Deși avea o căpățână mică și turtită, a cărei capacitate craniană nu depășea o mie de centimetri cubi (ceea ce-l situa între primii hominizi ce părăsiseră savanele africane și talibanii ascunși prin peșterile din Tora Bora), pe plan profesional lui Iulică îi mergea destul de bine. Fie că vindea jumătăți de blugi prin obor, fie c-o punea de-o alba-neagra la colțul străzii, se găseau zilnic oameni care să-i cadă-n plasă. Însă chiar mai mulți îi cădeau în plasă soției rămase singure acasă.
Îmbrăcată c-o rochie decoltată (chiar vaporoasă, dacă ar fi s-o privim prin prisma miriadelor de găuri de țigară făcute prin ea de-a lungul celor patru generați în care fusese purtată și frecată din străbunică-n bunică și din mamă-n fiică), Mirinda stătea toată ziua bună ziua pe scara blocului și le făcea ochi dulci vecinilor. Dintre zecile de masculi ce-i dădea târcoale, preferatul ei era Mitică, un țigănuș îndesat, carismatic și potent (dar cu-n ochi zbanghiu care-i conferea alura unei jumătăți de ciclop pitic și curios) ce-o cinstea așa cum se cuvine, cumpărându-i creme, chiloți ori sutiene și ungând-o adesea cu ulei de măsline. Din acela extra virgin, de douăzeci de lei pe chil.
Pe locul doi în inima ei largă și compartimentată-n zeci de auricule și ventricule se afla Corcodel, un țigan foarte complex, care, pe lângă alergia la uleiul de măsline, mai avea și o serie de preferințe sexuale bizare ce-i trădau înclinațiile spre necrofilie: în timpul procreării își imagina că Mirinda, cu zece ani mai tânără ca el, va arăta moartă la fel cum arăta în momentul acela vie. Și asta datorită alifiilor, uleiurilor, sărurilor și a altor sute de preparate farmaceutice pe care Mirinda le folosea pentru a se întineri, chit că nu împlinise încă douăzeci de ani, iar nașterea fiicei n-o sluțise prea mult, ea fiind slută de la-nceput.
La capătul unei zile mai puțin faste (nimic cu adevărat deosebit - niște pârliți de polițiști se găsiseră să-l izgonească din obor), se-ntâmplă ca Iulică să sosească pe neașteptate acasă. Cum deschise ușa își auzi nevasta gemând în dormitor, motiv pentru care nu se mai descălță, cum făcea de fiecare dată, ci pătrunse în graba mare:
- Mirindo, de ce țipi așa, femeie?
Apoi, apropiindu-se nedumerit:
- Auzi, da’ tu câte picioare ai?
Dar chiar în secunda următoare, în loc de răspuns, primi o talpă-n față ce-l proiectă doi pași înapoi și-l lipi cu spatele de perete. Rămase o clipă perplex, iar apoi, când nici nu se dezmeticise bine din buimăceală, văzu cearceaful cum sare din pat și se repede peste el. Vru să riposteze, însă cearceaful îi fripsese deja una la ficat, apoi vreo două după ceafă, reușind să-l trimită în cele din urmă pe Iulică în lumea viselor.
Când se trezi, nevastă-sa, complet îmbrăcată, stătea într-o rână în pat:
- Ce-ai făcut, bărbate, te-ai împiedicat?
Iulică se ridică năuc, se frecă la ochi, apoi se uită atent prin cameră. Nu numai că nu văzu niciun cearceaf, dar în prag se afla un taburete ce trecuse, până atunci, neobservat. Vru să se repeadă în Mirinda, însă chiar în clipa aceea ușa de la intrare se deschise și o voce îl strigă din prag:
- Băi, Iulică, hai că știu că ești, că te-am văzut când ai intrat! Ia vino, băi, încoa să-ți zic de-o afacere.
- Stai așa, Mitică – spuse celălalt ieșind pe hol și închizând ușa-n urma lui -, că am impresia că nevastă-mea mă-nșeală.
- Cum adică?
- Păi când am venit acasă am prins-o cu unu-n pat. N-am apucat să-l văd la față, că a tăbărât pe mine și m-a bătut până am leșinat.
- Când? Astăzi?
- Da, astăzi, când am venit acasă.
- Astăzi!? Păi când să te bată și să leșini, băi, Iulică, că de abia ce-ai intrat pe ușă? se arătă mirat Mitică. Du-te și întreabă-l și pe Corcodel, dacă nu mă crezi, că-i pe scară. Nu ți-amintești că te-a salutat? Sau pe copiii ăia ce bat mingea de perete, că și ei te-au văzut.
Mirinda, intrigată de discuția celor doi, ieși și ea din dormitor:
- Ce tot șoptiți acilea-șa?
- I-auzi ce zice Mirindo, bărbată-tu! Că l-ai înșelat!
- Măi nesimțitule, urlă Mirinda supărată, cum îți permiți? (și jap o palmă lui Iulică peste față) Îți fac de mâncare în fiecare zi, îți spăl boarfele, și tu mă acuzi că te-nșel? (și înc-o palmă peste față) Că acuma îmi iau hainele și mă duc la mama!
