Fiți, dar, voi desăvârșiți, precum Tatăl vostru Cel
Ceresc desăvârșit este.

Evanghelia după Matei, 5, 48

Veți cunoaște adevărul și adevărul vă va face liberi.

Evanghelia după Ioan, 8, 32

Întoarcerea



1.


Când am coborât în Gara Rupea, o clădire ca un dulap jupuit de furnir, mirosind trăsnitor a motorină și praf încinse, soarele verii târzii se oprise pe o coastă de deal pleșuv, de dincolo de Olt, răvășit de ierburile înalte și uscate, pregătindu-se să treacă în altă lume într-o ploaie strălucitoare de raze piezișe. Trenul la fel de mohorât, mirosind a sudoare dospită, a tras la peronul inundat de buruieni cu sămânța coaptă, gata să se spulbere printre șinele lustruite și pietrișul unsuros. Târam după mine valiza din lemn cu care tata fusese în cătănie, cum zicea el ca și cum trecuse printr-un tărâm tainic unde ființa lui dovedise că e vrednic să rămână prin lume. Era plină de cărți, puținele mele cărți pe care Ana-Maria mi le selectase și mi le așezase una peste alta cu o exagerată grijă de gospodină ceea ce era, în fapt, ca orice gest al său, de-un ridicol absolut. Se vedea de departe că nu avea nici îndemânare, nici plăcere. Crescuse într-un mediul artificial și pentru prima dată în viața mea vedeam ravagiile acestuia asupra unui om, în fond, nevinovat. Mama sa, tovarășa Vera, se măritase în adolescență și de atunci, după promisiunea făcută de viitorul soț cu aproape două decenii mai vârstnic, nu lucrase nici o zi. Își petrecea timpul într-o lene somnoroasă, era mereu mahmură ca și cum atunci se întorsese de la o petrecere fabuloasă. Părea o moluscă imensă, gelatinoasă.
Abia dacă scotea două-trei cuvinte într-o zi. Întotdeauna o găseam întinsă pe canapeaua din piele neagră, îmbrăcată într-un capot chinezesc cu floricele galbene, citind aceeași carte învelită în hârtie albastră folosită de copii, la școală, pentru a-și proteja manualele. Îmi răspundea la salut închizând o clipă ochii, fără să-și acopere picioarele dezvelite, cu carnea opărită, atârnând de oase ca niște fâșii alburii, încrețite, apoi revenea la cartea ei ca și cum întreruperea i-ar fi provocat un efort dureros. Niciodată nu vorbea cu fiica ei, se ignorau. Ana-Maria trecea pe lângă ea ca și cum n-ar fi existat, intram în camera Anei și când plecam, după un timp, o găseam tot acolo, în aceeași poziție cu cartea deschisă din care, îmi spunea Ana-Maria, nu citea pentru că de fiecare dată o găsise deschisă la aceeași pagină. Într-o zi, fără să-mi mai pot stăpâni nerăbdarea, am întrebat-o: „Tu nu vorbești niciodată cu maică-ta?” Fata s-a oprit în mijlocul camerei, între două fotolii, și, stingherită, a murmurat: „Foarte rar… Nici nu prea avem ce ne spune. Crede că și-a distrus viața născându-mă pe mine. E sora lui Oblomov… Tocmai cartea asta se preface că o citește…”. Tatăl, în schimb, membru al CC al PCR și director în Ministerul Economiei, nu făcea un secret din faptul că își ducea viața de unul singur printre sarcinile și directivele de partid, venind doar seara târziu, spre miezul nopții, să se culce. Din când în când descoperea că are o fiică pe care o mângâia absent, ca pe un pisoi urduros, întrebând de fiecare dată dacă are nevoie de bani pe care-i lăsa apoi, dimineța devreme când pleca spre minister, în cutia de poștă.
Am încremenit între buruienile care încadrau cărarea dintre șine, ținând locul peronului. Am privit nedumerit chinul călătorilor împovărați de bagaje de-a sări peste șine. O femeie, cu o față încrețită și ochii încadrați de cearcăne vineții, cu o rochie ponosită mai lungă în spate, atârnând pe trupul ei uscat, a privit năucă în toate părțile, a trântit sacoșele între buruieni și s-a repezit spre fetița cu o păpușă fără hăinuțe, cu o mână lipsă și cu creștetul capului sfărâmat, a scuturat-o zdravăn și a împins-o în fața ei. Copila n-a scoas un sunet, probabil că era obișnuită cu asemenea izbucniri, s-a lăsat împinsă din spate protector de cea care poate îi era mamă. Lângă mine un bătrân căuta înfrigurat într-o sacoșă: i-a deșertat conținutul pe pietrișul murdar, a scotocit printre pachetele învelite în pagini ale ziarului local „Drum nou”; chipul lui Nicolae Ceaușescu, încrețit de îndoitură, părea tăiat în două privindu-te din toate părțile; un titlul mare, cu litere negre ca niște lipitori sătule anunța „vizita de lucru în județul Brașov”. În sfârșit, omul a descoperit printre pachete portmoneul verde, jerpelit pe care l-a strecurat în buzunarul de la spate al pantalonilor.A adunat pachetele grăbit, le-a aruncat de-a valma în sacoșă, și-a așezat cămașa în pantaloni cu gesturi ferme și a pornit pe lângă tren spre gara care se profila pe cerul albicios, cu pete mari albastre. Unde dracu’ se duc toți ăștia? m-am trezit din amețeala provocată de mulțimea care trecea pe lângă mine.
Adevărul e că nu mi-au plăcut niciodată gările. Deși sentimentul a existat încă din vremea copilăriei, târziu mi-am dat seama că aici se produc rupturile grave dintre oameni și că am ignorat aceste întâlniri ca și cum aș fi fost sedus de dramele care începeau aici și se sfârșeau în altă parte. Din acest motiv m-a iritat chipul disperat al Anei-Maria, chiar desfigurat de strălucirea lacrimilor. A rămas țeapănă în fața ușii vagonului pe gemul căruia o bătrână o privea clătinând din cap, răscolită de vreo amintire căci încerca tot felul de gesturi mici, de complicitate și consolare. Am simțit cum mi-a luat obrazul foc; sângele îmi bătea în tâmple. Am țipat cu toată puterea de pe treptele vagonului că mă voi întoarce, deși nu eram convins că se va întâmpla vreodată. Mai întâi nelămurit, ca un vârtej, apoi limpede, liniștit, eram convins că nu se va întâmpla, dar jocul trebuia continuat cu toate că-mi dădeam seama că e imoral. Brusc, mi s-a părut că toată lumea mă privea știind că mint. Nu eu am fost cel care am avut inițiativa relației, ci Ana-Maria, care, nu-mi pot explica nici acum, și-a ieșit din felul ei de-a fi, retrasă, morocănoasă, absentă, indiferentă, m-a întrebat cum mă cheamă și m-a invitat la o cafea într-un bar frecventat de oameni cu bani unde mi-a spus de-a dreptul în față că o atrag mai mult sexual decât spiritual, că a citit ea undeva, în presa străină, pe care doar cei inițiați o puteau consulta, că femeile au un simț în plus cu ajutorul căruia își aleg partenerii pentru împerechere și perpetuarea speciei. Ea trăia tocmai un asemenea moment.
Am rămas cu gura căscată la propriu și n-am știut cum să reacționez. M-am bâlbâit îngrozitor. I-am răspuns că vin dintr-o lume în care morala era extrem de strictă, care nu-mi permitea să mă angajez într-o asemenea relație, că aveam o prietenă pe care o iubeam cu adevărat din anii copilăriei… M-a privit ca pe o ciudățenie, aproape că n-a înțeles ceea ce-i spuneam. Nu putea să-și reprezinte existența unui refuz fie el motivat de morala tradițională din care se inspirase și societatea acestor zile. Încălcarea ei fățișă era pedepsită aspru, dar, în cele mai multe cazuri, atâta vreme cât nu avea consecințe în imaginea orânduirii sociale, era tolerată, practic toată lumea se prefăcea că nu vede și nu înțelege. Ana-Maria s-a jucat cu lingurița învârtind-o în ceașca de cafea și a râs încetișor cu o anume sfiiciune, ca un copil care a făcut o boacănă și adulții, în loc să-l pedepsească, se distrau pe seama lui. „Sincer vorbind, eu am și nu am familie. Adică, am, dar formal. Tata e ștab, cum ziceți voi, și nu e niciodată acasă. Mama cred că suferă de oblomovism, de lene, cum ați zice voi. Trec luni întregi când nu schimb nici un cuvânt cu ei. Nu-i interesează ce fac, ce simt. Îmi asigură doar existența materială…”, și-a început ea confesiunea. Poate că au încredere în tine! am spus, neconvingător, cu voce răgușită de emoție. Mama mea e țărancă simplă, cu șapte clase, dar vrea să știe tot ce fac și e atât de curioasă încât e de-a dreptul cicălitoare. E drept, tata e mai rezervat, mai mult un deductiv, decât un interogativ. Și am zâmbit în silă.
Ana-Maria a scuturat nerăbdătoare din cap și părul ei blond i s-a revărsat peste față, ascunzându-i-o. Când și l-a îndepărtat cu palmele, ochii îi înotau în lacrimi și parcă de departe se apropia un punct luminos de mare intensitate, albăstru-verzui, ca un fel de aureolă miniaturală, dându-i chipului o anumită stranietate. De altfel, această prefacere fascinantă am văzut-o repetându-se de numeroase ori, mai ales în momentele ei de suferință, care nu erau rare. „Mi-ar plăcea să o cunosc pe mama ta, mi-a spus, continuând să rotească lingurița în ceașcă. Oricum, să știi că tot îmi placi”, a adăugat serioasă, cu o voce profundă, inflexibilă, ca pe un fapt hotărât. Aș minți dacă nu aș recunoaște că ești frumoasă în felul tău, am răspuns cât mai liniștit ca să ascund adevărul. „Când spui în felul tău, e clar că e o minciună elegant învelită în cuvinte politicoase”, mi-a tăiat ea tot elanul. Nu sunt frumoasă. Sunt o femeie obișnuită, poate puțin spălăcită ca orice blondă… Sunt sigură că prietena ta din copilărie e brunetă…”. A așteptat confirmarea. Am înclinat puțin capul spre ea, încuviințând. „Am moștenit formele corpului de la mama, care era aproape perfectă. Și mai avea ceva: degaja senzualitate. Or, eu nu am moștenit-o… Fața e de la tata, cum vezi, nu prea potrivită, dar mi-a lăsat moștenire mintea lui practică, memoria foarte bună și instinctele care funcționează impecabil. Mi-au lăsat destul”, a râs ea ironică. Putem rămâne prieteni, am încercat să o consolez, deși nu eram chiar sigur că se va întâmpla. A sesizat intenția și, spre surprinderea mea, a accepta închizând ochii. „Până la urmă tot o să te prind eu”, m-a amenințat încruntată.
Când trenul s-a îndepărtat de Gara de Nord, Ana-Maria n-a mai fost decât o rochie bătută de vântul unei dimineți luminoase, care începea să curgă spre mine. Era conștientă că se încheiase și-n viața ei un capitol și i se făcuse pur și simplu frică de necunoscutul următorului… După câteva luni în care m-am purtat ireproșabil ca prieten, am făcut mare greșeală să mă las în voia ei, așa cum de altfel a anticipat ea însăși, și ea s-a lipit de mine, înlocuindu-și, cred eu, părinții. Astfel, am devenit și tată și iubit și ea a profitat, schimbându-și alternativ comportamentul. Am izbcnit în râs când mi-a spus într-o seară, în Cișmigiu, pe unde ne pierdeam timpul, pipăindu-ne pe băncile din umbra copacilor. Se lăsa moale în brațele mele, tremura ușor ca o gelatină ori de câte ori i-am mângâiat sânii mici, ca două movilițe moi sau mi-am strecurat mâinile pe sub fustă până între picioare unde era caldă și umedă. Se trezea brusc, îmi înlătura mâna printr-un gest brutal, își așeza hainele pe ea cu mișcări nesigure, își scotea oglinda din poșetă și se ruja îndelung, plescăind din buze. Curios, niciodată nu m-am gândit la Mara, parcă a dispărut sau mai bine zis, stătea la pândă, și nici nu m-am simțit vinovat în vreun fel. Am evitat sistematic să le compar, să le apropii una de alta. M-am gândit că e mai bine așa. Mi se părea că era vorba despre întâmplări firești, fără a avea vreo legătură una cu alta. Era un mod abil, am crezut eu, de a trăi aceste experiențe din care eu am ieșit mereu în câștig sentimental. Mara a rămăs departe, fermă, de neclintit, știind că nu putea fi înlocuită, Ana-Maria a profitat de fiecare clipă cu sentimentul că a fost învingătoarea, cel puțin așa mi-am imaginat eu, ca orice bărbat! Adevărul este că profitasem de bunăstarea din casa Anei-Maria pentru că ai mei nu aveau prea multe să-mi ofere. Da, era imoral, dar deocamdată pentru mine era un comportament normal, potrivit situației mele de „copil de la țară” învingător, care își depășise condiția, oferindu-mi-se liniștea de care aveam nevoie ca să-mi continui ascensiunea.
Mara îmi scria rar câte o scrisoare, întotdeauna o pagină și jumătate în care, după înșirarea unor generalități care mă incitau și-mi provocau cele mai năstrușnice presupuneri, insinua în treacăt că a fost la o seară de dans cu un coleg, că a vizitat Grădina Botanică unde același coleg „neastâmpărat” (ca să vezi!) i-a oferit o floare pe care a rupt-o din răzoare cu riscul de-a fi luat de miliție ceea ce, explica ea, i s-a părut un gest memorabil, și sublinia ultimul cuvânt cu două linii. Mi se usca gura, îmi foșnea limba printre dinții încleștați, apoi saliva năvălea amară gata să curgă pe la colțurile gurii. Cu o nestăpânită furie răzbunătoare, o căutam pe Ana-Maria și pur și simplu o copleșeam cu săruturile mele lipicioase, îi spălam pur și simplu sânii cu limba, o trânteam cu brutalitate pe patul din camera ei, îi desfăceam picioarele cu violență și o pătrundeam cu atâta forță că o auzeam sughițând. Ea se lăsa dusă, nu opunea nici cea mai neînsemnată rezistență, privea tavanul de deasupra cu ochii mari, lăcrămoși. Nu cerea explicații, rămânea inertă, cu picioarele larg desfăcute. Își aduna hainele aruncate la întâmplare prin casă și cu ele strânse la pipet intra în baie de unde nu ieșea decât atunci când era sigură că plecasem. A doua zi venea la căminul studențesc cu o față senină și o privire curioasă, încadrată în acea aureolă albastru-verzuie. Se lipea de mine fără să țină seama de colegii mei care își dădeau coate, ca o proprietară. Râzând și dezvelindu-și dinții albi, aproape perlați, ușor împinși înainte, îmi rodea lobul urechii și-mi șoptea insinuantă: Acum vino să ne iubim! Mă lua de mână și mă trăgea după ea prin oraș ca pe o zdreanță folositoare, dar tot zdreanță. În camera ei îmi scotea hainele cu o brutalitate studiată, printre gesturi obscene urmate de vorbe vulgare, sâsâite în ureche, mă terfelea cu o frenezie violentă care mă paraliza.
-Bă Matei, ce dracu’ ai rămas ca un popândău între linii? Mai sunt zece minute și vine acceleratul. Vrei să te facă pilaf?
Respirația acră a bărbatului mi-a trecut peste ceafă și mi-a intrat în gură și trupul mi s-a chircit, apărându-se de greața care-l invada. Mi-am întors fața și am deschis gura ca să iasă răsuflarea celuilalt. Doi ochi mici, iuți, cenușii mă măsurau iscoditori de-a dreptul.
-Hai să trăiești, a zis bărbatul, întinzându-mi o mână subțire, delicată, cu unghii murdare, care, la atingere, părea pielea unui șarpe, rece și alunecoasă. Ce, mă, nu mă mai cunoști? Și mi-a scuturat brațul întreg cu putere. Sunt Limu, văr cu tac-tu… Bă, da’ te-ai făcut orășean. Nu mai ai ținere de minte. Adică, e drept că ai plecat cam de mult de acasă și ne-am cam schimbat… Trec anii și lasă urme. Doar știi că nu ne-a fost ușor…
Mi-am retras mâna din palma lui și mi-am șters-o pe furiș pe pantaloni. Îl recunoscusem, dar m-am prefăcut, în continuare, că încă nu sunt sigur de acest adevăr, frecându-mi bărbia cu două degete, gest pe care îl copiasem probabil din vreun film și mi se păruse potrivit să-l repet ori de câte ori voiam să transmit îndoiala. Limu, de fapt, era însurat cu verișoara Ică, dar se ținea cu noi de rude apropiate mai ceva decât nevastă-sa, care era veșnic mânioasă sau îmbufnată, cu ochii aprinși de o furie uscată. El, în schimb, era vesel, nepăsător, luând lucrurile așa cum erau, fără să-și pună întrebări, trăind la întâmplare ca și cum totul ar fi fost scris dinainte și nu mai era nimic de făcut. De cele mai multe ori făcea glume proaste cu o inconștiență infantilă, care îi aducea numai necazuri. Povestea mama că la vreo două-trei luni după ce se măritase încă se mai ducea în șezătoarea fetelor, la Maria Cucului, femeie singură, ursuză, care, iarna, adăpostea tinerii în șezătoare, pentru că astfel scăpa de singurătatea nopților friguroase și de căratul lemnelor cu spatele din pădure. Feciorii îi aduceau căruțe cu lemne, fetele veneau cu de-ale gurii, fiecare cu ce putea aduce de acasă. Aici, zicea mama privindu-l pe sub sprâncene pe tata într-un fel ciudat, care ne intimida pe amândoi, lăsându-ne fără glas, veneau toți din același leat, până și Niculaie de la Leasă, tatăl lui Săndel, securistul, care apoi scria pe hârtie ce ziceam și făceam, că ăsta se lăuda prin sat că e informator, adică povestește la securitate că eu am zis, că tu ai zis și el o zis. Că era și Niculaie bun de gură ca o ciovică. Unu-doi te băga la ocnă. Știau oamenii de frica lui, ce să zic! Neamul prost ajuns la bucate prea grase și dăduse în cufureală...”, râdea mama făcând cu ochiul. „Și ce! exclama ea veselă. Ce dracu’ să ne facă? Ne adunam grămadă și ne știa pe toți. Așa, ca iepurii, împrăștiați, era mai greu… Antoane, se repezea la tata mustrătoare, ce stai ca popândăul, nu vezi că se stinge focul?” Erau, cum spunea tata, hoțomăniile mamei care ne deturna discuția când simțea că nu are prea multe foloase sau când credea ea că nu e înțeleasă cum se cuvine. Apoi își așeza părul sub cârpa decolorată de atâta purtat, își bătea palmele în poala rochiei la fel de decolorată și uzată pe care florile roșii se mai vedeau doar ici-acolo și relua înviorată: „Mă dusesem cu tac-tu, și noi, ca tinerii, nu prea în apele noastre că asta era situația…” (Și mă privea în ochi ca să înțeleagă dacă am observat cumva cuvântul nou, domnesc, pe care-l folosise și continua după ce înclinam capul a încuviințare). „Se uitau ăia la noi și le juca în ochi o luminiță de parcă voiau a ne spune că știau ce făcusem noi, noaptea, în pat. Îmi crăpa obrazul de rușine și nu știam unde să mă pitesc. Tac-tu uite așa se umfla în pene și făcea pe nisnaiul. No, să lăsăm asta și să revin la ce voim să spun. La un timp, am cântat, am râs, am mâncat scoverzi făcute de Măria Cucului, am băut chiar și-un rachiu, ca omul. Ce tot dai, mă, din cap ca un cal, se repezea la tata. Ce, nu-i așa? Ai băut din rachiul lu’ Limu și n-ai bolunzit! După asta, la un timp, ne apucase o toropeală și cum era și cald în casă și noi destui, unii începuseră să moțăie. Atunci Limu, ce-o ține pe Ica, vară-ta, ne cheamă la un joc. Îi ia pe Vasile Sobaru și Ion Târâș și pe Niculaie de la Leasă și le zice: tu zici subțire, tu gros, și tu, Niculaie, cum o fi. Și Niculaie, nărod cum îl știi, cu vocea lui groasă de răgușeală, repeta într-una: cum o fi! Și-ncepe Limu: Frunză verde trei noroace/ De care căcat vă place? Ãla subțire, ălălalt gros și Niculaie, ca nărodu’, cum o fi. Ce-am mai râs! Ne-o sărit somnu’. Numai că Niculaie s-o sculat iute, așa umflat cum e, și când i-o dat un pumn între ochi lu’ Limu, ăsta o căzut pe spate. Nu crezi că l-am udat cu apă că era mort ca mortu’, dăduse ochii peste cap, zău lu’ Dumnezău. De atunci nu mai e nici o șezătoare în sat că o scris Niculaie la tovarășii lui și ce-o fi zis și-o fi dres pe-acolo că Măria Cucului s-o trezit cu doi tovarăși acasă care i-o zis să nu ne mai primească pentru că o bagă la zdup pentru uneltiri împotriva statului socialist. Așa o zis. Ce-i asta, maică? mă întrebă, deși ea își închipuia ce însemna, dar voia să-i confirm cu vorbele mele pe care le însoțea cu mișcări ale capului înainte și înapoi în timp ce din privirile ei curgeau torente de orgoliu care îmi îmbăia sufletul. Tata, însă, tăcea și ne privea pe amândoi cu nedumerire, fără să înțeleagă de ce ne lăudam și ne purtam cu atâta lipsă de discernământ și bună-creștere.
-Să trăiești, bădicule! am revenit între șinele de cale ferată, încercând să par cât mai bucuros de întâlnire. Ba chiar am căutat semne ale personajului pe care-l descria mama cu acel ciudat amestec de veselie insinuantă și condamnare pentru vulgaritate. Așa e, am continuat cercetându-i fața suptă, cu pielea arămie, striată în jurul ochilor ca o plasă de păianjen, nu te-am recunoscut în uniformă…
-De, mă Mateiule, ne-am boierit și noi că destul am stat cu nasu’-n balegă, a zâmbit Limu, împingându-și șapca de ceferist peste ceafă și lăsând la vedere un smoc de păr albit și năclăit de sudoare. M-a scos partidul din rahat, așa cum o făcut cu toți românii, și acum sunt manevrant cu școală, bă! Salariu-i salariu, trece luna, banu’ vine aici, la taica Limu, mi-am făcut casa ca bobocu’, mobilă domnească, muierea nu-și mai rupe șalele la sapă, am băgat-o femeie de serviciu la consiliul popular, dă cu mătura și la trei e acasă. Stau la poartă ca boieru’, că chiar îi ziceam bădicului Anton, ce i-or trebui ghivoli și porci și atâta zdroabă, că tu ai ieșit dascăl și cine știe pe unde te duci cu serviciul. Da’ bădicu’ Anton m-o cam luat în bețe. Bă, zicea, o să-ți iasă domnia pe nas, că ăștia au zilele numărate pentru că sunt în afara firii, că până și pe Domnul l-or luat în răspăr. Eu, Mateiule, aș zice să-i spui să-și mai țină gura că nu-i drept să batjocorești mâna care-ți dă pita și sunt destui care neam de neamul lor n-au dus-o ca acum. Ai voștri, e drept, au avut pământ și păduri, și fânețe, că o adunat, o stat cu nasu’ în pământ, da’ acum or venit alte vremuri, gata cu exploatarea omului de către om. Ce, tu crezi că eu am uitat câte slugi aveați? Sara când veneau din câmp, punea Fâncu cel bătrân masa în curte până la poartă. Când o adus-o Anton pe mă-ta-n curte, chiar dacă îi luase colectiva pământurile, bătrânul tot o întrebat-o pe mă-ta cu ce-o intrat în curtea lui, că, de, era mai goluță, nu ca ei, bogătani. Și mă-ta, așa cum e ea rea de gură, s-o uitat la bătrân chiorâș și o zis printre dinți: Cu curu’ ca să-i fac lu’ Anton feciori să nu vă piară neamul ăsta de cai breji. Unii or râs, alții au rămas cu gura căscată, alții or zis că și-o băgat pe dracu’ în curte, da’ bătrânu’, cât o trăit, n-o vorbit cu ea.
Era una dintre întâmplările pe care nu le știam. Nici mama și nici alții nu crezuseră că e nevoie să știu de unde pornise conflictul între mama și bunicul Aron. Treceau unul pe lângă altul ca și cum ar fi fost doi străini. Îi auzeam pe amândoi cum se insultau în șoaptă. Ori de câte ori o întrebasem, mama se răstise la mine astfel că acceptasem situația așa cum era. Cu toate acestea, după moartea bunicii Ortensia, la vreo doi ani după ce intrasem la școală, mama îl îngrijise fără să scoată un cuvânt. Îi lăsa mâncare pe prag și tot de acolo lua farfuriile murdare și hainele pentru spălat. Când murise, în ajun de Crăciun, iarnă cu zăpadă cât casa, de-l dusese cu sania după ce făcuseră pârtie, mama nu scoase o lacrimă și nici nu se lamentase cum făcea de obicei când murea cineva din sat. Stătea țeapănă lângă sicriu, cu cârpa trasă pe ochii goliți de orice lumină, parcă era o păpușă imensă, cu gesturi mici și calculate ca să nu depășească cumva ritualul. După ce aruncase un pumn pe pământ peste sicriu, mi se păruse că un zâmbet subțire îi trecuse prin colțul gurii și parcă tot trupul ei cursese la vale, devenind doar o femeie scundă, care rătăcea pe deal, prin cimitir. Seara, la masă, am întrebat-o: Ce-ai avut cu tata Aron? Nici nu tresărise măcar. Cu nasul în farfuria cu lapte și mămăligă, a mormăit: Ce treabă ai tu? Păi…, m-am pregătit să-i explic, dar nu-mi lăsase timp. Ridicase capul și mă privea cu acea încruntare care de obicei mă îndemna la tăcere. Băiete, a zis mânioasă, tu să pui mâna să înveți că ce-o fost cu taica Aron e îngropat în deal, înțelesu-m-ai?
Acum ce-l apucase pe Limu să țipe în gura mare lozinci și să-mi destăinuiască adevărata relație dintre mama și socrul ei? M-am mirat privind în toate părțile. Din mulțimea de călători doar câțiva încă se căzneau să ajungă în gară. La câțiva metri de noi, aplecat peste un geamantan jerpelit, un bărbat cu fața unsuroasă, cu ochii coborâți parcă în grăsimea feței, nu reușea să lege cureaua maro, roasă pe margini, peste geamantan. Mi s-a părut că-i aud gâfâielile șuierătoare ca ale unei oale puse la fiert din care aburul iese cu viteză de sub capac.
-Îl vezi pe ăla? m-a întrebat Limu în șoaptă privind neliniștit spre bărbatul care își ridicase pantalonii căzuți în vine de pe burta mare, rotundă, ca un balon ascuns sub haine. E derbedeul ăla al lu’ Niculaie de la Leasă. O fost la școala de securiști. Vine des pe acasă, deși tac-su zice c-o fost repartizat la Brașov. Când vine în sat, cum i se năzare ceva, se leagă de toată lumea. Te ia de sus de parcă ai păzit porcii cu el pe prund. Până și Tudor Surdilă, primarul cum ar veni, îi știe de frică și-i dă de băut și de mâncare. Niculaie umblă printre oameni ca un cocoș. Tu-le muma-n cur de nespălați, că întingeau cu mămăliga-n lună și acum n-ai loc de ei. Umflatu’ ăla de Niculaie, tac-su, cu care am avut eu o pricină veche când mi-o tras un pumn între ochi de am văzut stele verzi, l-o băgat la ocnă pe Apostol… pe Ion Apostol, doar îl știi pe Nebun, că-i unchiul Marei cu care ești în vorbă, și-o venit ăsta de acolo cu mințile rătăcite. Se zice că l-o bătut ăia numa-n cap până l-o bolunzit… Era beat și-o cântat în fața cârciumei lui Adam, „Trăiască regele…”. No, și ăsta o sărit peste cal. L-o costat vreo zece ani din viață… Da, cam așa, că eram în serviciu când s-o auzit c-o venit acasă și că e într-o ureche…
Apoi, întorcându-se brusc cu spatele spre mine, a început să strige din toate puterile, înroșindu-se și învinețindu-se la față și ridurile din jurul ochilor îndesindu-i-se:
-Să trăiești, Săndele! Ce faci, mă tovarășu’? Ai venit pe-acasă?
Săndel a ridicat privirea spre el, a făcut un semn cu mâna care putea însemna orice, mai repede, însă, o înjurătură urâtă sau, poate exagerez eu, nu era decât o chemare. Nu știu pentru că Limu s-a repezit spre el, a ridicat geamantanul de jos, l-a săltat pe umăr și a dispărut curând pe ușa sălii de așteptare a gării, vopsită cândva în verde, sprijinită într-o țâțână.
Am rămas locului, între liniile strălucitoare, năucit, parcă lovit în frunte. Liniile se apropiau și când să se lovească și să explodeze în mii de scântei încinse, se depărtau, lăsând în urmă doar urmele unei ploi de foc. Ca și ele, lumea se depărta și sta să se risipească și deodată se aduna laolaltă în imaginile posomorâte ale unei gări năucite de lentoarea timpului, care își târa trupul gelatinos printre buruienile strivite de căldură și de vaselina cursă din vagoanele trenurilor. Deasupra gării un stol de porumbei cenușii descria cercuri largi și subțiri ferindu-se să-și oprească zborul deasupra pământului mototolit de existența oamenilor.




