dar e o prostie. E n-am fost niciodată viu. Eu sunt pur și simplu o plăsmuire plăcută a sufletelor celor care vor să creadă în ceva. Eu sunt un vis necesar, pe când tu, te vrei ca o realitate.
— Frații mei nu cred în plăsmuiri. Tatăl meu a fost, dar nu le-a ajuns. Ei au vrut ca tatăl meu să aibă un fiu, pe care să-l poată pipăi, simți și care să le facă minuni, își continuă el, ca de atâtea ori, argumentația.
— Tot îi dai cu minunile. Ce-s alea?
— Uite, de pildă eu le-am arătat oamenilor calea spre înîelegere și armonie.
— Și eu le-am arătat-o. Mai bine spus și-au găsit-o singuri, plăsmuindu-mă pe mine. Și asta nu e minune
— Ar trebui multe să-ți spun. Dumnezeu tatăl, fiind nevăzut m-a plăsmuit pe mine, ca oamenii să vadă și să creadă .
— Și cred?
— Daaa! Bine, a fost o vreme când nu prea erau ei siguri, dar eu le-am făcut minuni, adică lucruri pe care ei nu le puteau face și atunci au crezut și de atunci cred mereu. Adică știu eu ce să-ți spun? Parcă nu prea mai cred. De-aia am venit eu iar. E nevoie de mine.
— Și ai s-o faci?
— Păi, dacă-ți spun.
— Ce anume?
— Ticluiesc eu una mai mare ca ultima.
— Ticluiești pe naiba. Pur și simplu i-ai păcălit. Crezi că numai tu ai fost deosebit între oameni?
— Eu nu cred. Ei mi-au spus-o și au și crezut totodată.
— Impotență de oameni comuni, de hoardă.
— Spune-i cum vrei frate Budha, dar așa a fost.
— În primul rând încetează cu tâmpeniile astea. Eu nu ți-s frate. În al doilea rând nu te mai încrede atât în voința unei turme neputincioase de a-și găsi singură calea spre adevăr și nu mai fă pe grozavul. Eu nu pot crede că tu ai fost singurul în stare să le aduci neisprăviților ăia, calea spre fericire. Au mai fost și alții, dar tu probabil, ai fost singurul în stare să le aduci calea spre fericire. Au mai fost și alții, dar tu probabil ai fost singurul în stare să-ți prezinți marfa în ambalaje veridice. Iar turma a orăcăit la unison, în favoarea inepțiilor tale. Era și mai ușor. De aia te-au răstignit după aceea. Că doar au mai fost răstigniți și alții.
— Da, dar ei nu au înviat.
— Și tu? Parcă tu ești viu? Și te rog nu mă mai întrerupe. Nu te-a educat maică-ta?
— Te rog. Toate ca toate dar pe mama s-o lași în pace.
— Și de ce mă rog? În fond văd că nu te-a prea înghesuit cu buna creștere.
— Mama a fost și este Fecioara Maria.
— Altă aiureală. Te pomenești că mai trăiește?!
— Nu!
— Și a murit virgină?
— Da. Afirm asta, cu toată tăria.
— Sărmane Isus, ești de plâns. Ori ești prost ca o căldare, ori ești bolnav. Trezește-te măi băiete. Toți ne tragem ` ha, ha, ` tot de-acolo. Și tu pari făcut la fel ca noi.
— Nu-ți permit! Nu-ți permit! Mă înțelegi? Nu-ți permit!
Glasul lui Isus Mântuitorul devenise supărător și strident.
— Ce-i gălăgia asta, se auzi de undeva glasul lui Allah.
— Vini-ncoace fârtate, să vezi minunăție. Nepricopsitul ăsta de Isus, susține că mă-sa a murit virgină.
— Și ce-i cu asta. Poate să moară cum vrea, se auzi glasul lui de departe.
— Ai dreptate bătrâne, veni din ceruri vocea lui Dumnezeu.
— Îți mulțumesc părinte, nu-și putu reține bucuria Isus, la glasul părintelui său.
Cu pași mari și legănați, abia târârndu-și burdihanul, se apropia Mahomed.
— Mahomed! Mahomed! îl strigă Budha.
— Ce vrei? Catadixi Mahomed să-i răspundă.
— Uite ce spune Isus, maică-sa a murit virgină.
— Se poate. Când o femeie nu mai are bărbat multă vreme, i se strâng toate alea.
— Și cu asta insinuezi că
— Ce importanță mai are? Tatăl meu Allah tocmai de aceea ne-a dat mai multe femei. Până le vine rândul, par ca la început.
— Nărodule, numai la asta ți-e gândul, pufni Budha cu ciudă.
— Nărod ești tu, cel cu o mie de fețe. Pentru că numai unul ca tine se poate sminti în așa hal încât, să nu mai țină seama de lumea carnală. În ea sălășluiește frățioare, fericirea, în ea.
— Și sufletul?!
— Tu vorbești de suflet? Cine are o mie de fețe are tot atâtea suflete și pe care din ele-l poți face fericit mai întâi? zise Allah, râzând din rărunchi.
— Ba tu ești acela.
— Fraților nu vă cretați, interveni Isus.
— Ia mai du-te dracului, îi sări țâfna lui Budha, repezindu-i o palmă pe obrazul drept. Ce te bagi?
— Mă bag pentru că nu vreau să vă văd certându-vă.
— Dar cine se ceartă, bă Isuse, îi zise și Mahomed enervat brusc.
— Voi. Voi nelegiuiților, își susținu Isus punctul de vedere.
— Atunci na, ține și de la mine, și Mahomed îi trânti la rându-i o palmă răsunătoare.
Isus își cuprinse fața fierbinte, cu palmele, căutând să-și potolească usturimile. Apoi, amintindu-și de povețele tatălui său, zise:
— Taică Dumnezeule, taică Dumnezeule, că rău m-ai învățat. Neghiobii ăștia sunt în stare să mă facă ferfeniță, nicidecum să-nvețe ceva. Poate că tu nu ești de acord cu ceva, dar nu mă mai las, să știi. Ãștia spun că nu există minuni. Și spun că nici nu sunt viu. Și dacă nu-s viu, atunci pentru ce? Auzi tu? Pentru ce?
Se încordă apoi, ca un arc începând să lovească în toate părțile. Lovea și primea. Toți loveau. toți loveau, toți primeau. Cine pe cine nimerea.
Ușa se deschisese brusc, lăsând să intre întâi capul, apoi corpul bărbatului îmbrăcat în pantalon și bluză albă. Gesturile și glasurile amuțiră. Bărbatul înaintă încet, dar sigur, conștient de puterea sa.
— Drăgălișilor vi s-a făcut dor de hamuri, cum văd. Vă liniștesc eu imediat. În paturi! În paturi am zis!
Se aplecă apoi să culeagă de jos pătura cenușie.
— Ei drăcie. Tu ce cauți? Aici erai?
Zbârlită, înfricoșată, fata țâșni iute, strecurându-se spre ușă.
— Mătură, fira-i tu să fii, mătură că te-am angajat să mături, nu să faci sfinți. Sfinți aveam destui bombăni el, trântind pe masa din salon cutia cu medicamente.