As fi vrut sa fie primavara. E doar o zi de mai mohorata ca o toamna pripeaga intr-un amurg ploios. Dar o asemenea zi da ghes amintirilor sa iasa din matca lor, pentru a picta sufletul in culorile nostalgiei.
Sorb cu nesat cafeaua neagra si amara dintr-o aparent banala cana, pictata incert, incercand sa-mi ancorez gandurile in propria-mi existenta si savurand clipa prezenta de liniste, strecurata subtil printre stropii de ploaie. Privirea imi cade involuntar pe motivele geometrice ale insipidei cani… invechita, usor ciobita pe buza… atat de draga… Fusesera pereche: una tu, una eu, ca sa putem fi impreuna la fiecare cafea de dimineata. Eu o pastrasem si dupa ce nu mai ramaseseram decat o insiruire fierbinte de cuvinte, inlantuite pe tulpina unui destin care ne renegase. N-as fi putut spune de ce. Poate ca subconstientul meu mai tanjea uneori dupa o cafea savurata impreuna, desi eram gata sa jur contrariul, daca m-ar fi intrebat cineva. Cel mai probabil, subconstientul tau era mult mai ancorat in prezent, cafeaua ta de dimineata fiind acum pregatita de alte maini de femeie si sorbita in fuga, nonsalant, intr-o rutina in care iti place sa te complaci dupa o perioada de ardere intensa din viata ta.
Imi ridic privirea spre geamul ferestrei si o las sa alerge pana dincolo de felia de realitate ce incearca sa faca a razbate pana la mine glasul secundelor numarate in picuri mari de viata. Suieratul unui tren sparge tacerea din mine pana la izvoarele lacrimii. Mana mea intre palmele tale… un inel asezat cu grija pe deget ca un semn de legamant facut de suflet vesniciei si noaptea adanca in care trenul nostru se avanta cu graba spre un capat de linie necunoscut noua. Un cordon de lumanari parfumate facand carare iubirii pana in inima nemarginirii, lumineaza cald zambetele ferecate in privirea noastra. O bucata de tort asteapta cuminte pe o farfurie stinghera, ca sarbatoarea iubirii sa treaca de la urarile obisnuite la juramintele inevitabile. O camasa barbateasca imbraca nepotrivit de sexi un trup subtire, ca o trestie tremuranda in asteptare… o noapte unica de iubire implinita…
Pe o usa laturalnica a gandului, o raza de soare leganata de val aduce cu ea sarutul proaspat al marii, bland alinand iubirea in prag de inceput. O adiere sarata si jucausa isi exerseaza bucuria facand sa cante clopoteii de bambus daruiti inadins, sa ne protejeze visul de viata. Ne strigam frenezia, intr-o imbratisare muta, in care ai putea cuprinde intregul Univers. Lumea toata danseaza in ritmul inimilor noastre, pastrand cadenta pentru timpul ce va sa vie… intr-un ultim gand. Din adancul marin se ridica usor, ca un val azuriu, o misterioasa melodie buddha bar, care ne desmiarda visul cu puterea gandului dimpreuna nerostit… je t’aime…. je t’aime… je t’aime… Dansam inlantuiti, pe nisipul fierbinte, curgand unul prin venele celuilalt, reimprospatandu-ne iubirea cu sangele iubirii celuilalt, dezbracati de ganduri, orbi si nepasatori pana la greseala, descatusati de prejudecati si liberi ca lumina diminetii fara de pacat, tot mai departe de lumea dezlantuita… atat de incredibil de neputinciosi in fata destinului implacabil…
Tremurul mainii imi trezeste gandul din visare. Un strop de cafea se prelinge pe marginea canii, ca o lacrima neagra pe obrazul timpului incremenit. Privirea-mi cearca sa patrunda departarea innegurata. Subit numaratoarea reincepe in ritmul ploii: azi, azi, azi. Ochii se umplu grabit de viata si dor pana-n suflet, de unde razbate un murmur surd de neincredere:
“Norii sunt cearceaf pe soare.
Ei ma vor uita de tine
Linistea va curge-n mine.”…
Ma vor uita de tine… ma vor uita de tine…