2



Autobuzul a oprit în stație ridicând nori de praf, care au plutit o vreme peste casele înșirate sub lumina gălbuie, ofilită a amiezii de vară . Gâfâitul metalic al ratei, cum îi spuneau ai mei, cuvânt pe care nu-l găsisem în dicționare, dar presupun că era o calchiere după vreun dialect săsesc din zonă, care sugera o fragmentare a transportului s-a înfipt dureros în liniștea mohorâtă, călduță. Am simțit pe limbă gustul prafului; parcă avea arome de fân putred.Am privit o vreme fascinat cum nori aurii, în lumina gălbuie a după-amiezei, s-au lăsat pe umerii unei femei subțiri și neliniștite, care întorcea mereu capul spre locul unde Săndel, nepăsător, cu mâinile în buzunarele pantalonilor șifonați și căzuți pe pantofii uzați, cu veșnica lui pălărie decolorată și udă de sudoare de jur împrejur până aproape de panglica albă, cu pete gălbui, se plimba prin fața lui Limu, care supraveghea geamantanul maro, legat cu o curea lată și jupuită peste umflătura mult prea mare, care nu permitea să fie închis. Brusc, toți călătorii s-au mișcat în cerc, apoi direcțiile s-au frânt, ca să se reorienteze spre ușa autobuzului, care s-a deschis, lovindu-se brutal de pereți și revenind ca să lase doar un spațiu îngust prin care prima s-a strecurat grăbită femeia slăbănoagă, smucind nervoasă geanta care s-a agățat în mânerele din aluminiu neșlefuit.
Limu a săltat geamantanul care s-a dovedit mai greu decât crezuse, fiindcă omul a gemut și ochii i s-au mărit în orbite gata să țâșnească afară. Când a încercat să-l strecoare prin ușă, șoferul s-a ridicat din fața volanului, și corpul greoi, asudat i-a blocat intrarea.
-La bagaje, a comandat el cu o voce răgușită, parcă ieșită din burta lui revărsată peste cureaua care strângea pantalonii maronii, cu un luciu difuz deasupra genunchilor, răsfrânți peste ea.
Săndel s-a roșit, s-a învinețit în aceeași secundă, a strâns buzele până s-au albit pe deasupra. În șoaptă, a scuipat printre dinți:
-Bagajul ăla rămâne în autobuz.
Șoferul însă a rânjit și a clătinat din cap. A zis liniștit:
-Tovarășu’, asta-i regula.
Săndel s-a strâmbat disprețuitor, ridicându-și buza superioară într-un rânjet care apoi i-a cotropit întreaga față unde a încremenit. A încercat să treacă pe lângă șofer, punând astfel punct discuției. Șoferul însă a făcut un pas lateral și a ajuns cu pieptul sub nasul lui Săndel rămas pe scară.
-Nu ne înțelegem, a mormăit șoferul enervat. Am zis că bagajele mari, acolo, și a arătat cu degetul întins peste umărul lui Săndel locul acoperit cu un capac din tablă în corpul autobuzului.
-Hai, dom’le, odată, a strigat un bărbat cu un copil de mână, care până acum așteptase răbdător să urce. Þi-a zis omu’ că nu se poate, ce tot faci pe nebunu’? Apoi adresându-se celorlalți călători care așteptau unul în spatele celuilalt: Bă, ce neam de pârțăgoși! Întotdeauna trebuie să fie unul care să se dea mare și rotund deși l-a fătat mă-sa tot pe-acolo pe unde ieșim cu toții. Îi spune creștinul ăsta că bagajele n-au loc în autobuz, da’ el e mai breaz, că-i neam de român care nu știe decât de gârbaci. Treci, tovarășe, și pune-ți geamantanul la locul lui că ne apucă seara aici!
Murmurul aprobator al oamenilor l-a convinse pe Săndel să facă un pas înapoi, mascându-l însă printr-o ridicare din umeri ca și cum ar fi fost vorba despre o întâmplare obișnuită, fără nimic spectaculos cum încercase bărbatul acela negricios, cu copilul lui apatic, să lase de înțeles. Limu a împins geamantanul în nișă, pe sub capacul ridicat și sprijinit într-o agățătoare ruginită, a salutat militărește și a dispărut în sala de așteptare a gării cu ușa ei spânzurată în țâțâna ieșită pe jumătate din tocul de lemn. Săndel a trecut pe lângă șofer privindu-l cu ochii mici și răi, amenințători, oricum, a încercat să-i memoreze chipul. Șoferul, însă, nu i-a dat nici o atenție, s-a așezat pe scaunul cu perna sfâșiată din care buretele țâșnea în toate părțile și și-a privit ceasul, a pornit motorul care hurui ca o doagă spartă. Călătorii au grăbit pasul, împingându-l pe Săndel spre locul liber de lângă mine. S-a lăsat pe scaun greoi, gemând ușor, și-a tras pantalonii sub el și și-a dezbrăcat haina pe care a așezt-o peste genunchi.
-Când om învăța și noi să fim respectuoși? m-a întrebat el cu voce moale, catifelată.
Am tăcut, prefăcându-mă că nu îl aud. Priveam prin geamul pătat de praf și de punctele negre lăsate de muște gara mohorâtă, greoaie, neîngrijită, cu ușile fără geamuri sau poate sparte și neînlocuite, cu forme frânte și tencuiala colțurilor căzută de sub care cărămida roasă curgea la temelie în grămăjoare roșietice. Parcă am fi într-un film rusesc, mi-am zis încântat de sensul imaginii care încadra întregul geam al autobuzului.
-Ce dracu’ aveți cu toții? a reluat Săndel întrebarea și ca să fie sigur că nu inventez un alt gest acoperitor m-a lovit cu cotul între coaste.
Am întors capul, retezându-mi orice intenție de-a lăsa liberă expresia durerii care urcase repede în sus spre piept.
-Ce spui? am căutat să câștig timp.
Probabil că privirea mea nu fusese cea mai blândă fiindcă gușa i-a căzut pe gulerul cămășii încheiată la toți nasturii; tremura repetând mișcarea corpului.
-Ziceam că faci pe nebunul! mi-o întoarse Săndel enervat
-Cum așa? am urmat nedumerit sau imitând nedumerirea.
Săndel s-a răsucit spre mine și a început să râdă încetișor, fără ca buzele să se fi deschis sau să se fi destins.
-Ce, mă Matei, faci în nădragi?a zise el vesel. Asta se pare că faci! Uită-te la tine ce mutră de tâmpit ai. Și ai terminat și-o facultate. Ești care va să zică tov. profesor. Mi-a zis cineva că, la repartiție, ai lăsat comisia cu gura căscată când ai cerut Comăna, un sat oarecare din Þara Făgărașului unde grâul nu se face și cucuruzul nu se coace. Tu, șeful promoției, poetul, viitor scriitor de Premiul Nobel, să te îngropi într-un sat unde glodul nu se usucă nici în toiul verii…
-Din acest motiv ești tu atât de îngrijorat? l-am repezit tulburat de faptul că știa atâtea despre mine.
-Ai lăsat tu pe fata tovului Drăgan ca să ștergi mucii plozilor din…
-Nu așa ne învață partidul să fim de nădejde oriunde? l-am întrerupt cu o ușoară undă de ironie pe care Săndel a descoperit-o rapid și mi-a trimis-o înapoi:
-Ba chiar te înzestrează cu cizme de cauciuc ca să ajungi la școală, pe deal, când plouă… Bă, nici tu, nici Mara nu sunteți în regulă. Și asta s-a întors în sat. Poate că ați fost înțeleși…Cine știe!… Aflu eu… Că voi, bogătanii, nu vă schimbați năravul. Lupta de clasă a luat acum forme mai ascunse și de aia este și mai periculoasă.
Săndel a așteptat câteva minute și, înțelegând că nu mă las prins între cuvintele sale, s-a foit nemulțumit; și-a întins picioarele până când genunchii i-au ajuns în spătarul scaunului din fața sa, luându-l prin surprindere pe omul slăbuț, cu ochii uscați și înfipți în găvanele cu pielea gălbuie și pătată de picături maro, care a scâncit ca un copil trezit din somn, s-a ridicat brusc în picioare și s-a proptit cu tot corpul de scaunul din față ca să nu-l doboare mișcarea autobuzului care s-a lăsat în față și s-a săltat în spate prin gropile șoselei. S-a holbat întâi la Săndel ca după câteva secunde ochii lui să devină o linie subțire tăiată în pielea zbârcită, ca o amenințare explicită.
-Ce ai, mă, nu mai încapi? s-a răstit el, scuipând cuvintele printre buzele arse, jupuite, pătate de sânge negru, închegat.
Săndel nu s-a așteptat la o asemenea reacție, pentru că s-a chircit ca și cum ar fi fost lovit în plină figură; parcă a coborât în sine, gâtul gros, puternic s-a comprimat și a dispărut sub gulerul cămășii mototolite, a închis ochii care se zbăteau sub pleoapele ca niște frunze atinse de brumă.
-Încap! a mormăit Săndel și sunetul subțirel s-a răsucit în jurul bărbiei sale cărnoase, făcând-o să tremure ușor, ca o pieliță rozalie.
Am început să râd. Omul și-a schimbat privirea spre mine. Se vedea cum nervozitatea îi colora obrajii până deveniră stacojii, apoi sub presiunea interioară se îngălbeniră și, printr-o invazie brutală, reveniră stacojii.
-Da’ ce ai, mă, te mănâncă-n cur? a scrâșnit el, așezându-se în scaun după ce ne-a privit crunt, sângeriu pe amândoi.
Vulgaritatea bărbatului mi-a stârnit curiozitatea; n-am înțeles de unde a pornit această stare de febrilitate caldă care mi-a încălzit brusc trupul sub tricoul vișiniu. Am simțit cum sudoarea a ieșit prin piele și s-a răcit. L-am cercetat metodic, zăbovind pe fiecare parte a corpului. Nu știu prin ce minune s-a făcut mic, neînsemnat, în scaunul învelit în vinilin verzui, cu rame din fier, lustruite de mâinile care l-au strâns de atâtea ori. Bărbia i-a căzut pe piept prin gulerul deschis al cămășii care a fost cândva de culoarea oului de rață, iar acum părea rasă cu lama și pete mari, decolorate desenau o hartă ciudată, abstractă pe care o puteai citi în toate felurile. Buzele i s-au mișcat agale într-un tremur ritmic, boabe mici de sudoare străluceau la rădăcina părului crescut rar, bărbierit inegal, albit, încrețit mai ales în jurul gurii și pe sub nas. Pleoapele zbârcite i-au coborât peste ochi ca două foi de patlagină veștejite. Firav, cu obrajii supți, ciolănos, oase înșirate într-o formă omenească și strânse sub pielea uscată, foșnitoare, mirosind acru, așa cum sta nemișcat, cu capul întors într-o parte, spre geam, parcă nu mai respira. Am tresărit umilit de înfățișarea omului care a coborât vertiginos pe scara evoluției, tinzând să se reîntoarcă de unde a plecat. Nu mai era nici țăran, nici orășean, ci un amestec toxic de civilizație neasimilată; viața l-a uscat, la stafidit, avea doar urme de pământ pe sub unghii pe care le ascundea în buzunarele pantalonilor croiți după același calapod și cusuți mecanic. A renunțat la portul lui țesut după regulile durabilității și a acceptat acestea ale efemerului citadin. A părăsit pământul și s-a înfundat în fabrici, învățând la repezeală o meserie pe care o practica fără tragere de inimă, la nimereală, ca să revină seara în sat și să-și reia obiceiurile din ce în ce mai afectate de propria-i mișcare dintr-un un loc în altul, până la desfigurare. Era martorul tăcut, neputincios al dispariției lumii sale pe care o îndrăgise și căreia îi era devotat, în care era el însuși, stăpânul ei absolut, și obligat să intre în alta care îl însingura și îi rodea rădăcina sănătoasă, storcându-l de vlaga creativă. Era, cu alte cuvinte, un amestec uman între două culturi, una înlăturată prin forță și cealaltă impusă forțat. Nebunia de-a corecta istoria l-a năucit de tot, distrugându-i sistemul de valori. Trăia cufundat în sine cea de-a doua mare fractură din istoria națională, lăsându-se înfrânt de vremurile în fața cărora s-a resemnat după obiceiul strămoșilor.
Gândul mi-a uscat și puțina bucurie care încă mi se mai plimba prin suflet. Deodată mi-am dat seama că reîntoarcerea de care făcusem atâta caz pornise din nostalgia strecurată în ființa mea odată cu asimilarea culturii urbane care m-a învins. Ori de câte ori aveam ocazia și pe oricine întâlneam dezbăteam acest subiect până când am țesut altă realitate. Adevărul e că-mi era teamă să dau ochii cu lumea pe care o părăsisem fără regrete sau melancolii. Hotărârea a venit pe furiș și s-a instalat în mintea mea ca o variantă a vieții mele de până acum, care a curs într-o monotonie obositoare, fără întâmplări și pasiuni memorabile. Ba odată exasperat, îi mărturisisem Anei-Maria că aș fi foarte fericit dacă aș fi trăi o tragedie, indiferent cum ar fi arătat ea. Ana-Maria rămăsese cu gura căscată, ochii holbați, cu albul lor mărit peste albastrul pupilelor, a fost de-a dreptul îngrozită. Nu înțelegea ce am vrut să spun. Se gândise că poate vreau s-o părăsesc așa cum mai făcusem de câteva ori, ca apoi să mă reîntorc ca și cum fusesem plecat în piață, la cumpărături. Era convinsă, îmi mărturisise încruntată, cu disperare ascunsă, că reîntoarcerea mea în sat era tocmai tragedia de care vorbeam cu atâta entuziasm în acele clipe ca după o pauză scurtă în care-mi recuperam respirația, ca să mă mir eu însumi cât eram de prefăcut, obicei al mamei și al neamului ei. Privind-o în ochi, începeam să-i explic că am moștenit îndemânarea de-a mă dedubla, metodă imbatabilă pentru supraviețuirea noastră în istorie. Mă urmărea cu aceeași ochi măriți, acum lăcrimoși de efort. Se lăsa să cadă moale pe banca de sub tufa de trandafiri uitați în voia lor, sălbăticiți, din parcul dintre asfaltul intrării în vilă și următoarea clădire, unde ne ascundeam ca să exersăm îmbrățișările de care mie mi se făcuse lehamite; mă excitam îngrozitor scoțându-i sânii înmuiați din bluze și cotrobăind cu mâna pe sub fusta ei până întâlneam chilotul și de aici mai departe, între picioarele strânse, care opreau înaintarea mea impetuoasă. Cu delicatețe, îmi înlătura mâna, mă săruta în fugă și murmura în ureche printre gâfâituri și șuvoaie de aer cald: „Nu aici, în pat, vreau în pat… Nu ca animalele…”, îmi promitea cu vocea joasă, complice. Apoi căuta în poșeta din mărgele, minusculă, scotea o batistă din mătase cu dantelă pe margini și își ștergea pe îndelete fața asudată, gâtul. Aveam impresia că auzeam foșnetul pânzei care trecea peste pielea ei albă, aproape transparentă sub care pulsa păienjenișul de vene albastre. „Matei, tu vrei să pleci, nu-i așa? scâncea ca un copil speriat, lăsat singur în întuneric.
Tăceam, măturând cu privirea siluetele pomilor din parcul stropit de lumina lampadarelor ascunse după tufe de arbuști ornamentali, care crescuseră de-a valma, neîngrijiți, cu crengile împrăștiate în toate părțile, mulțumiți că au fost lăsați în pace de oamenii care odată le-a impus anumite forme de-a crește. Îmi plăcea pur și simplu s-o terorizez încurajat de acel instinct ancestral al celui mai puternic care, uite, după atâtea mii de ani de civilizație a funcționat impecabil. Nu mă miram, nici măcar nu tresăream, ci urmam calea impusă de instinct, povestindu-i cum voi pleca din orașul acesta împuțit, care miroasea a praf încins și canale fermentate, a rahat dospit sub o spoială de inteligență eșuată, cum mă voi întâlni cu satul curat, liniștit, rămas încremenit sub lumina pură a soarelui și sub paza muntelui, cum voi lucra în grădină, cum voi crește găini și animale ca semn al refuzului de-a trăi după legile urbanității. O să fie totul natural, încheiam stupidul discursul, trăgând cu ochiul la fața ei prelungă, încordată, care îmi spunea limpede că nu înțelesese nimic din tot ceea ce am îndrugat despre paradisul acesta posibil. Ana se pleoștea, cădea în sine ca o zdreanță parfumată, parcă era și mai neînsemnată, pufoasă, ca un aluat de cozonac. Era unul din puținele momente în care o iubeam, pentru că îmi aducea aminte de copilărie când mama mă învelea în broboada ei care mirosea a tămâie și mă ținea lângă ea până băga cozonacii în cuptorul ars cu lemne de lângă casă. Astfel, o intergram lumii mele, acceptând-o uneori ca personaj în povestirile pe care le inventam pentru a suporta viața orașului, care mi se părea a fi gulagul lumii moderne unde ființele și-au pierdut personalitatea, au devenit o mulțime într-o mișcare fără nici un sens printre containerele arhipline care trimiteau în aer mirosurile gunoaielor fermentate.
-Ce faci, mă Matei, ai ațipit? m-a îmboldit Săndel cu cotul în coaste și durerea s-a prelins spre spate, obligându-mă să-mi îndrept corpul amorțit.
Am tăcut privindu-l nehotărât: să-l las în voia lui sau să-l iau la rost. Nu știu din ce motiv vorbele însă mi s-au încleiat pe cerul gurii. Pur și simplu mi-a fost silă să duc dialogul mai departe. Un gust amar, de fiere revărsată, mi-a încleștat gura, apoi a curs pe gât chircindu-mi stomacul.
-Se zice prin sat că nu te-ai prea ținut de școală, a început Săndel, ștergându-și fruntea asudată pe care se lipiseră câteva fire de păr. Povestea băiatul cel mare al lui Tudor Surdină…ăla care s-a însurat vara trecută cu fata lui Lup-Purcar și lucrează la Combinat, în Făgăraș, că a auzit de la un coleg care are un băiat la București, la Academia „Ștefan Gheorghiu”, că te-a văzut cu o fată de gât ieșind dintr-o cârciumă și te căra aia că altfel dădeai în nas… Și zicea ăla, Niculiță al lui Tudor Surdilă, că te luai de trecători și-i înjurai…că a venit un milițian care te-a luat cu fată cu tot… Vezi cum sunt oamenii? L-am luat și eu pe ăsta, al lui Tudor Surdilă, la întrebări și a început s-o dea cotită, că nu el a spus prin sat, ci băiatul din prima căsătorie a lui Lup-Purcar, care nu era nici el prea sigur dacă ai fost tu, poate a fost o părere… știi cum sunt oamenii noștri! Eu, și a repetat încă odată ca să știu că va spune un adevăr incontestabil, eu știu că tu ai fost șef de promoție. Ai făcut, e drept, destule valuri când ai refuzat Bucureștiul și ai cerut să vii aici, că ăia nici pe hartă n-au găsit satul. Am citit și eu ce-au scris ăia de la „Scânteia tineretului”. Te-au făcut erou!…
Am continuat să privesc pe geamul autobuzului câmpurile care se roteau unul după altul, lanurile verzi ale porumbului și cele galbene ale grâului și cele negre lăsate în urmă de combinele care au treierat grâul sau floarea-soarelui, cu paiele împrăștiate și tulpinile frânte și împrăștiate în toate părțile. Altădată aș fi simțit în piept acel fior care creștea neliniștea cu cât mă apropiam de casă. Acum, însă neliniștea creștea din alte motive, ca o prevestire, ca un semnal de alarmă… Insistența lui Săndel de-a aduna informații sau de-a le verifica m-a scos din sărite și alergarea unul după altul a câmpurilor jerpelite, zdrobite și lăsate așa ca niște zdrențe, m-a umplut de silă. Nu mai eram sigur de nici un sentiment care se năștea în ființa mea, improvizam ca de fiecare dată când ajungeam în situații limită și creierul refuza să participe. Eram același individ care se baza , în primul rând, pe succesiunea emoțiilor și a sentimentelor și mai puțin pe rațiunea evenimentelor și pe logica semnificațiilor.
-Ce tot vrei? l-am scos din sărite.
Săndel s-a foit din nou, așezându-și cu grijă picior peste picior, cu atâta atenție încât să nu-l mai stârnească iarăși pe bărbatul lungit în scaunul din fața lui. Am simțit că va încerca să-și ducă la îndeplinire exercițiul lui de-a afla totul despre perioada studenției mele chiar dacă relația noastră se va sfârși aici. Am copilărit împreună, am mers la aceeași școală, ne-am jucat împreună pe prundul văii și prin pădure, am prins păstrăvi sub nasul pădurarilor care păzeau valea, ne-am bătut de câteva ori când el a încercat să mi-o ia pe Mara. Nu suporta să mă vadă cu ea, devenea violent, grosolan, vulgar ori de câte ori ne întâlnea împreună. Știam că o plăcea încă din clasele primare când nu știa cum să-i intre în voie, îi aducea alune și îi prindea păsări cărora Mara le dădea drumul spre disperarea lui. Odată ne-a păzit o zi întreagă pe malul văii unde făceam baie și stăteam la soare; de la vreo cincizeci de metri, de pe o cioată, ne-a privit fără să spună ceva, a bătut iarba din fața lui cu o nuia de alun și a aruncat cu pietre peste luciul apei; îl vedeam cum se încrâncena ori de câte ori puneam mâna întâmplător pe corpul firav, încă neformat al Marei.
Aici, pe malul văii, am sărutat-o pentru prima dată pe Mara, ea s-a lăsat în brațele mele, s-a prins de gâtul meu cu brațele amândouă, așa cum am văzut în filmele proiectate la Căminul cultural, mie nu mi-a plăcut, a avut buzele umede și reci ca pielea șarpelui și a tot încercat să-mi deschidă gura și dinții ei s-au înfipt în buzele care m-au usturat. N-am simțit nimic deosebit așa cum se spunea că ar fi și nu se uită niciodată. Poate dacă n-ar fi fost Săndel acest moment ar fi fost amânat încă vreme îndelungată, pentru că eu nu prea am îndrăznit să trec la fapte, iar Mara nu m-a încurajat în nici un fel… Poate l-a pus Ana-Maria să mă urmărească… nu, ea nu era în stare de așa ceva…l-o fi pus pe taică-său, cine știe!… să aibă grijă de mine, să mă supravegheze, să adune informații pe care să le folosească pentru a mă aduce înapoi lângă ea în casa brâncovenească, cu zidurile groase și mirosind a var umed și mobilă veche care trosnea noaptea ca și cum ar fi trecut cineva peste ea, în patul ei imens cu cearșafuri parfumate în care ea se întindea leneșă, torcea lângă mine, în urechea mea, inventând jocuri erotice care mereu m-au luat prin surprindere pentru că nu mi-am închipuit să fi fost în stare, să fi avut atâta imaginație. Și totuși…
-Bă Matei, s-a însuflețit Săndel și obrajii i s-au roșit brusc, noi ne-am jucat amândoi cu puța în țărână. Ai tăi s-au ținut întotdeauna de-o parte de noi, ăștia mai săraci. Poate e o lege, cine știe? Dar pe mine mă primeați în curte și mă puneați la masă. Leica Versavie mă mângâia pe cap și-mi zicea să am grijă de tine că-s mai voinic. Tu erai altfel de om. Nu prea înțelegeam cum ești. Mara a înțeles, da… Bădicul Anton zicea că ești zbanghiu, că semeni cu fratele lui care a murit în pădure rupt de un urs…
-Săndele, ce te-a apucat, mă? am scâncit enervat de povestea acestuia. Asta a fost demult. Spune ce vrei să știi și lasă-mă-n pace pentru că nu sunt în apele mele. Voi acolo, la cooperativa ochiul și urechea, nu faceți psihologie?
-Am făcut, mi-a retezat-o scurt. Tocmai că asta fac cu tine acum, un exercițiu.
-Săndele, nu mă face să te pocnesc, m-am rugat.
Iar el a început să râdă cu poftă, din tot corpul, care se ridica și se umfla și cobora și se dezumfla, purpuriu la față, cu capul dat pe spate și pălăria adusă cu palma peste ochi ca să nu se rostogolească peste genunchi.
-Bă, dar violent mai ești! m-a ironizat el. Apoi, oprindu-și veselia și pronunțând fiecare cuvânt apăsat și rar: Bă, ești un bou de baltă, cum zice tac-tu. Uite care-i treaba: Să te ferești ca dracul de tămâie să faci vreo prostie sau să te apuci să delirezi așa cum faceți voi, intelectualii, când vă adunați grămadă ca să schimbați idei despre facere lumii…
Am încercat să-l întrerup pentru că ironia lui practicată de foarte mulți în jurul meu ținea sub sechestru oamenii care citeau și care voiau să se știe că nu înghițeau lozincile mestecate de alții. Intelectualii pot fi un pericol mortal, mi-a spus secretarul organizației de partid din Universitate, împingându-mă cu degetul în piept. Dar Săndel nu m-a lăsat, s-a împins în mine cu tot corpul lui masiv, cărnos și cuvintele lui m-au împloșcat odată cu o ploaie de salivă pe obraz, pe gât, pe frunte:
-Fata lui Drăgan, știi tu, Ana-Maria, e internată în spital. Cică are depresie… Vezi ce faci cu ea dacă te-ai încurcat. Chiar tac-su, barosanul, zice că nu-i prea întreagă la cap, că a sărit în neamul mă-si. Tu, ca un dobitoc, te-ai lăcomit și-ai regulat-o. Nu-ți ajungea Mara, ai vrut-o și pe asta. Vezi că ești bou de baltă cum zicea tac-tu? După aia a-i lăsat-o în gară ca pe-o valiză, și regulată și cu banii luați, cum se spune. Tovarășul secretar ne-a rugat să ne interesăm de soarta ta și când i s-a raportat că ai refuzat repartiția la București pentru satul ăsta care nu e trecut nici pe harta patriei, a zis că ești cea mai mare pușlama pe care a văzut-o în viața lui.
-Ce-l interesează pe el pe unde umblu. Pe fii-sa am regulat-o că așa a vrut ea. Cățeaua dacă nu ridică coada, câinele nu fuge după ea, am comentat furios pentru că îmi scăpase amănuntul atât de evident că Ana-Maria nu se va da bătută cu una cu două, așa cum stabilisem eu în profilul pe care i-l făcusem.
-Taci și ascultă, a mârâit Săndel. Eu ți-s prieten de când ne jucam cu puța…
-Ai mai zis asta odată, i-am tăiait vorba disprețuitor.
-Bă, s-a făcut el că nu înțelege, tov. Drăgan are, în general, o părere bună despre tine. Fă-ți damblaua cu întoarcerea ta în sat, protestează ca să te admire hahalerele prin cârciumi și apoi fă-te băiat de prăvălie și întoarce-te la treaba ta lângă curul Anei că are unul de prima clasă, e bleagă, cam gâsculiță, aduce cu mă-sa, prostuță, dar e arătoasă, supusă și pe deasupra e îndrăgostită nebunește de scula ta. Tu îți vezi de treaba ta și ai spatele asigurat. Dacă povestești cuiva din ceea ce ți-am spus, să știi că nu recunosc nimic și te fac și sabotor că ai sedus fata unui om cu mare răspundere în partid ca să aduni informații… vedem noi atunci pentru cine… găsim ceva ca să nu mai vezi soarele până la pensie. Ai priceput?
-Du-te-n mă-ta! am exclamat cu admirație pentru ușurința cu care Săndel răstălmăcea faptele și le folosea ca să ajungă într-un punct pe care nu-l dezvăluia, dar bănuiam că era vorba și despre un raport în favoarea sa, rezolvând o problemă a „barosanului”, și despre Mara care ar fi rămas pentru un moment singură în seama sa și ar fi putut să și-o apropie. Așa credea el!
Săndel a râs scurt, din gât, ca și cum s-ar fi înecat. M-a bătut pe spate protector.
-Ești dat dracului! a continuat el râzând. Nu știu cum se face că unuia ca mine, sărac, cu origine sănătoasă, i-au trebuit ani buni ca să dovedească partidului că-i e devotat, iar ție, bogătan, tolerat în marea înțelepciune a partidului și a secretarului său general, din două mișcări ai și ajuns sub fusta domnișoarei Drăgan. E ca-n Noaptea aia a lui Macedonski…
-Auleu! m-am văitat luat prin surprindere. Ca să vezi unde se ascundea exegetul! Acum sunteți stilați, nu mai dați cu pumnul ca acum trei decenii când l-ați omorât pe Virgil Frâncu?
-Bunicul tău, mă jigodie, a spus Săndel înnegurat. Nu l-a omorât nimeni. El s-a spânzurat de frică să nu fie dus la Canal… Mi-a spus mie tata ce poamă era, că nu-i scapă nici o muiere din sat. N-a fost el bătut și tăvălit prin pișălăul porcilor de Liță al lui Lup-Purcar că l-a prins la nevastă și-o omenea, cu rândul, și pe fiică-sa? N-a fugit el în pădure când a venit cooperativizarea și a dat foc sediului cooperativei? N-a bătut el pe activistul ăla de partid care îndruma organizația comunală până l-au găsit oamenii în nesimțire de nu e nici acum om întreg? E greu să fii în frunte și deodată să te trezești în rând cu oamenii, care să nu te mai bage în seamă de frică sau pentru o cofă de făină? E greu să-ți întoarcă toți spatele când ridicai rochia muierilor după bunul plac? Vezi, satul nu uită, mă Mateiule! Nu uită, mă!… Acum vremurile s-au mai schimbat. Avem metode mai subtile, perfecționate de-a afla adevărul și a pune dreptatea la locul ei. Mai citim și noi câte ceva!
-Ai dreptate! Acum sunteți și mai periculoși. Cele mai mari cruzimi au fost săvârșite de oameni culți. O spune istoria, am ripostat oarecum uimit de tonul meu înalt care trăda disprețul.
Deși amândoi am frecventat același liceu din Rupea, satul-mare oraș sau o comună mai mare, cum râdeam noi, unde însă sașii întrețineau așezarea în ordine și curățenie, păream veniți din lumi diferite. Îmi aduc aminte că odată, ieșind de la ore, am mers în grup spre Cetate, gălăgioși, nepăsători, făcând pe grozavii doar-doar ne vor lua în seamă fetele de după gardurile înalte ale caselor cu arhitectura lor de cetăți țărănești care ascundeau de privirile indiscrete întreaga viață a familiei.Mi-am dat seama târziu că era o formă de apărare împotriva influențelor românești sau ungurești când am încercat să mă apropii de o colegă, săsoaică, Nora Depner. Disprețul din ochii ei n-am să-l uit vreodată. Trăiau într-un cerc închis și orice încercare de a-l sparge aducea după sine o neliniște generală. Ei bine, am mers pe drumul principal și la un moment dat am aruncat un petic de hârtie pe care am șters stiloul care curgea. M-a văzut un bărbat înalt, greoi, cu gesturi lente, ca un crab răsturnat pe spate, îmbrăcat într-o salopetă curată, călcată și o cămașă în carouri maro, cu doi ochi albștri, liniștiți, calmi, limpezi, care s-a apropiat de mine și fără o vorbă m-a luat de o ureche și răsucind-o, m-a obligat să mă aplec și să culeg hârtia mototolită după care m-a luat de braț și m-a pus să strâng și alte gunoaie aruncate la întâmplare prin rigolă spre hazul colegilor. După ce s-a depărtat, ca să-mi recâștig prestigiul l-am înjurat urât de mamă, dar de atunci am căutat coșul stradal. Săndel avea ceva din indolența, nepăsarea, indiferența orientală a bucureștenilor. Se contaminase mult prea repede și mult prea evident...
-N-ai decât să râzi de mine, s-a liniștit Săndel. Toți cei care te-au văzut cu mine or să fie de două ori mai atenți și cu tine. Ce, tu crezi că eu nu știu cum mă batjocoriți? Doar se vede cu ochiul liber că vă feriți de mine ca de un ciumat!
-Cine îndrăznește să facă asta? l-am întrebat fără să-mi ascund în vreun fel ironia.
-Chiar și tu și ai tăi…, a apăsat el cuvintele. Și după o pauză în care și-a recăpătat siguranța de sine arogantă a continuat: Maică-ta se uită la mine ca la o vedenie. Abia dacă-mi răspunde la salut. O face cu gura strâmbă de parcă ar mesteca măcriș. Bădicul Anton se uită de parcă ar vrea să scoată brișca. Mormăie un răspuns și trece mai departe, în silă, de parcă aș fi un rahat.
-Pentru că se simt păcăliți, am ridicat din umeri ca și cum ar fi fost vorba despre altcineva și nu despre părinții mei. Mi se părea a fi comportarea normală, așa că am continuat sigur pe mine, ba chiar oarecum cu mânie: Ai venit la noi în curte, ai stat la masă cu noi și acum ne torni. Ce fel de om ești, mă Săndele? Taică-tău se laudă că n-ai pereche, că ai terminat printre primii, că ai grad mai mare decât colegii tăi, că ești dotat pentru meserie, că-ți place ce faci… Povestește la cârciumă tot felul de aventuri în care ai rolul principal. De unde să le știe decât de la tine, că nu-mi aduc aminte să-l fi văzut vreodată citind vreo carte sau să-l văd la cinematograf când vine caravana. Oamenii îl ascultă cu gura căscată, dau din cap uimiți de fantezia lui, pun întrebări meșteșugite cum știu ei ca să te facă de râs, dar frica nu și-o pot ascunde. Nu, disprețul, mă Săndele, disprețul condamnabil…
-Prostii! a mormăit Săndel și a făcut un semn cu mâna spre geamul autobuzului unde, în depărtare, aproape de albia ca o pânză șerpuitoare a Oltului o turmă de capre se cocoțase în sălcii și de aici părea niște ciorchine negre. Prostii! a repetat el rânjind și dinții lui în șir alb și uniformi i-au ieșit dintre buze ca o amenințare. Ai luat-o razna!
Am simțit cum furia s-a ridicat țeapănă și foșnitoare năclăindu-mi mintea și încleindu-mi mușchii. Orice aș fi spus mai departe ar fi fost inutil: Săndel ar fi mânuit vorbele în același sens potrivnic mie, prin care să falsifice realitatea. Þinea cu tot dinadinsul să apară în fața mea altul decât era în realitate, un om modest, comun, fără vreun talent deosebit, otrăvit de invidie și fără demnitatea propriei lui sărăcii. Am înghițit în sec, gâtul mi s-a umflat, dar prea târziu pentru că saliva devenise vâscoasă, greu de înghițit; a urmat o durere scurtă care s-a repetat de câteva ori de-a lungul traheei, apoi a dispărut în stomac unde s-a învolburat și mi-a trimis înapoi un șuvoi de gaze usturătoare, cu gust de mâncare digerată. Ca să scap de senzația asta de greață, am privit pe geamul pătat de praf și picături negre de noroi uscat, cum norii alburii, ca niște delfini jucăuși săltau peste dealurile Ungrei și ale Ticușului dispărând peste păduri în spuza roșietică a apusului de soare.
-Tâmpitul ăsta numără gropile! s-a oțărît Săndel, săltând în scaun și revenind la locul lui cu un ușor sughiț stins între dinți.
Autobuzul sălta prin gropile drumului din care apa cenușie țâșnea peste ierburile năclăite din șanț sau se înapoia în jurul gropilor, lovindu-se brutal de trunchiurile strâmbe ale unor peri sălbatici răsăriți la întâmplare.



3


Brusc, satul s-a deschis într-o uliță largă prin care firul de apă al văii se împotmolise printre pietrele risipite de-a lungul albiei. De departe, casele păreau agățate de dealuri, ca niște bătrâni orbi, mohorâți, chirciți, copleșiți de propria lor povară, cu ferestrele lor căptușite și jaluzele stâlcite de trecerea timpului, cu ochiurile de aerisire a podurilor de deasupra lor ca niște ochi scoși și scurși pe ziduri cu tencuiala cojită, decolorată, pătată de noroiul aruncat de roțile mașinilor. Mulțimea pomilor care înveleau dealurile închideau orizontul și, pe deasupra lor, nu izbuteau să iasă decât vârfurile ascuțite ale muntelui înfipte într-un cer vinețiu, ușor pâclos de înserarea care se legăna peste așezare, reformându-i contururile. Praful plutea auriu în urma autobuzului, lăsându-se agale peste lanurile de porumb, peste sălciile căzute peste albia văii, peste ierburile dealurilor care străjuiau drumul neted, nisipos în stânga și-n dreapta.
Satul era pustiu. Parcă un cataclism a distrus selectiv doar oamenii. Numai Eu și Săndel am coborât din autobuzul oprit în dreptul unei sălcii în fața Căminului cultural. Șoferul, unul dintre gemenii lui Ghiță Lascu, poate Veron sau poate Aron, nu știu! și-a îndreptat oasele cu brațele ridicate deasupra capului și legănându-se de jur împrejurul său, a lovit cu piciorul cauciucul plin de noroiul umezit al roții, s-a șters de sudoare cu dosul palmei, apoi pe pantalonii gri, pătați de ulei și încrețiți deasupra genunchilor, căzuți peste pantofii negri, jupuiți în vârfuri semn că nu ridica suficient picioarele când mergea și lovea pietrele de pe drum, strânși de șireturi rupte și înnodate de câteva ori în fundulițe învelite în noroiul uscat, ca niște ciucuri.
-Până aici ați plătit! a zis el într-o doară, fără să se adreseze cuiva numai ca să spargă liniștea care se lipise de noi și ne încetinea gesturile și vorbele. Ne privea tâmp, cu ochii holbați, încercănați, parcă murdari de jur împrejur, tulburi, vinișoare roșii peste albul lor spălăcit.
-Să fii sănătos, Veroane, a zis Săndel, întinzându-i două degete cu mâna la nivelul șoldurilor și obligându-l astfel să se încline ca să le prindă în palma lui murdară, cu degetele scurte și unghiile roase până în carne.
Omul ne-a întoars spatele, a urcat din nou în autobuz și a scos din buzunarele pantalonilor bancnotele mototolite pe care le-a întins cu dosul palmei una peste alta. A repetat gestul cu o anume eleganță a mâinii, care a dansat prin aer. Cred că privirea mea surprinsă l-a făcut pe Veron să întoarcă capul și ochii lui au strălucit întrebători, nedumeriți de atenția pe care i-o dam. I-am susținut privirea și i-am zâmbit amuzat de fața lui alungită de mirare. Nu l-am ajutat cu nici o explicație, am ridicat valiza din praful drumului și am pornit pe uliță, în susul apei. Am ocolit leasa împletită din crengi de sălcii întărite cu pământ bătut cu maiul și am pășit pe puntea care trecea peste vale, proptită în malul celălalt din care pornea încă vreo cincizeci de metri o cărare însoțită de arini și arțari până în poarta casei care parcă ieșea din deal cu lemnul înnegrit de ploi și crăpat de vânturi pe care tata o repara anual și o dădea cu ulei ars luat de la vărul său Nică, zis Nasol, tractorist la CAP. Am apăsat ivărul greu, din bronz, dar poarta a rămas neclintită. Am lăsat valiza alături, lângă bolovanul care sprijinea unul dintre stâlpi și am căutat cheia după stâlpul unde tata bătuse un cui. Știau toți vecinii unde era pusă cheia și intrau în curte ori e câte ori aveau nevoie. Când văzusem cum colegii care locuiau la bloc luau cheia cu ei și nici măcar nu-și cunoșteau vecinii, treceau unii pe lângă alții fără măcar să se salute, cum trăiau ei singuri, fiecare după capul lui, fiecare cu obiceiurile și principiile lui care de atâtea ori intrau în conflict și erau parte dintr-un război continuu, nu-mi putusem stăpâni nedumerirea. „ De ce te miri, Francule? mi-a zise Dorel, colegul bucureștean, pe numele de alint. La oraș, trebuie să-ți asiguri singur securitatea. E normal, în sat că vă cunoașteți toți cu toții, aici suntem două milioane de cioloveci, fiecare cu damblaua”. Nu, mă, i-am răspuns clipind repede din ochi, e vorba despre reguli morale pe care nu poți să le calci fără să fii sancționat. Nu numai tu, cel care ai săvârșit fapta, ci tot neamul de la tine încolo va suporta consecințele. După legea formulată de Iisus, până la al nouălea neam… „Aiureli tipic românești!” a mârâit Dorel disprețuitor.
-Nu-s acasă, a strigat femeia din urma mea, obligându-mă să întorc capul. Ortansa, soția lui Iosivu Dinului, vecinul dinspre pădure, o femeie mărunțică, cu șolduri largi, ridicate ca un semn de întrebare, cu picioare groase, veșnic umflate de reumatism, învelite în ciorapi împletiți din lână toarsă în casă, s-a oprit gâfâind de parcă alergase să mă ajungă înainte să intru în curte. S-a sprijinit în coada sapei și respirația ei șuierătoare a ajuns la mine călduță, cu un vag miros de ouă prăjite mâncate de curând.
-Nu-s acasă, a reluat ea ostenită, cu respirația mai potolită. A ridicat sapa și a tăiat două fire de urzică care se agățaseră de lații gardului ce înconjurau grădina. A zis încet, fără să mă privească: S-o dus bădicul Serve…
Am încremenit. Știrea mi s-a învârtit prin urechi, apoi s-a strecurat în creierul care a refuzat s-o prelucreze, lăsând-o în voia ei să umble la întâmplare. Am dat din mâini, m-am uitat atent la femeie ca să fiu sigur că ea a spus acele cuvinte și nu veneau de undeva din mintea mea ocupată să inventeze alte întâmplări care să explice realitatea. Practic, n-am știut ce să fac, nu am găsit nici un gest sau vreo frază potrivite pentru acest moment, am așteptat rotindu-mi privirile pe deasupra sălciilor în care vrăbiile țipau și se luau la bătaie fără nici un rost. Ortansa a așteptat câteva minute în care a mânuit sapa, tăind buruienile îngălbenite de pe marginea dinspre vale a cărării care ajungeau în poarta noastră, apoi a luat inițiativa cu o anume prudență, cu ochii mici, imobili, ca două mărgele cusute pe o pânză albă, umbriți de lumina firavă și gălbuie a înserării. A continuat dând capul pe spate ca și cum ar fi vrut să se apere de bâzâitul unei muște insistente:
-O murit în somn. Când s-o dus mumă-ta, dimineața, să-i ducă de mâncare, l-o găsit în pat. Și-o dat seama că nu-i ceva curat, că niciodată nu stătea în pat până la opt dimineața, la cinci era în curte, chiar de era duminică. I-o fost frică singură și-o venit fuguța după tac-tu. No, murise, era mort ca toți morții.
A făcut o pauză în care și-a dres vocea hârâind.A urmat acum liniștită, cu o voce egală, joasă, melodioasă:
-Dreptu-i că de vreo câteva zile, zice mumă-ta, nu-l mai găsea dimineața prin curte ca de obicei. Stătea în casă răzimat de spătarul patului. L-o întrebat mumă-ta dacă-i bine și el o zis că nu știe ce are, dar îl ia cu leșin de la inimă. Când o vrut să-l aducă pe doctorul Mihă… Mihăilescu sau cum îl cheamă pe regățean, o zis că nu-i trebuință că tot n-are ce să-i mai facă. Mumă-ta nu s-o uitat în gura lui și l-o adus pe doctor care i-o dat niște leacuri și câteva săptămâni s-o simțit ca înainte. Pe urmă, ca s-o păcălească pe mumă-ta, stătea sub frăgar și se uita în sus, în cer, și număra frunzele cât era ziulica de mare… Nu te supăra pe mine, da’ o cam luase razna, vorbea cu mă-ta bătrână, cu leica Tore, și-i spunea cu de-amănuntul tot ce făcea și tot ce făcuseră ei prin tinerețe când s-or luat. Poate nu știi că bădicul Serve când o venit din război era în vorbă cu Viorica Nacului, care era surată cu Torea. Asta, Viorica, era mai faină, vreau să zic, era cea mai faină fată din sat, avea niște cozi gălbioare până la călcâie și niște ochi verzi de te băga în boală, da’ era cam sărăcuță. No, Torea venea din curte de bogătani. Mija, tac-su, avea pământ și păduri de nu le știa pe nume, da’ era mai slăbănoagă, cam negricioasă, semăna cu mă-sa, mai ciovică, și era și rea de gură. S-o băgat peste surată-sa și-o intrat și pe sub pielea Frânculeștilor, care nici ăștia nu prea știau până unde le era hotarul. N-am ce să zic, Torea și-o văzut de bărbat, știi mai călcau unii strâmb, da’ ea se uita la tac-tu bătrân ca la un odor și când o îmbătrânit stătea tot de gâtul lui. Viorica o ținut trei rânduri de bărbați și o avut trei rânduri de copii, cum se zice, copiii mei și cu copiii tăi i-o bătut pe ai noștri. Cine să-și închipuie că era așa rea de muscă, că abia dacă scotea o vorbă la un ceas! După ce s-o dus în deal, la cimitir, mă-ta bătrână, bădicu’ Serve s-o chircit, s-o împuținat, parcă o luat mă-ta bătrână ceva din el și s-o stricat mașinăria. O cam luase pe câmpuri, nu te mai înțelegeai cu el. No, era și vremea că trecuse de nouăzeci de ani. Nu te supăra pe mine, Matei mamă, da’ așa o fost. Ce-i viața asta decât o părere?
M-am așezat pe bolovanul de lângă stâlpul porții. Femeia s-a așezat și ea ceva mai departe, pe banca îngustă de lângă zidul porții cu sapa între picioare pe care o ridica din când în când și lovea pământul în fața ei.
-Zicea asta a lu’ Limu, Ica, la selector, între femei, că te-ai făcut dascăl. Dreptu-i? a zis ea, cercetându-mă, după obicei, pe sub sprâncene, cu ochii fixați în fruntea mea.
A continuat, pe alt ton, vioaie, ca și cum ar fi descoperit un lucru nemaipomenit:
-Și mai zicea asta a Limului, că-i gură bogată, nu te supăra chiar dacă ți-e rudă, că te întorci la școala de aici, ca fata Ilenei lu’ Apostol, adică a lu’Teofilu Lascului, care, ca și tine, tot așa, o fost pe Ardeal, la faculitate, și acum o venit la mumă-sa, că-i singură. Tu te țineai cu fata Ilenei de când erai la școala primară. Ale dracului sînt și dragostile astea cum te iau ele și de duc cu capu-n gard. Dacă te înțelegi cu ea… că de înțelegere-i vorba, dragostea se duce, se gată iute și pe urmă nu lasă decât ceartă și amar dacă nu-i înțelegere și îngăduință…
-Da, am răspuns scurt, ceeea ce putea însemna orice. Am deschis poarta, am lăsat valiza lângă carul încărcat cu fân, cu roțile legate cu lanțuri de stâlpii bătuți în lungul pălanului care despărțea curtea de grădină ca să nu alunece pe coasta pe care era așezată curtea, în jos, peste poartă.
-Du-te, maică, și tu, a zis Ortansa în spatele meu, văzând că încui poarta. Că-s atâtea de făcut. Bătrânii noștri or lăsat la obiceiuri de te iai cu mâinile de cap. Da’ poți să nu le faci? Te spurcă tot satu’!
Am pornit pe drumul care dubla albia râului ce străfulgera prin desimea sălciilor.Lumina crudă, tăioasă a soarelui scăpătat în apă mi-a lovit ochii care au început să lăcrimeze. M-am apropiat de șirul caselor înghesuite una după alta în dealul care se ridica spre păduri în pante ușoare, lăsând la vedere curțile și acareturile, grădinile spânzurate. Ca niște orbite scobite, păreau gemurile de aerisire ale podurilor prin care, copil fiind, priveam cerul ce mi se părea că-l pot atinge cu mâna ca pe un puf de păpădie. De aici, cu praștia ținteam ciorile care își aveau cuiburile în arinii văii, iar când din întâmplare loveam vreuna, săream peste grămezile de porumb, care se rostogoleau și mă răsturnau, lovindu-mă în coaste. Þipam de durere și mama, gâfâind, cu ochii măriți de spaimă, urca pe scară și cu mână îmi freca locul lovit, iar cu cealaltă mă zgâlțâia scoasă din sărite pentru că nu respectam sfatul ei de-a nu mai „burduși porumbul pentru șoareci”.
Drumul a șerpuit în ocolișuri domoale, a intrat brusc în gropile săpate de revăsările din primăvară și din toamnă când rămâneam izolați de restul satului și treceam puntea peste vale doar în situații neprevăzute; în rest, ne descurcam cum puteam și așteptam răbdători să se retragă apele care lăsau în urmă mâl galben, frunze înnămolite și crengi uscate de stejar și fag, de carpen și alun pe care le adunam snopi și le depozitam sub șopron. Tata mă lăuda, avea atunci ochii luminoși, mă mângâia pe cap și-mi strecura doi lei (întotdeauna doi lei) cu care îmi cumpăram caramele tari, maronii, fără gust, de la magazinul mixt mirosind ciudat a mâncare și motorină cu care se frecau podelele.
După ce drumul s-a îndepărtat și a ieșit din strânsoarea dealului și a albiei râului, casa bunicului, tata Serve, s-a arătat măruntă, căzută parcă pe o parte fiindcă a fost construită prin dislocarea pământului din umflătura dealului, care apoi țâșnea în spatele casei pentru a o proteja de șuvoaiele care, fie primăvară, fie toamnă se repezeau peste curte, peste grădina în care bunica, mama Tore, sădea ceapă roșie și cartofi, morcovi și pătrunjel ce abia dacă se ridicau de-un deget deasupra pământului lutos și rece încălzit cu gunoi de grajd fermentat împrăștiat cu furcoiul la începutul iernii. Oricum mama Tore era mândră de producțiile ei de zarzavaturi cu care se lăuda vecinilor care, la rândul lor, o încurajau cu vorbe prefăcute cărora târziu, când am mai crescut, le-am descoperit sensul adevărat: exprimau, în fapt, neîncredere, suspiciune, ironie.
Părea să nu fie nimeni pe aproape, atâta liniște se lăsase peste casele înfipte în deal de-a lungul văii. Doar când am deschis poarte veche, cu scândurile rupte ici-acolo am văzut în curte cum niște ființe îmbrăcate în negru alergau de colo-colo, de lângă focul cuptorului, construit din cărămidă arsă sub șopron, la bucătăria joasă, înnegrită de fum, cu o icoană decolorată din care nu se mai înțelegea mai nimic, prinsă într-un cui deasupra mesei. Aici își făcea veacul tata Serve, cu urechea aplecată asupra aparatului de radio pe care i-l cumpărase mama spre nemulțumirea mamei Tore, cu fața ei negricioasă și ascuțită de supărare, care se văieta mereu că „domnii-tovarăși l-au puturoșit pe Serve al meu cât n-o fost el toată viața”.
Cred că mama mai mult m-a simțit decât m-a văzut; a aruncat cârpa murdară pe treptele bucătăriei și s-a repezit spre mine țipând:
-Tulvai, Matei, s-o dus!a țipat ea cu fața desfigurată de încordare și de căldura care dogorea din cazanul în care fierbea ciorba de găină. S-o dus, mamă, ți l-o luat pe bunul. Ca un copil s-o dus. Doamne, să-i iai în grija ta, lăsă ea vocea cu un ton mai jos ca și cum s-ar fi ferit să nu fie auzită de femeile care se mișcau în jurul ei, întrebând-o din când în când unde să pună o farfurie, unde-i sarea, orezul… S-o dus, s-o dus, mamă, a început ea iar ceva mai viguroasă. Abia acum mi-am dat seama cât de mult semăna cu mama Tore, cum i-a copiat comportamentul, ticurile, iar de la tata Serve nu luase decât șiretenia cu care își impunea punctul de vedere. A fost o revelație care mi-a adâncit și mai mult sentimentul că am intrat într-o lume căreia îi aparțineam de drept, dar pe care nu o cunoșteam decât foarte puțin.
Mama și-a șters lacrimile și nasul ude de lacrimi cu dosul șorțului albastru prins peste rochia neagră din care, la fiecare mișcare, răzbătea un miros tare de naftalină și mi-a spus cu acea voce profundă, poruncitoare în fața căreia te simțeai neajutorat, fără cuvinte, și porneai să execuți condus de instinctul de conservare:
-Lasă, mamă, că aici facem noi că suntem destule muieri. Tu du-te acasă că vin ghivolii din ciurdă. Leagă-i să nu strice ceva prin curte. Ortansa o zis că te ajută, da’ numai gura e de ea, face totul în doru’ lelii! Vezi că în bucătărie, după ușă, găsești găleata cu lături pentru porci. După aia bagă o mână de fân calului, lui Ghiuri, și doi coceni driganelor până vine tac-tu acasă. Fuguța, mamă, că acum se face ziuă!
Mi-a întoars spatele și a dispărut în bucătăria de unde după câteva minute a ieșit tata, care s-a apropiat ca de obicei, cu pași rari și apăsați, arcuiți de la genunchi ca și cum ar fi dansat. Se vedea că e obosit fiindcă mișcările lui erau lente, privirea stinsă. Mi-a întins mâna, avea palma caldă, grea, aspră.
-Ai venit? m-a întrebat moale. Þi-o zis mumă-ta ce ai de făcut? a înșirat întrebările una după alta.
Am dat din cap a încuviințare. Nu știam ce să spun. Nu știam ce să fac cu mâinile și stăteam în mijlocul curții ca un butuc adus de ape.
-Vrei să-l vezi? m-a întrebat tot în șoaptă parcă speriat de misterul care umbla pe lângă noi.
-Vreau, am zis nemulțumit și nemulțumirea l-a luat prin surprindere pe tata care și-a șters îndelung mâinile pe șorțul legat peste cămașa cadrilată, roasă la guler și la manșete, decolorată, mirosind a săpun de rufe fiert cu frunze de busuioc
N-am înțeles tăcerea lui în care s-a refugiat pentru că nu i-am pus nici o întrebare. A fost întotdeauna alături de socrul său ori de câte ori mama și mama Tore se înverșunau să-l toace mărunt pe tata Serve, cum el însuși recunoștea râzând, pentru orice lucru care nu le era pe plac, fie că era vinovat, fie că nu avea nici o legătură cu el. Găseau ele un aspect al faptelor care să devină pretext pentru a-l pune în situații dificile, în primul rând zestrea mamei care n-a fost chiar pe măsura promisiunilor. Se pare că a existat o înțelege între Frânculești și Mijești care n-a fost respectată de ultimii. Martorii au susținut că Mija cel bătrân a șters din înțelegere un loc de cinci iugăre și a adăugat că dacă vreodată pământul va reveni în proprietatea lor se va renegocia zestrea, pentru că tata a folosit un tânărog drept grădină care nu a fost trecut în foaia de zestre, dar pe care tata l-a primit, la insistențele lui, apoi prin tot felul de aranjamente, de la CAP, pe vremea când Tudor Surdilă era președinte. Mama Tore n-a recunoscut nimic, am văzut-o și eu furioasă, blestemând și urlând pur și simplu la tata Serve care, printre țipetele ei, i-a mărturisit că el nu minte și că adevărul este că s-a lăsasat păcălit pentru că o vrusese pe ea, pe mama Tore, și nu pământul care, după cum aflase pe front, în curând va deveni proprietatea tuturor. Și a adăugat el cu surâsul lui enigmatic, nici pe Viorica, frumoasa satului pe care a lăsat-o acasă să-l aștepte. Mama Tore a îngjhițit în sec, s-a făcut roșie, vineție la față și, fără să scoată un cuvânt, a ieșit pe ușă și s-a apucat să drăcuie găinile prin curte. Și mai era la mijloc felul de a fi al tatălui Serve, cu îngăduința lui, care mergea până la a se neglija pe sine și a accepta orice insultă cu un surâs rece, depărtat, ceea ce o scotea din minți pe mama Tore, femeie aprigă care nu suporta să fie ignorată sau ironizată. Îmi aduc aminte că într-o iarnă, cu zăpezi bogate cât casa, în prejma Crăciunului, s-a trezit că nu are cine înjunghia porcul. Bărbații pe care i-a adus tata Serve beau țuică și se îndemnau unul pe altul până când mama Tore s-a supărat, a luat cuțitul și l-a înfipt în gâtul porcului după care l-a șters pe capul animalului și a zis printre dinți:” N-aveți nimic în pantaloni!” Nu se știe cine a povestit în uliță întâmplarea că vreo câteva zile satul s-a tăvălit de râs. Toți câți au fost de față mai s-o ia pe mama Tore de păr, doar tata Serve a privit-o cu o lumină veselă în ochi și a luat-o de după umeri drăgăstos când ea devenea mică, supusă, privind speriată în toate părțile ca tata Serve să nu treacă de buna cuviință în fața oamenilor și să divulge momente din viața lor intimă despre care nimeni nu știa nimic după cum se cuvine.
Tata a pornit către casă fără să-mi mai dea atenție. Am pășit în urma lui preocupat prostește să păstrez ritmul pașilor lui. Am urcat treptele din lemn roase de pingelele cizmelor și bocancilor, care gemeau sub greutatea noastră până în pridvorul deschis între patru stâlpi din lemn cu încrustături întotdeauna cu un soare în mijloc încadrat de coroane din frunze lungi, cu nervurile groase, înclinate de parcă le-ar fi bătut vântul. Ușa era larg deschisă prin care se vedea un hol îngust, întunecat, pe lângă pereții căruia, într-un dreptunghi, erau așezate laițe pictate cu flori mari roșii-alburii și albastre puse pe un fel de cer albastru, cu nori albi, învolburați, în care zăceau haine mirosind puternic a naftalină și lemn îmbătrânit.
În „camera din față”, mare, spațioasă, „de puteai întoarce carul cu ghivoli cu tot”, cum zice tata Serve zâmbind nedumerit de utilitatea ei, pe două mese se afla copârșeul lustruit, simplu, aproape o ladă oarecare. Patul a fost mutat între ferestre și înlocuit cu bănci nerindeluite, înguste, care se legănau la cea mai măruntă mișcare gata să se răstoarne. În alt colț, vreo cinci-șase scaune desperecheate au fost puse în semicerc. Pe peretele dinspre răsărit, o icoană pictată pe sticlă, cu o Maică Sfântă cu o față negricioasă, alungită, osoasă, îmbrăcată într-o ie cusută cu arnici roșu și un Prunc cu o față îmbătrânită, încruntată, amenințătoare veghea de sub ștergarul ca o fundă mare, disproporționată. Mă fascinase întotdeauna această imagine lipsită de solemnitate și această asemănare cu ceea ce vedeam eu în fiecare zi. În realitate mă tulbura intimitatea relației pe care românii o conveniseră cu Dumnezeu pe care nu și-l puteau imagina decât ca unul de-al lor, care trăiește după regulile profund omenești, îngrijindu-se ca porumbul să fie săpat la timp, vitele să fete când le vine sorocul, să se bucure la nașterea pruncilor și la cununia tinerilor și să se întristeze la moartea celor trecuți prin viață.
-Scăzuse mult în ultima vreme deși mânca, nu pot să zic, a șoptit mama care s-a furișat în spatele meu. Avea vedenii, când vorbea cu mama, când cu Viorica… știi tu…S-o răstit la mine că i-am luat caii din grajd…Doamne păzește!… O fost ciudat. Am ținut la el, da’ el n-o fost mulțumit că am fost fată…S-o uitat la mine ca la o arătare rătăcită-n curtea lui. O învinuia pe mama că nu-i în stare să-i facă un băiat… Nu putea. Când m-o născut, era să moară. O zăcut trei luni în care mama bătrână, Maria, mi-o dat lapte de ghivol. Înmuia o cârpă în lapte și mi-o da s-o sug… Așa am crescut, să știi și tu…
Tata și-a făcut cruce, trăgând cu coada ochiului către mama atent la spusele ei și la fața ei congestionată de lacrimi, cu nasul ascuțit, alburiu, cu nările trandafirii prin care vinișoarele vineții palpitau ușor, aproape nevăzut. Cred și acum că era încântat de complicitatea dintre mine și mama pe care o încuraja discret, dar o și supraveghea încordat ca să nu-l excludă cu totul. Se menținea într-un echilibru fragil, intervenind ori de câte ori simțea amenințarea unui conflict care ar fi putut distruge această relație. O făcea cu îndemânare care mă uimea, trecând ori de partea mea prin înzestrarea inițiativelor mele cu calități inventate de el cu repezicune uimitoare, ori luând apărarea unor intervenții dure ale mamei pe care izbutea să le îndulcească prin mici gesturi al căror sens doar mama îl pricepea. Încă din primii ani de viață mama a avut grijă să stabilească între noi o legătură nerostită, care s-a desfășurat de la sine, mereu îmbunătățită de noi gesturi și noi cuvinte. Niciodată n-a ridicat vocea, vorbea încet, în șoaptă, fără a sublinia cu mișcări ale mâinilor cuvintele. Toate vorbele ei erau egale și toate gesturile ei mărunte, abia zărite, toate inflexibile, spuse și făcute odată pentru totdeauna. Nu admitea nici compromisul, nici lucrul făcut de mântuială; când se întâmpla, devenea dură, gura i se strângea, buzele se albeau, ochii scoteau scântei. Acum intervenea tata cu metodele lui ciudate pentru mine, dar explicite pentru mama.
Din când în când, la intervale aproape egale de timp, mama își apropia obrazul de fața mea și îi simțeam respirația dulceagă și veșnicul miros de săpun și busuioc din haine. Chiar când greșeam, se purta în același fel, adică mă certa pe tăcute, cu voce joasă, calmă, monotonă, fără inflexiuni, fără țipete, lacrimi și blesteme așa cum văzusem la alte mame că fac. O singură dată mi-a tras o palmă pentru că am spălat puii de la cloșcă în ciubărul cu apă al bivolilor după care și-a dus mâna la gură ca și cum ar fi vrut să-și oprească țipătul. Pentru prima dată am văzut ce înseamnă stele verzi, da, chiar verzi erau, și mi-au țiuit urechile și mi-a ars obrazul lovit de parcă aș fi stat culcat cu el pe sobă.
Mama mă judeca întotdeauna și mă pedepsea chiar și atunci când doar tata era singurul martor al greșelii mele. Tata a acceptat această complicitate și ori de câte ori mă vedea lângă mama cu capul plecat sau așezat pe un scaun în fața ei, se prefăcea că are de lucru pe lângă noi, ca și cum noi n-am fi existat, mimând absența cu măiestrie. O singură dată, după ce m-a privit o vreme încruntat cum aruncam fânul la întâmplare pe alaș, a exclamat: „Bă, pe tine te-o făcut mumă-ta singură”. Altceva nimic: nici reproșuri, nici pedepse, ci cu un fel de îngăduință copleșită de tăcere semnificativă pe care, însă, o simțeam ca o suliță înfiptă în piep. Mi se umflau plămânii, ca și cum nu mai aveau loc între coaste, creșteau, mă sufocau, aerul ardea, în sfârșit, lacrimile țâșneau eliberându-mă. Tata s-a prefăcut că nu vede, preocupat să reașeze fânul în urma mea. Asta m-a durut și mai tare și am început să plâng zgomotos. Tata s-a întors, cu sprâncenele lui stufoase înfoiate, m-a privit nedumerit: „De ce dai apă la șoareci, mă băiete?” Și a râs îngăduitor. Am tăcut deodată și mi-am șters lacrimile și mucii pe dosul mânecii de la cămașă.
Acum nu-mi puteam lua ochii de la obrazul galben-arămiu, cu oasele ieșite prin pielea uscată, de ceară al tatei Serve. Mirosea a tămâie și a fum de lumânare, a lemn vechi și a busuioc, toate amestecate într-o compoziție ușor înecăcioasă. Am tușit de câteva ori, am tras aer în piept cu gura deschisă, am înghițit și nodul care a alunecat dureros în stomac.
-Hai, du-te acasă, m-a îndemnat mama în șoaptă, cu acel ton inflexibil care excludea orice împotrivire. După ce gați cu vitele, ai mâncare în cuptorul sobei. Te primești și vii înapoi… după ce se întunecă. O să vină Ortansa lu’ Iosivu Dinului să mulgă driganele. Pui laptele în chimniță până dimineață. Să ai grijă să intre toate găinile în coteț și să le închizi că Măriei lu’ Iacob de la Vale i-o luat vulpea vreo patru…Fuguța, Matei, și ai grijă cum le faci pe toate. Apoi privindu-mă în albul ochilor cu un început de furie rece, înăbușită: Dacă ai venit acasă, acum trebuie să te porți cumsecade.
Mi-a întoars spatele și a început să așeze cearșafurile pe lângă trupul tatei Serve deși toate erau întinse. A adunat câteva scame de pe hainele bunicului, i-a potrivi lumânarea între degete descărnate. Ca și altădată, tata ne lăsase singuri.






