Aș vrea să mă extrag dintr-o poveste. Sau să-i transform finalul într-unul fericit. Așa cum, în copilărie, voiam să schimb finalul poveștilor care se terminau trist.
Bunica îmi spunea povestea căsuței iepurașului. Iepurașul avea o căsuță de gheață. Acolo se simțea apărat de toate, dar mai ales de vulpe. Totul era bine și frumos iarna. Dar când venea primăvara, soarele începea să topească gheața, căsuța dispărea, iar iepurașul era... un biet iepuraș. Plângeam și îl rugam pe bunicul să îi construiască el o căsuță. Una adevărată, din scânduri, pe care să n-o mai poată strica nimeni. Bunicul îmi promitea de fiecare dată că i-o va construi. Însă, de fiecare dată, bunica îmi spunea povestea la fel. O puneam mereu s-o repete, în speranța că va schimba finalul. Dar ea se încăpățâna să mi-o spună mereu la fel. Iar plângeam, iar reproșam, imploram... bunicul iar promitea... mâine. Și mâine povestea se repeta. Identic.
Din acea poveste nu m-am putut extrage niciodată. N-am înțeles de ce n-am schimbat-o eu, să mi-o spun singură, așa cum voiam. Probabil, simțeam, pe undeva, că n-ar fi fost decât o amăgire, o înșelare. Speram, credeam, așteptam minuni. Așteptam cu sufletul la gură s-o aud altfel. Chiar credeam că bunicul va construi o căsuță bietului iepuraș, iar bunica se va grăbi să-mi aducă la cunoștință.
Într-o zi, sătulă de insistențe fără rezultat, mi-a venit o idee. Am găsit ușa atelierului deschisă, am furat niște scânduri, cuie și un ciocan. Încercam să schimb finalul poveștii. Am cărat totul în fundul curții, unde am meșterit nestingherită de nimeni. A ieșit ceva care, cu multă indulgență, putea fi asemuit cu o căsuță. Avusesem grijă să mă interesez cam cât de mare poate fi un iepuraș, și am probat căsuța pe pisică. O concepusem pentru două locuri, nu-mi imaginam că o ființă poate să trăiască singură. Gândeam că, într-o zi, și iepurașul se va însura, așa cum se însurase bunicul cu bunica și-o adusese în casă nouă.
Aveam căsuța. Dar unde era iepurașul? Am avut un moment de derută, am vrut să întreb, apelând la serviciile oamenilor mari, dar am renunțat repede; mă dezamăgiseră destul. Mi-am zis că e imposibil ca iepurașul să nu știe că eu am construit o căsuță pentru el. Cum să nu simți când cineva te iubește? O să vină el! Am găsit un loc mai ferit, dar destul de la vedere. Nu voiam să caute prea mult ori să n-o găsească.
În fiecare zi, mă duceam de mai multe ori, să văd dac-a venit. Când seara se-așternea peste sat, îmi spuneam c-o să vină mâine. Până într-o zi, când „opera” mea construită cu trudă, dar mai ales cu dragoste, a servit drept lemne la foc. Atunci am crescut dintr-odată. Și-am înțeles că nu te poți extrage singur dintr-o poveste; cum nu te poți scoate dintr-o mlaștină trăgându-te de păr. E nevoie de cineva să te scoată.

Uneori, mă simt de parcă mi s-a topit căsuța de gheață. Și-aș vrea să mă extrag din poveste sau, și mai bine, să-i scriu un final fericit. Închid ochii și-mi imaginez că undeva, cineva îmi construiește o căsuță, una adevărată, poate chiar rănindu-se, așa cum eu îmi rănisem mâinile de copil. Înainte s-adorm, nu uit să repet... mâine...