De când i-a trăsnit parazitului de Lepto să viruseze toate străzile centrale ale Bucureștiului precum o veche “lepră” ambulantă, cocoțându-se de pe zidurile coșcovite cu ajutorul frățesc al crengilor de la geamuri, taman pe liniile de înaltă tensiune și pasând oricui infecția sa murală citadină printr-o strângere de mână a îngerului funerar seismic geamăn cu el, după ce pe următorul fraier, care mă nimerisem să fiu eu însumi, îl strigase din urmă, de pe alt trotuar, dând impresia că nu mai voia să părăsească zona pieței Mihail Kogălniceanu fără a-l jecmăni cu grație, căci aflase în sfârșit vad bun pentru agă…țările ori lucrăturile orientale și orientate făcute meseriaș, pe nesimțite, iată că s-a dovedit într-o împrejurare extremă drept un vameș curtenitor, un crai de stradă centrală, nu de mahala, un paznic al gurilor de canalizare pe timp de zi și-un priceput achiziționar nocturn al lor de prin curțile vecinilor. Fiecare grup și mediu social include și afinitățile celor care intră fără nicio instrucție în acest carusel amețitor, care e compus din Lepto… și Pulizer!
Cât despre siamezul Pulizer, ce să mai spun, decât un fapt încă nedeajuns verificat, acela al bătăii pe care o încasese de la mă-sa numai în cap și la fund, sub motivul că un cap bătut e bine… crescut, iar un fund iertat dăunează sănătății rămânând nedezvoltat. Drept urmare, mă-sa i-a scurtat un picior ca să trăiască pe…un singur picior mare. Drept să vă spun, Pulizer nu-i bărbat, ci chiar femeia lui Lepto și are o față prevăzută c-un corp atât de strâmbate, că nu știi ce să crezi: de unde atâta forță de convingere în ochii Pulizeroaiei, care își cară-n brațe și odrasla de câteva luni?
Făcu Lepto, când mă vede:
- Profesore! Profesore!
Avea cu certitudinte de dus pe cocoașa sufletului său o răfuială cu tagma nătărăilor înzestrați de sus cu puterea complexării din copilărie a oamenilor.
Într-o perioadă mă pasiona apelativul de „profesor”, dar mândria călcată peste câteva ori câțiva veri din Italia mă făcuse pe mine, Ian Coacebre, să nu mai stârnesc niciun viu interes învățăceilor. Niciunul nu mai avea nimic de învățat de la unul ca mine. Pentru că se dezvățaseră să mai asculte(,) ticăloșii.
- Profesore! Strigă cam răgușit Lepto. Nu mă mai recunoașteți?
- Ba da, parcă mai știu cine ești (…, ?!)
- Eu sunt, chiar eu… În persoana mea, dacă vrei sau nu. Cel de la poartă.
- Haide spune-mi, de la ce poartă, de la poartă-n casă, de la Stargate, ori ești singur că n-ai număr mai mare ori mai mic, la gâtul scoaterii dificile a cămășii ori a ștreangului, de cald ce-i aici, în plin centrul Capitalei?
Espadrile cu arici. I s-a stricat unul. Gest reflex la el: aplecarea totală a trunchiului. Nimeni nu-i perfect. Iar la Curtea Miracolelor cel mai activ e Lepto zis și Quasimodo. Are exeme pe față. Înseamnă că a luat un fel de lepră de la alte… lepre.
- Cum, nu mă mai știți, domn profesor? Ia amintiți-vă!
- Aaaaa, salut, portarule!
Dau mâna cu el. Tac demonstrativ. El, suspicios:
- Poate că mă confundați. Nu cred că mă mai țineți minte. Ca să vă reîmprospătez memoria: acum șase ani, prin 2005…
- Nu te mai știu de-atunci, nu ne cunoaștem, degeaba se luptă aștrii să ne unească!
- Exclus, eu am fost mereu alături de dumneavoastră.
- Ce lipitoare! Îmi zic doar în gând, dar el presimte și-mi ghicește gândul.
- Exact, sunt ca o lipitoare. Sunt o lepră a zidurilor. Nu-mi iese nimic pe-aici. Dar spune-ți-mi, unde se află locul îmblânzirii paraziților?... Vreau să fiu măcar o harpie nesătulă în noaptea asta. Să am parte și de-o cină, că n-am mai mâncat de ieri. Totul să fie pregătit.
- Nici eu nu știu de ce stai în București, ce mai cauți în centrul Bucureștiului. Presupun c-ai fost săltat în grad, de-ai ajuns aici!... Vezi, să nu devii harpie de tot.