Întâlnirea





1.



Oamenii înșirați în urma carului în care se afla copârșeul cu trupul tatei Serve urcau nefiresc de încet pe drumul spălat de ploi, care se cățăra pe dealul sterp, pietros în vârful căruia se ridica biserica și alături, spre vale, cimitirul. Bivolii înjugați abia se târau rumegând alene și lăsând în urmă bale verzulii pe cărămiziul pământului; parcă ar fi voit să ocolească vârtoapele și ogașele uscate și tari ca betonul și ezitau nedumeriți de mulțimea lor. Iarba căpătase o nuanță de maro afumat de razele soarelui peste care se ițeau ici și acolo tulpinile uscate și lemnoase ale buruienilor. Mărăcinii verde-alburii se împrăștiaseră peste tot dominând întinderea dealului cu o anume trufie. Vântul adia peste șirul oamenilor care începuseră să asude sub hainele lor groase, din pănură neagră. De departe păreau niște păsări mari, fantastice. Cu cât urcai mai sus, cu atât se profila pe văzduhul albastru decolorat de lumina vâscoasă a amiezii albul bisericii, cu crucea din vârful turlei parcă prinsă cu un fir nevăzut de creștetul cerului.
În mare lor majoritate erau oameni în vârstă, de-o seamă cu tata Serve, pe mulți abia dacă-i văzusem vreodată, abia își mai trăgeau răsuflarea sprijiniți de loitra carului, smeriți, cu capetele descoperite, repetau ultimul lor drum. Mai sprinteni, chiar nerăbdători, câțiva tineri, nepoți sau vecini, se adunaseră într-o parte, pe lângă drum ca să evite pasul celorlalți. Ridicau din când în când capul din pământ, cercetând depărtarea, spre pădure, sau, bănuitori că ceilalți ar putea schimba ritmul pașilor, se opreau asupra șirului care înainta din ce în ce mai snopit de căldura ieșită din lumina de miere a soarelui. Înaintea lor, tata călca în fața bivolilor, întorcându-se des și agitând biciul pe care-l lăsa să cadă moale peste spinările negre. Îi îndemna șoptit, cu glas pierit de efort și oboseala nopților nedormite. Mergea cu capul în pământ, lovind cu vârful bocancilor văcăluiți cu cremă neagră câte un bulgăre de pământ, care sărea într-o parte fără să se spargă, rostogolindu-se la vale printre picioarele oamenilor.
Mama, în schimb, se ținea de car, în urmă, și din când în când se lamenta sau țipa sfâșâind tăcerea văii cu vocea ei când subțire, când răgușită, roșie de efort:
-Ne-ai lăsat, taică, și te-ai dus! Cui ne-ai lăsat, taică? Te-ai dus pe cea lume și ne-ai lăsat! Ai fost om și acum ești umbră. Cine mai era ca tine? Erai ca stejarul, taică! Te-o chemat mama și o rămas urâtul ei pe vale, taicăăăă!
Apoi, brusc, se opri și se răsti la o femeie care, neatentă, ieșise din șir și bătea marginile, împiedicându-se de bolovanii căzuți din deal.
-Ico, ce-i cu tine? Ai luat-o la picior? a mustrat-o mama pe vară-sa, o femeie uscățivă, cu sprâncenele adunate în mijlocul frunții și buzele strânse, vineții, ca o linie subțire peste dinții din față înnegriți de două carii mari ca două boabe de piper negru, care, încruntată, mergea pe lângă ea și o luase acum într-o parte, prin șanțul acoperit de pământul roșcat prăbușit din coasta dealului. Ce, n-auzi, tu? Hai lângă mine că nu te mănânc. Ajungem acușica.
Schimbările astea de comportament mă lăsau fără replică de fiecare dată. Niciodată nu le-am înțeles deplin mecanismul. Acum credeai că se sfârșesc de durere și peste o clipă ori se răsteau la cel din apropierea sa sau vorbeau liniștiți ca și cum s-ar fi așezat la poveste în fața porții. Erau cu toții, ca și mama, niște actori desăvârșiți. Multă vreme am crezut că o fac inconștient, dar în realitate erau foarte atenți la jocul acesta ca să iasă spectacolul fără cusur și satul să fie mulțumit. Aveau gustul spectacolului. Le plăcea să fie în centrul atenției, ei, de obicei niște anonimi. Respectau cu sfințenie legile pentru că știau că fac parte dintr-un ritual pe care se simțeau obligați să-l îmbogățească. Sau așa credeau ei, cine știe! Copil fiind, era o adevărată aventură să-i urmez pe acest drum scorțos, mereu surpat de apele ploilor. Îmi părea că participam la petrecerea unei taine. Spășiți, consolați sau neîmpăcați, își strigau durerea și revolta în timp ce satul, în vale, își oprea pentru o clipă respirația și asculta înfiorat strigătele de pe deal. Solemnitatea lor țeapănă era sfâșiată din când în când de strigătele astea care imaginau fragmente din viața celui dus din lume. De fiecare dată avem impresia că se derula un ritual arhaic, care dădea sens morții. Îi auzeam comentând în șoaptă, fără nici un fel de îngăduință, chiar cu duritate, purtarea rudelor celui decedat în cele mai neînsemnate detalii; vedeam femeile în vârstă, gârbovite, împuținate de munca zilnică, de prea multe ori peste puterile lor, cum își plângeau propria moarte de care se apropiaseră periculos de mult.
-Cui ne lași, taică, cui ne lași? a reînceput mama parcă și mai obosită și mai inconsistentă. Spune-i mamei că Matei s-o întors acasă și-i lângă noi…Mamăăăăă, măiculița mea!…
Am tresărit neplăcut surprins de glasul răgușit al mamei. Ce-o fi apucat-o să anunțe tot satul că mă întorsesem? Pe furiș, am privit în jur și am descoperit priviri mirate, priviri indiferente, priviri curioase, fiecare încercând să evite o întâlnire cu privirea mea. Am simțit că mă scurg în pământ.
-Și tu, taică, n-ai mai apucat să-l vezi, c-o ieșit dascăl, să te bucuri că, așa cum ziceai, e primul din neam care și-o lăsat opincile și-o luat pantofi, a continuat mama jocul acesta care, brusc, mi s-a părut atât de ipocrit și atât de ignobil.
Poate că avea dreptate, mi-a încolțit gândul supraviețuitor. Tata Serve se apropiase în ultimii ani de mine, în tăcere, fără explicații, parcă din ce în ce mai curios de schimbările pe care doar el le vedea. Simțeam asta după privirea lui aprigă, arzătoare, cercetătoare. „Ce faci tu la faculitate?” m-a întrebat într-o vacanță când am trecut să-l văd, împreună cu mama, după cum făceam de fiecare dată. Învăț, am răspuns cu o ușoară intenție ironică. „Aha”, a exclamat el, exagerând uimirea. Și după o pauză în care și-a privit insistent vârfurile bocancilor: „Și ce înveți?” Limba română, am zis sigur pe mine, cu o undă de indiferență prefăcută. Tata Serve s-a scărpină deasupra sprâncenei stângi, cum făcea ori de câte ori nu era sigur pe sine, s-a întoars spre mama care spăla vasele într-un lighean așezat pe soba încă fierbinte și a întrebat-o cu un început de supărare: „Tu, Versavie, ce-ai făcut tu până acum cu băiatul ăsta?” Mama a ridicat ochii din apa tulbure, cu pete mari de grăsime deasupra, ne-a privit pe amândoi cu ochii mici, cu o scurtă sticlire care s-a stins repede, ca și cum n-ar fi înțeles întrebarea, și-a șters mâinile pe o cârpă zângălită de cenușă și a întrebat: „Ce-i, tată?” Și tata Serve, fără să clipească, cu nasul în vârful bocancilor ca și cum s-ar fi sfiit. „Da, tu, Versavie, ce-ai făcut tu de nu l-ai învățat românește până acum de trube să bată atâta drum până la București, la școală, ca să cheltuiască bani și să guzuluiască timpul?” Mama parcă mai nedumerită m-a privit cum râdeam cu gura până al urechi în timp ce în ochii tatei Serve jucau luminițe mărunte care se stingeau repede și se aprindeau tot atât de repede.
Drumul a cotit pentru ultima dată pe după un dâmb pe vârful căruia se cățărase un arin subțirel cu câteva frunze zburlite de vânt. Bivolii s-au oprit și unul dintre ei a urinat îndelung, lăsând în urmă un miros acidulat și o pată mare, întunecată în țărâna negru-roșcată a drumului. Clopotul bisericii a început să bată prelung, viguros, apoi lălăit, din când în când părăsind ritmul și sunetele gonind la vale dezlânate. Preotul a ieșit în ușa bisericii și a privit încruntat oamenii care înconjuraseră carul, se îndemnau unul pe altul, vorbeau toți deodată, se urcau pe loitre fără nici o treabă, coborau, își ștergeau pantalonii de praf, tropăiau stârnind alți nori de praf înecăcios, care se ridica în aerul limpezit de lumina de miere a soarelui.
-Oameni buni, a ridicat vocea preotul Codrea, dați copârșeul jos din car prin spate. Nu-l ridicați peste loitre… Limule, lasă pe Virgil să ia crucea că tu ești rudă cu răposatul. Valere, prinde mai cu nădejde că vă scapă mortul la vale…
Mama s-a pus iar pe țipat întrebările ei aiuritoare, fără înțeles, iar bătrânele udau mai departe batistele strânse în pumni. Preotul a așteptat răbdător câteva minute în care nu s-au auzit decât strigătele mamei și hârâitul nasurilor în batiste, și cum mama nu mai sfârșea lista lungă a interogațiilor disperate, preotul s-a apropiat de ea și i-a zis liniștit:
-Gata, Versavie, ajunge! Apoi întorcându-se către ceilalți: Iubiți credincioși, să intrăm în sfânta biserică.
Mama și-a șters nasul cu batista udă, apoi pe dosul mânecii. A tăcut. S-a încruntat nemulțumită. S-a prefăcut a fi preocupată de aranjarea crengii de măr în care n-ar fi stat în siguranță colăceii înfipți în ramuri, pe care Limu, vărul tatei, îl sprijinise de zidul bisericii.
-Limule, ia, mă, mărul, a șuierat ea și a intrat în biserică făcând cruci repezi și repetate.
Biserica era mică, răcoroasă, cu pereții pictați cândva, acum afumați și cu culorile spălăcite sau cojite. Sfântul Vasile cel Mare, de pildă, nu mai avea decât un ochi și acesta aproape stins, iar Maica Domnului se pierduse în zugrăveala pulverizată încât doar mental îți puteai reprezenta chipul… Oamenii s-au așezat fiecare unde știa că-i locul și-n liniștea căzută peste ei s-au auzit doar scârțâitul cădelniței și vocea șoptită a lui Vasile Langa, cantorul, care vindea și lumânările și ținea și ordinea după reguli care mie îmi scăpau, dar pe care toți le știau și din când în când se prefăceau că le-au uitat. Cantorul, un bărbat mărunțel, cu fața suptă și nerasă, cu țepi surprinzător de viguroși, țepeni, pe obrajii palizi, intervenea, cu gesturi pedante, luând de braț pe fiecare și conducându-l spre locul său. Doar femeile inventau gesturi mici de nesupunere, bărbații însă se lăsau conduși fără nici o împotrivire.
Răcorea și liniștea, poate chiar biserica însăși, mi-a potolit zbaterea. Eram încercat de o necuprinsă nepăsare. Nu, mai bine zis împăcare, o firească împăcare cu rânduiala lumii pe care altădată o credeam nedreaptă și nu-i înțelegeam rostul. Acum totul se afla la locul și rostul lor. Măsuram cu ochii înălțimea încăperii cu capul dat pe spate și acea liniște mirosind a tămâie, busuioc și fum de lumânare se strecura în fiecare colț de suflet. Un cot în coaste m-a trezit la realitate și, speriat, am privit în toate părțile.
-Tu nu știi să faci cruce? a șuierat mama întrebarea fără se întoarcă spre mine, privind insistent chipul sleit cu totul al tatei Serve.
Am dat din cap deși gestul era inutil fiindcă mama nu s-a liniștit, ci a făcut un pas înainte și a stins cu degetele înmuitate în gură flacăra unei lumânări, care începuse să sfârâie și să fumege.
Mi se părea că sufletul tatei Serve se plimba printre noi ironic și răutăcios, așa cum fusese în timpul vieții. Îi simțeam adierea pe obraji, peste ochi, se apropia și se depărta, lăsând în urmă o dâră argintie, care se îndoia și se îndrepta ca un șarpe frânt de mijloc. Părintele Codrea cânta, cu vocea lui limpede, curată care se risipea deasupra noastră, rostea cuvintele rar, cu grijă, dându-le rotunjimi muzicale, arhaismele se înșirau în fraze ritualice, cu un farmec venit din adâncimea timpului; simțeai cum cuvântul a fost la început, era consistent, misterios, în care lumina făcuse cuibar de înțelesuri pentru ducerea spre izbândă a vieții. Toate acestea s-au adunat deasupra trupului celui răposat, al tatei Serve care parcă zâmbea ironic în colțul gurii, așa cum făcuse o viață. Cred că întreaga sa existență și-a petrecut-o cu aceeași ironie acaparatoare încât cei din preajmă se fereau din calea lui, dar lui nu-i păsa, dimpotrivă îi lua la rost de departe cu o plăcere densă, aproape materială. Mă uimea puterea lui de-a inventa ocazii prielnice în care își atrăgea victimele. Mama Tore povestea asemenea întâmplări și nu cred să fi existat vreo femeie care să aibă privirea ei atât de plină de încântare, de orgoliu și până la urmă de dragoste. Tata era mereu cel care cădea victimă scenariilor tatei Serve spre disperarea mamei care se repezea la taică-său înnebunită de ciudă și părere de rău. Tata reacționa rar și neconvingător, mai mult încerca s-o potolească pe mama decât să răspundă ironiilor usturătoare ale socrului. „Bine că nu semeni cu el, Versavie!” o liniștea el cu un gram de dispreț presărat între cuvinte.
-… încet, oameni buni, s-a auzit vocea fermă a preotului. Mai cu nădejde. Luați de dedesuptul copârșăului…
În busculada care s-a produs prin despărțirea oamenilor în două părți, am simțit o strângere de mână căruia instinctiv i-am răspuns prin închiderea palmei. La fel de repede am deschis-o, în momentul în care mi-am dat seama că putea fi un necunoscut care mă atinsese din întâmplare. O pală de vânt călduț s-a repezit pe ușă, agitând flăcările lumânărilor și risipind în jurul meu parfum de violete, parfumul Marei. Într-o facțiune de secundă am izbutit să-mi reprim emoția care a mușcat adânc din mine și m-am clătinat amețit gata să mă prăbușesc peste strana din dreapta mea. Îmi era ciudă, senzația de neputință s-a transformat rapid în neliniște și apoi într-o infuzie nervoasă. Ca de obicei, Mara și-a calculat gestul, a mizat pe surpriză și a câștigat sau poate mi s-a părut mie când emoțiile mi-au suspendat pentru scurt timp rațiunea. Oricum, apropierea ei mi-a dat o stare de agitație, de nerăbdare nedefinită, nu știam pentru ce și de ce anume.
Mara s-a strecurat lângă mine și m-a împins ușor cu umărul; nu, mi s-a părut, s-a sprijinit de umărul meu ca să evite înghesuiala din fața ușii bisericii.
-Te aștept afară, a șoptit ea și abia acum i-am simțit ochii fixați asupra mea, acei ochi profunzi, aproape neomenești, verde intens, de o limpezime uluitoare și pătrunzători ca două lame subțiri de cuțit care lăsau în urma lor un gol dureros.
N-am apucat să-i văd decât spatele unduindu-se printre celelalte trupuri. S-a îndepărtat, strecurându-se cu îndemânare printre oamenii buluciți în fața porții de la intrarea în cimitir unde tata și Limu, vărul lui, împărțeau pahare cu rachiu înroșit cu zahăr ars, iar mama și Ortansa, vecina noastră de din vale, colăcei copți în cuptorul din curte.



2



Deodată o liniște încinsă s-a legănat peste oamenii care coborau dealul înghesuiți pe fâșia drumului șerpuit ca o panglică aruncată la întâmplare. Nu li se mai vedeau decât spinările încovoiate deasupra drumului. Foșneau alene ierburile înalte, cu sămânța coaptă, gata să se risipească. Șuierau ca niște fluiere sparte. Cerul se întunecase spre răsărit sub povara unor nori vineții și soarele sălta printre ei, tivindu-le marginile cu un șiret de aur. De departe se auzea pădurea fremătând speriată de vântul care se pornise dinspre Dabiș și Hărham rece și înspicat de picuri de ploaie.
Mama adunase colăceii rămași și paharele goale într-un coș din răchită decojită, albă și mi l-a întins.
-Du-te, mi-a spus nerăbdătoare, că eu îl aștept pe popa Codrea, că văz că ne-o băgat morminte în toate părțile. Noi ne-am înțeles ca aici, la intrarea în biserică, să ne rămână nouă că d-aia am dat bisericii două mii de lei…
-Tata unde-i? am întrebat nedumerit de vocea ei tăioasă, încă ușor răgușită.
-S-o dus cu ghivolii de vale ca să prindă deschis la magazin că ne-o promis izmenita aia de Marta Dinului că ne aduce niște gaz pentru lampă și orez. Ne tot duce cu zăhărelul de vreo trei săptămâni, că hai azi, că hai mâine, că o făcut comandă, da’ n-o trimis ăia de la Brașov, și tot așa…
-Aha! am exclamat brusc obosit de ziua asta fără nici o noimă care se sfâșiase ca o pânză veche.
Mama a ridicat din umeri și a început să urce dealul spre biserică pe o cărăruie ascunsă încă între ierburile înalte și uscate. S-a aplecat mult în față și părea un arc comprimat gata să zvâcnească. Pășea rar, pipăind cu vârfurile pantofilor printre ierburi de parcă nu ar avea nici o treabă deși, în realitate, nu-și permitea să piardă nici o secundă. Era felul ei de-a se măsura cu timpul, încercând să-l păcălească. Era de o vitalitate reținută, chibzuită. Niciodată nu se lansa într-o acțiune fără să cerceteze împrejurările de parcă i-ar fi fost teamă să nu piardă timpul. După efort, respira din toată ființa, dar în tăcere, fără să scoată nici cel mai neînsemnat sunet. „Mumă-ta, zicea tata Serve cu ironia lui acoperitoare, de când o fost mică nici la masă nu stătea ca oamenii botezați. Parcă îi număra cineva înghițiturile și o mâna din urmă. Până mâncam noi un fel, ea era gata și în curte la joacă sau la treabă, după cum se nimerea. Stătea tot timpul cu ochii pe ceas și eu zic că mânca după ceas ca domnii de la oraș”.
Am pornit spre vale cu coșul sub braț în care paharele din sticlă groasă se ciocneau la fiecare pas și un clinchet subțire se prelingea pe alături. Când am ocolit dâmbul cu arinele lui cocoțat în vârf, mi-a ieșit în față Mara, care se așezase pe iarbă, cu picioarele adunate sub ea, agitând o crenguță de salcie în fața ochilor. M-a privit amuzată, ochii ei au scânteiat verzuliu, buzele au lăsat să se scurgă un surâs subțire, care a mișcat agale umbra crenguței pe obraz.
- Ce pastorală! am râs ușor, punând coșul deoparte și așezându-mă lângă ea. Am sărutat-o pe obraz și atingerea pielii fine, bine întinsă mi-a oprit o secundă respirația.
-Și tu parcă ești de căpătat!a râs ea scurt, privindu-mă cu ochii mici, ca o linie verde, evident nemulțumită de prozaicul întâlnirii pe care probabil și-o închipuise altfel, ca într-un film de dragoste rusesc, cu doi eroi pasionali, care-și trăiesc iubirea trecând peste toate răutățile lumii. O pată roșie, firavă i-a colorat obrazul stâng, semn că neliniștea devenise amenințătoare.
-Ca de obicei…, am început, fără un gând anume. M-am oprit nedumerit de izbucnirea ei brutală. Lovea pământul cu creanga de salcie din care săreau frunzele în toate părțile.
-De ce nu m-ai căutat? m-a întrebat încet, cu voce albă. Ești de două zile acasă și n-ai venit să mă vezi. A avut dreptate mama care, când a văzut că tu pleci la București și eu la Cluj, mi-a zis bucuroasă: Fată, ochii care nu se văd, se uită!
Cuvintele ei răstite, de gheață, s-au prăbușit peste mine ca niște bulgări de pământ înghețat.
-N-am vrut să ies din casă, am zis pierit, obosit deodată de zbaterea dintre noi. Pur și simplu nu-mi pot reveni. Am găsit cu totul alt sat, alți oameni…
-Dacă trăiești cu capul în nori! și-a reluat tonul acela dojenitor, stăpână pe sine și pe ceea ce urma, prin care voia să mă conducă spre direcția stabilită de ea. De câte ori te-am rugat să cobori pe pământ, aici, lângă mine. Privește-mă, Matei, sunt aici, toată, pentru tine. Þi-ai făcut obiceiul de-a te ascunde în altă lume pe care singur ți-ai construit-o. Acolo nu-mi dai voie să intru și eu nu mă satur doar cu jumătate din tine sau chiar mai puțin. Eu te vreau întreg…
-Nu-i adevărat, am tăgăduit cu voce pierită, moale, neconvingătoare.
Avea dreptate. Așa izbuteam să suport viața, falsificând-o, dându-i imaginea închipuirilor mele. Mara intuise corect încă din copilărie. Niciodată n-am putut să o depășesc. Era tot timpul cu un pas înaintea mea. La început, îmi era ciudă, mă zbăteam, îmi țiuiau urechile și îmi tremurau mâinile de furie. Cu timpul mă învinsese în toate privințele și umblam după ea spășit. Îmi imaginam că același sentiment îl avuseseră prizonierii cartaginezi după ce Scipio Afrianul, unul dintre generalii romani în locul căruia aș fi vrut să fi fost, călcase pământul celebrei cetăți. Într-o seară de vară cu un cer văruit de lumina fină a puzderiei de stele, după „Joia tineretului” petrecută la Căminul cultural, unde mai întâi Tudor Surdilă, secretarul comitetului comunal de partid, citise roșu ca racul prăjit și asudat de efort un text scris de David Langa, profesor pensionar, despre „tinerețea revoluționară a tovarășului Nicolae Ceaușescu”, plin de invenții și mistificări menite să-l treacă în legendă pe bravul conducător, unde dansasem apoi lipit de Mara într-un fel de uitare de sine, fără să înțelegem ritmul muzicii, o legănare agonică întreruptă doar de gesturile obscene ale lui Săndel care o învârtea pe Antonia în toate părțile, frângând-o de mijloc, răsucind-o, învârtind-o spre marea ei disperare, spre miezul nopții, am ajuns la casa ei pipernicită de pe deal, cârpită pe la colțuri, așezată între doi stejari, cu ramurile lor groase, cu coaja crăpată. Ne-am așezat pe banca puțin cam șubredă din fața casei, lângă poartă. O lună imensă, ca un talger incandescent se ridicase pe cer, ștergând lumina stelelor din preajmă și proiectând umbre lungi peste pădurea răscolită de chemările păsărilor de noapte, de foșnete discrete și adieri somnoroase ale vântului. Tăceam ascultând frământarea pădurii când Mara s-a lăsat moale peste mine, cu capul sprijinit de umărul meu, un gest pe care l-am socotit oarecum teatral, dar n-am avut îndrăzneala să-l demasc.Am rămas țeapăn, în așteptare. Mara aproape nu mai respira și s-a lipit de mine astfel încât îi simțeam, prin haine, sânii ca două mere tari, care tremurau ușor ca într-un ecou îndepărtat. I-am căutat buzele, aveau gust de gutuie încinsă de soare, a deschis ușor gura și limba ei a trecut câteva secunde peste buzele mele și a dispărut lăsând în urmă o dâră umedă. Am simțit cum trupul mi s-a încins, luase foc, cum o năuceală fierbinte îl toropise. Încet, cu degetele tremurând, i-am descheiat primii nasturi ai bluzei albe, cu guler subțire și lung până aproape pe piept. Sânul a răsărit alb, rotund, cu sfârcul ca o monedă maronie care încheia rotunjimea lui, a tresărit înfrigurat, a vibrat sub atingerea buzelor mele. Cu o mișcare violentă a mâinii, m-a împins într-o parte și și-a încheiat nasturii bluzei. Luat prin surprindere, m-am clătinat gata să alunec de pe bancă. „Pentru astăzi îți ajunge”, mi-a spus cu o voce care mi s-a părut înfundată de râs. Uimit, am rămas fără grai. Abia dacă-mi puteam stăpâni tremurul corpului care, învelit într-o peliculă de transpirație, a zvâcnit din când în când sugrumat de emoție. Am văzut-o ca prin vis cum s-a ridicat de lângă mine, crescând ca dintr-o umbră, și-a aranjat bluza cu gesturi sigure, meticuloase ca întotdeauna. „Tare-mi ești drag, Matei! a șoptit ea, ștergându-și fața cu palmele. Nu mint!” a adăugat râzând.
Am privit-o fără s-o văd. Mi s-a părut totul fără noimă, o batjocură usturătoare. Mereu se purta în acest fel și nu reușeam să descifrez sensul acestui comportament. Pe de-o parte, nu scăpa nici un prilej să mă provoace, pe de alta, mă ironiza cu o seninătate enervantă. Deși niciodată, din primii ani de școală când învățătoarea Virginia Popa ne-a pus în bancă la întâmplare și Mara s-a ridicat de lângă Săndel și a cerut să stea lângă mine, privindu-mă cu ochii ei verzi, luminoși, cu părul ei negru prins cu o cordeluță albă lăsând fruntea liberă, senină, cu zâmbetul parcă prins de buzele umede, strălucitoare, nici un băiat nu s-a mai apropiat de ea fără să fie bruscat. Atunci când se întâmpla, se înnegura, fruntea i se acoperea de umbre, ochii se stingeau și se reaprindeau sticloși, mici, vorbea încet, apăsat: „Nu vezi că am un prieten?” Eu tăceam intimidat, mă ținea de mână și-mi era rușine, încercam disperat să mă desprind, dar nu izbuteam decât să o înverșunez și mai mult. Când se plictisea de mutra mea chinuită că eram obligat să stau lângă ea în loc să mă joc cu colegii, îmi întorcea spatele și dispărea printre fetele care-și petreceau recreația în altă parte decât băieții, țipând disperate ori de câte ori vreunul dintre noi încerca să se apropie de parcă le furam cine știe ce secret. Cu timpul mi-am dat seama că Mara avea pornirea de-a stăpâni pe cei din jur pe care nu și-o putea controla și pe care fetele o refuzau cu violență. Cu băieții, și mai târziu exclusiv cu mine, își putea pune în valoare calitățile fizice, atracția instinctivă pe care o simțeam fără s-o conștientizez în acel moment. Simțea nevoia să fie în atenția tuturor și cum fetele o ignorau de multe ori, își petrecea timpul mai mult între băieți, lângă mine.
În seara aceea, după ce și-a controlat ținuta și a fost convinsă că nu e nimic nelalocul lui, s-a așezat pe bancă încercând să-mi găsească privirea rănită. „Arăți ca un pisoi opărit!” a zis ea cu gravitate simulată. Îți bați joc de mine, am bânguit enervat. „Când te maturizezi?” a oftat ea. Bine că plecăm la facultate, am zis cu aceeași nervozitate pe care n-o mai controlam. Mara s-a foit neliniștită. Mi-am dat seama că nu mai era atât de sigură pe ea pentru că nu-și găsea locul. S-a sculat de pe banca pe care a stat, a făcut câțiva pași pe lângă mine, s-a așezat din nou. „De ce nu vrei să vii la Cluj? m-a întrebat încordată. Am fi putut sta împreună…”, a încercat să mă ademenească. Ca să mă terorizezi? am întrebat nerăbdător, evitând capcana.
Mara a râs de gravitatea necontrolată a întrebării. În liniștea nopții înalte și aburite de respirația luminoasă a stelelor, râsul ei s-a rostogolit ca un torent, stâlcind ordinea lucrurilor. „Adică, eu sunt un tiran?” s-a alintat ea, plimbând cuvintele pe buze. S-a lipit din noua de mine și pentru prima dată trupul a protestat, devenind rigid. E târziu, am spus oarecum mai domolit. Mă duc la culcare că mâine mă ia tata la coasă!. „Să știi că-mi ești drag ca ochii din cap, a murmurat ea ușor patetică. Îmi închipui că voi, băieții, vreți să mergeți până la capăt. Aveți nevoie pentru orgoliul vostru. Asta nu înseamnă că ne și iubiți. Bărbații pot face dragoste fără dragoste. Eu una nu aș ceda unui bărbat pe care să nu-l iubesc. Nu pot! S-ar încreți carnea pe mine. Și eu te vreau. Uneori simt că înnebunesc când mă atingi. Îmi vine să rup carnea din tine. Mă sufoc de dorință. Vreau să fii al meu cu totul. Numai al meu, să știi asta. Dar vreau să intru în biserică fecioară”.
Am început să râd întâi abia auzit, apoi cu toată puterea, eliberându-mă de tensiunea interioară care băltea în mine. Hohotele de râs s-au spart departe printre umbrele fagilor care se profilau pe orizontul albastru. Mara n-a mai scos nici un cuvânt și a intrat în curte, închizând poarta cu mare grijă ca și cum ar fi fost din sticlă. Iartă-mă, am șoptit dezorientat.
Aproape un an de zile m-a ocolit, s-a prefăcut că nu exist. O făcea ostentativ, stârnind mirarea celor din jur, care nu ne puteau vedea decât unul lângă altul, cu lumina aceea strălucitoare în priviri, vorbind între noi cu gesturi mici, neînsemnate pe care ei nu erau în stare să le traducă, dar le puneau, cu acel pudism prefăcut, pe seama iubirii. Mă durea sufletul. Pentru prima dată în viață mă durea sufletul și era durerea cea mai greu de suportat. Când o întâlneam pe uliță sau la căminul cultural și o vedeam vorbind sau râzând cu alții, chiar dacă era în prejma unui văr de-al ei, Viorel al lui Vică Costea, care era de-o vreme mereu lângă ea, simțeam cum mi se strângea inima. Un nod aspru mi se punea în gât și aerul respirat ardea. Știam că e unul dintre scenarile ei prin care voia să mă pedepsească, să mă lege și mai mult de ea. Știam și totuși nu eram în stare să contraatac. Devenisem morocănos, irascibil, parcă trăiam sfârșitul lumii. Nu puteam să mă abțin și mă purtam ca un adolescent necopt. Când am plecat spre București, în autobuzul hârbuit care mă ducea spre Gara Rupea, mi-am simțit lacrimile ca mici bucăți din piatră ce-mi zdreleau obrajii.
Aproape am ajuns în vale. Se simțea răcoarea apei în adierea vântului. Sălciile se foiau alene peste șuvița râului risipită în mii de scântei, care prindeau ochii în lumina lor violentă. Mirosea a seve dospite, a nămol răscopt. Se auzea piuitul păsărilor ascunse prin armia frunzelor ca o nesfârșită și egală cu sine piesă muzicală. Din când în când parcă și curgerea apei se oprea și nu se mișca nimic de jur împrejur ca apoi să se bulucească peste pietre, păsările să țipe, vântul să se zbată prin frunzișul care începuse să prindă rugina toamnei. Norii alergau peste albastrul cerului, se hârjoneau în jurul soarelui și dispăreau peste păduri. De când mă știu acest spectacol m-a cucerit. Îmi amorțea gâtul privind în sus cum totul se transforma continuu, se mișca aparent fără nici o logică. Vedeam norii vălurindu-se peste vârfurile brazilor adunați la poalele dealurilor, lângă drumul care apoi intra în pădure și se pierdea în desișul de aluni și după câteva ocolișuri, printre fagii bine înfipți în pământ, urca dealul. Acum cohorta norilor trecea grăbită peste turla bisericii care-i spinteca în două și grosul cenușiu se concentra peste albia Oltului abia zărită în depărtare.
Mara s-a oprit și mă aștepta sub o salcie cu coaja lustruită, crăpată spre vârf, și toca cu o nuia vârful urzicilor cu sămânța coaptă, care sărea în toate părțile. Peste umărul ei, de sub mal, s-a desprins chipul lui Ion Apostol, cu barba sa albă. Părea somnoros, poate chiar ațipise pe iarbă între sălcii. Încercănat, cu buzele veșnic răsfrânte peste cuvintele șoptite, a urcat malul ajutându-se de mâini; prindea rădăcinile buruienilor, se sprijinea în coate, icnea și se ridica cucerind încă o palmă de pământ. Ca de obicei, cămașa albă, curată, țesută în război din cânepă toarsă ajungea până peste genunchi, lăsând prin triunghiul de la gât, cu șnur roșu și doi ciucuri mici, negri, cam scămoșați, un smoc țeapăn de păr sur. Pielea lui arămie prinsese un luciu ciudat de parcă cineva o lustruise cu peria. Părul lung, de multă vreme netuns nici măcar cu foarfecele, împrăștiat pe umeri, îi venea acum peste față osoasă, cu obrajii trași. Avea acei ochi verzi ca ai Marei, doar că privirea tremura, pleoapele se zbăteau ca și cum ar fi fost surprinse de vânt. Din când în când lumina lor creștea în intensitate, devenea strălucitoare, începea să fiarbă sub presiunea zbuciumului interior pe care încerca mereu să-l potolească prin gesturile largi ale mâinilor ce însoțeau cuvintele.
S-a oprit lângă Mara cu fața spre biserica din deal, care parcă era suspendată de cer, și-a făcut câteva cruci largi peste pieptul cărnos. Avea acum în priviri o sfiiciune surprinzătoare, el însuși s-a chircit, s-a micșorat, toată măreția lui a dispărut.
Mara nu s-a mișcat. A așteptat încremenită. Ion s-a apropiat și mai mult, cu mare grijă și-a ridicat mâinile în dreptul ochilor, și-a deschise palmele, pipăindu-le. Ochii i s-au aprins și se mistuiau în vâltoare dogoritoare de flăcări.
-Mara-Amara! a întâmpinat-o el înseninat pe Mara.
-Ce faci, Ioane? i-a răspuns Mara cu voce cântată ca și cum ar fi recitat un vers dintr-un poem magic.
-Mara-Amara, s-a întunecat Ion și întunecimea i-a coborît pe întreaga față. Am văzut focurile Fiarei… Noaptea trecută umblau pe dealuri. Uite, pe acolo, și-a întins o mână spre dealul din dreapta bisericii, și pe acolo, și-a întins cealaltă spre stânga, și pe acolo, pe sub Hărham, și s-a întoars cu fața spre răsărit. Ardeau focurile până la cer și Fiara râdea… Era bucuroasă că are aici sălaș și de-ale gurii. Chiar a dansat… S-a despuiat și s-a dat peste cap, s-a frânt de mijloc și s-a adunat ghem… Ochii încă-i avea închiși. E semn că e pe aproape…
Și-a frânt mâinile neputincios, așteptând ca Mara să-i confirme neliniștea printr-o încuviințare. Ochii lui verzi s-au plimbat agitați de la ea spre mine și înapoi, lumina lor s-a aprins și s-a stins clipocind.
-Erau focurile cât casa, a reluat el agitat. Ca limbile șarpelui se ridicau lingând cerul. Uite așa lingeau coroanele fagilor (și a scos limba plimbând-o prin aer de sus în jos). Am văzut-o cum scuipa foc. Și-a vorbit, Mara-Amara, fată frumoasă și cu noroc. A zis c-o să vină peste noi vremurile și-o să ne tăvălească prin glod, prin foc și pucioasă, că a venit datul. Așa a zis: Ioane, sângele vostru va plăti păcatele părinților voștri. Și-a scuipat pucioasă de puțea toată pădurea și cerbii săreau peste vale ca și cum câinii pustiei le luase urma. Clănțănea din măsele și îi curgeau balele și acolo unde cădeau, iarba se roșea, se învinețea și fumega… Pământul puțea ca hoitul. Mara-Amara, fată frumoasă și cuminte, ia sama la Fiară că te păzește din umbra pădurii. Stă cu ochii pe tine ca-n pântecul tău să răsară sămânța păcatului. Fugi, fată frumoasă, ca să nu cazi în păcat, nefericito!
Mara i-a strâns mâinile la piept, apoi și-a trecut mâna peste umerii lui și l-a tras spre ea, șoptindu-i repede ceva și privind în toate părțile cu încordarea care i-a aprins și ei luminile verzuli ale ochilor. Ion Apostol a încuviințat blând și s-a îndepărtat printre sălcii. Când instinctiv am întors capul după el, dispăruse deja după dâmbul care împingea dealul spre vale.
Mara mă aștepta țeapănă, cu brațele pe lângă corp. Se vedea că este tulburată. Un spasm ușor îi zvâcnea în colțul gurii. Privirea ei verzulie devenise oțeloasă, ca un tăiș de cuțit. Într-o mișcare de du-te-vino ochii i se plimbau pe tot drumul pe care dispăruse Ion. Parcă îi măsura urma. Trupul ei se înclina spre vale, apoi se întorcea spre mine. Avea un zâmbet straniu, care îi alungea fața devenită transparentă. O lumină de un verde palid, cu irizări albastre se strecura din lăuntrul ei și se prelingea pe brațele lăsate în voie pe lângă trup și de acolo pe pământ unde se forma un glob de lumină care o îmbrăca de sus până jos.
Îmbrățișând-o, trupul ei s-a dezmeticit. Icnea ușor ca și cum ar fi scăpat de sub apăsarea unei mari greutăți.
-E fratele mamei, a spus abia auzită.
-Știu, am zis, mângâindu-i părul negru, lung, împletit în două cozi adunate într-un fel de coroană pe cap.
Deasupra Dabișului, printre stâncile țâșnite printre vârfurile fagilor ca niște măsele cariate, lumina se prelingea la vale ca un râu nămolos. Priveam peste umărul Marei cum lumina începuse să se vălurească, să picure pe frunzele copacilor aurindu-le. În acest moment, aproape fără de înțeles, am întrebat nerăbdător:
-Vrei să te măriți cu mine?
-Da, a răspuns Mara repede.
Am plecat capul ca să-mi ascund spaima care îmi strângea inima. Încuviințarea ei repezită nu avea nimic din bucuria solemnă a clipei. Era mai mult o răscruce pentru memorie. Totul a fost extrem de simplu și de anost. Semăna mai mult cu o împăcare între doi soți care știau că nu au altă cale dacă au fost condamnați de destin să trăiască împreună. Asemenea secvențe în filme sau prin cărți erau doar ficțiuni. Într-o clipă mi-au trecut prin minte zeci de asemenea scene, care spre nedumerirea mea nu lăsau nici o urmă. M-am liniștit ca prin farmec. Mergeam alături de femeia asta ca și cum așa ne era menirea de la bun început. Mi-am dat seama că de când o cunosc pe Mara, am repetat acest moment în cel mai neînsemnat detaliu. Găsisem amănunte romantice culese din lecturile mele pe care le adaptasem pentru noi. Într-un timp, sub pretextul că voiam argumente pentru o comparație între literatura valoroasă și cea așa-zisă de consum, cu complicitatea profesorilor, am izbuit să citesc romanele lui Petre Bellu, Octav Dessila, Mihail Drumeș, Ion Minulescu, Cezar Petrescu, Cella Serghi, care existau în biblioteci în ediții dintre cele două războaie, dar erau trecute pe lista neagră a cărților ce pot deforma personalitatea umană prin crearea unei concepții false despre lume și viață. Surprinzător, aceste cărți mi-au stimulat imaginația, erau ca un drog care m-au ajutat să evadez din realitatea anostă, cenușie, vulgară într-o lume armonioasă, puternic colorată, cu conflicte care se terminau într-o explozie de lumini. Erau ca un leac miraculos care pentru câteva zile îmi arăta că există și o altă viață decât cea strivită între lozinci și principii, între discursuri sterile și realități falsificate. Visam, ca împreună cu Mara, să trăiesc asemenea experiențe și întotdeauna revenirea în lumea reală mă pustia. Aproape că atunci o uram și pe Mara pentru rațiunea ei rece cu care mă extrăgea din epicul acelor cărți și mă împingea brutal în lumea cotidiană.
Am privit-o cu coada ochiului. Zâmbea cu privirea fixată pe orizont ca și cum ar fi descoperit acolo un lucru nemaipomenit. Parcă lumina împuținată a muntelui, atâta câtă mai era, se adunase pe fața ei. Cred că așteptase demult această clipă și acum o trăia din plin ceea ce însemna că așa și-o dorise fără nici un fel de alt scenariu.