Dar în loc de haine luă o sticlă de suc din frigider și ieși afară.
- Măi Mitică, îi zise Iulică, aproape venindu-i să plângă, îți jur, mă, că era cu unu-n pat.
- Păi dacă-i așa – spuse celălalt -, hai să-l căutăm, că n-avea unde să se ducă. Pe geam nu putea că stai la patru, iar pe ușă n-avea cum, că pe ușă am intrat eu.
Și se apucară amândoi să scotocească prin dulap, pe sub pat, prin debaraua de la baie și chiar pe după dormeza din sufragerie. Însă nici urmă de amant.
- Știi ce mă gândesc eu că s-a întâmplat? zise Mitică așezându-se pe pat. Eu cred că tu te-ai împiedicat de taburetul ăsta și te-ai lovit la cap. Că Mirinda e fată bună, nu mai găsești tu una așa ca ea câte zile oi avea. Mai bine du-te ia-i o floare, un ulei de măsline, ceva, și împăcați-vă. Doar nu vrei să plece la mă-sa și să te lase singur?
- Așa crezi că ar trebui să fac? îl întrebă Iulică contrariat.
- Păi, cum altfel?
Deși nu pe de-a-ntregul convins că soluția aleasă este și cea mai potrivită, Iulică se decise să-și asculte prietenul. Dar, ca măsură de precauție, își urmărea tot timpul soția, iar uneori mai și venea pe nepusă masă acasă, însă în săptămânile următoare nu observă nimic care să-i dea de bănuit. Iar firea lui neîncrezătoare, în loc s-o nemulțumească ori s-o îndepărteze pe Mirinda, mai mult o atrăgea. Așa că după vreo două luni relațiile dintre Iulică și nevastă-sa se îmbunătățiră într-atât de mult încât cel dintâi începuse să-și ducă tot mai des la îndeplinire îndatoririle conjugale pe care și le cam ignorase de când se născuse Bibica. Asta până când s-a dovedit că burta aceea mare pe care Miranda și-o plimba mândră pe la soare nu i se trage nici de această dată de la balonare. Descumpănit, Iulică vru să-și ia lumea-n cap, însă Mitică, prietenul lui adevărat, îl convinse să rămână:
- Lasă, bă, că te descurci tu, ce naiba! Te mai ajut și eu, că doar la asta-s buni prietenii. Ți-am arătat afacerea cu alba-neagra, acuma ți-o arăt și p’aia cu mobilu’. Ia să vezi ce repede sare banu’.
- Nu mi-e de bani, măi omule, mi-e că nu-i al meu. Că am stat și am calculat și n-are cum să fie. Pe atunci nu ne culcam împreună, făceam doar alte treburi, iar din treburile alea nu se nasc copii.
- Da’ ce treburi făceați, băi, frate? întrebă curios Mitică, iar după ce primi răspuns continuă: păi, bă, eu am auzit că și din astea ies copii. N-ai auzit de Cornelia aia mică a lu’ Lică? Cică tot așa au făcut-o și pe ea.
- Hai, mă, că n-are cum! se arătă neîncrezător Iulică.
- Să înnebunesc dacă te mint! făcu Mitică.
Celui dintâi tot nu-i venea să creadă, așa că se porni să întrebe și alți amici. Discută cu Serafim, vorbi cu Istronom și până la urmă se convinse că lumea asta se schimbase radical în ultimii ani. Mai precis de când murise Odiosu’. Adică de pe când începuse să se umple orașul cu zlătari, rudari, ursari, spoitori, vrăjitori, cămătari, zavragii și samsari.
- Sper totuși să nu mai iasă tot așa, țigan ca Bibica, că iar intru la bănuieli! conchise binedispus Iulică.
- Ia stai, bă, nepoate - îl întrerupse Corcodel ce râsese până atunci de el -, da’ ce-oi vrea să iasă? Pai dacă umbli cu țiganii, mănânci cu țiganii, faci afaceri colo-șa în obor cu țiganii, tu ce-ai vrea să iasă acum? Un român? Ia auziți, bă, fraților, ce zice ăsta!
Iar ceilalți începură să râde cu hohote.
- Și apropo, continuă Corcodel, nu mai ne zice țigani că te bagă ăștia la bulău că discriminezi. Noi suntem de neam romi, iar la poporul nostru i se zice roma. De la orașul ăla din Italia, unde am avut noi capitala la imperiu. Sigur ai auzit de el, de daci și romi, de Traian și Decebal.
- Ia vino-ncoace, Iulică, să-ți zic ceva! îl trase Mitică de mânecă, apoi îi spuse: să-ți trăiască neamul ăsta alb al tău, frățioare, am și o rugăminte la tine. Dacă-i băiat ăsta al tău, poți să-i zici Mitică? Așa, ca pe mine. Că mereu te ajut, mânca-ți-aș tu pe-a mea și am grijă de tine. Mă bag naș, dacă vrei, numai fă așa cum îți spune fratele tău. Ia zi, frățioare, faci?
Acum ce era și el și zică? După o clipă de gândire, acceptă satisfăcut.