- Nu devin, sunt deja! Dar nu-mi răspundeți unde m-ați întâlnit?
- Păi acolo, lângă Șantierul Naval Daewoo. Știi unde-i ăla, nu?
- Unde, unde… dacă nu la Mangalia!
Ultimele cuvinte erau elocvente. Da, era poate un mangaliot. Dar abia de-l cunoscusem. Nu îmi fusese direct elev. Iar de-mi fusese, nu-mi mărturisea nici picat cu ceară, păstra taina. Era… sub pecetea tainei mateine. Nu spunea nimic despre G.Ș.I. “Ion Bănescu”. Dar imediat, în secunda următoare, când dădeam pe Schitu Măgureanu, la doi pași de Cișmigiu, i-am pus eu mingea la fileu, ca fraierul:
- Era unul, care a fost bătut groaznic într-o noapte. Chiar pe la poarta liceului.
- Ei, nu zău, chiar așa. De cine?
- De alți muncitori, tot din căminul acela infect, unde pocneau siguranțele din cauza reșourilor lăsate la maximum, pe banii statului.
- Lasă asta! – mă tutui el brusc, ceea ce mă făcu să cred că-l luasem prin surprindere și-l pocnisem din plin, deoarece lăsase garda descoperită. Schimbă vorba, tutuindu-mă ca și cum m-ar fi amenințat acum:
- Dă-mi și mie niște bani, c-a murit ieri babacu, taică-miu. N-avem cu ce să-l înmormântăm. Îmi trebuie pentru o coroană. Vezi, de aceea port și barba asta. Nu m-am ras de alaltăieri. Să mă vezi ras, ce bine-arăt...
- Dumnezeu să-l hodinească.
- Deci nu ești oltean. Nevastă-mea, Pulizer, apreciază numai olteni de-ai ei.
- Îți dau, cât să fie? Am și eu o fată de trei luni.
- Da? Ca a mea. Seamănă leit între ele, nu? Pulizer, fă, ia vino! Hai, aleargă odată, fă!
Nici nu i-a zis bine, că Pulizer se ivi, de la o depărtare cam de-o sută de pași de mine, chiar lângă el. Parcă zburase. Avea în brațe înfășată o fetiță cam cât a mea. Nu i-am reținut chipul, de parcă ar fi fost ceva imposibil... De semănat... exclus. Semăna cu fiică-mea poate numai la luni, pentru că Pulizer era o urâțenie, o așchimodie, iar fetița semăna cu maică-sa.
Am scos cinsprezece lei. Vădit nemulțumit, Lepto i-a înhățat însă imediat, spunându-mi că mi-i va da înapoi. I-am spus să-i ia de tot. Avea niște trăsături aproapiate de cele ale unui ucigaș: frunte mică, părd des, creț, lepra aia de exeme pe toată fața... Nu mi-a fost teamă să merg cu el mai pe la întuneric, pe la umbră, după ploaia de amiază. Întunericul nu m-a înghițit. Mă cunoscuse atunci, cândva. Nu mă uitase. Știa că-mi riscasem viața, aplanând o baie de sânge, chiar acolo, în fața Căminului 1 de muncitori, de la Grupul Școlar Industrial al Mangaliei, grup în care erau și toate panaramele de tineri ai orașului. Așa că m-am scuzat, după ce-i arătasem și conținutul portmoneului, cu două carduri, abonament pe toate liniile RATB, cartea de identitate:
- Mă duc la doctor. Azi trebuie să-mi pun o altă plombă. I-am explicat eu. Mai aveam încă optezeci de lei. Îi văzu.
Când am luat-o pe Cobălcescu, spre clinica medicală cu bustul enorm Carol Davilla de la intrare, mă rugam doctorului sufletului fără de arginți, lui Ermolaie, Cosma, Damian, Pantelimon etc. să nu se ia Lepto după mine, cu Pulizeroaia sa și cu Leptopulizerica lor, orăcăind tustrei să le mai dau bani. Dar m-am înșelat. Erau oameni cinstiți, civilizați. Mi-a zis Lepto, înainte să ne despărțim, care încotro mergea:
- Să nu crezi că nu ți-i dau înapoi. Ia-o pe drumul tău. Mergi cu bine!
Lepto își ridicase o perdea capilară, un breton cârlionțat, iar chipul său obosit, ținut sub negrul părului, prinsese trăsături oribile, de parcă era de-un cincinal nedormit. Nu se trezea nici acum deloc, pentru vreun plan diabolic, încântător de pervers. Era sau se prefăcea a fi tot un om necăjit, căsătorit cu Pulizeroaia, c-o femeie sărmană, având un copil în fașă, care necesita îngrijiri, pentru că era prea slab, prea palid. Mai adăugase :
- Ne apucăm să plănuim ștergerea la orele 21 a urmelor.