3



Mama nu-și găsea locul. Se foia prin curte cu o mătură în mână cu care din când în când lovea vreo găină rătăcită. Nu știa cum să se apropie de treptele pe care m-am așezat obosit de ziua care se sfârșea încet-încet sub asaltul întunericului ce se infiltra prin crengile frăgarului și pe la colțurile casei. Tata a ieșit din grajd, și-a șters mâinile pe șorțul albastru, decolorat și pătat, s-a spălat îndelung pe mâini, pe față, la fântână, turnându-și apa în pumni din găleata întărită cu cercuri ruginite.
-Versavie, adu-mi un prosop, a cerut el printre gâfâituri, fornăituri și scurte accese de tuse.
Mama a găsit momentul să iasă din încordarea sa și a pornit sprintenă spre casă, a trecut pe lângă mine, lovindu-mă cu rochia peste față, a ieșit cu un prosop curat, iar m-a lovit cu rochia peste față, i-a dat tatei prosopul și s-a întoars lângă mine. S-a așezat pe o treaptă mai sus decât cea pe care stăteam eu ca să poată supraveghea întreaga curte. Și-a aranjat peste picioare rochia neagră, albită ici-acolo de atâta purtat. M-a privit pe sub cârpa albă cu floricele mici, galbene de sub care ieșeau șuvițe de păr castaniu. M-am retras cu spatele până am simțit răcoarea peretelui de care m-am spijinit, înghițindu-mi oftatul de plăcere.
-Și zi așa, mamă, ai făcut-o? m-a întrebat cu voce joasă, ascunsă, lovindu-și palmele ca să acopere spusele.
Am încuviințat, evitându-i privirea pe care o simțeam deja între ochi.
-Acum dacă ai făcut-o…, a ezitat o clipă, apoi a continuat cu o ușoară nerăbdare: Eu n-am nimic de zis. Chiar dacă aș avea, voi, tinerii de azi, le știți pe toate. Mai deștepți ca voi nu e nici popa din biserică. Eu te întreb: Te-ai gândit bine? Chiar dacă sînteți voi în vorbă de când erați copii, e una, da’ să trăiești zi de zi în casă e alta. Nu-ți plăcea ceva, plecai pe aici ți-e drumu’. Acum e altă socoteală, că n-ai pe unde întoarce. Un lucru odată legat în fața Domnului nu-l mai dezleagă nimeni până la moarte. Nici un judecător n-are acest drept oricât ar fi el de învățat.
-M-am gândit, am răspuns cât puteam eu să-mi modelez vocea ca să ascundă tulburarea care se cuibărise în mine și nu se mai stingea.
A tăcut o vreme cu capul în pământ ca și cum ar fi vrut să-și adune gândurile risipite. A reluat liniștită:
-Eu n-am nimic de zis. E o fată faină și la locul ei. Voi de când ați fost mici, ați fost împreună. Ca niște căței, umblați unul după altu’. Mara e mai iute și te trage după ea și pe tine. Tu ești ca tac-tu. Om bun, da’ cam prea lent… adică mai încet… No, când unu-i așa și altu-i așa, poate ieși treabă bună…
S-a oprit, și-a recuperat respirația precipitată, și-a lovit genunchii cu palmele ca și cum ar fi vrut să dea de înțeles că nu mai e nimic de adăugat. S-a răzgândit și, înviorată, a continuat:
-Mamă, eu cu Leana lu’ Teofilu Lascului ne-am jurat surate. Și am și fost până mai anu’ când, din senin, s-o repezit la mine cum că fata ei nu-i de vânzare să intre în curtea bogătanului de Anton Frâncu. Așa, o apucat-o din senin!… Eu am fost lângă ea toată viața de când o murit Teofil strujit de fag, în pădure. Nici nu trecuse un an de la nuntă și-o rămas văduvă. Nu i-o fost ușor, că vezi tu, Matei, ea nu s-o mai măritat. Numai eu știu câți bani i-am împrumutat și nu i-am mai cerut înapoi, i-am dat făină cu sacu’, brânză, lapte… tot ce credeam eu că-i trebuie… I-am zis: Tu, surată, de ce nu găsești tu un creștin să te ia cu fată cu tot? Și erau destui care o plăceau, că o vezi pe Mara cum arată, era faină. Limu, văru’ lu’ tac-tu, ce-o ține pe Ica asta de-i ninge și plouă cât e ziulica de mare, era mort după ea. Parcă zăcea de lingoare… Leana n-o vrut nici în ruptu’ capului. Nu zicea nimic, numai scutura din cap ca un cal ce se apără de muscă. No, l-o avut de drag pe Teofil, că era frumos, înalt ca bradu’, și cânta… cânta de te lua cu leșin. Și făcea și cântece, să știi! Nu scria ca tine la ziar, că atunci după război treburile nu erau orânduite și cine se învrednicea de unu’ ca el. Era dăruit, mamă. Și într-o sară, așteptam ciurda că avem o drigană cam capie, și-o trecut doctoru’ cel bătrân, nu-l știi tu că nu erai pe lume, era priceput, om cu carte și bun ca pita lu’ Dumnezu, cu Surdilă, mai era cu ei și un milițian. Îl căutau pe tac-tu ca să prindă caii la ham și să se ducă cu ei în pădure că Teofil o murit. Nici atunci, nici mai apoi, Leana n-o scos o lacrimă, nu s-o jelit, o înțepenit, atât! Așa o rămas de atunci! Norocu’ ei o fost că era grea cu Mara că asta își punea ștreangul de gât.
-E o femeie extraordinară! m-am trezit vorbind.
-E, s-a repezit mama. O fost și la școală tot în frunte. Era și peste mine care m-am silit la învățătură, da’ taica n-o vrut să mă dea la școală mai departe că aveam pământ și cum eram singură, fără alți frați și surori, era musai să rămân la coada vacii, pe curte. Așa o fost vremurile! No, când eram prin clasa a șaptea, într-o zi Leana o venit la școală mai târziu. Ne-am speriat că nu lipsise niciodată nici când era beteagă. O venit cam pe la prânz, era galbenă ca lumânarea. Domnul învățător David Langa, părintele lu’ Niculaie, directoru’ de-acum, îmi aduc aminte că o întrebat-o ce-i cu ea, dacă-i beteagă…Și ea o zis că o doare capu’ că n-o dormit toată noaptea pentru că o citit „Mara” de Slavici la lampă și o ustură și ochii, care, dreptu-i, erau roșii și umflați. Noi, copiii, am râs, dar domnu’ învățător o lăudat-o și ea s-o roșit toată până-n albu’ ochilor. Să știi că-i plăcea să fie luată în samă, că și-acum e cu coada pe sus… No, băiete, în pauză vine la mine și mă ia de-o parte și mă duce de mână într-un colț al curții unde erau căsuțele în care era magazia școlii. De ce nu m-ai dus în Hărham sau în Dabiș? zic eu cam nedumerită. Și ea zice: Surată, hai să facem legământ că dacă ne-om mărita și-om avea o fată să-i punem numele de Mara. Și s-o ținut de cuvânt… Atunci i-am pus un dești în frunte și l-am răsucit într-o parte și-n alta…
Mama a privit înaintea sa prin întunericul care se lăsase peste noi uscat, desenând umbre culcate pe pământ sau răstignite pe arbori și pe ziduri. Din când în când vreo voce rătăcită sfâșia liniștea grea, aproape materială, care se învolbura deasupra noastră. Se auzea la câteva minute, bolboroseala apei în vale, curgerea ei parcă revitalizată de noaptea călduță a sfârșitului de vară. Totul sub un cer înalt, țintuit de lumina îndepărtată și stinsă a stelelor.
-E un bai, Matei mamă, peste care nu știu să pot trece, s-a repezit mama deodată așa cum făcea ori de câte ori era nevoită să participe la un eveniment care-i crea emoții sau neplăcere.
-Și care ar fi acesta? am întrebat-o privind-o în fruntea pe care ridurile au prins contur, dându-i chipului ei o înverșunare tăioasă.
-Păi, nu se poate să nu fi auzit ceva prin sat! s-a eschivat ea.
-Nu, n-am auzit, am ripostat nemulțumit că încerca să mă ducă cu vorba.
-Păi, se zice că… Tu știi că Ion Nebunu’ e unchiul ei, adică frate cu Leana. Și ăsta n-o fost așa, să știi. Se zice că i se trage dintr-o sperietură… alții zic că l-o bătut în cap ăștia de la securitate pentru c-o cântat, beat, un cântec interzis. Eu știu că într-o primăvară o venit valea mare, puhoi de apă cum nu se mai văzuse pe fața pământului, când o dărâmat casele și-o omorât vitele oamenilor. Nu erai născut… Eu aveam cam cinci-șase ani. Mă-sa, Viorica lu’ Apostol Cantoru’, l-o încuiat în casă… Încă n-o avea pe Leana. Unii zic că băiatul s-o sperat de puhoi, alții că s-o dus după drigane în pădure să le mâne pe deal, alții c-o ieșit duhul apelor să-l ia… fiecare cu povestea lui. Nu se știe precis cum o fost și nici Viorica n-o povestit vreodată. S-o dus cu taina asta pe suflet în mormânt. Taica zicea că băiatu’ o rămas în casă când o venit apa peste el și Viorica o fugit după ghivoli. O fost ce-o fost că oamenii l-o scos din casă pe sub o grindă mai mult mort decât viu. Povestea Niculaie de la Leasă că avea ochii beliți și era mort ca mortul. No, se zicea prin sat și taica i-o spus mamei și eu am tras cu urechea că bătrânul Apostol, Dionisie, tatăl lu’ Traian, tatăl Leanei și al lu’ Ion, o fost plecat înainte de război în America. Asta, cum ți-am spus, era dinainte de război când oamenii noștri se duceau să strângă bani și să cumpere pământ, bată-l Dumnezeu că pe mulți i-o înghițit. Dionisie ăsta nu s-o dus singur, ci o fost cu unu’ de-al Măriei Cucului, parcă era ultimul dintre cei cinci feciori care-i avea. Și cum ziceam, s-or dus în America și pe vaporul acela care-i aduceau încoace fiecare s-o lăudat cât o câștigat și-o să cumpere atâtea și atâtea iugăre de pământ. Băiatu’ ăsta al Măriei - nu mai țin minte cum îl chema, parcă Severu, cam așa ceva, avea un nume luat din cartea de istorie – era mai avut și Dionisie o prins ciudă pe el și l-o lovit în cap și l-o aruncat în ocean. O venit binișor acasă și-o povestit Măriei și altora din sat cum că ăla s-o betejit și-o murit de oftică. Măria, de, ca mamă, o blăstămat să n-aibă parte de viață și de lume cel care l-o dus. Cică o fost și la un popă Pe Sub Munte care i-o cetit. Dracu’ știe! Și blăstămu’ o căzut pe Ion, așa cum zicea Domnul nostru Iisus Cristos până în al nouălea neam. E ăsta nebun, dar de atâtea ori spune niște vorbe care te ia cu frig. Are un sâmbure în el. O ține cu Fiara aia doar de-un an de zile, că înainte blăstăma pe tac-su și pe tot nemu’ îl lua la rând.
Mama a tăcut. Toată povestea ei, cu multe reveniri și explicații părea desprinsă din fantezia unui scriitor. Auzisem și eu fragmente din aceste întâmplări. Făceau parte din istoria satului, dar nu le luasem în seamă. Odată Săndel de la Leasă, cu obsesiile lui de intrigant, mi-a șoptit complice: ”Ce faci, Matei, te duci la nepoata nebunului?” I-am întors spatele și el a râs batjocoritor. Altfel, nu erau la mijloc decât priviri complice sau compătimitoare ale oamenilor. Niciodată nu mă învrednicisem să le descifrez; ba mai mult, le puneam pe seama invidiei, pentru că, așa cum recunoștea și mama, Mara era frumoasă și mai ales avea un fel enigmatic de-a se purta, care atrăgea privirile admirative ale celor din jur. Avea darul de-a provoca conflicte doar cu o singură vorbă sau un singur gest, pe care le evita în ultimul moment prin altă vorbă și alt gest. Prin acest fel de-a fi, adăuga un plus de farmec ființei sale. Poate acest fior îl simțise copilul de demult când se apropiase de el fetița subțire, încruntată, cu un zâmbet trist abia răsărit în colțul gurii, pe care îl conștientizase tânărul de mai târziu. Toată adolescența mea stătuse sub semnul acestei fascinații provocată de Mara, care izbutise să fie mereu altă ființă, altă femeie. Când întâlneam prin cărți asemenea întâmplări, imediat le comparam cu cele trăite de mine și mă miram că eu însumi eram personaj. Realitatea se convertea în ficțiune și mă simțeam părtaș la acest proces unic.
Mara a continuat să se învelească în țesătura misterului, lăsând rar să se vadă dincolo, în sine. Când simțea că mă depărtez, se apropia de mine uimită, supusă. O făcea într-un fel ostentativ care mă scotea din sărite. Avea grijă, de pildă, să meargă cu un pas în urma mea, cum văzuse la părinții noștri, obligându-mă să mă opresc des și s-o aștept. Colegii de școală se distrau pe seama noastră, își dădeau coate, iar eu abia îmi controlam furia.
-Matei mamă, eu cine vorbesc? m-a certat mama.
Am tresărit speriat. Mama se rezemase de peretele casei și mă cerceta curioasă.
-Ai mâncat căline? m-a întrebat ironică. Apoi ca pentru sine cu intenția de-a auzi și eu: Sacu’ și-o găsit peticu’!
-Nu înțeleg, am ridicat vocea.
-Nu te duce capu’? a ripostat furioasă.
-Uite, de astă dată nu mă duce, i-am întors vorba enervat.
-Asta e! Semeni cu tac-tu, m-a ironizat. Eu ți-am zis că n-am nimic cu Mara. Da’ gândește-te bine ce faci. O faci pentru toată viața, nu pentru distracție… Nu pun la socoteală că ăștia ai lu’ Teofil Lascu și ai lu’ Stancu Apostol sunt cam rupți în cur și întindeau cu mămăliga-n lună. Nu, asta n-o pun la socoteală. Da’ să știi că dragostea nu ține de foame. Muierea-i muiere, bărbatu-i bărbat. Nu se amestecă așa cum crezi tu! Domnul i-a făcut pe fiecare așa. La tine o să cânte găina-n casă. O să suferi tu așa ceva?
-Nu, i-am răspuns râzând. Tata nu dă în fiert….
-Haida-de, nu-ți lua nasul la purtare, m-a certat ea înecată de orgoliu. Am zis că n-am de ce să mă mâniu că te duci în neamu’ ăstora. Îți place, să fii sănătos cu Mara Lenii lu’ Teofilu Lascului. Da’ boala asta a lor se ia. Te-ai gândit la asta? Nu, nu te-ai gândit! Tot ce-o spus Domnul Cristos se împlinește. Ai de grijă, maică! Mara are și ea o țandără. Tu crezi că-s proastă dacă n-am mers la școli înalte, și nu văd cum te ține de nas și te duce pe unde vrea!
-Parcă am mai discutat odată treaba asta, m-am arătat plictisit și m-am ridicat în picioare.
-Așa-i, a încuviințat mama răbdătoare. Da’ văd că n-ai băgat nimic în cap. Am vorbit cu pereții! Doar una-ți mai zic: să nu te bagi slugă la Ileana lu’ Teofilu Lascului. Dacă tot o iei, s-o aduci aici, lângă ai tăi, oameni de vază din neam în neam. Să nu-ți uiți neamul pentru nimic în lume că destui s-au osândit ca să fim ce sîntem. Apoi, întorcându-se spre căsuțele de vară unde un bec risipea lumină leșinată în care se scăldau roiuri de țânțari: Antoane, mă Antoane!
Tata a ieșit în ușă cu ochii cârpiți de somn. A zis moale:
-Ce-i?
-Vezi că nu știu ce-au driganele ălea că se aude ca și cum o intrat câinele la ele și s-or speriat.
Într-adevăr, câinele Murăș, cu blana lui lățoasă și plină de scaieți, a ieșit din grajd și a trecut în grabă pe lângă noi pierzându-se în întuneric spre poartă.
-Puteai să-l lași legat o noapte că nu crăpa! a comentat mama nemulțumită.
Tata s-a prefăcut că nu aude și a intrat în casă tăcut. Mama l-a urmat fără o vorbă. Iarăși, poate, tata făcuse unul dintre acele gesturi neînsemnate care o supunea pe mama.
Am rămas singur sub cerul peticit de stele. Parcă cineva mi-a luat toată spaima și mi-a picurat în suflet liniștea ca o maree albastră.




Zvonul




1.



Nimeni nu putea spune cum, când și de unde a apărut zvonul. Se zvârcolea prin sat, printre oameni, provocând mai întâi uimire, apoi furie devastatoare și din nou uimire disperată. Umbla prin locuri umbroase, prin colțuri tainice și pornea mai departe din ce în ce mai puternic și mai pestriț. Oamenii ascultau încordați, dădeau din cap ca și cum ar fi fost mușcați de vreun bărzăun. În grupuri mici se adunau pe la răscruci de ulițe, privind prevăzători în toate părțile, încercau să înțeleagă ce îi așteaptă. Unii făceau socoteli întemeiate pe rațiune, alții născoceau scenarii apocaliptice. Zvonul parcurgea zilnic distanțe astronomice, astfel încât viața satului a luat cu totul altă cale. Ceea ce înainte părea a fi fost firesc și de neluat în seamă, acum, deodată, devenea de-o importanță crucială de care atârna soarta tuturor. Doar Ion Apostol a intrat într-o tăcere suspectă. Nu mai striga pe ulițe, nu mai oprea omenii ca să-i întrebe dacă nu simt în cap și-n burtă semnele Fiarei. Trecea agale pe ulițele prăfuite, obosite de căldura moale a sfârșitului de vară, cu chipul lui strălucitor și privirea îmblânzită de plecarea fantasmelor. Se spunea prin sat că a fost văzut râzând ceea ce nu se întâmplase de ani buni, de când se întorsese în sat de la Canal. Era, de altfel, singurul care a izbutit să iasă de sub tensiunea care încolțise satul din toate părțile și-l aruncase într-o vâltoarea tulbure, care amenința să ne absoarbă pe toți. Eu însumi, fără a ști despre ce e vorba, mă trezisem copleșit de gânduri negre, mereu gata să izbucnesc furios. Abia reușeam să mă controlez, cu eforturi imense care-mi împuțina respirația și-mi grăbea bătăile inimii în ureche ca un clopot spart.
M-am ferit să-i dezvălui Marei neputința de-a mă sustrage tulburării deși mă supraveghea încordată, intervenind ori de câte ori i se părea vreun gest amenințător. O făcea cu aceeași pricepere și îndemânare uimitoare care mă derutau, în primul rând, și apoi mă linișteau deplin, intrând sub acoperișul ocrotitor al gesturilor și cuvintelor sale. Dar acum, am simțit că ea însăși era copleșită de tensiunea de deasupra noastră sub care viața începuse să se topească.
Într-o dimineață, însă, viața și-a reluat cursul cel vechi. Oamenii plecau la serviciu sau la câmp, urmând aceleași ritmuri monotone, fără nici o ieșire din ora zilnică. Veneau seara obosiți, morocănoși, se opreau la cârciuma lui Adam unde depănau povești de demult în cele mai dese cazuri reinventate după părerea fiecăruia. Rar, se auzea că se luauseră la ceartă, se încăieraseră și îi despărțise unul sau altul sau venise miliția care îi amendase. Cu același ton mustrător îl condamnau pe șeful de post, Vasile Tudora, un moldovean molcom, parcă mereu absent care se înviora doar atunci când ținea lungi discursuri moralizatoare înainte de-a aplica legea. Pentru că le făcea proces verbal scandalagiilor era blagoslovit cu toate păcatele din lume, era adusă în discuție mai ales originea lui, care devenea astfel cel mai mare neajuns.
Seara, în întuneric, în fața porților, se întâlneau ca să se descoasă unul pe altul după pânde lungi făcute la lumina zilei. Mai ales femeile se ciorovăiau până către miezul nopții sau pur și simplu stăteau una lângă alta ca să-și alunge singurătatea. Doar tata nu ieșea niciodată să stea pe bancă și urmărea cu ironie cum mama dădea zor să termine spălatul vaselor ca să iasă în fața porții unde o așteptau vecinele cu noutățile zilei. Prefera să se uite la cele două ore de program la televizor, să asculte știrile seci, cu limbajul lor de lemn, fără nici o noutate, redactate de o mână uscată, care se repetau în fiecare seară. Mai mult, urmărea cu sfințenie în fiecare seară programul de „cântece revoluționare și muncitorești” în interpretarea acelorași coruri cu interpreții în haine de seară, negre, cu chipurile lor ofilite, colțuroase și ochii fără expresie. Cântau fără nici o tresărire ca și cum ar fi fost în pauza de masă, cu privirile fixate undeva peste dirijorul care dădea din mâini imitând perfect implicarea pasională.
Cu toate ironiile mamei, unele chiar jignitoare, tata rămânea în fața televizorului cu ochii strălucind într-o lumină caldă pe care mult mai târziu mi-am dat seama că ascundea o batjocură năucitoare; plescăia din buze ca și cum ar fi murmurat melodia; sta cu mâinile sub cap, întins pe patul cu arcurile rupte și salteaua veche, peticită, cu noduri mari și tari, și bătea ritmul cântecului cu vârful picioarelor în tăblia patului. „Antoane, ai căpiat? întreba mama uimită. Și tata începea să cânte cu voce înaltă, de tenor, stâlcind din când în când linia melodică și întotdeauna versurile sforăitoare, găunoase care creau un sentiment de ostilitate acidă. „Ce frumos!” exclama tata vesel. Auzi, Versavie, cu tărie să privim spre viitor. Unde o fi acela, nu prea știu, da’ e ceva. Nu vii și tu cu mine că acolo, în viitorul acela, e ca-n cărțile popei Codrea numai bucurie, petreceri, fără balegă și nădușeală”. Mama își făcea cruce, se prefăcea că-l ignoră, dar în realitate era îngrijorată și nu și-o ascundea cum făcea de obicei când era vorba despre sentimente. Avea un adevărat har să-și disimuleze trăirile, răspândind în jur confuzie. Ca o sepia, vorba Marei…
Tata, însă, nu se obosea să-și compună alt chip. Nici nu cred că-i trecea prin cap așa ceva! Când zvonul a ajuns la el adus de Iosivu Dinului, s-a oprit din descărcatul fânului, în șură, a scuipat în palme, le-a frecat una de alta, a întrebat, privindu-mă atent: „Bă Matei, cum e cu vorba aia care umblă prin sat?”
La rândul meu, am ridicat din umeri. Nu știam nici eu mare lucru. Doar ceea ce mi-a spus Mara că ar fi auzit vorbindu-se prin cancelaria școlii, dar nimic temeinic. Tata a părut mulțumit cu răspunsul și-a înfipt furcoiul în maldărul de fân care mirosea a uscăciune parfumată. „Oamenii noștri! a comentat el oarecum dezamăgit. N-au de lucru și stau la poartă și născocesc stele verzi”. Mulțumit de sine,a continuat să arunce fânul pe alaș, cu icnituri ritmice, sonore, care, probabil, se auzeau din curte, pentru că mama a băgat de câteva ori capul pe ușa șurii ca să afle ce făceam.
Când liniștea părea că a așezat satul în rostul lui, au apărut primele semne și oamenii s-au foit neliniștiți, la început, apoi speriați de-a binelea. În curtea lui Iancu Dinului de pe Fâșu, fratele vecinului nostru, o vacă a adus pe lume un vițel cu două capete și cinci picioare, cel de-al cincilea ieșea din buric și era subțire, scurt și fără copită. Oamenii au încercat să ajungă la adevărata semnificație a evenimentului, dar n-au izbutit, pentru că a doua zi, spre seară, o dubiță albă, fără nici un însemn, cu trei bărbați tăcuți, cam trași la față de oboseală, a apărut la poarta omului,a luat vițelul fără nici o explicație, lăsând în palma lui Iancu Dinului o bucată de hârtie pe care scria cu litere bătute la mașina de scris că animalul e dus la București la un institut de cercetare, „contravaloarea lui urmând să fie recuperată de susnumitul Iancu C. Dinu”. Când au apărut ziariștii, Iancu Dinului și-a pus hainele de sărbătoare, și-a ras barba sură și a ieșit înaintea lor cu zâmbetul lui stingher de om surprins de evenimente. Adevărul e că întâmplarea aceasta l-a adus în atenția satului, comunei și chiar a județului, dar când l-am văzut și la televizor, la „Viața satului”, duminica în timp ce preotul Codrea slujea în biserică și se ruga ca Domnul care ne-a trimis semnul, să ne ierte, mi-am dat seama că viața lui era amenințată să ia alt curs, și nu unul prielnic lui. Nu mai stătea de vorbă cu nimeni, se posomorâse, veselia lui se spulberase, iar oamenii îl ocoleau ostentativ. Explicația a dat-o chiar el într-o seară la cârciumă când s-a ridicat de la masa unde stătea singur și s-a apropiat de masa unde Tudor Surdilă, secretarul comitetului comunal de partid, bea bere cu șeful de post Vasile Tudora, moldoveanul molcom care devenea arțăgos când ținea discursuri moralizatoare și cu un bărbat slăbuț, ofilit înainte de vreme, care fuma țigară de la țigară, încât aveai impresia că le sugea cu buzele lui vinete și spuzite. „Care va să zică, așa, Tudore, a început Iancu cu voce moale, te-ai dus la județ?” „Ioane, a răspuns Tudor Surdilă fără să-l privească, lasă-mă că am treabă acum. Vino mâine la birou să stăm de vorbă”. Iancu s-a uitat scurt în toate părțile, s-a legănat gata să se prăbușească peste masă. Străinul de la masa lui Surdilă, probabil un activist de la județ, s-a ferit speriat, adunând sticlele și paharele de pe masă. Câteva însă s-au răsturnat și s-au spart, câteva pahare s-au vărsat și berea a ajuns pe hainele șefului de post și ale lui Tudor Surdilă. „Tudore, eu n-am ce căuta la biroul tău, a continuat Iancu ca și cum nimic nu se întâmplase, deși cei doi își ștergeau hainele cu batistele deja furioși. Nu mă speriu eu de voi. Da’ vreau să știu cum e cu superstițiile, așa cum zic jurnalele că ai zis. Adică eu sînt un înapoiat și tu ești mai deștept decât dascălu’ Langa. Așa-i?”
Tudor Surdilă și-a rotit privirea peste noi toți cei care așteptam în tăcere. O adiere de ostilitate a trecut peste capetele oamenilor. Secretarul a înțeles că nu se putea sprijini pe noi și s-a foit nemulțumit în scaun, ba mai bine zis s-a așezat mai bine ca să ne dea de înțeles că e stăpân pe sine și pe noi toți.„Bă Iancule, nu tu ai zis cu gura ta că-i semnul nu știu cui? s-a prefăcut Tudor Surdilă mirat. Partidul ne-a învățat să nu mai credem în semne ca pe vremea lu’ Pasvanti Chioru’. Lumea-i materială și nu există nici un fenomen pe care, cu vremea, să nu-l putem cunoaște. Sînt doar întâmplări necunoscute care vor fi cunoscute. De aici și până la a spune prin sat că un vițel cu două capete și cinci picioare înseamnă că vine vreme de sânge, e cale lungă, mă Iancule! Obscurantism, nepoate, așa-i zice! N-ai nivel ideologic! Ai face mai bine să pui mâna pe carte, că te știi cu bube în cap. Tac-tu o zăcut câțiva ani la ocnă pentru că avea gura prea mare și-o pus în discuție justețea unor măsuri luate de partid, cum o fost colectivizarea”. „Lasă-l pe tata că-i mort, s-a răstit Iancu. Ce morții mă-ti vrei să zici, Tudoare”? a ridicat el vocea. „Eu zic să-ți vezi de treaba ta”, s-a prefăcut Tudor Surdilă nepăsător, deși fierbea și fața lui roșie devenise vineție cu vinișoare roșii gata să se rupă. A băut din paharul cu bere și o șuviță subțire și spumoasă s-a scurs pe la colțul gurii pe gât și a dispărut după gulerul albastru al cămășii sub care cravata stătea strâmbă într-o parte ca o limbă umflată. „Bă, eu cu tine vorbesc, s-a răstit Iancu. Ce mă-ta, mă, te-ai găsit tu să faci pe nebunu’? Auziți, cine-i deșteptul satului!” ni s-a adresat tuturor. Apoi întorcându-se spre masa lui Surdilă: „Bă, nici mămăliga nu ți s-o dus din gât și nici peticile din cur. Acum faci pe stăpânul tu, mă, care n-aveai nici după ce bea apă. Eu sunt prost, cum zici, da’ tu cum ești, Tudore, că doar ne știm de-o viață!” „De ce mă sudui, Iancule?”a întrebat Surdilă ridicându-se de pe scaun și după el activistul sfrijit și înspăimântat care nu scosese nici o vorbă. „Tovarășe Surdilă, a zis el sfios cu o voce groasă, care te făcea să-l privești cu mirare că dintr-un trup așa firav ieșeau aceste sunete impresionante. Tovarășe Surdilă, a repetat el grăbit, să nu dăm curs provocărilor! Apoi a șoptit: V-am spus eu că nu-i bine să venim aici…”.
Cei trei au pornit spre ușă unul după altul. În urma lor, întâi încet, apoi tot mai puternic, zumzetul vocilor au crescut până când toți, vorbind deodată, hărmălaia i-a luat locul și s-a ridicat peste noi toți.
„Așa, bă, muci în brâu!” a exclamat vesel Iancu, iar râsetele au izbucnit ca o lavă fierbinte, eliberând tensiunea adunată în câteva minute. „Asta n-o să rămână așa”, a amenințat Tudor Surdilă din ușă înainte de-a ieși în uliță în întunericul albăstrui, sfâșiat de lumina firavă căzută prin ferestrele cârciumi.
Iancu Dinului s-a întoars la masa lui, în fața paharului cu rachiu alb și sirop de zmeură. A căzut iar în mahmureala lui, îndepărtându-se de tot ceea ce era în prejma lui.
Oamenii îl priveau pe furiș. Era limpede că toți au fost de partea lui. Unii chiar erau invidioși și comentau în șoaptă, prevăzători, evaluând consecințele. Fapt e că tensiunea revenea, parcă și mai intensă. Ficțiunea lua locul realității. Viața se scurgea printre degete și nimeni nu băga de seamă. Nici măcar prietenul meu, doctorul Vintilă Mihăilescu, un regățean cinic pripășit prin Munții Perșani, care tot învârtea între degete paharul cu coniac, lichidul arămiu rămânând atârnat pe pereții de sticlă după care se scurgea lăsând urme uleioase.
-Hai s-o luăm din loc, m-a îndemnat doctorul strâmbându-se. Coniacul ăsta e ca pișatul boului!
Ne-am ridicat de la masa oarecum ascunsă după un stâlp din lemn care sprijinea tavanul întărit cu bare groase din fier și am pornit spre ușă prin fumul care plutea pe deasupra tuturor, mișcându-se dintr-o parte în alta, urcând spre tavan în nori alburi. Se strivea de tavanul înnegrit și cobora în valuri peste oamenii care îl îndeseau cu alte șuvoaie subțiri și zvârcolite ca niște șerpi frânți de mijloc.
-Nu a fost o idee bună să intrăm în cârciumă, a comentat doctorul Mihăilescu peste umăr, cu fața întoarsă spre mine. Ãștia o să spună la partid că am încălcat morala comunistă. Intelectualii satului, care trebuie să fie exemplu, modelele de urmat, n-au altceva mai bun de făcut decât să bea cot la cot cu pulimea. Și pe deasupra nici n-am luat atitudine când au fost atacați activiști ai partidului și ideologia materialistă. Are dreptate Antonia că am minte multă, dar nu toată e bună! a chicotit el.
Brusc, zumzetul s-a stins. M-am oprit instinctiv, ca în fața unui pericol ascuns, și m-am lovit de doctorul Mihăilescu pe care l-am împins în peretele de care, lovindu-se, s-a dezechilibrat și a revenit în fața mea aplecat în față.
-Ce stai…, m-am răstit, dar am tăcut speriat. În ușă, Ion Apostol, cu căciula trasă pe ochi și în cojoc privea peste sală cu ochii goliți de orice scânteie de viață. Avea fața galbenă, suptă, două găuri mari i se adânciseră în obrajii nerași, păroși, parcă acum se trezise dintr-un somn agitat, plin de vedenii. În liniștea care se lățise peste noi, fiecare încerca să-i evite privirea inventând tot felul de gesturi, unele potrivite și acoperitoare, altele nepotrivite și incitante. Mi s-a părut că trupul lui încă vânjos a fost cuprins de un tremur subțire ca și cum răcoarea nopții i-ar fi intrat prin haine.
-Pocăiți-vă! a strigat, ridicând mâna ca și cum ar fi cerut liniște. Pocăiți-vă! a repetat cu voce înaltă, limpede, ușor tremurată. Fiara e printre noi. M-am întors spre răsărit și am văzut cum suflarea ei de foc și pucioasă pârjolea cerul. Joacă pe dealuri în focuri cât casa și voi stați în leagănul diavolului. Pocăiți-vă, că pe gâtul vostru curge licoarea Fiarei. Ieșiți și vedeți ochii Fiarei cum ard până departe în Hărham. A început, oameni buni! Vrea să piardă satul nostru până n-o mai rămânea decât praful și pulberea… Morții vor fi lăsați de izbeliște și oasele albe, fără carne, vor ieși din pământ. Oameni buni, focurile s-au aprins pe dealuri. Mielul a rupt pecețile!…
Ion Apostol parcă s-a înălțat deasupra pământului, parcă a crescut atingând cu fruntea întunericul de deasupra ușii. Fața lui strălucea și ochii se mișcau în orbite ca doi tăciuni aprinși. Aerul din jurul lui s-a retras și apoi a revenit clocotind fierbinte.
-Rugați-vă și vă pocăiți! a strigat cu voce tunătoare Ion, arătând spre stânga unde întunericul s-a subțiat și acum s-a convulsionat într-o mișcare continuă de du-te-vino.
Oamenii au tăcut cu frunțile plecate. Parcă au împietrit. Liniștea a călcat apăsat pe podelele îmbâcsite de motorină, băutură și scrum de țigară, de praf și glod uscat. Ecoul cuvintelor lui Ion Apostol s-a întors din ungherele clădirii răsfrânt în sunete disparate, când țipătoare, când șoptite; s-au petrecut una peste alta, s-au adunaut în game stranii, s-au depărtat însoțite de privirile uimite ale oamenilor. Erau aproape materiale, lăsând în urmă un fior tulbure.
-Vine sfârșitul! a urlat Ion, arătând cerul pe care s-au aprins focuri albastre care creșteau învolburate și scădeau lăsând întunericul să revină compact.
Ion a căzut în genunchi, cu capul în piept și mâinile întinse în față. Focurile albastre s-au ridicat brusc pe dealuri, alungând întunericul, subțiindu-l. S-au stins apoi și au izbucnit în altă parte mai violente, sfredelind orizontul care pentru o clipă a prins contur. Copacii parcă s-au ridicat în aer, lumina albastră a curs pe trunchiul lor, s-a prelins în valuri mărunte și a dispărut în pământul albăstrui. Câinii satului au lătrat înnebuniți, s-au auzit cântecul cocoșilor treziți din somn și țipătul ascuțit al cucuvelei a venit pe vale în jos pe deasupra apei care a prins și ea nuanțe albastre și s-a legănat sub cerul tăcut, în așteptare.
-Hai la cabinet! a spus doctorul Mihăilescu grăbit.
-Vine Fiara să-și ia uiumul! a strigat Ion ca trezit din somn. Îi simt mirosul, îi simt gustul de foc și pucioasă. E pe deal… Oameni buni, e pe deal și apele vor seca și pădurile vor arde și pământul va da în clocot, aerul va puți de hoituri…
Mihăilescu m-a lut de umăr și m-a împins înainte. Am privit fascinat limbile de foc albastre, care lingeau orizontul și cădeau apoi frânte pe pământ. Lumina albastră s-a ridicat deasupra satului dându-i contur, umbre lungi s-au plecat pe dealuri, umbre subțiri au trecut peste sat. În pragul clădirii vechi a cârciumii oamenii au privit cu ochii holbați limbile de foc care au explodat deasupra caselor. Urletul câinilor a frământat ulițele și a rămas zdrențuit prin sălcii. Am reușit cu greu să mă dezlipesc din ușa cârciumii și să pornesc în urma doctorului Mihăilescu. Am simțit stomacul cum s-a dilatat și un gust amar mi-a umplut gura. Am înghițit de câteva ori până când , brusc, cerul gurii s-a uscat.
-Fiara e lângă noi, s-a lamentat vocea răgușită a lui Ion Apostol. Îi simt răsuflarea puturoasă. Pocăiți-vă!



2



Ca toate instituțiile statului, și dispensarul medical ar fi trebuit să fie cu fața la ulița principală care tăia satul în două. Aici, însă, nu se mai potrivea fiindcă era așezat pe o ulicioară îngustă, plină de bolovani și pământ răscolit de ape, de frunze și crengi pe care sătenii le curățau periodic și ploaia le depunea la loc. Era adăpostit într-o casă înaltă, construită de curând, cu zidăria întărită cu piatră după arhitectura săsească, cu toate anexele întregi, solide, care fusese construită de Dionisie Neamțu pentru fiul său care pierise în Munții Făgăraș, împreună cu el, într-o încleștare cu trupele de securitate, și, drept urmare, casa i-a fost confiscată.
În prima cameră se dădeau consultații, iar în cea de-a doua erau dulapurile cu medicamente, un fel de farmacie, cu fișele bolnavilor, cu un aragaz pe care Antonia, o colegă de școală care voise să se facă medic , dar îi muriseră părinții într-un accident de mașină tocmai în ziua examenelor și a rămăs asistentă, fierbea cafeaua și încălzea mâncarea doctorului Mihăilescu. În celelalte două camere, așezate una după alta, ani de zile locuise doctorul. Îi dăduse consiliul popular, la insistența lui Tudor Surdilă, un pat și un dulap, o masă și un corp de bibliotecă pe rafturile căreia se aflau câteva tratate de medicină și „Ion” de Rebreanu , „Moromeții” de Marin Preda, o ediție veche, cu paginile roase, a „Geticii” lui Pârvan, o alta la fel de uzată a „Cronicii de familie” a lui Petru Dumitriu și la vedere, ostentativ, „Apărarea are cuvântul” de Petre Bellu. Erau singurele lui cărți printre pahare, cești, farfurii, solnița pentru sare, și, într-un colț, o păpușă scundă, într-o rochiță albă, tivită cu fir galben și coroniță despre care, dacă voiai să afli amănunte, se enerva și te insulta. (Mai târziu, mi-a povestit că a fost păpușa singurei surori din cei cinci copii ai familiei pe care el o iubise foarte mult și care murise de scarlatină pentru că în satul lui nu trăia nici măcar o asistentă). Cea de-a doua cameră rămăsese goală, doar un frigider, era mai bine zis, o magazie pe care nu mai apucase s-o folosească pentru că înainte de Revelionul anului trecut se mutase în casa Antoniei de pe aceeași uliță, mai sus, aproape de vârful dealului, cu grădina care se termina în liziera pădurii. Câteva săptămâni a vuit satul, femeile s-au uitat chiorâș, i-a suduit, i-a insultat pe la garduri în cele mai stridente culori. Nimeni nu știa să motiveze această izbucnire violentă. Venise pe furiș, se instalase pe fiecare uliță și rodea cu sălbăticie din sufletele lor.
Doctorul Vintilă Mihăilescu, regățeanul iute de mânie și de minte, cu reacții rapide, împotriva tuturor evidențelor, nu reacționase în nici un fel. Așteptase să se consume zarva, să se stingă glasurile provocatoare ale unor soții de funcționari din consiliul popular, care crezuseră că e momentul nimerit să-l „înfunde pe regățean” care nu mai acorda certificate medicale cu ușurință și nici scutiri pentru muncile agricole, așa cum erau obișnuite de fostul medic, un bătrânel pentru care medicina devenise un mister, cum însuși declara înveselit de descoperire. „Nu vreau să le dau dreptate, m-a liniștit Vintilă. Antonia e femeia mea și țin la ea ca la ochii din cap. Îi bag în mă-sa de țărănoi cu morala lor ipocrită cu tot. Numai câte trec pe la mine prin cabinet pentru că au sărit gardul la vecin și au rămas cu burta la gură. Dacă ar fi după lege, ar trebui să-mi petrec următorii o mie de ani în pușcărie, și eu și prietenii mei de la Făgăraș și Rupea. Și apoi, ce-i privește pe ei cum mă regulez eu, cu acte sau fără încuviințarea partidului sau a bisericii”. Era inutil să-i răspund, sau – Doamne ferește! – să-l contrazic, că ar fi urmat una dintre analizele lui dure, necruțătoare a realității noastre istorice, economice, sociale, psihologice începând cu Burebista și până azi.
Am încercat, în schimb, să mă apropii de Antonia care a fost complet izolată de comunitatea satului. Părea indiferentă la comentariile care o urmau pe unde trecea. Dintr-o dată fata asta firavă, cu un destin nemilos, s-a revoltat. Era destul să audă o șoaptă în urma ei că se întorcea din drum, făcea ochii mici și, cu dinții strânși, stingea orice poftă de-a bârfi pentru mult timp. Se folosea de întâmplări uitate, în general de acelea care, prin comicul lor, marcaseră viața personajelor și le rămăsese renumele. O făcea cu detașare, ba mai mult, chiar cu o anume răutate. Se ivise din tăcerea ei încremenită în toată ființa, o cu totul altă femeie, mânioasă și răzbunătoare sau afectuoasă și melancolică. Instabilitatea acesta nu-i scăpase doctorului Mihăilescu, care s-a apropiat și mai mult de ea, cu infinită răbdare și tandrețe prin care izbutea s-o readucă la viața dinainte. Și cu toate acestea, Antonia ezita să-și oficializeze relația cu Vintilă, deși în ochii ei căprui, luminoși, cu o evidentă sclipire de duioșie, se vedea limpede că se instalase un sentiment puternic care nu putea fi decât o dragoste statornică. O simțea și Vintilă, o simțeau și cei apropiați, și toți așteptam deznodământul cu o curiozitate disimulată. Doar Mara, când se întâlneau, o strângea în brațe ocrotitor, îi șoptea la ureche vorbe pe care refuza să le repete, o mângâia matern pe umeri, un gest pe care nu-l mai văzusem niciodată. Într-o seară o întâlnisem la magazinul alimentar din centrul satului, își făcuse cumpărăturile, avea două plase mari pe care le răzimase de zidul magazinului, așteptând. „Nu te ajută prietenul nostru?” am întrebat iritat. A râs dând ușor capul pe spate. „Vinti e în magazin. O consultă pe domnișoara Marta care are o indispoziție”. Și iar a râs înviorată de propria-i ironie. „Toni, de ce nu încheiați voi socotelile ca să astupați gura satului?” m-am trezit vorbind cu o seriozitate de dascăl. Pe moment m-am simțit stingherit, dar Antonia, după o clipă de tăcere, cu privirile duse departe și readuse lângă noi, luminate de sclipirile acelea tandre care izbucneau ori de câte ori venea vorba despre doctorul Mihăilescu, mi-a spus cu voce moale, insinuantă: „E un bărbat extraordinar. În pat, e un amant perfect. În curte, e un bun gospodar. Dar e impulsiv. Nu vreau să mă trezesc cu ochii vineți. Și mai e ceva! Eu sunt doar o simplă asistentă, el e medic. Poate să fie, pentru el, o relație din plictiseală, așa cum se întâmplă de obicei. Trebuie să mă dumiresc, Matei! Nu vreau să greșesc. Mara are dreptate. Trebuie să am răbdare și să încerc să-l cunosc cât mai bine. Știu, mănânci cu un om un sac de făină și tot nu-l cunoști. O să mai cern un sac”. „Deci asta tot șoșotiți voi”, m-am mirat prostește. „Asta”, a confirmat ea înveselită de fața mea năucă.
- Unde dracul am pus cheile? a mormăit doctorul întorcându-și buzunarele pantalonilor pe dos.
Sub lumina puțină a lunii care s-a ridicat deasupra pădurilor presărând argint pe umbra ei, Vintilă parcă a încremenit pe prima treaptă a casei, cu mâinile afundate în buzunare, descumpănit de un gând care-l frământa și-i încrețea fruntea și-i umbrea fața. L-am privit dintr-o parte și fața lui arăta ca o efigie strălucitoare.
-M-am ramolit, a suspinat el. Ce ți-am spus!… E deschis… Antonia n-a plecat încă…
M-a prins de mână, oprindu-mă la jumătatea treptelor astfel încât m-am dezechilibrat și am fost nevoit să mă sprijin de perete ca să nu cad.
-Voiam să-ți spun, dar n-am avut timp. Antonia a acceptat în sfârșit să se mărite cu acte în regulă. E cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat de când trăiesc. Fata asta e o splendoare și merită totul. O făcea ea mai demult, dar și-a băgat coada Mara ta. Să ai grijă că e mai mult decât o femeie. Te devoră pur și simplu. Sincer, n-am mai văzut o asemenea ființă. Știi că natura urmărește să se așeze mereu în echilibru. Ei bine, aici s-a dezechilibrat complet. Pe cât e de frumoasă, pe atât e de deșteaptă. Or, o femeie deșteaptă și frumoasă e o bombă atomică în curtea bărbatului… Acum, prin octombrie cel mai târziu, o să plecăm la ai mei, în Oltenia. Cred că o să facem cununia religioasă acolo ca să nu ne ia ăștia la întrebări. Acolo, în satul meu, nu se face atâta caz, parcă oamenii sunt mai nepăsători, mai superficiali. Cum spune românul: în tot răul e și-un bine. Vreau să-i fac o surpriză Antoniei și să mergem la un schit…încă nu știu care… Când o să audă mama, cred că o să dea în bâlbâială, iar tata o să-mi explice disprețuitor, ironic și dezamăgit că seamăn tot cu mama, care e mereu în picioarele popii. Eu am credința mea, Matei dragă! Ãștia, în frunte cu popii, s-au depărtat cu totul de esența creștinismului așa cum l-a instituit Cristos. Nu-mi plac șmecheriile popilor care au inventat tot felul de ritualuri ca să câștige bani și s-o ducă bine. Și religia a devenit un fel de comerț cu suflete. Popii zic că sunt moștenitorii lui Iisus. Păi să moștenească ce le-a lăsat, adică averea din ceruri. Dar ei vor doar pe cea de pe pământ. Eu chiar cred cu toate cursurile politico-ideologice. Cu cât ăștia mă vor ateu, cu atât mai credincios sunt pentru că așa mă simt ocrotit, iubit, mă simt om întreg. Ãștia combat ceea ce nu știu și nu pun nimic în loc. Ca să stăpânești o lume, ai nevoie de o religie. E atât de simplu, băiete! Dar românii încearcă mereu să-l păcălească pe bunul Dumnezeu. Se dau mari creștini doar când sunt la strâmtoare, în fapt, dacă nu le pică ceva, o lasă moale. Dar n-am loc de întors pentru că Mara ta a izbutit s-o convertească și pe Antonia, care trebuie să înduplece pe Domnul și pentru că s-a culcat cu mine înainte de a-și pune pirostiile…
A făcut o pauză, a tras cu urechea, dar liniștea curgea ca smoala peste sat. Din când în când vreun câine se trezea din somn și hăulea speriat de vedenii întunericului care porneau la atac.
-Matei, o să-ți spun ceva… un lucru care ar trebui să-l țin secret…mă rog… Antonia m-a refuzat o vreme și nu înțelegeam de ce. Sunt eu un pic mai violent, dar niciodată peste măsură. Mai mult verbal…Dintr-o întâmplare am aflat și adevăratul motiv. Am fost la Făgăraș și m-am întâlnit cu doctorul Popovici, ginecologul. Din vorbă în vorbă m-a întrebat dacă e adevărat ce se zvonește că vreau să mă așez la casa mea. I-am confirmat și i-am spus cu cine. O cunoștea pe Antonia pentru că au lucrat împreună. Am văzut că s-a schimbat la față, că parcă nu mai era atât de jovial. Am bănuit că o fi fost vorba despre o relație veche. Mi-am dat sama că sunt chiar gelos. Îmi venea să râd, dar gelozia e o boală cumplită. Nu-mi venea să cred. Era adevărat: eram gelos. M-am întors în sat cu capsa pusă. Antonia nu m-a întrebat nimic, dar știi că femeile au cel de-al șaselea simț. Unele. Antonia mă miroase de la o poștă. N-o pot minți, n-o pot… În fine, i-am povestit de Popovici și, ca un nerod, de gelozia mea stupidă. A râs la început. Și, brusc, s-a întunecat. A devenit rece, distantă, bănuitoare. Măi să fie! Tocmai am nimerit ținta! Pe dracul! Ce ți-a spus? m-a întrebat ca un milițian beat. M-a pus să jur că n-am să fac scandal. Uite, domnule, îmi ziceam, cum mi-am stricat viața a nu știu câta oară dintr-o prostie. Era galbenă ca lumânarea. Ce-o fi cu ea? mă întrebam holbându-mă la ea cum își frângea mâinile în poala halatului. O avea vreun copil din flori… poate vreo boală venerică… poate leucemie…Ce mama dracului să aibă? Ai văzut vreodată o femeie care plânge în tăcere? Îi curg doar lacrimile. Atunci m-am enervat și am țipat: Orice-ar fi, eu nu plec. S-a uitat la mine ca la moaștele Sfintei Parascheva. Să n-o mai lungesc, mi-a spus că în urmă cu aproape doi ani și-a făcut niște analize și a aflat că nu poate avea copii. Are uterul… Pe moment mi-a căzut ca un bolovan pe picior. De, masculul scosese capul și răgea că nu se putea reproduce. Am țipat iar: Þi-am spus că nu plec nicăieri! Și n-am nici orgoliul să las în urmă plozi. Sunt destui care o fac și-n locul meu. O să găsim vreunul abandonat prin maternități, prin casele de copii. De ce mama dracului trebuie să te smiorcăi? După decretul lui Ceaușescu o să se umple țara de românași mucoși și plângăcioși. Puteai să taci, să mergi mai departe și să descopăr că ești sterilă după un an de muncă asiduă. Mi-aș fi pierdut încrederea în tine. Așa că nu scapi tu chiar așa ușor de mine. Pentru că țin la tine cât Þara Românească și Ardealul la un loc. Asta să nu uiți niciodată.
Doctorul Mihăilescu m-a împins ușurel spre ușa din fața noastră care arăta ca o gaură neagră. Am intrarat în holul întunecat și am așteptat să găsească doctorul întrerupătorul. Am stat răzimat de zid într-un întuneric deplin; am avut senzația că întinerciul mi s-a lipit peste ochi și peste buze. Cu cât întinericul s-a îndesit, ochii mi s-au dilatat până când au început să mă usture. Deodată lumina a izbucnit făcând țăndări întunericul din jurul nostru. Doctorul Mihăilescu era cu mâna ridicată pe un perete în căutarea întrerupătorului care se afla chiar lângă palma lui. Eu mă oprisem lângă perete, la câțiva centimetri de cuierul prins în perete în care atârnau câteva halate și o vestă din lână mov, purtată, lăbărțată, scămoșată. Din prag, Antonia ne privea amuzată. În prima clipă mi s-a părut o umbră prelungă care, apropiindu-mă, prindea contur și consistență; am înțeles că forma ei s-a desprins în mare măsură din descrierea pe care mi-o făcuse doctorul cu câteva minute înainte. Zâmbetul i-a luminat fața și i-a micșorat ochii care au devenit o linie subțire. Părul tuns scurt, ușor ondulat, îi rotunjea fața, iar buzele pline, senzuale, de un roșu aprins se mișcau într-o linie ondulată, dând impresia că sunt în afara chipului ei, conturat, altfel, armonios. Purta un pantalon negru și o bluză albă, croită simplu, cu un guler înalt brodat cu un șir de trandafiri minusculi care înconjura gâtul delicat, dându-i corpului înălțime și subțirime. Mi-am oprit ochii îndelung pe mâinile ei puternice, cu degete scurte, încrețite pe care străluceau un inel cu o piatră roșie și o verghietă subțire.
-Unde ați fost, domnilor? ne-a luat în seamă cu o voce moale, rugătoare. Bună, Matei, s-a întoars spre mine. Când ai venit?
Fără să mai aștepte răspunsul meu, m-a strâns în brațe cu o pornire de tandrețe maternă. Mirosea a săpun fin și a parfum discret, dulce, probabil unul franțuzesc
-Voi vă pupați în fața mea? s-a mirat doctorul. Ce faceți în lipsa mea? s-a încruntat el.
-Asta ca să nu reiau întrebarea „unde ați fost!” a râs Antonia dezvelindu-și dinții albi, uniformi, ca o dantelă, cu doar doi din față ușor depărtați. Zâmbetul a stăruit pe fața ei minute în șir chiar și după ce mușchii au revenit la locul lor, stingându-se încet, pe nevăzute. Am făcut un pas înapoi ca să putem intra în camera spațioasă luminată discret de o lampă de birou, cu un abajur ca o pălărie albastră întoarsă pe dos. Apoi, ignorându-l pe Vintilă, s-a aplecat spre mine ca și cum ar fi fost vorba despre o taină și a spus cu voce din care veselia încă nu pierise: Așa face mereu, Matei, când îl prind cu mâța-n sac! Deviază subiectul cât ai clipi și se preface că nu înțelege întrebarea.
-Așa fac? s-a mirat Vintilă cu smerenie simulată.
-Da, așa faci! a accentuat Antonia cu ușor reproș bine camuflat. Apoi, apropiindu-se de gura lui și ridicând nasul: O, dar miroși!
-Cum miros? și-a jucat rolul mai departe doctorul Mihăilescu.
-A coniac și fum de țigară, a zâmbit Antonia și zâmbetul iar s-a întins pe fața ei. Ați fost la cârciumă…Intelectualii satului beau cu țărănimea muncitoare la un loc. Ce exemplu dați voi? Ironia ei s-a risipit repede, practic a trecut ca un fulger, ne-a orbit o clipă după care ne-a lăsat să ne ștergem la ochi nedumeriți.
-Toni, a spus doctorul cu gravitate prefăcută, tu ești o reacționară. Eu știu că m-am însurat cu o fată de chiabur, dar nici chiar așa. E sarcină de partid să beam rachiu de proastă calitate, contrafăcut chiar de statul socialist, cu clasa țărănească aflată în plin proces de schimbare, de primenire. Numai așa putem să-i cunoaștem preocupările, problemele, necazurile, împlinirile etc, etc…
Antonia a ridicat din umeri și s-a așezat pe canapeaua rămasă în întunericul subțire din dreptul singurei ferestre a camerei, care se vedea că a fost lărgită prin decuparea peretelui ca să lase loc luminii să pătrundă în toată încăperea opturată de peretele înalt al casei vecine.
-Vinti, iar începi? l-a certat ea cu duioșie. Apoi văzându-mă în picioare lângă ușă, mi s-a adresat grăbită: Matei, ia loc că stăpânul nu prea e prieten cu legile politeții!
-Matei, iartă-mă, dar credeam că te simți ca la tine acasă și nu mai e nevoie de invitație specială, a încercat doctorul să înlăture stânjenea care s-a instalat rapid între noi și ne-a tăiat orice inițiativă.
M-am așezat pe fotoliul din piele sintetică, scorțoasă, încrețită, cu zeci de urme ale celor care stătuseră în el în fața biroului. Într-adevăr, m-am simțit liniștit aici, în cabinetul întreținut de Antonia într-o curățenie desăvârșită. De fapt, cei doi, Vintilă și Antonia, și-au dus mai bine de jumătate din viața zilnică în cabinet. De cele mai multe ori veneau dimineața și plecau seara. Uneori rămâneau și peste noapte în camera de alături pentru că Antonia avea momente când evita, morocănoasă, să locuiască mult timp în casa părintească care zăcea tăcută, stearpă sub Dealul Fâșului, ca o imagine încremenită a unui timp care se surpase peste viața ei. Doctorul Mihăilescu se prefăcea că nu înțelege, accepta tăcut, fără explicații. Doar din când în când se strecura în fosta gospodărie a lui Ambrosie Mija unde se „prostea”, cum zicea el încântat, îngrijind grădina, în care își petrecea ore bune încercând să aclimatizeze soiuri de legume și zarzavaturi aduse de prin sudul țării, care, însă, cu tot efortul lui, rămâneau firave, chircite de frig, fără rod. Creștea și găini și rațe și gâște a căror evidență o ținea cu strictețe într-un dosar încât putea să-ți descrie pe fiecare în parte și mai ales să-ți spună câte ouă făceau într-un an. Antonia îl ironiza, dar, cu delicatețe, îi întreținea pasiunea „atavică”, așa cum însuși doctorul o numea încruntat.
Doctorul Mihăilescu și-a făcut de lucru în jurul biroului. A luat dosarele dintr-o parte și le-a mutat în alta, a răsfirat cu degetele creioanele și pixurile din cana de lut smălțuită și pictată cu flori roșii, fluierând ușor o melodie care voia să semene cu „Corul sclavilor” din Nabucco de Verdi. Ca de obicei, s-a prefăcut că ne ignoră, dar în realitate era foarte atent la tot ce se petrecea în jurul lui. Ne-a privit pe sub sprâncene, cumva de jos în sus, chinuindu-se să vadă în întuneric, cu ochii măriți, pe Antonia care se ghemuise pe canapea, cu genunchii acoperiți cu o pătură neagră, cu ciucuri lungi.
-Și acum, Mateiașule, să ne clătim gustul rachiului proletar cu un coniac imperialist. Nu-mi cere să-ți spun de unde-l am că nu răspund la provocări, a zis doctorul vesel și a dispărut pe ușa din spatele lui.
Se auzea cum pregătea paharele dincolo de peretele alb, cu două afișe mari de propagandă medicală, unul cu sfaturi pentru întreținerea danturii, cu un tub de pastă de dinți din care țâșnea pasta „Cristal”, ca o râmă grasă pe care scria cu litere groase: Întreținerea danturii exclude întâlnirea cu doctorul; celălalt pentru o alimentație rațională, cu un pește mare, stilizat ca suport în jurul căruia scria cu litere mari: Nici o masă fără pește! Am tresărit când am văzut cu câțiva centimetri mai sus, deasupra ușii, portretul conducătorului într-o ureche, cum râdea Vintilă, tablou care fusese scos din instituții fiind înlocuit cu altul prelucrat. Cu câteva luni în urmă nu exista, iar acum era înconjurat pe-o parte de un drapel roșu și pe cealaltă de unul tricolor.
-Am înțeles de la leica Versavie că ai post de profesor în sat…, a început Antonia încercând să lege cumva un dialog care să dezmorțească atmosfera apăsătoare din cabinet.
-Da, am răspuns scurt, încă nedumerit de schimbarea ostentativă a doctorului care rezistase destulă vreme în fața asaltului propagandistic violent impus de comitetul comunal de partid. Știi că numai pe mine mă au, am adăugat nesigur.
-Am văzut că te uiți pe pereți, a zâmbit Antonia. A trecut într-o zi Tudor Surdilă. Răcise pe ogor, la adunat porumbul. Ninsese și încă nu terminase campania agricolă de tomană decât pe hârtie… ca-n fiecare an… În sfârșit, la plecare s-a așezat în ușă și ne-a arătat peretele gol. Vinti, cum îl știi, a jucat piesa până la capăt și a doua zi s-a dus la Surdilă care i-a dat tabloul fără să-și dea seama că nu mai e cel aprobat…
-Gata! a zis Vintilă, lungind cuvintele. Domnul e servit! Bă, voi iar vă țineți de lucruri slabe. Aha! Acum admirați conducătorul. V-am auzit de dincolo cum icneați de plăcere ca doi amanți…
Nici eu, nici Antonia nu i-am răspuns. O clipă doctorul Mihăilescu a părut a fi descumpănit. Ca să-și ascundă nedumerirea, a început să schimbe locul paharelor pe tavă, punând sub fiecare câte un șervețel alb, cu dungi aurii, îndoit în două. S-a dat un pas înapoi, a privit tava cu capul plecat pe umărul stâng, a mutat din nou un pahar, a bătut din palme mulțumit. Am întors capul după susurul care se strecura prin aerul camerei și am văzut-o pe Antonia cu mâna la gură, mascându-și râsul.
-Popor sentimental! Asta sunteți voi, a comentat Vintilă teatral, cu mâinile ridicate deasupra capului. Sentimental și pe deasupra cu gândirea defectă. Ca s-o împrospătăm să bem un coniac capitalist. Toni, tu bei?a mieunat el ironic.
-De ce nu? a sâsâit Antonia cuvintele printre buze.
-Așa! a exclamat Vintilă sincer surprins, turnând coniac în paharul gol, așezat prevăzător pe tavă. Hai noroc, tovarășe profesor! Să trăiești, nevastă!
Am băut toți din coniacul rubiniu. Mai întâi mireasma de vie înflorită a dilatat nările, apoi gustul fin s-a împrăștiat în toată gura, catifelat și mângâitor, umplând stomacul de un tremur ușor de nerăbdare.
-Și zi așa, tovarășe profesor, a reînceput Vintilă plescăind zgomotos spre disperarea Antoniei care și-a vânturat mâinile în dreptul faței ca și cum ar fi alungat o muscă. Deci, te-ai întors la origine. Splendid! Formidabil! Extraordinar! O să se scrie în toate ziarele cum fiul satului a plecat la școală cu gândul să se întoarcă în satul natal ca să lumineze puii de țărani mucoși, care n-au văzut în viața lor o ciocolată. Partidul o să te pună în ramă și o să te poarte ca pe sfintele moaște. Bă, eu știu că te-ai întors după Mara. Dacă vreodată o să-ți treacă prin scufă să negi ca să obții vreo funcție, ceva mezelic, cum fac pușlamalele, o să ai de lucru cu mine. Așa cu defecțiunea asta la cap aveți și voi un farmec.
Am clătinat paharul și lichidul rubiniu s-a înălțat pe peretele din sticlă gata să sară afară.
-Bă, Matei, a sărit el, tăindu-mi intenția de-a răspunde. Eu nu știu povestea ta și a Marei decât din ce mi-a povestit Antonia. Și tu știi că fata asta e cam zgârcită cu amănuntele. Dacă-s și picante, e mută ca o peștoaică. Așa e, draga de ea! Are dreptate. Intimitatea nu trebuie tulburată cu nimic. Or, tovarășii ăștia mor de curiozitate să știe și ce faci sub cearșaf cu nevasta sau cu amanta, după împrejurări. Dacă voi vă țineți de mână de când vă jucați cu puța în țărână și până acum când vă jucați cu ea în pat… pardon, ar trebui să vă jucați…că Mara e mai comunistă decât Lenin… iertare, mai creștină decât Maria Magdalena… atunci cred că sunteți doi oameni de neînvins. Zău, e impresionant!
-Vinti! l-a certat Antonia cu asprime.
-Ce-am făcut, dragă? s-a burzuluit Vintilă. Nu suntem noi atât de ipocriți încât să ne facem că nu știm cum venim pe lume. Suntem oameni cultivați. Cultura ipocriziei la români, merită să scriu o carte. Eram odată în câmp, la adunat cartofi și mă nimerisem lângă Marta, frumoasa Martă, de la magazinul alimentar. Venise în fustă și cum se apleca i se dezveleau pulpele și toți bărbații din preajmă trăgeau cu ochiul și evaluau. Tudor Surdilă era cam nădușit și cum se apleca asta, se apleca și el. La un moment dat frumoasa Marta l-a văzut cum se holba la picioarele ei cam groase, cam cu celulită și dă drumul unui discurs moral că ar fi crăpat și pietrele de rușine. Ãsta să intre în pământ, de, slăbiciunea nu-i tolerată de partid cu una cu două! Să i se facă ăstuia rău când vedea cum rânjesc ceilalți pe margine. Și asta nu mai termina. Nici Fecioara Maria n-ar fi avut îndrăzneala să se autoprezinte în termenii ăia. Mă rog., trec câteva săptămâni și mă trezesc cu ea la cabinet că are un junghi sub coaste, că o ridicat o ladă cu produse, că… Nici n-apuc să deschid gura că frumoasa Marta era fără bluză și cu țâțele goale plimbându-se prin cabinet ca pe bulevard. Îmi tot arăta un loc unde o durea sub o țâță că a fost înzestrată, slavă Domnului. Păi, asta se întinde noaptea cu Tudor Surdilă, când nu-i în ședință sau la instruire și când ăsta e ocupat, cu Nică Langa, învățătorul, când ăsta nu-i la școală și educă masele. Încă nu s-a hotărât, dar după părerea mea, Nicu are cele mai mari șanse să rămână cu ea de gât. Or, cu voi e cu totul altceva! Ieșiți din acest cadru viciat de istorie.
-Numai oamenii superiori pot avea asemenea pasiuni, a șoptit Antonia.
-Și nebunii, a completat doctorul. Patologie, dragă, a mormăit el.
Antonia a ridicat din umeri neputincioasă și și-a învelit mai bine picioarele în pătură.
Da, într-un fel, doctorul avea dreptate. Uneori, mie însumi mi se părea că trăiesc scene desprinse din filme sau din cărți. Citeam și din ficțiune coboram în realitate. Comparam și îmi dădeam seama că realitatea depășea de multe ori ficțiunea. Încercam un sentiment de duioșie orgolioasă. Stabilitatea sentimentelor alunga dramatismul livresc. Dar în același timp eram conștient că relația mea cu Mara avea și o dimensiune bolnăvicioasă, așa cum susținea Mihăilescu. Sau așa părea că arată văzută din afară. Prea rar descifram acest sens. Adevărul e că multă vreme nici nu mi l-am închipuit. În adolescență, însă, am avut prima dată impresia unei tumori maligne. Am rămas închis în propria mea stare sentimentală. Nu mai aveam nici o fărâmă din libertatea necesară unui tânăr care începea experiența de-a trăi. Ca viermele de mătase mă înveleam în fire lungi și rezistente. Fără Mara nu mai însemnam nimic, nu mai puteam să respir. Viața mea avea sens și consistență doar în prezența ei și prin ea. Feminitatea ei se infiltrase adânc în ființa mea. Începusem să judec lucrurile doar din această direcție. Tot ce era masculin mi se prea exagerat, străin sau neconform cu dorințele mele, cu aspirațiile mele, cu pasiunile mele. Mama intuise că născuse un băiat care se feminizase prin contaminare. Mă simțeam mult mai sigur în prejma femeilor și, evident, stingher în cea a bărbaților. Doctorul Mihăilescu pusese diagnosticul. Conștientizasem această stare ciudată, contradictorie care îmi sfredelea creierul și-mi storcea inima, dar metafora vâscului devenise expresia unei realități indubitabile. De aceea, tăceam, sporind nedumerirea celorlalți. În toți acești ani, niciodată n-am simțit nevoia să mă revolt. Nici măcar atunci când, student fiind, Ana Maria încercase să mă readucă în lumea reală prin comportamentul ei de femeie cu toate atributele și cu toate frumusețile ei. Eșuase. Infestarea fusese masivă și fatală.
-Bă Matei, ai luat-o iar prin porumb, a râs Vintilă de fața mea palidă și lungă. Uită-te la el, Toni, parcă e o icoană bizantină.
Antonia s-a foit în întunericul dens. S-a auzit un foșnet, apoi vocea ei s-a desprins din adâncimile lui, schimbând discuția:
-Până la urmă ce sunt flăcările acelea ciudate?
Doctorul Mihăilescu s-a așezat mai bine în fotoliu și a bătut cu degetele în sticla groasă, cu câteva fisuri, ca niște nervuri, în colțul din dreapta a biroului.
-Dracul știe! a ridicat el din umeri. E clar că există și că nu sunt viziunile lui Ion Apostol. Dacă nu cumva e o impresie colectivă, ca să zic așa. Și nu m-ar surprinde dacă te gândești că suntem un popor emoțional, contemplativ, iubitor de fantastic. Un popor pasiv, cu o gândire irațională în cele mai dese cazuri. Comuniștii au avut această revelație și au falsificat toată istoria, dragilor. Totul e un fals homeric cu poporul viteaz și drept. Și pe Herodot îl reproducem trunchiat, doar ceea ce ne convine, viciile dacilor fiind trecute sub tăcere. Ne-au regulat toți după cum au vrut fiindcă ne tragem din două popoare incompatibile alterate de migrații asiatice. Plebea care urmau legiunile Romei făcea parte din politica imperială. Mă înțelegeți voi, urmași ai Romei? Dacii nu erau nici pe departe atât de importanți în zonă pe cum ne lăudăm. Nici în al doisprezecelea ceas n-au fost capabili să treacă peste orgolii și să-și consolideze un stat al lor. Cu Burebista începe marele lanț al trădărilor naționale. Și așa a rămas până în 1918, cu trei principate. Fiecare voia să fie domn, dă-l dracului de popor! Amărâții ăștia erau docili și se consolau cu viața de apoi. Din acest punct de vedere creștinismul a fost salvarea și ne-a venit ca o mănușă. Comuniștii au contrafăcut totul și ne-au dat o istorie romanțată cu Feți-Frumoși și Ilene-Cosânzene, care se iubesc în codri și pe dealuri până la apus de soare. Și Soarele și Luna se uitau la ei cu jind, ba nu, cu duioșie maternă și ne apărau de dușmani… și tot așa până am ieșit din realitatea vremurilor și am trăit în ficțiune unde ne permiteam să fim noi înșine cu dorințele noastre secrete cu tot.
Cu cât vorbea, cu atât mai mult i-a crescut tensiunea care se răsucea ca un fir incandescent între noi. Eram nedumerit de înverșunarea lui. Părea una dintre montările menite să completeze personalitatea. Cea mai ieftină pe care o cunoștem cu toții și pe care o folosim cu frenezie ori de câte ori vrem să fim altceva decât suntem. Eu însumi jucam în acest scenariu și trăiam cu impresia că mă puteam impune ajutându-mă în acest fel de talentul de actor moștenit de la mama. Or, nu puteam crede în sarcasmul cu care doctorul desființa istoria națională. Întotdeauna am avut bănuieli pentru că sunau fals cuvintele umflate de sensuri artificiale, că nu acestea erau cele potrivite pentru realitatea noastră; suspiciunea s-a instalat și-n mintea mea și priveam bănuitor cartea de istorie pe care o comparam cu realitatea trăită. Undeva se producea de fiecare dată o fractură. Aveam un prieten, Alexandru, student la istorie, care elaborase o teorie a fracturilor din istoria națională. Prima mare fractură, zicea el, s-a produs în 1848, când bonjuriștii au invadat țara cu forme care nu se potriveau fondului național, distrugând, în final, specificul culturii noastre și convertind-o la o stare minoră. A doua mare fractură s-a produs în 1944… și aci cobora vocea conspirativ, vorbind de experimentul revoluției bolșevice, de Lenin și Stalin care au compromis utopia marxistă…și-mi făcea cu ochiul… adică, știi tu…
-Nu vedeți, măi fraților, că mințim de îngheață apele. Nimic nu facem ca lumea, temeinic. Suntem, prin definiție, superficiali. Până și proștii văd!
-Vinti, potolește-te! a intervenit Antonia cu o voce surprinzător de melodioasă. Și pereții au urechi…
-Bine-ar fi să aibă! a mârâit doctorul. Ai mei și acum se cacă în groapa din grădină între glugile de coceni și se șterg la cur cu coceanul. Nu vedeți că civilizația nu se lipește de noi?
-Ei, nici chiar așa! am intervenit șovăitor. Nu suntem noi chiar primii, dar avem suficiente calități ca orice popor vechi.
-Nimeni nu contestă aceste calități. Suntem imaginativi, creativi, ageri, flexibili, dar ne-am bazat mult prea mult pe aceste calități și foarte puțin pe substanța transpirației. Am crezut că putem ocoli păcatul originar și condamnarea la muncă. Ciracii lui Surdilă, ca să se pună pe picioare și ca să justifice superioritatea orânduirii sociale declarate cu trâmbița, au hiperbolizat pur și simplu calitățile, ca orice naționalist tâmpit, și ne-au băgat în cap că nimeni nu-i ca noi. Au făcut din istorie o poveste dulceagă și mincinoasă. Răul acesta nu se va lăsa ușor dus, ascultă ce-ți spun. Noi am înghițit drogul acesta și generații întregi nu se vor trezi la realitate. Când o vor face, își vor da seama că au ajuns în pustiu. Și atunci alte generații de sacrificiu, singurul fapt istoric real, adevărat.
Doctorul Mihăilescu s-a oprit cu ochii pironiți pe zidul din fața lui. A băut o înghițitură de coniac. A înghiți încet cu ochii închiși. Pe buza superioară, pe sub nasul drept și nările groase din care ieșeau câteva fire de păr negru, în lumina firavă, îi străluceau boabe mici de sudoare.
-Nu trebuie să uităm că istoria ne-a fost potrivnică în multe momente, am spus dintr-o suflare.
Doctorul parcă a adormit. Nu scotea un cuvânt. Cu ochii închiși, și-a lăsat capul pe spate, rezemându-se de spătarul fotoliului.
-Matei, a relut el în surdină, ce spui tu e o lozincă. Istoria ne-am făcut-o noi. Aici sunt de acord cu comuniștii. Un popor viteaz și iubitor de țară nu stă să i se cace nimeni în cap. Noi acceptăm chiar cu voluptate, ca și acum… Ori de câte ori am făcut și noi o fapt memorabilă a fost nevoie ca să ne împungă-n cur străinii…
Antonia a pufăit nemulțumită. A zis cu voce răgușită:
-Ești vulgar!
-De aici toată mediocritatea noastră, nu a luat-o în seamă Vintilă. Acum vreo două zile am fost chemat de Tudor Surdilă, secretarul nostru sfertodoct, cu origine sănătoasă, care ne-a citit o circulară prin care suntem obligați noi, doctorii, alături de procurori și activiști de partid, să organizăm dezbateri pentru a convinge femeile de binefacerile nașterii și riscul mortal al întreruperilor de sarcină, admise doar în cazuri speciale sau pentru femeile care au mai mulți de cinci copii. Se lasă cu închisoare și pentru medici și pentru prima parte din celula societății. Trebuie să fim mulți, ca popor care a jugănit istoria. Deja se vede ctitor al unui popor mare ca Burebista întâiu. Ce drepturi, ce libertate! Nu se încurcă cu asemenea vorbe de clacă, bune pentru discursuri și scandări la 1 mai și 23 august… Tu vezi în ce lume trăim? A protestat cineva? S-a revoltat cineva? Toți batem din palme și strigăm lozinci imbecile!…
S-a stăpânit cu greu. Pieptul i s-a săltat sub presiunea aerului, o venă i s-a îngroșasat pe gât și altele au zvâcnit pe tâmple. S-a înroșit tot de parcă a stat cu fața în para focului. Antonia a coborît de pe canapea și s-a apropiat cu pași repezi, l-a mângâiat pe obraz cu dosul palmei ca și cum ar fi vrut să-i șteargă tensiunea. Vintilă a gemut ușor, ca un copil care avea crampe, i-a luat mâna Antoniei și a trecut-o peste frunte , apoi i-a sărutat-o repede, de câteva ori, și și-a pus capul pe burta ei, cu nasul înfundat în stofa fustei. A respirat adânc, ca și cum s-ar fi terminat aerul, și, deodată, tensiunea a trecut în celălalt corp care a tresărit, s-a chircit, s-a zbârcit și a revenit la forma lui liniștită, tandră și provocatoare.
-Suntem niște mediocri, s-a lamentat el.
-O spune și Cioran, l-am aprobat cu blândețe, bând restul de coniac și punând paharul pe tavă.
M-am ridicat să plec. Antonia a încuviințat cu o ușoară legănare a capului.
-Noapte bună! am spus din prag, iar Vintilă mi-a răspuns ridicând brațul deasupra capului. Parcă, brusc, a îmbătrânit cu câteva zeci de ani. Buzele i s-au lungit, subțiindu-se, ochii s-au rotit speriați în orbitele înconjurate de riduri, mușchii feței au alunecat spre bărbia dreaptă, puternică, copleșind-o. A devenit într-o clipă o ființă măruntă, neajutorată pe care Antonia o ocrotea cu forța pe care o mai simțisem doar la Mara când cădeam pradă disperării.
Am ieșit în uliță și aerul nopții m-a învelit răcoros și liniștea m-a pătruns din toate părțile. Am avut aceeași senzație că lumea abia s-a născut, iar timpul n-a coborât pe pământ.



3



Luna s-a oprit deasupra dealurilor, lăsând să curgă la vale o lumină vâscoasă care se agăța de vârfurile copacilor încremeniți în tăcerea nopții. Din când în când se repezea o pală de vânt răcoros care înfiora frunzișul arămiu al arborilor ce se revărsa peste casele adormite ca un ochi orbit de lumina de miere a lunii. Cine știe de unde lătratul vreunui câine spărgea tăcerea în cioburi transparente prin care viața se spulbera peste umbrele caselor. Sentimentul că umblu printr-un loc pustiu se împrăștiase înlocuit de altul mai nerăbdător, un fel de bucurie magică. Ca un ecou stins, curgerea apei în vale se insinua ca o șoaptă; parcă venea din adâncurile cerului spuzit de stele. Mergeam pe ulița care însoțea valea pe sub coroanele sălcilor printre care se fofilau urzici înalte și cu tulpinile groase. Mirosul de nămol fermentat se legăna pe deasupra lor. Răcorea se lățise peste tot satul. De pe dealuri cobora la vale, peste sat, vântul din cotloanele neștiute ale pădurii. Vuietul sălciilor cutremurate de vânt creștea odată cu apropierea de puntea peste vale pe care urma să trec spre casă. Chiar la capătul ei, peste lemnul înnegrit, care se arcuia la fiecare pas amenințător, o salcie își coborâse crengile, închizând ieșirea în ulița îngustă și bolovănoasă. Aici întunericul era mai dens, aproape compact, striat doar de legănările crengilor. La ieșire, pe punte, cu capul în mâini, stătea un om ca și cum oboseala l-ar fi doborât și n-a mai putu face un pas. M-am oprit ascultând cum inima și-a accelerat ritmul și-mi bătea în ureche. Abia mi-am potolit tremurul corpului surprins de umbra de la capătul podului. Nu părea să mă fi văzut fiindcă nu s-a clintit, parcă dormea sau încremenise lovit de ultima clipă. Cu prudență, m-am apropiat căutând mereu să-i fiu în spate ceea ce, socoteam, putea să fie în avantajul meu. Omul care și-a arătat acum conturul a rămas înțepenit în scândura punții. Cum sta așa, nu părea a fi mort, dimpotrivă, avea un fel de contur gros, negru, cu ușoare străluciri care nu înțelegeam de unde vin. Poate din mișcarea apei sub lumina lunii, mi-am spus. Apoi mi-am dat seama că luna a intrat într-un nor deasupra dealurilor Hărhamului și câteva raze se rătăciseră și acum loveau pieziș fața omului.
Vântul a spulberat rapid norul și lumina gălbuie, vâscoasă a lunii a redescoperit casele, arborii și toate câte însemna satul. Atunci, într-o fracțiune de secundă, am descoperit pe Ion Apostol și m-am mirat că se oprise aici, deși el locuia în partea opusă a așezării, pe o văioagă îngustă, în care era înfiptă casa lui posomorâtă, cu acoperișul teșit, ca o căciulă căzută pe ochi, și pus peste niște ziduri cu tencuiala căzută peste care se legăna un măr îmbătrânit, ros de putregai.
-Bună seara, bade Ioane, am zis cu voce mică și tremurată.
Ion Apostol s-a întors spre mine și ochii s-au conturat aurii pe fundalul nopții. Arăta ca și cum s-ar fi trezit din somn, lent, cu gesturi nesigure, improvizate, parcă parazitate de nehotărâre. Doar ochii îi ardeau continuu conectați la o realitate care se derula în adâncul ființei lui.
-Tu ești omul Marei? m-a întrebat el fixându-mă cu pupilele aurii și am simțit arsura pe frunte. A făcut un pas înapoi și s-a sprijininit pe picioare ca să nu cadă pe spate. Te știu de când erai prunc la mumă-ta-n burtă, a continuat el încurajator.
A lasat să-i cadă bărbia în piept ca și cum un gând năprasnic l-ar fi cuprins. Nu puteam să trec pe lângă el, n-am aveam loc, n-aș fi putut decât să mă întorc, am socotit tulburat.
-Da, eu sunt, m-am trezit vorbind și vocea mi s-a părut străină.
Ion s-a dat într-o parte spre marginea punții, sub ramurile de salcie, și mi-a făcut semn cu mâna să mă așez lângă el. Am încremenit. Mi-a trebuit o clipă de voință imensă ca să mă urnesc din loc.
-Tu crezi că-s nebun? m-a întrebat înviorat după ce s-a asigurat că stau confortabil lângă el. Mirosea a sudoare și a ierburi uscate ceea ce, am presupus, însemna că a dormit prin vreo șură, în fân, pentru că el nu făcea nimic toată ziua, sta așa ca acum încremenit pe unde apuca, iar Mara îl chema la masă, îi spăla hainele. Nimeni nu putea spune cu precizie pe unde își petrecea nopțile. Mara mi-a spus că atunci când era liniștit se plimba până la ivirea zorilor prin sat, „veghează”, cum explica el însuși. Se pare că într-un asemenea moment am nimerit acum și aveam prilejul de-a fi aproape de acest om ciudat, care citise câteva sute de cărți și chiar terminase Școala Normală din Făgăraș, avea diplomă de învățător și se întorsese în sat. După ce se amețise în cârciumă și cântase „Trăiască regele” fusese anchetat în Cetatea Făgărașului, judecat și condamnat la cinci ani de muncă silnică la Canal. Satul vorbea că Tudor Surdilă și Niculaie de la Leasă n-ar fi fost străini, că ei ar fi fost martori, dar nimeni nu putuse dovedi vreodată. Când s-a întors în sat, povestea mama, era o umbră și se prăbușise în altă realitate în care se cuibărise ca un câine hăituit.
-Nu, nu cred! l-am liniștit și el s-a foit nemulțumit, obligându-mă să mă retrag într-o parte.
-Nu spui adevărul, a zis el dezamăgit. Eu văd dincolo de lume, acolo unde voi nu vedeți, a continuat cu voce înăbușită, gravă. Când vine noaptea și e liniște Fiara dă târcoale satului. Își ia dreptul… Trăiește printre noi. Eu o văd, voi nu. O simt cum crește și se întărește ca bradul din pădure. O să vină vremea când o să intre în sat și o să răscolească pământul. Nimic nu va mai rămâne la locul lui. Satul se va nărui și morții din morminte vor fi scoși și aruncați pe câmp ca niște câini. Văd cum Fiara e-n noi. Roagă-te să nu te îmbrățișeze cu vorbele ei mincinoase, că te vei pierde în întuneric pentru toată viața ta și alor tăi. Nu te lăsa iscodit că vei arde și-n smoală vei fierbe în veacul vecilor.
Vocea lui a crescut și a devenit din ce în ce mai tulburată de febra care a ascuțit sunetele înalte și le-a imprimat o vibrație prelungă. Vocalele s-au deschis exuberante ca apoi consoanele le-a închis drumul, iar cuvântul s-a născut greu de patimă și de spaimă.
-Știu că nici tu nu mă crezi, s-a hotărît el să reia cu un ton mai jos, obosit. Uite acolo pe Dabiș și acolo pe Hărham cum joacă focurile Fiarei!
Ion Apostol s-a ridicat în picioare și cu amândouă mâinile deodată a arătat orizontul pe care, departe, jucau focuri albastre deasupra pământului. Se înălțau brusc țâșnind din pământ, lingeau cerul, sfârtecând pentru o clipă întunericul, apoi se topeau în văzduh ca niște limbi de pasăre în agonie.
-Văd… văd…, am exclamat stupefiat.
Niciodată nu am crezut că aceste focuri au existat, deși povestea lor, ca fiind semnul unei comori, umbla prin sat în câteva variante. Cea mai des invocată se petrecea în vremea invaziei tătarilor, când o hoardă se rătăcise și o luase pe Vale unde fusese căsăpită de români, iar banii de aur găsiți asupra ei fuseseră îngropați pe un deal cu gândul de a-i recupera după ce se retrăgeau migratorii. Numai că, după obicei, românii au încercat să se păcălească unul pe altul și au mutat comoara pe alt deal și tot așa până au pierdut urma. Din când în când aurul dă de știre unde se află și scoate lumină deasupra pământului. Destui dintre urmașii celor care l-au îngropat au săpat prin pădure, dar nu au găsit niciodată nimic. Se zice că una dintre nevestele celor care au murit uciși din lăcomia altora a blestemat aurul ca să nu fie găsit. Pentru că a fost stropit cu sânge. Domnul i-a ascultat ruga și l-a făcut pierdut. Chiar și tata, foarte rezervat în asemenea împrejurări, a susținut că a văzut flăcările într-o noapte când a rămas la stână, în Hărham. Mama l-a ironizat, punând totul pe seama rachiului pe care l-a băut cu ciobanul Nică al Mărincuței până după miezul nopții. Adevărul e că nici una dintre variante nu explica fenomenul, ci, dimpotrivă, îi sporea taina. Ioan Apostol îi dăduse un alt rost prin consistență religioasă pe care, formal, sătenii o respingeau, dar în sinea lor o acceptau ca fiind singura temeinică. Poate era vorba despre un metorit, poate de un fulger globular, poate… Nu există fenomene necunoscute, ci doar care nu sunt cunoscute încă, repetam explicația marxistă cu o convingere definitivă. Deși toată copilăria mama m-a dus duminică de duminică la biserică împotriva îndemnurilor și amenințărilor învățătorului David Langa, sămânța îndoieli s-a strecurat parșivă și mi-a infestat mintea cu atât mai mult cu cât slujitori ai bisericii erau amestecați în conflictele din sat de toate felurile, de la cele privind proprietatea pământul și a pădurile, până la intrigi amoroase. Sentimentele s-au precipitat când, într-o primăvară, de Paști, cum biserica a devenit neîncăpătoare, preotul Codrea ne-a trimis pe toți copiii în altar. Acolo preotul s-a împărtășit și când am văzut că mânca din anafură, am luat și eu. Preotul m-a pocnit cu crucea în cap și în acel loc s-a ivit un cucui mare, rotund și roșu. Mama s-a supărat și l-a beștelit pe preot cum i-a venit la gură încât am fost obligat s-o trag de rochie că mi s-a făcut teamă că-l va lua la bătaie. Deci, mamei nu-i era frică, atunci mie de ce să-mi fie? m-am întrebat. Răspunsul nu l-am găsit niciodată. Poate doar motivația gestului: instinctul matern. Dar dincolo de aceste întâmplări, ascultam fascinat slujba ca pe o poveste extraordinară, de-o frumusețe stranie venită din pulberea Orientului, care mă liniștea, înlătura orice zbatere interioară, orice durere, orice suferință, dându-mi puterea nebănuită de-a trece peste orice sângerare. Care ar fi fost adevărul n-am aflat niciodată. În adolescență, mi-am propus să-l descopăr și să devin celebru. Era un vis pe care nu l-am împărtășit nici măcar cu Mara. Astfel, am formulat trei întrebări al căror răspuns ar fi putut lămuri taina și fascinația creștinismului pentru totdeauna: Iisus a fost fiul lui Dumnezeu? Iisus a fost geniul absolut care a descoperit legile universale ale existenței și le-a tradus pentru înțelegerea oamenilor? Iisus este reprezentantul unei civilizații extraterestre care ne-a creat? Am încercat să le dezbat mai întâi cu preotul Codrea, care a făcut ochii mari și, scos din sărite de îndrăzneala mea, mi-a interzis să mai vorbesc cu cineva despre acest fapt, astfel că voi fi afurisit în biserică. Mama s-a speriat de astă dată și, cu felul ei abil, insinuant, a întărit spusele preotului și pentru o vreme m-am speriat suficient ca să păstrez tăcerea. Apoi, ca student, i-am povestit prietenului meu Alexandru, care m-a privit zâmbind nedumerit și mi-a spus: Noi n-am reușit să facem ordine pe pământ și tu vrei să faci în cer? Și aici s-a oprit cercetarea mea și nici celebru n-am devenit spre dezamăgirea mea totală. Alexandru are dreptate, mi-am spus supărat pe naivitatea mea. Bine că nu am implicat-o și pe Mara că cine știe ce s-ar fi întâmplat!
Am întors capul spre locul unde știam că se afla Ion Apostol. Dispăruse. Parcă îl înghițise noaptea. Doar luna trecuse în cealaltă parte a văii, răsfirându-și lumina printre crengile arinilor și ale sălciilor. Am privit năucit cum un nor rozaliu, cu marginile argintate, se târa peste dealuri. Vântul se pornise din nou și un vuiet lung s-a înfipt în sălcii și-n arinii, care se aplecau ca niște dansatori prinși în horă. Era semnul că toamna s-a înfipt între dealuri și a pornit urgia ei de frunze veștede și ploi mărunte și reci. Încă din vremea copilăriei venirea toamnei mi-a strecurat în suflet un sentiment ciudat, de ofilire, de respingere, de moarte. Abia dacă îmi puteam stăpâni tremurul nervos care îmi zguduia trupul. Zăceam într-un fel de inconștiență mătăsoasă care mă purta peste timpul zdrențuit.