Urme de la ce? Urme ale armelor?

Hainele de pe mine semănau și cu unele ale unui muncitor, pentru că ploua, iar sandalele contrastau destul de mult cu o cămașă hawaiană. Însă Lepto era udat pe picioare, fiindcă n-avea astâmpăr, țopăind prin băltoace mai rău decât un copil mic, mângâindu-se un timp cu limba scoasă exact ca o javră foarte rea.
Acum îmi dau seama. Lepto n-avea în grijă nici depozitul bibliotecii, nici poarta școlii. Era portar? Nu.

- Mai zi-mi o dată. Când s-a petrecut chestia aceea, de la poartă? Mă întrebă dezorientat.
- Acum șase ani. Răspunsei.
- Nasol.
Și a plecat, strecurându-se.
- Cine a plecat ? Mi-am spus eu, ducându-mă către medicul meu și al soției mele, evident de familie.
- Lipitoarea…, lepra ambulantă de pe obrazul său, ce se deshauma, exemă după exemă. L-am auzit fredonând, ca răspuns : Lipitoarea…, lepra. Și eu dădusem mâna cu el, iar la clinică nu știu unde-i o chiuvetă măcar, ca să mă spăl bine cu săpun.

Mare vulpoi, Lepto ăsta, îmi spuneam, sușotește direct în rațiunea altora, în a mea de exemplu. Acum înțeleg ce-a zis despre poarta liceului. Chiar el fusese cel bătut. Zicea unul dintre muncitori că se lupta ca un leu când nu venea în camera cu multe paturi abțiguit, că are limba spurcată, fiind tâlhar și obraznic. Nu m-am ferit de el, nici atunci, nici acum. Atunci îi pusesem în picioarele jegoase pantofii luxoși, din piele albă, aruncați pe ciment, după ce fusese bătut de colegii din cameră. Nu mi-a fost decât antipatic. De la început. Eu îl salvasem, pentru că era gata-gata la un moment dat să fie linșat ori de tabăra celor din camera sa de cămin, ori de alți rivali, dintr-o altă gașcă de vagabonzi mangalioți, care urmau să apară atunci, pe la două noaptea, în 2005. L-am împăcat eu cu unchi-su și cu toți cei cinci colegi ai săi de cameră, l-am culcat. Furase ceva de la ei când era beat turtă. Îl prinseseră. Și-i dăduseră o mamă de bătaie, pe la ora două din noapte, când e somnul mai dulce! Iar eu văusem cum e dat afară pe poartă, cum cade și nu se mai ridică din stradă. Putea întoarce acolo o mașină și-l stâlcea până dimineața. Gașca sa de tembeli alcoliști nu mai apucase să vină, poate nici nu se sinchisea de el, ca să se bată cu ai săi, din cameră.
Unchi-su Gore Pârguitu, la fel de colorat ca și el, îmi spusese atunci:
- Acum o săptămână a fost ucis c-o șurubelniță unul ca nepotu-miu ăsta, Lepto. Pentru o copilă, pentru una poreclită pe-aici Pulizer sau Pulizeroaia... Are treisprezece ani fătuca asta. Altădată, băiete, nu te mai băga, ești profesoraș, așa că lasă-ne așa, să ne spargem capetele între noi. Trebuia să-l lași în stradă, la poartă. O să te țină minte Lepto, că are o memorie, ceva de speriat! D-aia l-am poreclit așa, să ții minte asta. O să știe cine sunteți. O să vă găsească el odată!...
Da, a avut dreptate Gore Pârguitu, unchiul lui Lepto. Noroc de mine c-am zis adevărul, că mulțumită Domnului am o fetiță, un sugar de trei luni. Că altfel..., nepotu-su și-ar fi amintit de tot, poate și de unchi-su gură spartă... Sau poate că unchi-su avea gura pecetluită și asta a fost scăparea mea. Parazitul de Lepto s-a retras, mulțumindu-mi cu jumătate de gură, mai mult a reproș că nu-i dădusem... un milion, ori un milion jumătate!... N-avem atâția la mine, decât dacă utilizam unul dintre cardurile pe care le-a văut în portmoneu. Și înțelesese cât de naiv, cât de copil rămăsesem. Să-i arăt tot ce aveam în mapă și-n portmoneu!