Vizita



1.



Prima dimineață a lunii septembrie s-a dezghiocat din întuneric și a intrat într-o ceață lăptoasă, lipicioasă, umedă, care îți pătrundea prin haine și îți încrețea pielea. Sub un clopot alburiu lume a încremenit înspăimântată. Din crengile pomilor curgeau picuri ca niște lacrimi reci, iar frunzele și iarba au prins nuanțele galbenului. Melancolia încerca sufletul, dându-i o lentoare călduță, copleșitoare. De pe dealuri cobora la vale foșnete udate de brumă. Nici măcar vrăbiile nu se mai agitau pe lângă casele oamenilor și se adăposteau îmbufnate sub streșini.
Frigul m-a pătruns iute astfel încât m-am adunat cât am putut de repede sub pătura învelită în cearșaful mirosind încă a busuioc. Îmi plăcea mirosul, mă liniștea, îmi era familiar…Stăteam ore în șir cu ochii în tavan și încercam să-mi imaginez ziua care începea. De câteva luni trecerile din realitatea imediată în lumea imaginară se repetau ostentativ ca și cum îmi pierdusem orice preț. Nu mai citisem nici o carte de când venisem în sat, nu mai scrisesem un rând, nu văzusem nici un film, preferam să rătăcesc prin pădure sau să zac pur și simplu, imaginându-mi începutul noului capitol de viață care, cu fiecare zi, se depărta, devenea din în ce mai cețos. Visul meu de-a deveni un scriitor cunoscut se stinse imediat după debutul din vremea studenției cu o povestire publicată în „Luceafărul”. Când nici un coleg nu mi-a strâns mâna, am lăsat revista la vedere, pe măsuța cu telefonul pentru etajul nostru din cămin. Am trimis câte un exemplar și Marei la Cluj și mamei, dar nu am primit nici un răspuns. În vacanța de vară, în trecere, Mara mi-a mărturisit că a citit „Deruta”, dar i s-a părut mult prea violentă și copiii aceia mult prea rudimentari, chiar barbari, și că nu au nimic de-a face cu satul nostru așa cum e el. Apoi a tăcut și când mi-a văzut ochii mânioși a ridicat din umeri și mi-a spus plictisită: „Nu mă pricep. Dacă a fost publicată, înseamnă că e valoroasă. Mie nu mi-a plăcut!” Mi-am ascuns înțepătura din inimă cum am știut mai bine, deși cuvintele ei au stăruit încă zile întregi, aducând după ele dezamăgirea devastatoare urmată de prăbușirea visului de-a fi scriitor. Doar Ana Maria m-a felicitat strângându-mă în brațe cu stângăcie și urându-mi un Premiu Nobel. Ea chiar credea în fantasma asta, era fericită să se afle în prejma celui care l-a proiectat pe Ciupitu, așa cum mi-a spus radiind de lumina din ochii săi calzi și larg deschiși.
Acum neputința m-a descurajat și m-a obligat să ocolesc încercările mamei de-a mă fixa în ierarhia satului. Mi s-a încrețit pielea pe mine când întâmplarea m-a pus față în față cu oamenii satului și a trebuit să port dialogul acela sec despre vreme și semănatul grâului sau să mă prefac preocupat de destinul satului și al omenirii. Mi-am dat seama că mulți dintre cunoscuții și prietenii mei, instinctiv, au descoperit imunitatea mea în fața preocupărilor lor cotidiene, precum și disprețul din spatele cuvintelor mele convenționale. N-au ripostat, dar la rându-le, răceala s-a strecurat periculoasă în toate vorbele și gesturile lor. Ca un corp străin, eram scos în afară…
N-am crezut că ar fi atât de greu să mă supun vieții din sat, așa cum arăta: împotmolită într-o mlaștină cu apele din ce în ce mai tulburi. Încet, în fiecare zi, în locul neliniștilor mele metafizice s-a lăsat o liniște foșnitoare, ca țipla uscată la soare. Ideea de a scrie, pe care altădată am simțit-o ca un fluid hrănitor de viață, s-a veștejit prima, înlocuită de cele mai ciudate justificări. Orice împrejurare care m-a scutit de-a scrie am folosit-o cu voluptate. Da, cu aceeași voluptate cu care altădată am scris hrănit de fluidul interior. Dintr-o dată întrebările existențiale s-au scurs în hăul tăcut al zilelor uniformizate, care începeau rostogolindu-se de pe dealurile împădurite înspre răsărit și se sfârșeau în apusul sângeriu de peste Oltul insinuat pe buza orizontului.
Mara însăși a continuat… îndârjită jocul știut, oferindu-mi picături sentimentale învechite, diluate de prea deasa lor folosire. Ba mai mult, mi s-a părut că s-a îndepărtat cumva, era mereu îngândurată, zâmbea absentă la orice vorbă pe care i-o adresam… Nu, mai bine zis a oficializat întâlnirile noastre ca pe un ritual obligatoriu, distant și scorțos menit să ne ascundă adevăratele chipuri chinuite de îndoieli. Ca de obicei, am acceptat fără condiții, cu credința că e doar un moment trecător.Era totuși ciudat cum doar simpla ei prezență, mirosul corpului ei în parfum de violete și transpirație călduță îmi era destul. Îi urmăream ochii înrourați, care își schimbau intensitatea culorii de la verde spre albastru în toate nuanțele, buzele încremenite în zâmbet, jocul fustei peste pulpele suple, genunchii albi, rotunzi, gleznele subțiri care vibrau ușor sub greutatea corpului, și toate se adunau în mintea și inima mea ca un balsam care mă vindeca de orice exercițiu metafizic și mă trecea în lumea celor mulți trăitori după succesiunea anotimpurilor. Ne plimbam unul lângă altul pe dealurile din apropierea satului, vorbeam în șoaptă de parcă ne-ar fi urmărit cineva, fiecare cu gândurile lui și doar la despărțire, după câteva ceasuri, în capătul uliței sub castanul bătrân și foșnitor, ne îmbrățișam și în câteva secunde trupul ei lipit de al meu transmitea toate intensitățile, toate senzațiile unei iubiri care se regenera continuu. Îmi lua obrazul în palmă, mă privea concentrată ca și cum ar fi descoperit o imagine inedită a sufletului meu, mă săruta în fugă pe colțul gurii abia reținându-și bucuria. Îmi întorcea spatele, urcând puțin aplecată în față spre casa ei cocoțată pe deal.
Toată vara am încercat să intru în ritmul vieții așa cum îl înțelegeam. Am cosit fânul din poiana de pe Valea Cerbilor, l-am uscat la soare și l-am adus cu bivolii leneviți de căldură, care purtau carul în toate părțile, iar când, la intrarea în sat, au dat peste balta cu nămolul uscat, cu ochiuri mici de apă murdară în care pluteau fire de iarbă, abia i-am putut stăpâni ca să nu răstoarne carul cu fân cu tot în baltă.Am tras de coarnele lor cu toată forța, ei au scuturat din cap și mi-au frânt pur și simplu brațele amorțite de efortul mult prea mare pentru mine. Glasul meu nu le-a spus nimic, nici nu m-au luat în seamă, strigătele mele de groază că ar fi putut să intre în apa mocirloasă cu carul după ei erau de-a dreptul ridicole, au sunat căznit, neconvingătoare pentru că imediat s-au stins între marginile surpate ale văii, prin văgăuni. Am încercat chiar să iau locul tatei în treburile gospodărești, dar am fost cu discreție împins în afară și sancționat pentru nepricepere. „Poartă-te cum ți-e portul”, m-a certat mama cu asprime, nemulțumită de agitația mea dezlânată, fără nici un rost. Tata, în schimb, se distra pe seama mea cum n-o făcuse vreodată, îi râdeau ochii, mă ironiza imitându-mi gesturile nepotrivite sau strecurând aluzii în povestiri cu tâlc acid. În loc să citesc „Galeria cu viță sălbatică” de Constantin Þoiu sau „Princepele” de Eugen Barbu, împrumutate de la Ana Maria, mai ales ultima care era socotită o parabolă a orânduirii socialiste, cu trimiteri îndrăznețe la conducătorii vremii și o panoramă satirică, răutăcioasă, calomniatoare a scriitorilor din epocă, pierdeam timpul reformând realitatea după chipul și asemănarea mea. Zăceam într-un fel de mahmureală nesfârșită, stătută și acră. Până și pe doctorul Mihăilescu, cu care îmi petreceam vacanțele în discuții interminabile, uneori chiar violente, pe cele mai neașteptate teme, acum îl ocoleam tocmai pentru că realitatea pe care încerca să mi-o impună mi-ar fi tulburat echilibrul definitiv. Devenisem dependent de reverie ca un drogat.
Fiecare zi era la fel. Ca și aceasta care a început sub clopotul albicios al cerului care, în sfârșit, se limpezea. Soarele s-a ridicat undeva în spatele șurii și razele lui se strecurau printre scândurile rare, rupte sau strâmbe, frângându-se în pământ și ricoșând spre bucătăria de vară unde rămâneau lipite de pereții vineții. Murăș, câinele ciobănesc, lățos, cu firele de păr albe și terminate gri, de care tata era foarte mândru pentru că pusese pe fugă un urs care intrase în grajd, la vite, a început să latre furios.
-Ce faci, maică? M-a repezit mama. Nu ți-ai băut gălbenușul încă? Dă fuguța și vezi cine e la poartă. E soarele în creștetul cerului și n-am deschis încă poarta! Matei, mamă, parcă te-ai cam lenevit. Ori nu văz eu bine? Erai mai mic și erai mai silitor…
Am coborât treptele din lemn uscat, gălbui, cu nervuri maro, pe care mama le spăla cu leșie de două ori pe an, La Paști și la Crăciun, care scârțâiau amarnic gata să se frângă. Am ieșit în curte și l-am fluierat ușor, printre dinți pe Murăș, care s-a oprit o clipă din lătrat, privindu-mă cu capul întors într-o parte și urechea ridicată ca și cum n-ar fi fost sigur de ce auzise. A mârâit ca semn că nu e de acord cu îndemnul meu și a început să latre mai zgomotos, zvârcolindu-se în lanț..
Am deschis poarta și în fața mea un bărbat firav, cu o pălărie imensă, încrețită și decolorată trasă peste ochii neastâmpărați, care se roteau în orbitele zbârcite, a rămas cu bățul ridicat gata să lovească din nou scândura vopsită în verde a porții.
-Ce faceți, mă, oameni buni? Încă nu v-ați sculat? a întrebat el dezvelindu-și dinții cariați, rupți în două locuri și galbeni de la tutun. Vocea lui răgușită parcă ieșise din stomac și doar se modelase în gât. Abia mi-am reținut surpriza că o asemenea voce puternică se ivise dintr-un trup atât de firav! Părea atât de nepotrivit încât am privit pe furiș peste umerii lui ca să descopăr dacă nu cumva era a altuia care trecea pe uliță și auzul mă păcălise. Pe aproape nu trecuse nimeni, doar în depărtare, acolo unde ulița se îngusta și începea să urce dealul, o femeie aduna cu o nuia un cârd de boboci de gâscă.
-Ne-am trezit demult, dar am uitat să descuiem poarta, m-am trezit dând explicații, care nu aveau nici un rost, dimpotrivă, erau penibile.
Se pare că Iosivu Dinului, vecin cu noi, care avea casa chiar în dreptul malului surpat în primăvară, a simțit ezitarea mea fiindcă a râs cu toată gura deschisă și a făcut un pas înainte, obligându-mă să-i las loc ca să intre în curte.. Aerul s-a mișcat odată cu el și mirosul de lapte proaspăt muls, sudoare de animal și de baligă mi-au invadat respirația.
-Anton, tac-tu, e acasă? a întrebat el, oprindu-se la câțiva pași de mine, care rămăsesem încremenit fără să știu ce să fac cu cheia veche, potrivită din ciocan, și o tot treceam dintr-o mână în alta.
Dar Iosivu Dinului, sprinten, era deja departe, în fața bucătăriei de vară unde se oprise și măsura cu privirea încordată grajdul și șura. Stătea nemișcat, cu pălăria pe ceafă până pe umeri, cu mâinile afundate în buzunarele pantalonilor cu un petic mare, din stofă groasă, albastră pe tot spatele și terminat între picioare.
-Bună dimineața, l-a întâmpinat el pe tata care a ieșit din bucătărie cu un pulover verde, împletit de mama pe braț și cu mânecile cămășii în carouri maro cu alb răsfrânte până aproape de cot. Văz că n-ai stat vara asta. Ai fân ca lumea, a continuat el, arătând cu bărbia spre șura cu poarta deschisă prin care găinile trecuseră în grădină și ciuguleau fericite din sacii cu porumb sprijiniți de zid.
-E destul, a răspuns scurt tata, ridicând întrebător privirea.
-Am trecut pe la voi, s-a foit Iosivu Dinului, plecând ochii în vârfurile bocancilor ca să evite uitătura încruntată a tatei.
-Văd! a ridicat glasul tata.
Câteva secunde nu s-a auzit decât lătratul moale al lui Murăș, mai mult o izmeneală, cum zicea mama înveselită de purtarea câinelui. Tata și-a pus mâinile în șolduri și aștepta liniștit ca bărbatul din fața lui să vorbească.
-Bă Antoane, a început Iosivu Dinului și parcă vocea lui era și mai răgușită, mai hâită. Uite de ce-am venit peste voi! Poate n-ați auzit, da’ Ionu Mărincuței mi-o zis că iar s-or aprins focurile pe Hărham. Apostol o tot strigat toată noaptea d-ale lui cu Fiara aia. Ce-o vrea să ne spună, Antoane?
-De unde să știu eu Iosive! s-a eschivat tata, ridicând din umeri și făcând un pas înainte astfel încât acum stăteau unul lângă altul.
-Eram copii, bă, și tot așa într-o toamnă ca asta o început să ardă focurile în Hărham. Taica zicea că astea-s comori…
-Da, mă, așa zicea și taica. Nu pot să știu…
-Nu l-ați auzit pe Apostol cum o strigat până la ziuă? Și Iosivu Dinului s-a așezat pe băncuța de sub fereastra bucătăriei, întinzându-și picioarele subțiri, descărnate, încălțate fără șosete în bocanci ceea ce l-au nedumeri pe tata, care a rămăs cu spatele la el câteva secunde bune ca să nu i se vadă zâmbetul batjocoritor.
-Nu, mă, s-a întoars tata spre el. Am dormit că am fost osteniți… Și așa spuse, cuvintele erau usturătoare chiar dacă nu terminase fraza.
-Bă Antoane, ia stai și tu lângă mine, că nu dau tătarii ca să vorbim ca oamenii botezați, l-a îndemnat Iosivu Dinului, asprindu-și vocea și dezvelindu-și dinții mărunți, tociți, roși de tutun, ca un câine care amenință.
Tata s-a apropiat de bancă și s-a așezat pe un colț așa cum făcea ori de câte ori voia să dea de înțeles că nu e dispus să-și piardă prea mult timp. Iosivu Dinului s-a făcut că nu înțelege și s-a tras într-o parte, lăsându-i loc mai mult pe care-l arătă cu palma întinsă.
-Uite la ce m-am gândit, a început Iosivu Dinului în șoaptă. Ce zici tu dacă ne-om duce la noapte și-om săpa în locurile alea? Și a rămas cu ochii ațintiți în fruntea tatei care s-a lăsat în față cu nasul în pământ.
-Unde, mă? s-a auzit glasul mamei din fereastră. Ce să faceți? s-a înfuriat ea ceea ce însemna că ascultase de după perdea toată discuția.
Iosivu Dinului s-a întoars speriat și s-a holbat la ea.
-Unde să vă duceți? a repetat mama întrebarea apăsând fiecare cuvânt încât parcă l-am auzit trosnind. Sunteți oameni în toată firea și a-ți luat-o razna? Ai uitat, Iosive, când tac-tu o săpat în Hărham și-o găsit o balegă de urs de-o râs tot satu’?
-Am văzut focurile, Versavie! a răspuns Iosiv timid.
-Ați băut apă după Apostol, a râs mama printre dinți și ochii ei s-au făcut mici și batjocoritori.
-Să nu ne pară rău…, a început Iosiv mai sigur pe el.
-Voi vă luați după cai verzi pe pereți, s-a răstit mama scoasă din sărite că e contrazisă. Dacă or fi fost comori, cum ziceți, de atâta timp nu s-o găsit nimeni s-o dezgroape și v-o așteptat pe voi că aveți stea în frunte.
Ironia apăsată a mamei parcă l-a trezit pe tata din picoteală căci s-a întoars spre geam, a vrut să spună ceva, a deschis gura, a închis-o la loc, clănțănindu-și dinții și mușcându-și buzele, s-a întors spre Iosiv. A zis calm, cu voce limpede:
-Vezi, mă, muierea are dreptate. Ne facem de râs.
-Vi s-o făcut de năcaz, a spus mama, strângând perdeaua în pumn, care se foia peste fața ei. Dacă află zăbălosu’ ăla de Săndel de la Leasă, cine știe pe unde vă putrezesc ciolanele. Iosive, tu n-ai treabă acasă, mă?
Ca săltat de un arc, Iosivu Dinului s-a ridicat de pe băncuță cu atâta forță încât tata abia a avut timp să se sprijine ca să nu cadă. A suportat toate ironiile și vorbele aspre ale mamei doar-doar îl va convinge pe tata. Cred că s-a și văzut bogat, cu buzunarele pline de monezi de aur foșnitoare, stând între oameni la cârciumă și luat în seamă. Îi străluceau ochii și mâinile i se mișcau în toate părțile de parcă ar fi vrut să prindă aerul în palme. Probabil se săturase să fie ignorat de sătenii, care îl puneau la socoteală numai când venea vorba de plată rachiului băut la masă. Ori de câte ori încerca să intre și el în vorbă se găsea câte unul care să-i închidă gura cu aceleași glume nesărate despre șoldurile mari ale Ortansei, nevastă-sa. Nimeni nu știa de unde se ivise această nepăsarea a celor din jur. Mă gândesc că poate statura lui firavă, instinctiv, să-i fi făcut pe oameni să nu-l ia în seamă, cine știe! El își ascundea suferința înghițind în sec, de parcă răbdase de sete ani întregi, roșeața i se întindea până pe gâtul fleșcăit, murmura înjurături violente și o lua de la început stând mereu în picioarele oamenilor.
-A dracului costă a Evei! a exclamat el întunecat. Nu te-aș ține nici un ceas la ușa mea!
- Iosive, a amenințat mama disprețuitoare, vezi ce-ți iese din gură că ești în curtea mea și pun pocia pe tine cât ești de bărbat, înțelesu-m-ai? Ce, mă, ai căpiat? Dacă vrei să te faci de râs, fă-te, da’ lasă-mi omu’ în pace. Antoane, Matei, haideți la masă că s-o răcit mămăliga.
Nu mai era nimic de adăugat după cuvintele răstite ale mamei. Iosivu Dinului a pornit spre poartă călcând încet ca și cum aici și-a terminat treaba.A ieșit în uliță, lăsând poarta larg deschisă. Murăș a pornit iar să hăule furios, repezindu-se și la găinile adunate aproape de cușca lui care au sărit ca arse stârnind un nor de fulgi și praf.
-Auzi, pocitania dracului! a izbucnit mama spumegând încă de furie. Vezi tu, Antoane, ce-i în capu’ lui sec de nu-l suferă nimeni aproape? Vrea comori că tac-su n-o fost în stare să țină pământu’ și l-o dat pe nimic…
-Taci tu! a vorbit tata în șoaptă și reproșul lui a făcut-o pe mama să tresară. Doar știi bine că l-o dat ca să plătească doctorii pentru mumă-sa, pentru Stana Dinului, care avea oftică!
-Avea pe dracu’, a mârâit mama. Asta avea, Antoane! Așa zic ei. Era cam curviștină și cât o fost bărbatu-său, Niculaie al lu’ Făgădău, pe front s-o ținut cu fecioru’ cel mare al lu’ Halmaghi. Nu era petrecere fără ea. Ce, nu știi că erai măricel? Ori faci pe prostu’? Vuia tot satu’… Povestea mama Tore că uite așa da pe gât păhărelele de rachiu și uite așa își ștergea lacrimile de pe obraji. Și azi așa, și mâine așa până o rămas grea cu fecioru’ ăla care o și plecat din sat când o auzit. Se zice că-i milițian prin București, ceva ștab, dracu’ să-l pieptene! No, războiu’ s-o gătat și Niculaie i-o trimis vorbă că se întoarce. Acum, zi și tu cum putea ea să-l aștepte cu burta la gură că o amesteca ăla cu pământu’, mai cu samă că băiatu’ lu’ Halmaghi și Niculaie erau de-un leat. Numai că Vrosică, așa-l chema, s-o învârtit, unii zic c-o dat un vițel, alții că o dat banii mulți, drept e c-o săpat de concentrare pe motiv că e beteag de plămâni… Ce, nu știi cum făcea pe sighinașu’ și sta pe bancă, la umbră, îmbrăcat cu cojocu’ în miezu’ verii ca să zică oamenii că are plămânii betegi? Da’ când o fost de muiere, i-o trecut frigu’ și-o intrat în călduri. Stana o intrat în spaime: Cum să-i zică lu’ Niculaie că e grea? Că atunci când o plecat de-acasă lăsase pe Iosiv de trei ani și acum avea și-un foachi în curte? Cum ziceam, ar fi otânjit-o ăsta de auzea lupii-n Brăila unde-o mai fi și asta! Stana s-o dus la Halmaghi și le-o zis că-i așa și-așa! La început, ăștia s-or făcut că nu înțeleg care-i hiba până când Stana o început să urle că se duce la Făgăraș, la garnizoană… Nu te puteai pune cu ea că era ca nebună. No, ce să facă muierea, i-o plăcut, și-o pus rochia-n cap, acum trebuia să sufere... Târla ăstora, ai lu’ Halmaghi, hoțomani ca tot neamul lor, cu Ileana cea bătrână în frunte, o prostit-o pe Stana să bea ceai de leandru c-o să scape de bitong. Numai că i s-o făcut rău, și tot mai rău. O prins ăștia ai lu’ Halmaghi caii s-o ducă la Șercaia unde era un doctor sas priceput. Până să ajungă, Stana o dat ochii peste cap și ăștia o dus vorba că o făcut hemoragie că avea oftică. Numai că oftica ei era cu ochii. S-o otrăvit, proasta dracului! Curu’ face, capu’ trage!
-Mai taci, femeie! s- răstit tata scos din fire ceea ce nu i se întâmpla prea des. Taci odată! Ai o gură cât o șură și meliță de m-ai amețit… Și mai e și băiatu’ ăsta aici ca să audă cum toci!
-Etete! a exclamat mama surprinsă de izbucnirea tatei obișnuită ca ea să aibă dreptul de a se înfuria. Nu cumva Stana e aia de care ziceai tu că-i purtai sâmbetele înainte să dai peste Viorica?
A tăcut surprinsă ea însăși de descoperire. L-a privit în albul ochilor pe tata cu acea privire fixă a șarpelui gata de atac. S-a aplecat peste pervaz, a tras de perdea și a strigat mânioasă:
-Haideți la masă că s-o sleit și mama mămăligii!
Tata, însă, s-a ridicat de pe banca din fața ferestrei și a pornit spre șură. Aplecat ușor în față, părea obosit de drumul pe care a pornit și acum nu se mai putea opri. Nu era pentru prima dată când mama făcea aluzie la momente din tinerețea tatei, uneori cu tandrețe și înțelegere, alteori cu invidie și răutate, dar de fiecare dată tata tăcea, lăsând să cadă asupra-i o perdea de ceață. Deși curiozitatea mă îndemna, niciodată n-am aflat mai multe amănunte pe care să le pun cap la cap și să înțeleg despre ce fusese vorba. Chiar și mama refuza să continue povestea și, furioasă, îmi tăia orice altă întrebare. Credeau ei că trecutul lor e numai al lor și cu atât mai mult nu trebuie dezvăluit copiilor pentru a nu tulbura sau chiar distruge sistemul educațional pe care fiecare îl transmitea din tată în fiu. Mi se părea nepotrivit acest pudism exagerat. Multă vreme am socotit că e vorba despre un exercițiu de ipocrizie.
Deodată, parcă ieșind din pământ, uruitul motoarelor a zguduit văzduhul. Venea val după val, împingând aerul spre munte și muntele se împotrivea, trimițându-l înapoi și mai asurzitor Murăș a început să schelălăie, după el s-au pornit și câinii vecinilor, transmițând mesajul de primejdie către toți într-o uvertură încruntată, apăsătoare care s-a strecurat prin toate cotloanele și pe toate văile muntelui. Chiar și găinile, de obicei nepăsătoare, au încremenit ridicând capul aplecat într-o parte spre cer de parcă acum auzeau vuiet de motor pentru prima dată. M-am ridicat pe scara proptită de șură și departe încă, aproape de intrarea spre moara lui Pușcaș din drumul principal, convoiul de mașini militare se târa cu un șarpe uriaș spre sat. Vibrațiile se propagau peste case, firele de telefon și conductorii electrici își crescuseră zumzetul și se balansau ușor ca și cum ar fi fost bătute de vânt. Aerul fierbea, se rostogolea, se spărgea de acoperișuri și de crengile copacilor, înălțându-se în fâșii arginti. Liniștea dimineții se prăbuși rănită peste păduri și peste sat. Mama a ieșit în pragul bucătăriei de vară și, palidă, a întors ureche stângă spre cer, încercând să înțeleagă ce se întâmplă, de unde a pornit acest vuiet care făcea să vibreze geamurile casei. Tata s-a oprit și el în dreptul ușii grajdului cu capul plecat, cu umerii lăsați peste care parcă s-a așezat povara vuietului.
-Câte sînt? a întrebat mama parcă trezită din somn.
-Multe, am răspuns. Multe, am repetat neîncrezător. E un convoi întreg care se duce spre vale…
Deși vuietul creștea mereu din ce în ce mai amenințător și Murăș se zbătea în lanț gata să se sufoce, mama a intrat în casă liniștită, convinsă că pericolul a trecut, iar tata a dezlegat câinele care urinase pe el și care, în câteva secunde, a dispărut pe ușa grajdului și vuietul despicat de fuga lui s-a închis la loc, vibrația lui acoperind întreaga viață din această parte a pământului.




2.



Vântul s-a lăsat în jos din creasta muntelui, năvălind peste satul care se cuibărise zgriburit în poala sa. Din când în când fulgi rari veneau unul peste altul în perdele albe și dispăreau risipiți în toate părțile înghițiți de pământul călduț. Sălciile de pe marginea văii și-au lepădat frunzișul des și acum se vedeau de departe casele amorțite sub cohortele norilor vineții. Am trecut puntea spre școală și mi s-a părut că apa pârâului a devenit mai lent, vâscos, ca un fluid rece. Pădurea s-a zvârcolit și vuietul ascuțit a lovit brutal sunetele de pământ.
Satul s-a chircit la poalele muntelui și părea împuținat. Am urcat spre școală pe cărarea încă îndesită de iarba uscată.. Un sentiment apăsat de inutilitate mi-a sporit și mai accentuat starea de sfârșeală, care se instalase de câtva vreme și nu se lăsa dus. Scobea în sufletul meu tot mai adânc încât am devenit transparent, fără consistență. Îmi găseam cu greu cuvintele, mă exprimam din ce în ce mai anevoie, nesigur pe idei și pe forma lor. Am început să regret că m-am încăpățânat copilărește să mă întorc aici. Ceea ce atunci mi s-a părut a fi fost un gest eroic, acum nu mai era decât o jalnică izbucnire a infantilității mele masculine. Viața a plecat din închipuirea mea și s-a mutat în altă parte. Nici chiar Mara nu-mi mai era destul. Fluidul acela secret cu care mă hrănea s-a diluat, s-a oprit. O priveam, în cancelaria școlii, cu părul împletit în două cozi groase, negre, care îi înconjurau capul ca niște șerpi moleșiți de mâncare și căldura soarelui. Semăna mai mult cu o Medee posomorâtă decât cu fata neastâmpărată, inventând mereu tot felul de metode ca să mă domine, care trăia în imaginația mea. Costumele ei negre sau maron, cu croială simplă, austeră, îi împrumuta un aer patetic. Se așeza într-un colț al mesei lungi, nefinisată și pătată de cerneală, cât mai departe de mine și nu scotea un cuvânt. Lumina orbitoare din ochii ei verzui s-a stins, iar fața ei a căpătat o culoare ciudată, un galben uscat. Colegii o priveau nedumeriți, alții intrigați, ironici sau jigniți de indiferența ei. Cei care îi cunoșteau povestea de orfană o ocroteau cu mila lor care, sunt sigur, ar fi iritat-o. Se adăuga, desigur, și starea unchiului ei, care în ultimul timp se agravase odată cu schimbarea anotimpurilor. Noapte după noapte își ținea discursul umblând la întâmplare pe ulițe. Mi-am dat seama că în adâncul privirii lor mă regăseam și eu și m-am simțit tulburat. Nici unul nu înțelegea ce mă leagă de Mara. Le citeam pe buze întrebarea nespusă. Cum pot să mă complac într-o relație anormală, diformă în care eu nu eram decât un neînsemnat gândac gânditor. Era o inexplicabilă confruntare cu destinul și nimic mai mult. Principiile lor inextricabile nu aveau suficiente resurse psihice ca să poată susține altceva în afara lor, așa că se fereau din calea mea ca și cum aș fi fost ciumat. Nu mă neliniștea nici gesturile lor precipitate, nici cuvintele nepotrivite aruncate într-o doară, nici refuzul ostentativ de-a mă primi între ei. Îmi era bine așa… Numai directorul școlii, Nicu Langa, fiul învățătorului David Langa, cel care învățase carte pe tata Serve, pe mama și pe mine, și-a compus, cu o cochetărie ridicolă, o figură neutră. În sfârșit, îmi vorbea colegial, amical, cu o căldură plăpândă, însă ocolind cu grijă orice confidență.
În cancelarie era călduț. Focul din sobă pâlpâia cu pauze lungi în care cărbunii clipoceau ca o apă lovită de vânt. Mara care abia sosise, cu obrajii ușor congestionați, și-a netezit fusta neagră cu palmele, a înclinat din cap ca un salut indiferent. Nicu Langa răsfoia o agendă, se oprea la câte o pagină, se foia în scaun, se căuta prin buzunare deși pachetul de țigări era așezat în fața lui lângă scrumieră cu bricheta deasupra. Citea mișcându-și buzele care rotunjeau cuvintele cu dese împotmoliri când limba rămânea suspendată între dinții puternici, albi pe care gingia roșie se mulase ca o dantelărie.
-Salut! mi-a răspuns fără să ridice ochii din caiet.
M-a lăsat să-mi dezbrac canadiana și s-o atârn în cuierul prins în perete lângă sobă. De pe peretele din față, Conducătorul ne supraveghea sever, cu privirea-i arogantă. M-am așezat pe scaun între Mara și Nicu Langa, cu servieta din piele ponosită, zbârcită cu mânerul lustruit pe genunchi, pe care mi-o cumpărase mama din Făgăraș când plecasem în primul an la Facultatea de Filologie a Universității din București. Am găsit-o împachetată în valiză, cu etichetă, când am ajuns în cămin. Când i-am mulțumit, mama m-a mângâiat cu privirea, iar tata zâmbind într-un colț al gurii mi-a spus: „Mumă-ta te-o băgat între dascăl și popă și e tare mândră de ce-o făcut. Eu zic că-i bună de cărat mămăliga…”. Și mama îmbufnată: „Na-ți-o frântă că ți-am dres-o…”.
-Matei, a vorbit Langa fără să mă privească. Să nu dispari după ore. Mergem la Căminul cultural unde se ține o întâlnire cu primul secretar.
A așteptat să protestez așa cum făceam de fiecare dată ca să scap de corvezile astea care-mi secționau timpul, dar fiindcă am tăcut și-a încrețit sprâncene stufoase ca două mari lipitori ghiftuite, care stăteau să pleznească.Și-a mângâiat bărbia pătrată care-i strica armonia feței lățindu-i-o mult prea mult.
-Ce-i? m-a întrebat scurt, ridicând două degete de pe agendă.
-Nimic, am răspuns plictisit, urmărind-o pe Mara care-și studia degetele lungi și îngrijite. Un fior i-a strâns umerii pe care l-a reprimat imediat.
-Da, nu trebuie să te miri, a reluat Nicu Langa cu iritare deși n-am dat nici un semn că aș fi fost surprins de eveniment. Într-adevăr, e ciudat că primul secretar vine într-un sat uitat de lume unde și-o înțărcat dracul copiii! Dar și mai ciudat e faptul că vrea să stea de vorbă cu intelectualii satului… La început m-am gândit că vine (și arătă cu o mișcare a capului spre tablou) la vânătoare…
-Bănuiesc că e vorba despre altceva, am mormăit cu mintea golită de orice gând.
-Tudor Surdilă mi-a spus că suntem propuși pentru un program național…
Nicu Langa a tăcut o vreme, urmărind zborul șovăielnic al unei muște care s-a lovit de geam și s-a prăbușit pe pervaz.
-Cred că e vorba despre un combinat, a vorbit el privindu-ne pe fiecare în parte. Vor să construiască aici un combinat pentru producerea cimentului. Cică în Hărham și Dabiș sunt dealuri întregi de calcar, e aproape, e ieftin, e departe de marile orașe… Să vezi praf și mizerie! Să vezi aer îmbâcsit…În câmp n-o să se mai facă nimic… Praful o să omoare pădurile și vietățile… căprioarele… Eu mă mir că au găsit amplasamentul aici pentru că e zona închisă… de vânătoare… Nu prea cred că de ciment e vorba… Trebuie să fie ceva mult prea important dacă renunță (și iar arătă cu capul tabloul) la terenul de vânătoare. În dimineața asta au venit geologii ca să facă prospectări.
L-am privit pe director cu atenție. Abia și-a stăpânit nervozitatea răsfoind caietul cu însemnări. O pată roșie i s-a format pe frunte, a coborât subțiindu-se peste obrazul drept și a dispărut după gulerul cămășii pe gât.
-Cine e de serviciu azi? a întrebat el nerăbdător.
-Eu, a răspuns Mara, ridicându-se de pe scaun și netezindu-și fusta cu palmele peste pulpele suple abia conturate sub stofă.
-Cât e ceasul? a întrebat iar Langa, bâțâindu-și picioarele sub masa care vibra ușor.
-Mai avem o jumătate de oră, am răspuns, căutând prin servietă fără un rost anume și pipăind creioanele și carnețelul de note învelit în hârtie albastră, groasă și lucioasă.
Mara a ieșit din cancelarie și în urma ei o adiere a aerului parfumat de violete s-a mișcat alene printre scaune și pe deasupra mesei. Langa a ridicat privirea și s-a oprit asupra ușii închise.
-E o femeie frumoasă! a exclamat el uimit de descoperire. E o femeie foarte frumoasă! E o combinație stranie între frumusețea maică-si și cea a tatălui. Rar se întâmplă așa ceva. De obicei semănăm mai mult cu unul din părinți. Eu cu tata, tu cu maică-ta… Cred că uneori Dumnezeu își exersează capacitatea de creație și aduce în lume câte un exemplar cum e Mara. Dar și acum, ca să fie omenesc, lasă să se strecoare câte o eroare. Mara e o fire complicată, dominatoare, mai bine zis, devoratoare… o feminitate dominantă… Are totuși ceva neomenesc în ochii ei. Trece cu privirea prin tine, o simți cum te taie în două. Ca să nu se autodistrugă, găsește mediul în altcineva pe care se încolăcește ca vâscul. N-aș vrea să fiu în pielea ta!
-Să nu ajungi și tu la boala familiei, m-am răstit iritat de ideea că doctorul Mihăilescu discutase cu Langa, în spatele meu, și împreună descoperiseră sinonimia dintre vâsc și Mara.
-A, nu! a râs el și ochii lui s-au micșorarat sub apăsarea pleoapelor întredeschise, inflamate, cu pielea zbârcită și maronie, ca la marii fumători. Nu, mă Mateiule, nu la asta mă refeream. Pur și simplu e o femeie sofisticată… Un bărbat are nevoie de feminitate, de o femeie care să-i facă copii, să-i crească, să te iubească necondiționat, să te servească la pat ca să-ți refaci forțele și să poți avea grijă de familie…Ne ținem noi cu coada pe sus, dar suntem mult mai fragili decât femeile. Așa-i normal pentru că sămânța e la noi, ea e doar cuibul… mă rog, cam așa ceva. Or, Mara e reversul, aduce numai conflicte, e veșnic neliniștită, e una dintre alea care când stau pe spate se gândesc la dialectica răsturnată cu capul în jos a lui Hegel. Nu-i stă ei capul la familie, la bărbat, la copii… Nu vezi, vă știți din pruncie, satul n-a mai văzut așa ceva ca un băiat și o fată să stea împreună atâta vreme, pare ceva suspect… în fine…nu înțelege o relație de acest fel… Nici eu nu prea înțeleg cum stați voi aici și ea nici nu te bagă în seamă, parcă nici nu exiști… E de piatră, mă, n-are suflet în ea, n-are sensibilitate…
-Asta s-o crezi tu!… E tot timpul atentă la ceea ce fac, ce spun… O simt lângă mine…
-Haide de! Să nu-mi spui că sunteți paranormali!
-Dacă vrei, poate fi spus și așa. Înțeleg că ai discutat pe îndelete cu doctorul Mihăilescu…
-Odată sau de două ori, s-a repezit el, strivind țigara în scrumieră. Sunteți voi ciudați, dar avem și alte subiecte interesante…
-Tu n-ai observat că în cuplurile care au stat mult timp împreună, nu se prea vorbește, am reluat nerăbdător. Se înțeleg din priviri. Fiecare anticipează ce vrea celălalt. Când unul e bolnav sau e neliniștit, nemulțumit, are o problemă, celălalt primește semnale de atenționare. Tata nici măcar n-o privește pe mama, dar știe precis în ce ape se scaldă. Se întâmplă să moară unul și celălalt chiar dacă nu se stinge repede, iese pur și simplu din lumea reală, trăiește mereu în trecut cu partenerul ca și cum ar fi fost viu. Bănuiesc că se formează o relație specială, unică, probabil o modalitate singulară, nevăzută de comunicare care se întrerupe doar când cei doi nu mai sunt pe pământ.
- Poate! Dar eu cu nevastă-mea, cu Marta, dacă nu țipăm unul la altul nu ne înțelegem.
-Poate nu sunteți încă pe aceeași lungime de undă!
-Prostii! Hai să vedem ce facem cu primul secretar. Mi se pare că tu-l cunoști… Mi-a spus Mara ceva, dar n-am fost prea atent.
A așteptat răspunsul privindu-mă încordat. Și-a aprins o altă țigară, a tras din ea, fumul a intrat vijelios și pe nas și prin gura întredeschisă și apoi a ieșit decolorat pe nări și suflat puternic pe gură, ridicându-se spre tavanul alb, pătat de muște cu puncte negre în jurul lustrei cu cinci brațe și abajururi verzuli, cu dungi albe.
-Da, am răspuns, îl știu. Am fost coleg de facultate cu fata lui și de câteva ori am fost și la el acasă. Apoi am adăugat zâmbind: Mara știe de la mine. Noi ne povesteam tot sau ne scriam…
-Dacă ne trântește un combinat de ciment aici, ne-am ars. Tu îți dai seama că distruge totul?
-Da, am încuviințat. O să fie un iad. O să distrugă pământul, apa, aerul. O să ne luăm lumea în cap.
-N-ai putea vorbi cu Drăgan?
Am tăcut câteva minute bune în care m-am legănat pe scaun cu ochii închiși. Îl cunoșteam vag pe Drăgan, mai mult din spusele Anei Maria care se lumina când vorbea despre tatăl ei. Am avut întotdeauna impresia că tonul cuvintelor ei era mai potrivit pentru a descrie un bunic decât un tată. Ana Maria a zâmbit. A zis cu o veselie ostentativă. „Da, așa și e. Vârsta îl ajută să se poarte în aceste două feluri. Eu n-am bunici adevărați. Părinții tatei sunt morți demult, cei ai mamei nu vor să știe de noi”.
Am acceptat deși nu știam în ce fel aș putea ajunge să vorbesc cu Drăgan. Mi-am spus că poate se va ivi o împrejurare, cum procedează de obicei viața, destinul tocmai atunci când nu mai ai nici o speranță. Românii numesc această împrejurare noroc. Orgoliul meu n-ar fi putut suporta o înfrângere tocmai acum, la început, așa că am întărit cu încuviințări repezi ale capului decizia de-a discuta cu Drăgan. Nu m-am gândit nici o clipă la datoria mea față de sat, care mi se părea o meschină formulă propagandistică. Vedeam nori de fum năvălind peste case, peste pomi, peste animale care înțepeneau cerând nedumerite ajutor. Vedeam copii cu fața suptă, galbeni, cu gesturi haotice, tușind, și din ochii lor curgând lacrimi care se amestecau cu praful de ciment și încremeneau pe față. Erau imagini care mă străbăteau, stimulându-mi simțămintele, încărcându-le de tensiune. Mă copleșea ideea că va fi tulburată iremediabil ordinea lucrurilor așa cum a fost ea zidită din vechime. Era ca și cum ni se săpa la rădăcină. Timpul ieșise din nămolul în care eșuase și se pornise împotriva oamenilor. Știam că orice aș fi spus, nimic nu era luat în seamă odată ce s-a stabilit prin directive de partid industrializarea țării. Aveam eu argumente și Drăgan îndrăzneala să intervină pentru satul acesta uitat de Dumnezeu, care încă trăia după legi ancestrale? Aveam curajul să contrazicem decizia de-a înnoi viața în toate cotloanele țării? Ca de fiecare dată în asemenea situații limită deveneam extrem de energic, agresiv, de o febrilitate vulcanică. Mara credea că e vorba despre comportamentul timizilor. N-am contrazis-o, dar nici nu eram convins că e așa. Una din lașitățile mele, îmi spuneam absent.
-Domn… tovarășu’ director, sunteți chemat la telefon de tov. Surdilă, a vorbit din ușă, ca de obicei, Viorica Gridan, secretara școlii, o femeie mărunțică, delicată, cu o fragilitate aparentă, care și-a petrecut toată viața în școală făcând de toate, spălând pe jos, ștergând praful, venind prima și plecând ultima. Toți o știam așa, peste ea nu trecea timpul, știa pe de rost numele elevilor din clase întregi, se purta cu elevii cu o maternitate obosită, capabilă să îndure orice fără să scoată o vorbă. Nu privea pe nimeni în ochi, stătea cu capul în pământ, dând impresia sfiiciunii, a respectului total fie că era vorba despre un elev, fie de un profesor. Mara era singura dintre noi, profesorii, care a izbutit să se apropie de ea, acceptată până la urmă în intimitatea ei. Așa am aflat că logodnicul ei, băiatul fostului primar țărănist Dionisie Popa, dispăruse la Cotul Donului și de atunci ea l-a așteptat să se întoarcă. Din când în când avea momente când era copleșită de disperare, scotea rochia de mireasă din dulap și plângea până adormea învelită în rochia albă. Mara era pur și simplu fascinată de tăria acestei femei mărunte pe care viața a călcat-o în picioare căreia i-a dăruit o poză romantică de domniță credincioasă rămasă în castelul din munți în așteptarea prințului plecat la război. Ironia mea i-a încrețit Marei gura, a tăcut încăpățânată zile întregi, ignorând toate încercările mele de-a îndrepta lucrurile. Tanti Viorica însăși, cum îi spuneam toți, la o petrecere între dascăli, când profesorul de geografie, Anghel Ducu, amețit de rachiu, a luat-o peste picior, a răspuns cu un ușor tremur în glas:”Da, domnule profesor, eu n-am cunoscut nici un bărbat. Eu am fost dată lui Dorel Popa…”. Nimeni n-a râs, fiecare a încercat să treacă peste momentul penibil fără alte complicații. Mara s-a aplecat spre mine, cu ochii mici, tăioși ca o lamă, și mi-a șoptit: „Nu sunt doar eu proasta pământului cum crezi tu! Onoarea unei femei e mai valoroasă decât femeia însăși”. Și iar m-a ignorat toată seara ca și cum n-aș fi existat.
-Ce vrea Surdilă? a întrebat Langa plictisit după pauza lungă în care a fumat privind șuvițele de fum alburiu care se ridicau leneșe spre tavanul cancelariei.
-Zice să suspendați cursurile și să vă prezentați la consiliul popular, a vorbit tanti Viorica, așteptând sprijinită de tocul ușii.
-Bine, tanti Viorica, a zâmbit Nicu și ea i-a răspuns cu un alt zâmbet care a pâlpâit o vreme pe fața ei de copil și-n ochii ei ca două mărgele negre care se roteau în orbite ca și cum o sursă de lumină se învârtea în jurul lor. Să vă prezentați cu tot corpul didactic, a adăugat ea privindu-ne pe amândoi pe sub sprâncene. La ora unsprezece trebuie să fiți prezenți, a desenat ea cu degetul cifra în aer și a ieșit din cancelarie.
-Spune-i că vom fi prezenți! a ridicat și Langa degetul și a desenat în urma ei, la întâmplare, o floare.
Femeia s-a depărtat strângându-și în jurul mijlocului subțire pieptarul din blană de miel pe care-l purta peste rochia din stofă maro, cu marginile întărite cu o bandă neagră, care se legăna în urma ei în ritmul pașilor prea mari. Parcă măsura întotdeauna drumul și se grăbea să nu întârzie la întâlnirea cu ea însăși pentru că, după moartea mamei sale, cele două surori gemene se mutaseră la Brașov împreună cu familiile lor, lăsând-o singură în casa mare, spațioasă, bătută de vreme, dar încă de neclintit, ridicată de părinții ei tocmai la ieșirea din sat, spre Gura Văii, de unde începea pădurea să urce spre vârful muntelui. Tata care era flăcău atunci și îl ajutase pe Nistor Gridan să ridice casa, îmi povestise că zidurile erau groase aproape de un metru ceea ce nu se mai întâmplase în sat. Când îl întrebase de ce risipește atâta muncă și atâtea materiale, piatră și cărămidă, Nistor Gridan răspunsese scurt: Să nu poată intra necazurile. Dar necazurile au intrat, el a murit împușcat în Munții Făgăraș de trupele de securitate unde se ascunsese ca să scape de condamnarea noului regim pentru că făcuse politică legionară. Tot Niculaie de la Leasă, se spunea prin sat, fusese cel care-l dăduse pe mâna securității, dar din nou nu exista nici o probă decât poate o încăierare în care Nistor Gridan îl lovise în cap cu bâta pe Niculaie, care insinuase că cele două gemene ar fi fost fetele lui.
După moartea Veronei, mama Vioricăi, nimeni n-a mai intrat în curtea lui Nistor Gridan. Oamenii s-au ferit, instinctiv, de acele locuri unde destinul era călcat în picioare. Nici tanti Viorica, după cum spunea mama, n-a chemat pe nimeni. A preferat să trăiască singură, neștiută de nimeni. Într-o zi s-a auzit în sat că Viorica de la școală, cum i se spunea, a fost chemată la miliție, la Brașov. S-a întors după trei zile lividă, cu ochi goliți de lumină. Oamenii au privit-o cu mai multă atenție, dar nimeni n-a văzut nimic care să dezlege taina. După alte câteva săptămâni s-a auzit că Viorica a fost chemată la Brașov, la comitetul județean de partid. După aproape o săptămână s-a întors în sat și și-a reluat locul în camera mică, neaerisită, întunecoasă, cu un bec spânzurat deasupra biroului, care ardea ziua în amiaza mare de la intrarea principală a școlii. Nici acum n-a scos o vorbă, arăta mai îmbătrânită, avea buzele vineții, și fața i se zbârcise brusc. „Nu știu de ce, dar am senzația că tanti Viorica ne cam povestește pe la organe,” a mormăit nemulțumit Nicu Langa. Mara s-a strâmbat dezgustată și amândoi, eu și Nicu, ne-am uitat unul la altul descumpăniți. „A fost chemată pentru că a fost identificat Dorel într-un sat din URSS unde are și familie...trei copii..., ne-a explicat Mara abia reținându-și furia. De asta a fost la Brașov. Ani de zile l-a căutat. A crezut mereu că trăiește...”A tăcut și reproșul ei ne-a lovit pe amândoi peste față. Am simțit că îmi ard obrajii, iar Nicu Langa a ieșit din cancelarie, trântind ușa și un nor de praf alb s-a scurs pe podea. Privind ușa, Mara a continuat cu voce joasă: „Viorica și-a ars ieri rochia de mireasă”. Cu capul plecat, Mara a ieșit din cancelarie, lăsându-mă singur.
-Ce faci, Mateiule? Ai rămas cu gura căscată? m-a scuturat de mâneca hainei Langa, adunând pachetul de țigări „Snagov” și bricheta de pe masă și așezându-le cu mare grijă în buzunarul pantalonilor cam șifonați și prăfuiți. Hai să mergem la comenduire!
Am pornit la vale pe platoul îngust din fața școlii, coborând scara îngustă. Printre norii groși și vineții care se învălmășeau deasupra muntelui o rază de lumină s-a strecurat anevoie scânteind firav ca o explozie înăbușită.



3.



Căminul cultural era așezat dincolo de vale. De pe dealul pe care era construită școala înconjurată de un gard înalt din beton zugrăvit în alb, am coborât pe scara din piatră cioplită străjuită de brazi țepeni care marcau aleea principală. Ca și biserica, școala a fost ridicată cu șapte-opt decenii în urmă pe culmea dealului ca să fie păzită de revărsarea apelor primăvara când se topeau zăpezile, care pricinuiau mari pierderi satului cu toate încercările oamenilor de-a îndigui valea prin maluri proptite cu împletituri din răchită umplute cu pământ. Cu vremea, răchitele au înfrunzit, au crescut, transformându-se într-un gard viu înglodat mereu în pământul galben și roșu adus de viituri.
Mara a coborât treptele în fața noastră, călcând cu atenție, cu un umăr împins înainte. Se mișca sigură pe ea, cu precizie, fiecare pas parcă era calculat, piciorul zvelt, cu mușchii abia răsăriți sub pielea albă, se contractau și se relaxau ritmic, transmițând mișcarea prin fustă spre șoldurile arcuite. Nu ne-a privit nici o clipă, și-a urmat calea cu capul plecat într-o parte, măsurând drumul înaintea ei.
Nicu Langa, însă, a schimbat des ritmul pașilor, a sărit din treaptă în treaptă, gâfâind. Se vedea de departe că e nemulțumit de ceva, că un gând nu-l lăsa în pace și nici nu știa cum să scape de el. Se uita înaintea lui cu mirare, se oprea des respirând cu gura deschisă, înghițind aerul ca un pește eșuat pe uscat, mă aștepta, pornea din nou nesigur ca să sară apoi următoarea treaptă cu o siguranță uluitoare.
În fața porții s-a oprit privindu-mă cum coboram treptele încet, șovăielnic. Când, în sfârșit, am ajuns lângă el, m-a întrebat în șoaptă:
-Ce vor ăștia, Mateiule?
În prima clipă n-am înțeles despre ce e vorba și am cerut ajutorul Marei care se oprise în uliță și ne aștepta, cercetând cerul de deasupra pădurii unde un stol de berze se rotea ca și cum și-ar fi luat rămas bun. Subțire ca o trestie, Mara arăta în lumina crudă a dimineții ca o părere împovărată de frumusețe. Ridică nepăsătoare din umeri.
-Cred că e vorba despre o ședință de instruire, am încercat să-l liniștesc pe Langa. Seriozitatea lui gravă s-a stins și fruntea lui încrețită și barba sa aproape pătrată de sub care se revărsa gușa rotundă s-a alungit, iar ochii i s-au mărit sub pâcla care a trecut rapid peste lumina lor.
Adevărul e că eu însumi nu eram în apele mele. Din depărtare s-a insinuat un sentiment confuz încă, dar care a căutat loc să se așeze. Nu știu care să-i fi fost rostul, dar Mara s-a apropiat și m-a luat de mână, obligându-mă să privesc în josul uliței, spre Puntea lui Ieronim Mija, ca și cum de acolo ar fi pornit neliniștea mea inexplicabilă.
-Nu cred, a zis Nicu Langa după o vreme în care nu s-a auzit decât vuietul apei curgând peste bolovani îmbrăcați în mătasea broaștei verzuie și băloasă. Un cârd de rațe a sărit de pe mal, stricând luciul apei și ordinea liniștită a clipei.
Mara mi-a strâns ușor degetele și, ca de obicei, fluxul energetic a pornit cuprinzându-mă și dându-mi acea siguranță cu care puteam să-mi urmez destinul.
-Cred că e ceva mult mai grav, m-a contrazis Mara cu o voce înăbușită, rugătoare. Unchiul a plâns toată noaptea. N-am putu să-l potolim… N-a scos o vorbă, doar a plâns fără grai, în tăcere, era înfricoșător, Matei! Eu cred în avertismentele lui. Au ceva mistic…
A tăcut cu capul în pământ ca și cum și-ar fi urmărit pașii săi reținuți, ordonați, ritmici, care ocoleau gropile umede din uliță. Din când în când umerii ei coborau și imediat urcau parcă speriați de ritmul mult prea intens al pașilor.
-E posibil! am răspuns evaziv, ascunzându-mi uimirea. Niciodată Mara nu s-a confesat, nici n-a făcut aprecieri pe seama unor oameni, nici gesturile mele nu le-a comentat și nu le-a analizat. Te privea insistent ca și cum te-ar fi cântărit și te-ar fi măsurat ceea ce producea imediat un sentiment de stinghereală. Când simțea că celălalt e gata să riposteze, zâmbea complice și, ca prin farmec, încordarea dispărea.
-Nu, a insistat Mara derutându-mă, ceva s-a întâmplat cu unchiul Ionică (și a accentuat numele ca să-mi transmită intimitatea, ca pe un avertisment). El simte ceea ce noi nu simțim, el vede și aude ceea ce noi nu vedem și nu auzim. Mi-a spus odată că toate cuvintele i le șoptește o voce. Și eu îl cred pentru că înainte de întâmplarea lui nefericită, citise mult... chiar foarte mult. Nu știu când a citit Biblia că mama a ascuns Cartea Sfântă sub podeaua camerei din față imediat după arestarea sa. Îi era frică de percheziție… A trăit mult timp cu groaza asta. Mereu mă întreba dacă nu am citit sau auzit ceva despre Ion și despre ce a spus el în fața procurorilor. Până și fotografia tatei în uniforma militară a armatei regale a pus-o într-o cutie de bomboane și a îngropat-o în șură… Mama e prăpăstioasă, dar are toate motivele!
Neliniștea a început să muște din mine, provocându-mi o înțepătură dulce în dreptul inimii. Nu mă dumiream ce se întâmplă cu Mara. Până și chipul ei se schimbase brusc, concentrarea îi lumina ochii și lumina curgea peste fața ei. Sub ochiul strâng un rid fin a prins forma unei linii. Era pentru prima dată când vedeam această imagine. Nici nu-mi închipuiam că asemenea urme pot ajunge și pe fața ei! Reprezentarea mea ideală s-a sfărâmat într-o clipă. Mi s-a părut chiar că de câteva ori a dat capul pe spate ca unchiul ei când voia să evoce cerul. Faptul că Nicu Langa a rămăs mult în urmă, m-a scos din încurcătură. Nu știu ce i-aș fi putut povesti și nu știu ce ar fi înțeles el. Îmi imaginam că ar fi avut confirmarea bănuielilor că și Mara moștenește boala familiei, așa cum insinuase și mama. Mi-ar fi fost imposibil să-l contrazic pentru că eu însumi fusesem luat prin surprindere de mărturisirea Marei. Nu-i găseam nici un rost și nici nu era timpul potrivit să întărească suspiciunile care se vânturau prin sat pe seama familiei sale.
-Ce dracu’! Unde-s ăștia? a întrebat Langa nedumerit de liniștea din jurul căminului cultural.
-E încă devreme, am sărit repede să-l liniștesc că altfel s-ar fi agitat până când tensiunea ar fi crescut în jurul lui, atrăgând privirile curioase ale oamenilor
Ușa căminului cultural fusese deschisă la perete și, într-adevăr, nu se vedea nimeni prin gaura imensă, întunecoasă deschisă în fața noastră. Am sărit peste șanțul cu iarba uscată, prăbușită pe pământ și am trecut podețul care lega clădirea de drumul principal ce despica satul în două, urmând cursul văii. Pe aici, pe drumul acesta, primăvara, la topirea zăpezilor, apa curgea ca un fluviu, obligându-ne să ocolim pe dealuri. Aproape în fiecare an căminul cultural era inundat și după ce apa era scoasă afară cu găleata și mătura, mult vreme încăperea cu scena mică, neîncăpătoare, mirosea sufocant a mucegai. Scaunele din placaj presat se dezghiocau din cauza umezelii și spectatorii caravanei cinematografice care trecea când și când cu câte un film românesc, sovietic, bulgăresc sau unguresc le rupeau ca să nu-și agățe hainele.
În lumina firavă care curgea dintr-un bec aprins deasupra scenei, s-au profilat siluetele nemișcate, strivite de întuneric ale oamenilor. Doctorul Mihăilescu a ridicat mâna și a strigat:
-Sunteți invitații mei!
Ne-am strecurat printre scaunele încă goale până lângă el. Dincolo de el, oarecum ascunsă în întuneric Antonia a ridicat și ea mâna.
-Mara, lasă-i pe băieți și vino aici, a invitat-o ea, iar Mara s-a supus și a trecut peste picioarele întinse ale doctorului Mihăilescu.
Ici-acolo câte un chip cunoscut ne-a salutat, încercând să ne convingă de complicitatea lui. Cortina din pluș maro, prăfuită, fusese trasă dintr-un capăt în altul al scenei, reducând-o la un spațiu mic pe care-l puteai cuprinde dintr-o privire. În fața cortinei era așezată o masă cu șase scaune, cu o față de masă roșie care, înainte, se termina sub o pânză de același fel pe care, cu litere mari, albe, ușor zbârcite din cauza peliculei de lipici mult prea groasă scria. „Trăiască Partidul Comunist Român în frunte cu Secretarul său general, tovarășul Nicolae Ceaușescu”, iar în spate, pe perete, se afla portretul conducătorului partidului, cu acea privire sfredelitoare, bănuitoare și disprețuitoare, dezgustată...
-Lipsește stema țării, a constatat Langa.
-Și steaua, a râs doctorul Mihăilescu. Apoi după o pauză calculată: Cică s-a mutat pe Întreprinderea „23 August”. Poetul anonim a sesizat marea schimbare și a compus un cântec: Câte stele sunt pe cer/ Toate până la ziuă pier/ Numai pe fabrica noastră/ Stă una de proastă”.
Râsetele celor din jur dovedeau că toți cei aflați în sală s-au așezat în așa fel încât să se supravegheze unul pe altul. Ceea ce părea să fi fost o întâmplare, nu era decât rezultatul unui calcul prin care fiecare își luase măsuri de prevedere.
-Vinti, te rog! l-a muștruluit Antonia râzând.
-Ce-am făcut, dragă? s-a mirat doctorul insinuant. Folclor nou la viață nouă!
-Aceeași gândire sucită! a comentat Langa.
-Ce gândire, mă profesore? s-a răstit doctorul. Un popor emoțional ca al nostru nu gândește, doar simte.
-Îmi pare rău, dar te contrazic, s-a încrâncenat Langa. Adevărul e că gândirea românească încearcă mereu să falsifice realitatea cu speranța unui câștig propriu, egoist, care se dovedește apoi iluzoriu. Nu credem în idei și principii, ci în fantasme, în ficțiune, în mit și legendă…
Doctorul Mihăilescu s-a întoars evident surprins spre Langa, care și-a scos din buzunar batista și și-a șters ochii înlăcrămați de fumul țigării pe care o tot ascundea printre scaune și al cărei fum îl vântura cu mâna ca să nu poată fi localizat.
-Bă, ce-i cu gândirea asta retrogradă? l-a luat peste picior doctorul, cu acea vocea care nu lăsa loc de scăpare din ironia acidă, usturătoare. Se pare că în ultimul timp n-ai prea fost la cursurile de pregătire politico-ideologice. Ar trebui să-l luăm de guler pe tovarășul Surdilă…
Langa s-a strâmbat disprețuitor și s-a afundat în scaun gata să riposteze. S-a răzgândit și i-a arătat doctorului un deget ridicat. În acel moment, aerul din jurul nostru s-a vălurit, s-a retras și a năvălit apoi peste noi. Instinctiv, ne-am întors spre ușa prin care Avramu Costi Dinului, omul bun la toate al consiliului comunal, asudat, cu părul vâlvoi peste care își trecea palma și-l culca, după care iar se ridica după tăietura la întâmplare a foarfecii, a intrat în sală gâfâind:
-Vin! a strigat el cu voce înaltă încât toți câți eram în sală ne-am ridicat în picioare, mai puțin doctorul Mihăilescu care și-a pus mâinile pe burtă și, cu ochii închiși, se prefăcea că moțăie.
În lumina care s-a oprit în cadrul ușii siluetele s-au mișcat cu pași apăsați, siguri pe ei, într-un ritm vioi ca și cum s-ar fi grăbit spre o mașină gata de plecare din stație. Petre Drăgan părea și mai mărunt. Umerii adunați în față și spatele arcuit sub haina prea largă, descheiată la toți nasturii, fața pergamentoasă, parcă lustruită de gulerul alb al cămășii, care aduna deasupra lui și pielea fleșcăită, gălbuie, cu pete mărunte maron a gâtului subțire, ochii vineții afundați în orbite lăsau impresia unui om care trecuse demult de pragul de oboseală pe care îl putea îndura și nu mai simțea nimic. Pășea iute, ducând piciorul puțin lateral ca și cum ar fi vrut să încerce tăria pământului. Clipea repede din ochi ca să se obișnuiască cu lumina plăpândă din sală. A urcat cele trei trepte pe scenă ezitând la fiecare pas. Mi s-a părut că tremură ușor din tot corpul marcat de efortul de a nu fi autorul unui accident neplăcut, care i-ar fi încurcat serios intențiile cu care venise. În urma lui, Tudor Surdilă, într-un costum negru, cu o croială ciudată, în care reverele se petreceau unul peste altul și se închideau prinse într-un singur nasture argintiu pe burtă, cu o cravată neagră cu trei dungi albe peste nodul mare, dezlânat pe care-l pipăia des și îngrijorat, greoi ca o pasăre de curte îndopată, ne făcea semne disperate să aplaudăm. Ici-acolo prin colțuri plescăiră câteva palme anemic. S-a așezat în stânga primului secretar pentru că ceilalți doi activiști cu părul alb și fețele amorțite de încordare, ca doi gemeni, cu veșnicile lor haine șifonate de parcă dormiseră pe ele, s-au așezat strategic în partea dreaptă, lângă scările pe care puteau să se miște după voia lui Drăgan.
-Maimuțoiul surd! a râs ușor doctorul Mihăilescu când Tudor Surdilă s-a ridicat din scaun, și-a controlat iar nodul de la cravată și și-a dres vocea hârâind lung.
-Stimați tovarăși! a început el și apoi s-a oprit speriat că vocea i s-a micșorat sub presiunea emoției.A reluat roșind până în albul ochilor de efort: Stimați tovarăși!… S-a oprit iar controlându-se prin buzunare cu atâta forță încât mi s-a părut că aud stofa spintecându-se. Acum Petre Drăgan a ridicat ochii spre el nerăbdător. Surdilă a găsit în sfârșit peticul de hârtie, a hârâit încă de câteva ori vocea lui bolovănoasă, îngroșată de tutun și rachiu: Stimați tovarăși! În spiritul prețioaselor indicații și ale genialelor orientări ale partidului, ale secretarului său general, tovarășul Nicolae Ceaușescu, deschidem ședința de instruire la care participă tovarășul prin secretar al Comitetului județean de partid Brașov, tovarășul Petre Drăgan, care ne face marea onoare să fie alături de noi cu gândul și fapta, să ne sprijine, tovarăși, pentru înfăptuirea mărețelor sarcini ce ne revin pentru edificarea societății socialiste multilateral dezvoltate. Raportăm, tovarășe prim secretar, că organizația comunală de partid a luat toate măsurile politice, organizatorice, tehnice pentru sporirea recoltei de grâu și porumb, am intervenit prin cele mai înaintate tehnologii pentru sporirea producției de lapte și carne în sectorul zootehnic. Mobilizați de sarcinile mărețe trasate de secretarul general al partidului, tovarășul Nicolae Ceaușescu, țăranii, toți oamenii muncii din comuna noastră, în frunte cu comuniștii, sunt ferm hotărâți să nu precupețească nici un efort pentru realizarea planului…
-Cine i-a scris ăstuia aberațiile astea? a întrebat în șoaptă doctorul Mihăilescu. Nici măcar nu știe să citească!… Bă, Langa, tu ești poetul noii ere, nu-i așa?
-Da, mă, ce era să fac? Am copiat din ziare, a mormăit Nicu enervat.
-Nimic, a devenit conciliant doctorul. Puteai și tu să fi scris în limba română…
Mara și Antonia s-au înclinat în față, peste scaune, ca să ne poată vedea și asculta. Fața Antoniei se zbârcise de neliniște. Nu-și găsea locul, se așeza și se reașeza în scaun, încercând să întâlnească privirile doctorului. Era limpede că intuise pornirea ironică a doctorului și nu știa cum să-l potolească, pentru că, după firea lui, urma montarea unui întreg spectacol la care nu toți cei din sală ar fi fost dispuși să asiste din frică, lașitate sau cei mai mulți din dublicitatea care devenise o formulă de supraviețuire general acceptată. Disperată, Antonia s-a ridicat din scaun și s-a aplecat peste Mihăilescu ca și cum l-ar fi îmbrățișat sau ca și cum ar fi trebuit să plece urgent, cu orice risc, din sală.A rămas întoarsă jumătate cu spatele la scenă, șoptindu-i grăbită doctorului la ureche un șir de fraze răsturnate una peste alta, iar doctorul a dat cuminte din cap aprobând-o cu supunere surprinzătoare pentru felul lui vulcanic de-a fi. Un zâmbet subțire a încremenit pe buzele Marei care urmărea curioasă efectele intervenției asupra doctorului Mihăilescu, care, ca un copil bosumflat, și-a vârât mâinile în buzunare și s-a întins cât e de lung pe sub scaunele din fața lui, cu capul în piept.
-…acum partidul nu ne-a uitat, a revenit vocea împotmolită a lui Tudor Surdilă. În marea operă de industrializare a țării, pornită din inițiativa clarvăzătoare a partidului și a secretarului său general, comunei noastre îi revine misiunea istorică de-a scrie un nou capitol în cartea de istorie a neamului. Prin construcția combinatului de ciment, vom deveni o marcă pretutindeni în lume, ducând ș..șt..știrea capacității de creație a oamenilor de pe aceste meleaguri. Odată cu acest combinat vom avea toate condițiile creșterii nivelului de trai. Din agricultori cu ochii țintiți în pământ vom deveni muncitori cu ochii la stele…
-Splendid! a izbucnit doctorul Mihăilescu. Fantastic! O metaforă potrivită pentru zilele noastre eroice. Bravos, Nicule!
-Îmi pare rău, dar aici nu mai e mâna mea, a vorbit Nicu zâmbitor. Eu n-am știut nimic de combinat. Partea asta a fost adăugată…
-…căci nu există grijă mai mare decât viața neamului nostru românesc eroic! a ridicat Surdilă vocea până aproape de strigăt, punctând momentul aplauzelor, care au izbucnit ritmic, puternice și într-o clipă s-au stins ca și cum ar fi fost retezate.
-Aici ai cam dat-o în bară, Nicușorule scump! a mârâit doctorul. N-am fost eroi decât atunci când ne-a ajuns cuțitul la os. Istoria ne e plină de lași și trădători!
-Mai taci, mă, odată! s-a răstit Langa enervat. Ce dracu’ ai? Apoi sprijinindu-se cu mâinile pe spătarul scaunului din fața sa a urmat: Vrei să avem necazuri? În spatele tău, câteva rânduri mai sus stă Săndel cu urechea pâlnie și ochii cât cepele. Vrei să dai cu subsemnatul la Mănăstirea Ochiul și Timpanul? Te mănâncă pielea. Taci odată că ne bagi pe toți la apă!
-Dă-l în mă-sa de ventriloc, a plescăit doctorul din buze conciliant și sunetele rotunde, ca niște baloane înțepate, au pornit spre sală și în urma lor capetele s-au întors spre noi vesele sau îngrijorate, fiecare după cum gândea că s-ar putea sfârși momentul. Doctorul părea neatent, distrat de spaima lui Langa, dar în realitate urmărea fiecare amănunt, înregistra efectele, corecta din mers traiectoria următorului asalt în așa fel încât să nu sară calul și să poată fi agățat. Toată lumea se temea de ironiile lui usturătoare, își făcuse un renume din a lovi fără nici o reținere mai ales în cei pe care-i simțea puși pe căpătuială sau în prostia ostentativă cu ifose academice Odată, un tânăr ziarist încercat să-i ia un interviu prin care să dovedească spiritul de sacrificiu al tânărului doctor care lăsase Spitalul județean și se îngrijea de sănătatea sătenilor de care toți doctorii fugeau ca dracul de tămâie. Totul a mers cum a mers, cu glume și vorbe în doi peri la un pahar de coniac până Vintilă a declarat că a avut în vedere modelul coreean când ceruse repartiția la țară. Așa a apărut în ziar și cum Conducătorul era tocmai atunci în vizită în Coreea de Nord, jurnalistul a fost scos din redacție și trimis ca activist sindical, iar doctorul s-a ales cu porecla de Coreeanul. „A fost un prost, a comentat scurt Vintilă. Doar i-am spus și bancul ăla cu Alioșa. Nu-l știi? Cică Alioșa a terminat facultatea și a ajuns în fața comisiei de repartiție. Mai întâi a intrat Ivan. Președintele se uită în carnetul lui de note și zice: Felicitări! Vei fi inginer la Moscova. Ivan se uită în grindă și, emoționat, mulțumește Partidului Comunist al Uniunii Sovietice și secretarului general, tovarășul Brejnev. Intră Serghei. Președintele comisiei se uită și-n carnetul acestuia și e de părere că n-a fost chiar un student model și-l repartizează la Minsk. Și acesta mulțumește din inimă partidului și conducătorului. Vine rândul lui Alioșa. Când vede notele, președintele se ia cu mâinile de cap și-l ceartă că a stat pe spinarea clasei muncitoare patru ani în care s-a ținut de votcă și de fete. O așa lepră nu merita decât o repartiție în Siberia. Și Alioșa zice atunci: Mulțumesc din inimă țarului Petru cel Mare că a vândut Alaska americanilor. Și înainte să pricepem tâlcul a început să râdă, ștergându-și cu batista albă, imaculată, ochii plini de lacrimi.
-Am marea onoare să dau cuvântul stimatului nostru tovarăș, Petre Drăgan, prim secretar al Comitetului județean al PCR, care a fost întotdeauna alături de noi, ca un părinte bun și iubitor, a strigat Surdilă cu ochii holbați de efort. Și a început să aplaude, lovindu-și una de alta palmele lui mari ca două lopeți cu atâta putere încât și primul secretar parcă se chircise ca și cum s-ar fi apărat de o eventuală lovitură. Alte câteva aplauze au izbucnit ici și acolo, ca niște pocnitori umede.
-Dragi tovarăși, a început primul secretar încheindu-și haina prea largă la toți nasturii.
-…și naș Floreo, l-a imitat Mihăilescu spre deznădejdea Antoniei care iar s-a aplecat spre urechea doctorului și de astă dată l-a sfătuit minute în șir în vreme ce el încuviința docil. Mara, scoasă oarecum dintre noi, și-a arătat nemulțimirea așezându-se mai bine în scaun și trecându-și palmele peste fustă de-a lungul pulpelor suple cum făcea de obicei cu o cochetărie care atrăgea privirile celor din jur. Nicu Langa a privt-o pe sub sprâncene, cu buzele ușor întredeschise, urmărind calea palmei de-a lungul pulpelor până la mijlocul ei subțire unde degetele ei albe, cu firișoarele arterelor pulsând albastre s-au odihnit o clipă pe șoldurile arcuite.
-Așa cum v-a spus și tovarășul Surdilă, a reluat primul secretar cu o voce joasă, obosită, obligându-te să-ți redirecționezi auzul ca să înțelegi ce spune, conducerea superioară de partid și de stat s-a gândit să construiască pe meleagurile dumneavoastră un combinat pentru producerea cimentului. Este o investiție extrem, repet, extrem de serioasă care este urmărită personal de secretarul general al partidului. Face parte din strategia de dezvoltare a țării și înaintarea ei spre culmile socialismului multilateral dezvoltat, spre comunism. Ne revin sarcini mobilizatoare care presupun punerea în valoare a tuturor calităților noastre creatoare. Așa cum ne învață partidul, secretarul său general, am venit să ne sfătuim într-o chestiune de absolută prioritate. Nu știu dacă ați aflat, dar aici, în preajma satului, s-au descoperit și zăcăminte de uraniu necesare unităților noastre nucleare de producere a energiei electrice. Combinatul pentru ciment e… înțelegeți… Adică vom lovi doi iepuri dintr-o lovitură ca să folosesc o vorbă înțeleaptă din popor. Am înțeles de la tovarăși că există în sat un… cum să-i spun?… un tovarăș care face propagandă negativă, mistică. Povestește despre o fiară care arde focul pe dealuri și alte asemenea bazaconii. Sper că nu plecați urechea la asemenea parascovenii. Omul e bolnav, după cum mi s-a spus, și organizația de partid trebuie să vegheze ca sătenii să nu se lase influențați de aceste rămășițe ale obscurantismului. Specialiștii noștri au și pornit să stabilească științific aria minereului, calitatea lui, așa cum ați văzut. Dar partidul a pus problema securității localității. Specialiștii recomandă mutarea satului în centrul de comună unde ne gândim să construim blocuri cum sunt cele din orașe, cu toate utilitățile. Partidul vă cheamă pe dumneavoastră, intelectualii satului, să sprijiniți acest demers și să lămuriți oamenii că este vorba despre o chestiune națională prin munca om la om, cu răbdare și înțelegere… Noi înțelegem reticențele locuitorilor. Aici s-au născut, aici au crescut și au devenit oameni, aici și-au îngropat bunicii și părinții…da, înțelegem foarte bine… e dureros să te desparți de tot ceea ce a însemnat la un moment dat lumea ta… viața ta și a zeci și sute de generații înaintea ta. Se naște o legătură… e drept, dar vom avea toată înțelegerea și sprijinul pentru fiecare. Nu voi accepta forțări ale notei, raportări fictive și alte asemenea. Sunt pornit să le sancționez drastic. Omul e produsul naturii cel mai firav, mai fragil, dar și cel mai complex. Trebuie să găsim metodele potrivite pentru fiecare caz în parte. Aș dori, tovarășe Surdilă, să-mi prezinți colectivele conduse de către un activist care să pornească din casă-n casă și să stea de vorbă cu oamenii, să le prezinte argumentele științifice, să combată zvonurile care vor găsi aici teren bun și cei care le produc o știu la fel de bine ca și noi. De aceea, peste o săptămână, un colectiv de specialiști va veni în mijlocul dumneavoastră pentru o instruire serioasă
-Să trăiți, am înțeles! a apucat să spună Surdilă acum strălucind de sudoarea care i-a cuprins fruntea cutată și obrajii rotunzi, cu pielea rozalie și bine întinsă.
-Aveți întrebări? a reluat primul secretar cu o voce parcă mai vioaie, mai viguroasă. Vreau să vă avertizez că e vorba despre o investiție epocală și nu se admite nici o eroare Nu este decât în interesul dumneavoastră să plecați cât mai departe de acest loc. Aici nu vi se poate asigura securitatea. Ne-am gândit ca pământul să fie transformat în plantații de răchită din care să se facă împletituri foarte apreciate la export, iar sectorul zootehnic să fie și el mutat în centrul de comună. Nimic nu trebuie lăsat la voia întâmplării. Dumneavoastră care sunteți partea cea mai înaintată a conștiinței comuniste o să primiți toate informațiile. Până atunci vă recomand să luați pulsul oamenilor. Aveți întrebări?
De astă dată Petre Drăgan a cercetat sala loc cu loc cu ochii lui apoși, încercând să deslușească fiecare chip ascuns în întuneric. În tăcerea de plumb nu se auzea nici măcar respirația. Tăceam cu toții surprinși, năuciți, fără nici un gând, într-un gol imens în care pluteam la nimereală. Din acest gol, vocea molcomă a primului secretar s-a strecurat parcă sufocată de încremenirea noastră. Dacă la început am avut impresia că s-a vorbit despre o lume străină, acum, încet, ne-am apropiat de lumina care se concentra asupra noastră. Cu cât eram mai aproape cu atât mai de necuprins ni s-a părut noua viață care ni s-a propus. Întrebarea a țâșnit rupând carnea de pe noi: Dar cu morții ce se va întâmpla? O să-i lăsăm aici, pe deal? O să-i luăm cu noi? A spus primul secretar că nici un amănunt nu va fi uitat. Or, acesta nu era deloc un amănunt. Făcea parte din noi. Nu ne puteam lepăda de ei, lăsându-i în voia viscolelor și a arșiței, fără o floare sau o lumânare. Ne-am uitat unii la alții și, fără nici un cuvânt, am știut că la ei ne-am gândit cu toții. Imagini apocaliptice mi-au stăruit în minte. Ba am văzut un coșciug ridicat din mormânt din care ieșeau oase albe, dezgolite de carne, ba l-am văuzut pe tata Serve umblând năuc pe deasupra cimitirului și întrebând unde e casa lui, cea zidită cu mama Tore. Am așteptat cu capul în pământ să se întâmple ceva, adică să vină cineva și, râzând cu gura până la urechi, să ne spună că a fost doar o glumă.
-Tovarășul Surdilă va forma echipele după care vă rog să le comunicați la județ pentru a stabili pentru fiecare în parte un tovarăș cu experiență din activul județean. Mai există vreun punct pe ordinea de zi? Nu. Bine. Lămuriți-vă voi mai întâi că o să ne întâlnim cu siguranță. Vă urez spor la treabă!
Sprinten de astă dată, Petre Drăgan a coborît de pe scenă sărind peste trepte și a pornit spre ieșire, urmat de cei doi activiști care, probabil îi cunoșteau obiceiul, pentru că în câteva secunde au fost în urma lui. Când a ajuns în dreptul scaunului meu, s-a oprit brusc astfel încât cei doi însoțitori l-au luat în brațe. Tudor Surdilă a sărit într-o parte ca să nu se lovească de ceilalți doi care se retrăseseră ca arși și încremeniseră drepți în spatele șefului. A evitat în ultimul moment să încalece scaunul din marginea rândului pe care stăteam.
-Tovarășe Frâncu, mi s-a adresat primul secretar cu o voce neutră, cred că mă mai cunoști? Aș vrea să stăm o clipă de vorbă.
Ca la o comandă, cei doi activiști și Tudor Surdilă l-au ocolit, privind mereu înapoi pe furiș ca să înțeleagă ce voia de fapt primul secretar, de unde mă cunoaște sau cine sunt ca să știe altădată cu cine au de-a face. Nu îndrăzneau să încetinească ritmul pașilor și atunci li s-a părut nimerit să se oprească în ușă, blocând-o ca să nu iasă sau să intre cineva. În lumina care se târa pe podeaua înnegrită de motorină și de murdărie îi vedeam cum vorbeau unul cu altul, în șoaptă și fără gesturi.
-Vă recunosc, am spus stingher.
-Bine. Am pentru dumneata plicul acesta. Să trăiești!
Mi-a întins plicul și mi-a întoars spatele, grăbindu-se spre ieșire cu pași mari, ridicoli, care îi ridica pantalonii de pe pantoful negru și-i învârtea în jurul piciorului. Toți cei care au fost aproape de mine m-au privit nedumeriți, încurcați, parcă un fir de curent electric le-a trecut prin trup. Le simțeam privirile ațintite în spate, concentrate să-mi scurme carnea care se încrețise și apoi se relaxase asudată. Am strecurat scrisoarea în buzunar și m-am întors spre Mara care se ridicase din scaun și se chinuia să ajungă, prin partea opusă a rândului, la mine. Doar doctorul Mihăilescu s-a oprit lângă mine și mă privea cu ochi mici și răi.
-Așa care va să zică, ai legături oculte, a constatat el cu voce rece, arțăgoasă.
-Nu știam că ai relații sus-puse, a susurat și Langa părăsind sala aproape în fugă.
-Cred că e de la fiică-sa care mi-a fost colegă, am ridicat din umeri nepăsător că orice aș fi spus, n-aș fi fost crezut.
-Aha! a făcu doctorul ridicând sprâncenele. Mara știe?
-Nu, am apăsat cuvântul ca semn că nu vreau să dau alte amănunte, dar doctorul s-a prins de mâna mea.
-Nici nu trebuie, a replicat el concentrat Ai zis că știi ce faci!
-Da, am păstrat același ton apăsat, sigur.
-Te duci la școală? a întrebat, împingându-mă spre ieșire.
-Nu. Nu mai am ore.
-Nu treci pe la mine? Poate vrei să vorbești cu cineva. A, uite că te așteaptă Mara…Bine, ne mai vedem,… a adăugat fără nici un rost și, sărutând-o pe Mara în fugă pe obraz, a urmat-o pe Antonia care se îndepărta încet pe lângă zidul cu tencuiala căzută a căminului cultural.
Am rămas pe loc, dezorientat. Nu știam ce să fac. Cel mai bine ar fi fost să ajung cât mai repede acasă ca să-mi pun ordine în gândurile care se învălmășeau, împingându-se unul pe altul, trecând unul peste altul în scurte dureri în tâmple. Am simțit parfumul discret de violete al Marei. I-am întâlnit privirea opărită de întunericul umed care se îndesise în jurul nostru, pătrunzând prin haine, înghețat.
-Mai ai ore? a întrebat cu voce stinsă, obosită, sătulă.
-Nu. Mă duc acasă. Trec mai târziu să te văd, am adăugat la fel de sfârșit.
Mara a pornit pe drumul prăfuit, care urca și cobora domol de-a lungul văii, pășind cu aceeași cunoscută concentrare de-a ocoli gropile pline de glod amestecat cu frunze și paie. Trupul ei zvelt se mișca ritmic, fusta i se muta de pe un picior pe altul. Devenise o siluetă cețoasă care se pierdea printre sălciile desfrunzite de dincolo de vale.
Am scos scrisoarea din buzunar. Era un plic simplu, fără nici un nume pe el. Nu era nici lipit. M-am retras sub streașina căminului cultural într-o firidă ferită de priviri, imediat după ușa deschisă prin care lumina puțină se împrăștia pe zid. Îmi tremurau ușor mâinile.Am citit: „Dragul meu, nu vreau să-ți închipui că gestul de-a părăsi această lume ți se datorează ție. Nu, iubirea mea pentru tine n-a fost atât de puternică cum mi-aș fi dorit încât să-l justifice. Am citit undeva că viața e locul în care nu putem trăi. E spusa unei poete din URSS, dar nu-i mai știu numele. Nu mai are nici un rost să mai rămân pe pământ. Poate acolo e mai bine. Nu cred. Dar sper. Dacă am fost vreodată fericită pe pământ, îți datorez ție. Îți mulțumesc și-ți doresc o viață fericită. O meriți. Ana Maria”.
Parcă un pumn uriaș m-a lovit în stomac, tăindu-mi respirația. M-am rezimat de zid ca să nu cad. În fața ochilor îmi jucau pete aurii și murmurul înfundat al satului care se pregătea de culcare dispăruse. Era ca și cum îmi vârâsem capul sub apă și lumea se stinsese, lăsând în urmă un bâzâit egal și monoton. Ana Maria e moartă, am repetat prostește. Am uitat să-mi pun ordine în amintiri și acestea năvăliseră peste mine. Printre ele și Ana Maria, cu fața ei tristă de copil părăsit.
Nici nu-mi închipuisem vreodată cât de mult însemnase ea pentru amintirile mele. Imaginea sa se cuibărise în inima mea fără voie și petrecea cu iubirea sobră, statornică a Marei. Ana Maria, femeia cu o singură și amărâtă calitate: aceea de-a satisface capriciile bărbaților. Dacă aș fi putut, aș fi răcnit. Curajul ei nebunesc mi-a tulburat echilibrul amintirilor. Nu așa o păstram în mintea mea. Și acum și-a zis: Dă-o dracului de viață! Și a întors pe dos întregul univers. Pentru că luându-și viața, ce putea să-i mai ia Dumnezeu? O vedeam cu o înspăimântătoare limpezime cum se îmbrăca în fața mea cu gesturile ei profund feminine, dar roase de plictiseală. Avea un farmec discret pe care-l sorbeam odată cu respirația ei călduță. O dezbrăcam rapid și ea zâmbea învingătoare. Se atârna de gâtul meu ca o ofrandă. Ești tu bărbat, dar eu sunt femeie, să nu uiți asta, și ochii ei râdeau fericiți. Își desfăcea picioarele și mă cuprindea peste mijloc, lovindu-mă nemilos în coaste de parcă ar fi încălecat pe un cal neastâmpărat. Durerea mă înmuia și ea chicotea cu fața ascunsă sub brațul meu păros și transpirat. Miroși a bărbat, gemea ea și mă copleșea cu săruturile ei lipicioase și plescăite. Când mă duci la țară? mă întreba încercând să-și domolească respirația. Vreau s-o cunosc pe mama ta cea curioasă. Hai, te rog! Te rog mult de tot! Înșiram o promisiune vagă și-n ochii ei lumina se stingea și iar devenea copilul părăsit. Simțeam un gol rotund în dreptul inimii. Știa și ea că eram pus în situații disperate, dar nu avea tăria să se folosească de ele. Îndura în tăcere. Îți promit că o să te duc, spuneam îngândurat. Atunci chiar credeam că o să găsesc tăria să-i împlinesc dorința. Nu e nevoie să mă minți, devenea ea serioasă. N-ai s-o faci niciodată pentru că dacă ești văzut cu mine dormind la tine, satul va crede că te-ai însurat cu o bucureșteană. Luciditatea ei mă intimida. Ca un laș, îi dădeam dreptate și tristețea ei devenea și mai profundă. Se uita la mine cu milă și-mi venea s-o strâng de gât… Ana Maria e un cadavru! De la om la cadavru nu e decât un pas, unul foarte mic, mi-am spus neputincios, cu acea durere din piept care iar devenise intensă. Din trecutul meu plecase acum una dintre cele mai dragi amintiri. Deodată, mintea mi s-a limpezit și s-a potolit. Doar inima se zbătea însângerată deși chipul Anei Maria dispăruse într-o ceață albicioasă.
Încet, am pornit spre casă pe ulița tăcută. Deodată, fulgii albi s-au năpustit spre pământ în largi vârtejuri. Ca o dantelă, mi-am spus ridicând fața în bătaia vântului care se foia peste case, peste sălcii, peste dealuri împrăștiindu-i într-o pulbere deasă care dispărea imediat ce atingea pământul.
Din mijlocul albului învolburat, glasul lui Ion Apostol s-a ridict nefiresc, înțepenit între cer și pământ. Parcă urgia albă l-a amplificat și l-a purtat până departe pe unde-l legăna și-l scotea din vâltoare tăios.
-Focurile s-au întețit pe dealuri! a strigat el cu disperare. Le-am văzut cum ling cerul. Fiara a coborât pe pământ și stă de pază la ușa iadului care s-a mutat între oameni… Am văzut cum scânteile focului s-au aprins și sufletele oamenilor s-au făcut scrum. Domnul Iisus a ieșit dintre nori și ne cheamă în oastea Lui… Fiara cu chip de câine și trup de țap… Priviți-vă-n ochi și veți vedea chipul Fiarei. Vremea sfârșitului a venit!…
M-am așteptat să-mi apară în față chipul lui încruntat, cu ochii luminați de vâlvătaia luminii și buzele uscate, aproape foșnitoare care se mișcau spasmodic în timp ce fața îi rămânea imobilă. Cuvintele se prelingeau pe barbă și de acolo explodau în aerul din față, iar silabele se răsuceau ca niște frunze suflate de vânt și reîntemeiau cuvântul. Dar Ion Apostol când a dat cu ochii de mine, mi-a întors spatele și a dispărut pe ulița care urca spre casa Marei. Vorbea încet, în șoaptă, pentru sine, lăsând în urmă, în pânza albă a ninsorii, un gol în care fulgii se învolburau patetic, ca niște note muzicale căzute de pe portativ.




Nunta



1.



Nu mi-am închipuit vreodată că aș fi putut deveni un sadic. Cu cât trecea timpul cu atât mai mult îmi descopeream lipsa unor însușiri pe care le crezusem componente ale ființei mele. Se pare că lecturile insistente din timpul studiilor universitare subminase realitatea sau, altădată, o inventase. Ana Maria nu izbutise să-mi dezvăluie falsitatea în care trăiam și nici să-mi potolească înclinația spre hiperbolizare a unor calități minuscule, dar Mara o făcuse fără însă a interveni decisiv. Pentru moment i se păruse mai nimerit să-mi cultive acest fals sentiment ca să mă poată domina. Mă complăceam în a impune această imagine falsă care reușise să păcălească destulă lume. Aveam tot ceea ce însemnă ființa umană: gândire, sentimente, senzații… Iată, nici acum nu duc adevărul până la capăt deși mi-am promis că nu mă voi mai lăsa pradă prejudecăților sau conveniențelor tradiționale de care eram mult mai atașat decât îmi închipuiam. Mama, fără să-și dea seama sau crezând că așa mă poate apăra, mi-a strecurat serul acestor cutume ale culturii rurale, pe care Mara le-a prelucrat și le-a întărit
în locul meu. Mai mult, chiar le-a sporit capacitatea de reacție prin stăruința ei rigidă, mistică de a le respecta.
Așa se face că mă maturizasem erotic târziu și nici acum nu sunt pe deplin convins că aveam toate atribuțiile bărbatului. În pofida credințelor că copiii de la țară stau mult mai aproape de legile naturii și în prejma animalelor și descoperă devreme taina nașterii, pentru mine acest timp nu avusese nici o valoare. Pur și simplu nu-l luasem în samă, ci îl considerasem ca făcând parte din șirul lucrurilor obișnuite. Ca din senin apoi, îmi venise gândul și mama rămăsese țeapănă în prima clipă, apoi mă luase de mână și mă obligase să stau lângă ea pe pat. „Cine te-a adus pe tine ? se mirase ea încruntată. De unde ți-a venit ție gândul ăsta?… Păi, acum vreo opt ani, într-o iarnă grea, cu zăpezi cât casa, s-o oprit la poarta noastră un îngerel. Era înghețat și te avea pe tine înfofolit într-o șubă și m-o întrebat dacă pot să-ți dau adăpost. Și mie și lu’ tac-tu ne-o plăcut de tine că erai frumos, și te-am luat. Așa ai ajuns tu la noi, de la un îngerel al Domnului!” Voisem să mai întreb eu ceva, dar mama mă oprise cu un gest de nerăbdare însoțit de cuvinte la fel de grăbite: „Încă nu-i vremea ca să le știi. O să te saturi de ele, că de la ele pornesc toate necazurile omului”. Și mă depărtase de ea, împingându-mă spre ușă. Mult mai târziu, în adolescență, am înțeles că mama mă supraveghease cu mare atenție și orice nou semn al bărbatului îl discuta îndelung cu tata și apoi stabileau ce e de făcut. Dacă altădată nu-mi permiteau să asist la împerecherea animalelor, acum o îngăduiau; se fereau, e drept, să dea explicații și aveau mare grijă ca nici un gest întâmplător să nu facă trimiteri la intimitatea lor pe care ocroteau cu înverșunare. Dacă altădată mă luau de urechi atunci când, la joc, duminica, la căminul cultural, mă lăsam pe vine ca să privesc pe sub fustele femeilor, venise vremea când se prefăceau că nu văd, până când eu însumi renunțasem la acest obicei detestabil.
A doua zi după discuția cu mama, la școală, mă uitasem la Mara cu trufia deținătorului de taine. Eram cu atât mai orgolios cu cât Mara insistase să știe de ce o privesc de la asemenea înălțime. Ca de obicei cedasem repede și când aflase despre ce e vorba se strâmbase disprețuitoare și mă repezise: „Și pe tine te-a adus barza ca pe toată lumea”.
Apoi, peste ani, Mara se prefăcuse că nu înțelege gesturile mele explicite, inflamând de cele mai multe ori dorința de o avea. Mă lăsa s-o ating, să-i mângâi sânii prin bluze, s-o strâng în brațe când forma trupului ei se imprima în al meu. Închideam ochii și mi-o închipuiam goală și vibrația incontrolabilă a organismului îmi provoca dureri îngrozitoare care se sfârșeau cu ejaculări eliberatoare în somn. Cu cât sufeream mai mult cu atât ea se apăra cu mai multă înverșunare. Argumentele mele le lua în răspăr, lăsând impresia mereu că sunt un mare mincinos. Simțeam cum disperarea mă cuprindea ca o peliculă uleioasă și-mi scaldă inima în otrăvuri devastatoare. Atunci se strecura în brațele mele, îngăduitoare și primitoare, și-n clipa următoare când simțeam că era pregătită pentru că tremura toată, ca o crenguță de salcie viscolită, mă împingea violent, imputându-mi gesturi vulgare pe care nu le făceam. Furia îmi umfla pieptul și încerca să iasă prin obrajii care ardeau violent. Mă întorceam să plec, dar Mara se punea în fața mea din nou promițătoare, îmbrățișându-mă cu atâta căldură că abia dacă mai aveam îndrăzneala să respir.
Într-o vară (cred că eram în ultima vacanță ca liceeni) ne plimbam prin pădure. Trecuse aproape o oră și nici unul dintre noi nu izbutise să lege un dialog. Se instalase între noi o tensiune uimitor de intensă, care nu știam de unde venise și cine o provocase. Ne priveam doar și-n ochii Marei se cuibărise spaima. Nu înțelegea nimic și mă supraveghea cu un amestec de spaimă și nedumerire, considerându-mă probabil vinovat de starea în care am ajuns. I se vedeau sânii liberi prin bluza albă cum se zbăteau în ritmul pașilor, șoldurile subțiri de adolescentă se ridicau provocator, prin rochia largă, cu flori mari, verzi încadrate de tulpini maro, croită simplu, prinsă pe un elastic pe mijlocul subțire, pulpele mângâiau stofa, lăsându-și conturul imprimat pentru o fracțiune de secundă. La un moment dat a început să culeagă flori. Se apleca, rupea margaretele, firele de sunătoare înflorită ca într-un film românesc dulceag , metaforic și artificial. Mă enervau mișcările ei afectate, privirile prefăcute a fi fost încântate de culorile tari și pure ale poienii în care ajunsesem. Lumina albăstruie desprinsă de pe cerul de vară de legănarea fagilor curgea peste părul Marei, dându-i un luciu intens care apoi se împrăștia pe fața ei palidă, transparentă. Deodată, tot ca în acel scenariu stupid, s-a lăsat în genunchi și apoi s-a culcat pe spate cu ochii închiși, iar transparența feței s-a estompat încet devenind albăstruie. Instinctiv, m-am așezat lângă ea. Priveam cerul de un albastru închis, profund și pufos care coborâse acum pe vârfurile crengilor de fag.
La un moment dat m-am întors spre ea intrigat de liniștea din jurul nostru. Mara m-a prins de mână și m-a tras peste trupul ei jumătate ascuns în ierburile înalte și grase. I-am căutat gura și buzele ei erau umede, moi și parcă aveau gustul sângelui. A deschis gura și limba ei umedă a trecut peste buzele mele. Încet, am strecurat palma în decolteul bluzei și sânii mici, abia formați, ca două pere pădurețe, au tresărit înfrigurați. Apoi i-am văzut fața congestionată. Gemea ușor și își legăna capul pe deasupra ierburilor. Am coborât capul, părăsind buzele sângerii, peste bărbie, pe gâtul sărat, până între sânii ei și am început să-i sărut așa cum văzusem la video, acasă la un coleg, într-un film franțuzesc. I-am simțit sub mine corpul zvâcnind. Mi-am eliberat o mână, am coborât de-a lungul șoldului subțire până pe piciorul încordat gata să zvâcnească. Încet, centimetru cu centimetru am început s-o mângâi pe picior tot mai sus și mai sus pe sub rochie. Tresărea din când în când sau gemea cu ochii închiși, cu pleoapele albastre ca două aripi de fluture. Pe față îi apăruse o mulțime de pete mărunte și roșii. Am ajuns între pulpele calde, strânse una peste alta. Am ezitat când degetele au întâlnit chilotul alb, ca un triunghi boțit între picioare.Am deschis speriat ochii și am descoperit pulpele albe, suple, cu mușchii fini încordați și mâna mea împietrită între ele. Un fir de căldură cu parfum de violete m-a lovit în față. L-am inhalat pe tot dintr-o dată. Apoi, brusc, am simțit o arsură în capul pieptului. Mă lovea furioasă cu pumnii, desfigurată de ură, cu ochii ieșiți din orbite, cu gura strâmbă și buzele întinse, albite de salivă. Se zvârcolea țipând. S-a rostogolit câțiva metri pe iarbă. S-a ridicat în picioare, și-a așezat rochia, și-a netezit-o cu palma. Și-a pipăit părul răvășit. Buzele îi tremurau, iar ochii stăteau să erupă sub presiunea luminii albastre de deasupra pădurii. „Dacă mai încerci vreodată să mă violezi, îți crăp capul”, a zis furioasă. Pentru o clipă n-am înțeles ce spunea. Dădea din mâini și țipa isterică: „M-ai auzit, obsedatule! Îți crăp capul!” Mara, potolește-te, că ne aude lumea, am zis năuc deși nu se vedea nimeni pe aproape. Respirând greu, printre cuvinte, mi-a spus: „Þi-am explicat de atâtea ori că vreau să mă mărit virgină. Altă zestre nu am. Ce ți se pare anormal?” Tu nu te gândești la mine că mă pot îmbolnăvi? am întrebat pierit, stăpânindu-mi cu greu greața „Vorbești prostii! a țipat ea cu vocea înecată în lacrimi. Ești un obsedat. Asta ești!” Mi-a întoars spatele și a plecat printre fagi. După un timp a luat-o la fugă și a dispărut după un pâlc de aluni.
M-am întins pe iarbă încercând să-mi pun ordine în gânduri. N-am izbutit. N-am putut accepta purtarea ei fără nici o logică. Îmi stăruiau în urechi cuvintele ei țipate cu ură. Pe nesimțite am adormit și m-am trezit după câteva ceasuri prăjit de soarele care ajunsese deasupra mea. Usturimea mi-a năclăit și mai tare gândurile și mi-a secat inima. Tărbăcit, am privit nedumerit în jur: lumina se subțiase și se strecura anevoie printre crengile fagilor, lăsând în urmă umbre stâlcite de rămuriș. Ciudat, dar mi s-a șters din minte toată întâmplarea și m-am simțit fericit.
An crezut că Mara mă va prăsi. Așteptam ca durerea să-mi cotropească sufletul. Mă vedeam rătăcind pe ulițe năuc, cu ochii goi, înstrăinat, plâns de tot satul. Eram eroul unei povestiri de dragoste care se sfârșise tragic. Nimic din toate acestea nu s-a întâmplat. Dimpotrivă, m-am regăsit liniștit, calm, ca și cum izbucnirea Marei făcea parte din firescul vieții de fiecare zi. M-am eliberat de carapacea sub care mă vârâse Mara. De acum înainte nu mai simțeam apăsarea ei. Eram liber să fac așa cum doream.
După câteva zile în care n-am ieșit din curte încercând să-mi ordonez existența după despărțirea de Mara, imaginând planuri care să mă scutească de durere și derută, m-am trezit cu Ionica, fata vecinului Iosivu Dinului, că mă cheamă la poartă. Cu o față de om plictisit, obișnuit cu asemenea întâmplări, am ieșit în prag și am privit-o ca pe o ființă minusculă. Eram îmbrăcat într-un tricou alb, murdar de praf și de zeama corcodușelor pe care le pisam pentru rachiu. Am simțit un gol dureros în stomac când am văzut-o pe Mara, obosită, fața palidă, ochii stinși. Mi s-a părut și mai firavă și lipsită de apărare. Tăceam amândoi cu ochii în pământ. Se simțea învinsă și nu știa cum să scape de senzația asta străină pentru ea. Ionica se uita la noi ca vrăjită, cu ochii holbați și gura deschisă. Nu înțelegea nimic din tăcerea noastră, dar nici nu pleca bănuind că va fi martora unor evenimente care o s-o țină în atenția prietenilor cel puțin o zi și-o noapte. Mara s-a apropiat de mine, și-a strecurat brațele în jurul mijlocului meu și m-a sărutat pe față ca și cum ar fi fost vorba de o scurtă despărțire. Mi-a șoptit cu ochii pironiți pe fața roșie, bucălată a Ionicăi, care a luat-o la fugă speriată: „Hai să mergem la scăldat”. Am râs împingând-o departe de mine ca s-o văd întreagă. A ridicat o sprânceană a mirare și fața ei s-a luminat. Am râs mai departe cu gura mare, deschisă. Am tăcut brusc și i-am răspuns cu gravitate: N-am costum de baie! Acum a râs ea, cu ochii mici, care se învârteau iute în orbite ca și cum ar fi fost loviți de un nor de praf. „Găsești tu o pereche de chiloți!” a hohotit ea, morfăind între buze râsul care nu se mai termina. Ce dracul a apucat-o? m-am mirat și poate că fața mea spunea același lucru pentru că a tăcut brusc, devenind gravă. Se agita în jurul meu, așezându-mi gulerul tricoului, firele de păr care îmi alunecaseră pe frunte, ca o mamă care știe cât de nepăsător îi e copilul și trebuie să-l supravegheze îndeaproape ca să nu se petreacă lucruri și mai rele. Pe chipul ei a coborât din cer praf de aur și ochii ei verzi s-au luminat și pe buzele ei întredeschise râsul s-a schimbat în surâs. Era foarte frumoasă în aceste clipe!
Când am ajuns la bulboaca făcută de oameni care îngrămădiseră pietre și bucăți mari de pământ ca să oprească apa pentru ca să aibă vitele de băut și vara când valea aducea puțină apă din munte, și-a dezbrăcat rochia cu o îndemânare care m-a surprins.A rămăs într-un costum de baie roșu, cu câteva dungi negre pe șold, cam decolorat și mult prea întins peste șoldurile ei ca să nu se vadă că îl purta de câțiva ani. Doar sutienul era potrivit pe sânii mici, stăpâni pe forma lor. Þipând și ridicând ploaie de stropi transparenți, a intrat în apă. A încercat să mă stropească, luând apă în pumni, dar m-am ascuns după o salcie. „Haide, lașule!” m-a provocat cum făcea de obicei. Cu chiu cu vai, roșu ca racul prăjit, m-am dezbrăcat după salcie și am rămăs în chiloții albi pe care mama se încăpățâna să-i fiarbă cu leșie până se topise țesătura.
Am întâlnit privirea curioasă a Marei care, tăind apa felii învolburate, s-a apropiat și, hoțește, cu palmele mi-a trimis un jet rece în piept care, pe moment, mi-a oprit respirația și m-a cuprins o amețeală dulce. Am simțit ochii ei cum se plimbau peste trupul meu, se opreau din când în când, se întorceau și iar porneau mai departe până când i-am întâlnit respirația dulceagă și trupul ei cald și umed s-a lipit de al meu, presând apa cu parfum de violete pe pielea mea. Cu mâna, mi-a prins penisul care se întărise și crescuse periculos gata să iasă din chilot și mi-a șoptit apăsând cuvintele ca pe o sentință: „Cocoșelul ăsta e al meu! Dacă vreodată îți trece prin cap să-l împrumuți, îi tai capul”. Și râzând în hohote, cu pulberea aceea de aur pe față, a început să se bălăcească rupând pânza limpede a apei. Ca să mă liniștesc, am stat la adăpostul apei minute în șir în vreme ce Mara s-a rotit prin apă în jurul meu, turnându-mi apă în cap, ca și cum ar fi executat un dans ritual de purificare. După câteva zeci de minute, fără nici o legătură cu jocul ei, am început să râd fericit. Ai și tu grijă să nu calci strâmb că-ți tai gâtul! am zis cu voce amenințătoare înfundată de apa care-mi curgea de pe cap. „E corect”, a spus ea râzând și din nou praful de aur i-a pătat fața. Era clipa ei de frumusețe!
Toamna ne-am întors la internatul Liceului Teoretic din Rupea. Ne vedeam doar la sfârșitul săptămânii, de obicei în sat. Ceea ce alții numeau dor pentru mine nu însemna decât o formă palidă de nerăbdare. Ne întâlneam la ore, stăteam în aceeași bancă, fiecare își vedea de treburile zilnice, uneori ne ignoram participând separat la întâmplările cotidiene. Mara avea puterea să disimuleze sentimentele probabil după felul de a fi al femeilor din sat, eu însă scăpam mereu din ascunzișul lucrat de ea și o înfuriam de parcă prezența mea i-ar fi pricinuit cine ști ce daune. „Te rog să nu te mai lauzi cu prietenia mea”, mi-a spus odată încruntată. Nu văd ce greșeală fac! am exclamat sincer uimit. „Prietenele mele m-au întrebat dacă m-am culca cu tine, a continuat cu voce spartă. Þie îți convine, dar mie nu. Orice aș spune nu voi fi crezută. Mi s-au făcut apropouri de prieteni de-ai tăi. Matei, eu vreau să învăț și nu am timp să contrazic niște puștani mucoși și buboși”. Poate pentru că ești frumoasă, am insinuat vesel. „Eu sunt frumoasă doar pentru tine, a continuat enervată că nu înțeleg un lucru atât de simplu. Eu fac parte dintre femeile unui singur bărbat. Te invit să fii serios și să-ți măsori fiecare cuvânt. Eu sunt a ta, dar nu proprietatea ta. Să nu sari peste cal că-ți frângi gâtul. N-aș vrea să rămân fată bătrână”. Și-a domolit respirația agitată, m-a sărutat în trecere pe buze și din acest moment m-a ignorat întrutotul. Doar sâmbătă seara când ajungeam în sat, se agăța de mine cu acea disperare ținută în taină, mă strângea lângă ea, se uita la mine iubitoare, îmi săruta buzele, pleoapele, fruntea, îmi vorba cu o nesfârșită delicatețe. Când încercam să-i răspund, îmi spunea înfiorată: „Nu, iubitul meu, nu! Acum e rândul meu!”
Dar eu am început să mă simt din ce în ce mai singur și singurătatea asta a mea îmi măsura aspru fiecare gest, fiecare senzație, fiecare sentiment. Mă luptam cu dependența de Mara și de fiecare dată pierdeam când ea se trezea din somnolența ei erotică sub presiunea moralei tradiționale și devenea stăpână pe sine. Începea să țeasă din nou păienjenișul ei de argumente și justificări în care mă pierdeam ca într-un labirint, dar singurătatea rămânea intactă, tot mai apăsătoare și mai greu de suportat.
Într-o zi de toamnă târzie, colegul meu Sever Muntean, care era extern și locuia într-un bloc cu pereții mucegăiți chiar la ieșirea din oraș și pe care-l ajutam an de an să se pregătească pentru teze la limba română mă chemă într-un colț ferit al curții liceului și îmi propusese să-l însoțesc seara la o femeie care acceptase să ne primească pe amândoi.Am început să râd cu capul dat pe spate ca o barză care cloncănea. „Ce ai, bă? s-a indignat Sever holbându-se. Dacă ai femeia ta, e altă treabă”. N-am, am răspuns scurt, dar singurătatea mea nu izbutise să mă scoată din încurcătură. Privem gânditor fața încordată a lui Sever. „Atunci n-ai bani? m-a întrebat el serios. Am eu că am încărcat o basculă cu nisip ieri după-amiază”. Și ce-i cu asta? am întrebat nedumerit. Să-ți fie de bine! Mă gândeam cum ar fi reacționat Mara dacă ar fi aflat. Probabil că ar fi suferit, mă consolam eu orgolios. Nu cred că ar fi putut suporta lovitura. Ar fi fost distrusă. Tot sistemul ei de valori, construit cu atâta migală, s-ar fi prăbușit peste ea îngropând-o. Eu însă nu vedeam nimic necinstit în perspectivă, așa că am făcut doi pași și m-am întors spre Sever, ascunzându-mi emoția sub un zâmbet subțire: Mergem, mă! Treci să mă iei că e mai ușor să iau bilet de voie de le pedagog. Spun că merg la tine acasă ca să învățăm pentru teză.
Spre seară a început o ploaie măruntă pe care vântul o spulbera în minuscule picături care cădeau în întunericul străzilor neluminate. Doar câte o fâșie plăpândă de lumină se strecura pe gemurile caselor și se stingea în bălțile ciupite de ploaie. Am mers o vreme în tăcere prin orașul ascuns sub acoperișurile ude, am intrat pe o stradă neasfaltată, dar care încă nu se înnoroiase, pământul suportând apa căzută din cer, și ne-am oprit lângă un bloc întunecat, cu luminițe pâlpâind prin geamurile oarbe. Sever a aprins o lanternă minusculă și a controlat adresa scrisă cu vopsea albă pe perete lângă scara ca o gură știrbă și neagră. „Aici e,” a șoptit el și a intrat în scara care mirosea grețos a ceapă prăjită și ulei rânced. Scările erau murdare, știrbite, cu urme groase de pământ uscat. Ce dracul caut eu pe aici? nu m-am putut abține să nu mă condamn și dacă așa fi avut mai multă încredere în Sever, aș fi renunțat. Dintr-un apartament, de după o ușă cândva vopsită maro, un glas răstit de femeie a spintecat întunericul, apoi urmă un altul plângăcios de copil disperat.
Sever a urmărit cu lanterna peretele din față și când a întâlnit ușa s-a oprit, atingându-mă ușor pe umăr. A bătut de câteva ori cu degetul îndoit în ușa cu vopseaua maro scorojită aproape pe toată întinderea ei. Ușa s-a deschis, fără ca lanțul de siguranță să fie scos și o voce melodioasă a întrebat de dincolo de întunericul dens: „Cine-i?” Sever a ridicat lanterna și lumina i-a căzut perpendicular pe față. Ușa s-a deschis și am intrarat într-un hol, cu un cuier prins în perete sub care zăcea o pereche de cizme negre și una de papuci de casă din pâslă galbenă, lustruită. Pe perete opus se afla o icoană ieftină, cu o ramă veche care încadra o reproducere a Fecioarei cu Pruncul în culori violente, lăsând impresia unor personaje de salon aristocrat. Deasupra ei era prins un ștergar alb cu cusături roșii palide, iar dedesupt o candelă aprinsă care își așternea lumina pe perete de pe care curgea la vale peste un covor țesut în război din zdrențe multicolore. Dinspre camera care se deschidea în continuarea holului lumina unei lămpi tremura din când în când, dezvăluind mobila puțină și scorojită așezată la întâmplare, acolo unde i se găsise loc. Mirosea a fum de țigară stătut, sufocant care pătrunsese în mobilă și-n pereți. Plămânii mi s-au chircit dureros și am deschis gura ca un pește eșuat pe uscat. „N-ai mai trecut pe la mine, Severule ce ești!” a exclamat femeia încercând să-și așeze claia de păr negru, cârlionțat cu palmele; cum îl strângea deasupra cefei și-i da drumul, părul se revărsa la loc acoperindu-i și o parte a feței. „Sărut mâna, Zoe”, a zâmbit complice Sever. M-am luat cu treburile…”.” Da, a oftat femeia, timpul a devenit o problemă”. Era o femeie grăsuță, cu picioare groase și niște sâni imenși care îi accentua și mai mult disproporția formelor. Avea o față măslinie, lată, cu un nas mic și cârn, o gură largă cu buzele răsfrânte, pătate de tutun, cu doi ochi cenușii, încruntați, o bărbie îngropată în cele două cute de grăsime. „El e prietenul tău?” a întrebat Zoe indiferentă. „Da, a răspuns Sever. Fii liniștită că nu va bate toba”. „Bani aveți sau vă trec la pierderi?” a râs Zoe și bărbia a început să-i tremure, vibrația lăsându-se în jos pe gât. Fără un cuvânt Sever i-a întins o sută de lei pe care Zoe a luat-o și a aruncat-o pe masă peste ceștile de cafea, o poșetă, o pereche de ciorapi încă în ambalajul lor și o glastră cu margarete aproape uscate. „Cine-i primul?” a întrebat Zoe peste umăr, cu acea indiferență profesională, rece, fără nici o modulație în timp ce se îndrepta spre o ușă vopsită în alb, cu dâre groase de pensulă, care despărțea dormitorul de sufragerie. Sever m-a privit scurt, pe sub sprâncene, a făcut un semn mic cu capul spre Zoe, dar eu am ridicat din umeri și am întins mâna spre cameră drept invitație.
Am așteptat pe un fotoliu învelit într-o cuvertură plușată, cu doi păuni albaștri, cu cozile lor imense și cei doi ochi morți desenați pe ea, cu o ceașcă de cafea rece în față din care nu îndrăzneam să beau pentru că o dâră de ruj, ca o amprentă lunguiață, se întinsese pe ceașcă. Când cei doi au dispărut pe ușă, lampa a tremurat gata să se stingă, a fumegat și flacăra s-a micșorat cât o sămânță galbenă de dovleac. Întunericul s-a strecurat prin cameră, acoperind mobila desperecheată, prăfuită, lăsată în voia ei ceea ce îmi dădea un sentiment de nesiguranță…
După vreo douăzeci de minute Sever a ieșit din cameră lac de sudoare, congestionat, cu cămașa scoasă din pantaloni. Zoe s-a oprit în spatele lui, încercând iar să-și adune părul deasupra capului, care se împrăștiase peste umerii largi, groși de pe care capotul alunecase într-o parte. M-am ridicat din fotoliu încordat și am făcut doi pași ca să intru în dormitor, dar Zoe m-a oprit punându-mi mâna în piept. „Întâi mă duc la baie”, s-a alintat ea. Colegul tău e un adevărat tăuraș!” Sever a râs gros, din gât, mândru de sine.
Zoe a ieșit din baie într-un capot albastru din prosop. Mi-a făcut semn cu degetul, un gest care se voia încurajator, dar care m-a speriat și mai mult. Aveam inima cât un purice, îmi tremurau genunchii, iar mușchii stomacului se contractaseră împingând în sus sucurile gastrice care îmi ardeau gâtul. Nu știam ce să fac. Primul gând a fost să renunț, apoi m-am gândit să-i propun Zoei să stăm de vorbă și să-mi explice de ce face ceea ce face. Mă visasem de atâtea ori salvatorul unor asemenea suflete. Născoceam scenarii eroice în care, bineînțeles, eu eram personajul principal care izbutea să convertească femeia pierzaniei. Și eram fericit până la adânci bătrâneți.
Zoe a înțeles repede ce se petrecea cu mine și m-a luat lângă ea într-o scurtă îmbrățișare. Mirosea a săpun ieftin și a creme al căror miros difuz abia îl puteam distinge. Mi-a luat mâna în palma ei moale, pufoasă și mi-a pus-o pe sânul ei mare, greu, aplecat într-o parte, care se mișca leneș la orice tresărire. Nu-mi puteam ridica ochii din pământ. Parcă o greutate insuportabilă îmi țintuia pleoapele. „Nu faci decât ce-ți spun eu”, m-a încurajat ea zâmbindu-mi cu nerăbdare și îngrijorare ascunse. Dintr-o mișcare și-a scos capotul care s-a adunat ghem la spatele ei și a rămas goală, o grămadă de carne înghesuită în forme dispuse una peste alta astfel încât parcă trupul ei se termina la genunchi. Burta, cu buricul înfundat într-un cerc gros, ca un crater, se mișca ritmic, descoperind o fracțiune de secundă întunecimile de sub ea. Nu puteam să-mi stăpânesc mirarea. „Ce te holbezi la mine? N-ai mai văzut femeie goală? Dezbracă-te!” mi-a comandat ea abia stăpânindu-și râsul. Cu pricepere, în câteva minute m-a lăsat gol în fața patului acoperit cu o cuvertură din pluș la fel ca aceea de pe fotoliu, cu aceiași păuni cu cozile imense și ochii atârnați în vârful lor. „Văd că ești dotat, a râs ea gros, vulgar, provocator. Nici nu m-ai atins și văd că cocoșelul cântă. Poți să mă mângâi, fără să mă pupi pe gură, a adăugat sfătoasă, ca o precupeață încântată de știința ei. M-am apropiat și m-am așezat pe pat lângă ea. „Þi-e frig?” m-a întrebat frecându-mi tot corpul metodic, de jos în sus, cu palma ei moale, ușor umedă. M-a luat de gât și încet m-a culcat peste ea. Și-a desfăcut picioarele cu un oftat. Cu toată forța de care eram în stare am zvâcnit în față încercând s-o pătrund, dar am rămas suspendat deasupra ei. „Nu te grăbi!”a șoptit încurajator și mi-a luat penisul potrivindu-l între picioarele ei și, brusc, s-a ridicat de mijloc în sus. O durere scurtă mi-a străfulgerat trupul. „Aha! a țipat ea veselă, ești și virgin”. Râsul i-a zguduit corpul greoi care s-a mișcat în sus și-n jos unduios, parcă bucuros de-a mă ști peste el. Abia dacă o puteam cuprinde cu brațele. Mi se părea că sunt agățat de trupul ei care mă purta peste valurile ce se succed unul după altul crescând și coborând. Nu avem în minte decât gândul să nu mă prăbușesc de pe trupul acesta care a început să se miște din ce în ce mai repede și cu mai mare forță. Am simțit cum din mine curge lavă fierbinte și căldura mi-a cuprins trupul și sufletul s-a scurs în eternitate. „Gata?” a întrebat Zoe, privindu-mă curioasă. Am încuviințat spășit. Zoe a râs cu un gâlgâit sonor ca o curgere de apă vijelioasă până ce ochii i s-au pierdut în carnea groasă a obrajilor. S-a ridicat de pe pat și și-a îmbrăcat halatul fără măcar să arunce o privire spre trupul meu inert. S-a prefăcut că și-a adus aminte de un lucru pe care a început să-l caute prin sertarele dulapului de haine și când a bănuit că sunt îmbrăcat s-a întoars spre mine și, serioasă, cu o cută subțire între ochi, mi-a spus: „O să fii un bărbat bun. Să-ți alegi o femeie ca lumea. Știu ce spun, băiete”.
-Ce faci, Mateiule, iar ai rămas cu ochii în cer, am auzit ca prin vis vocea neliniștită a mamei, care se așezase lângă mine pe patul din bucătărie. Demult n-ai mai rămas așa cu ochii împlântați în cer. Când te făcusei mai măricel și umblai cu Mara, te vedeam mereu cum stai cu ochii lipiți pe pereți… Acum, ce-i cu ine?
Mama m-a privit cu o vagă uimire, ținându-și mâinile în poală ceea ce o lipsea de alte gesturi. Lăsa impresia unei stări de liniște și împăcare. Tăceam. Nu aveam ce să-i spun. M-am întins pe pat cu mâinile sub cap, privind tavanul ondulat, pătat de muște, cu becul atârnat de o sârmă spiralată.
-Nu e curent, a zis mama domol, ca pe o constatare neclintită, urmărindu-mi privirile. Să aprind lampa?
-Nu-i nevoie, am zis înduioșat de îngăduința că acceptă să stau întins pe pat, ca o slănină, în fața ei când altă dată m-ar fi certat cu o anume mânie că nu pricep un lucru atât de simplu pe care ea îl repetase de atâtea ori. Acum parcă adormise așa cum i se întâmpla în serile lungi de iarnă, chircită lângă soba încinsă, obosită de ziua petrecută în frig, prin curte, până când tata o certa și se ducea bombănind la culcare, susținând înverșunat că nu-i e somn. „Hai, du-te, că ai băut gălbenușul!” o ironiza tata, iar ea ofta năpădită de neînțelegerea răutăcioasă a bărbatului.
-Dreptu-i că vrea ăștia să ne ducă de aici? a întrebat ea deodată cu glas răgușit ca și cum s-ar fi întors dintr-un somn greu.
-Așa se pare, am răspuns mimând indiferența, deși un gol dureros se lățea în dreptul inimii.
A tăcut cu ochii pironiți pe peretele din fața ei unde era așezată masa acoperită cu pânzătura țesută de mâna ei în război, cu forme geometrice în fir galben și interiorul crem pe care într-un colț era lăsat de aseară cârpătorul cu o bucată de mămăligă acoperită cu un ștergar alb.
-Noi plecăm, mamă, da’ cu morții ce facem? a întrebat nemulțumită că răspunsul meu nu o lămurise în nici un fel.
Am tresărit speriat. Nu m-am gândit până acum la acest lucru. Mi-a ieșit cu totul din minte. Mama mi l-a adus înapoi cu brutalitate. Cum se va proceda nu ne-a spus nimeni. Să dezgropi morții și să-i îngropi în alt loc părea halucinant. Nimeni nu și-ar fi putut închipui o asemenea scenă. Depășea orice închipuire. Un șir de oameni cu capetele plecate coborând dealul cu sacul de oase pe spinare pe care scria numele și anul nașterii și cel al morții. Și popa Codrea bălmăjind vorbele printre bolovanii vineți, dând cu cădelnița peste spatele încovoiate ale oamenilor și fumul tămâiei ridicându-se în spirală pe sub albastrul cerului. Totul mirosea doar a tămâie… a fum de tămâie și fum de lumânare… Văzând că nu scot un cuvânt, mama s-a întors spre mine curioasă, măsurându-mă de sus în jos ca să afle dacă îi ascund ceva. A zis cu voce stinsă:
-Așa ne e soarta, băiete! Ce ne e scris în frunte asta ducem. Plătim păcatele celor nouă neamuri… Apoi, după o pauză în care și-a câștigat siguranța a ridicat vocea cu asprime: Dar am și eu un of la inimă. Iar a tăcut lăsând timpul să sporească curiozitatea. A reluat grăbită: Să faci cumva s-o iei pe Mara până mai e satu’ pe fața pământului. Să vă luați aici unde v-ați născut. Vreau s-o cerem de la mumă-sa după obiceiul bătrânesc.
-Știi că nu se poate, m-am bâlbâit nerăbdător. Dacă ne cununăm în biserică, ne dă afară din învățământ pe amândoi.
-Știu, a zis scurt, apăsat, cu nerăbdare. Dar românul nostru găsește scăpare, că așa o fost dintotdeauna. Stai liniștit că o facem în felul nostru ca să iasă bine…
-Parcă Mara ar fi copilul tău! am exclamat iluminat de asemănarea dintre cele două femei.
-Să nu-ți treacă prin cap! s-a răstit ea. Tu o vrei, că sînt destule fete faine în sat, cu școală, la oraș, da’… da’ tu o vrei pe asta a Leanei lu’ Teofil. Mă, boala e în tot neamul lor.
-Mamă, re rog…, am protestat neconvingător, obosit de repetarea acestei fraze de către mama și de aluziile transparente ale celorlalți.
-Așa e! Tu ești mai învățat și le știi pe toate ca popa, m-a ironizat ea. Nu eu trebuie s-o plac deși am umblat cu mă-sa la școală și numele i l-am hotărât cu ani înainte de-a se naște când eram două copile, după cartea ăluia… scriitorului… Slavici, că ne-o plăcut… Apoi, încordată, s-a întors spre mine, cu ochii mici, tăioși: Voi trăiți împreună?
-Tu ce crezi? am râs printre dinți speriat pentru că era pentru prima dată când mama n-a mai ocolit întrebarea care o frământa de multă vreme. Deși aveam un răspuns pregătit cu grijă care să-i menajeze principiile morale, prin diluarea lor într-o ceață de fraze vagi, acum n-am fost în stare decât să sporesc bănuiala. Da, aveam un pronunțat sentiment de jenă care, cu repeziciune, mi s-a risipit în tot sufletul meu. Îmi era destul de greu să ascund că eu însumi, un spirit liberal cum mă socotesc, încă nu m-am detașat complet de tradiție. Nu poți să elimini într-o clipă ceea ce se așezase sute de ani, mii de ani, m-am consolat.
-După cum vă țineți unul de altul, ca puiul de clocă, parcă-i așa. Da’ e treaba voastră, nu a mea. O vrei și-ți place, ia-o! Dacă ai spurcat-o, s-o iai musai că-i păcat să lași o muiere începută, că n-o să mai aibă zile bune toată viața. Da’ s-o faci după lege, Matei mamă, că așa se împacă toate și-o să ai liniște și bunăvoie… Vorbesc cu tac-tu și mergem s-o cerem până nu ne împrăștie ăștia printre străini. O să-i trimit vorbă Ilenei că venim s-o cerem și să se pregătească. Așa o s-o facem că așa-i bine!
-Cum zici! am încuviințat cu un ciudat sentiment de neliniște cum mi se întâmpla în fața unei schimbări sau a unui lucru nemaivăzut.
Mama și-a așezat părul sub cârpa galbenă cu flori negre, mărunte, ca niște furnici agitate. Fața ei s-a luminat din nou, s-a alungit calmă și buzele i s-au roșit de sângele care acum circula prin corp ritmic, fără încrâncenări. Lumina venea din ochii căprui, adânci, limpezi ca o oglindă, în care se ascundeau trăirile ei ținute în taină chiar și de familia ei. Știa că orice slăbiciune nu-i era permisă și doar în ochi se lăsa ea citită cu adevărat. Acum aceeași lumină blândă spunea că a reușit iar să potrivească lucrurile așa cum voise. Ceea ce bănuiam, a devenit destul de rapid certitudine: mama a acceptat-o pe Mara pentru că semănau atât de mult între ele încât păreau o singură ființă. Fără să-mi dau seama repetam viața sentimentală a tatălui meu.



2.



După câteva săptămâni în care a nins fără încetare încât nămeții s-au adunat pe ulițe și prin curțile oamenilor cât statura unui om voinic, deodată soarele s-a ivit din Hărham printre norii vineții și lumea toată s-a îmbăiat în lumină. Milioane de scântei au explodat în jurul satului și mai departe, printre dealuri. Fumul din hornurile caselor s-a ridicat bățos înspre cerul sticlos pe care un vânt călduț începuse să-l curețe metodic. Pe ulițe, pârâiașe subțiri și iuți s-au strecurat pe sub nămeții înghețați, cu albul pătat de stropi de noroi încremeniți în fantezii sticloase. Deodată melancolia din suflet s-a risipit și parcă cu toții am devenit mai nerăbdători, mai vioi. Până și Murăș, dulăul nostru, ieșea des din cușca din lemn vopsit în verde, cu o tăietură rotundă în față cât să se strecoare animalul în paiele pe care tata le schimba la câteva săptămâni. Privea încordat în jur, își ridica botul în vânt cu nările larg deschise ca și cum ar fi vrut să miroase aerul încă rece după care lătra de câteva ori scurt. Găinile scormoneau prin nămeții adunați pe lângă garduri, murdari de paie și fire de fân, de stropi de noroi, ascultau încremenite cu un ochi deschis larg spre cer și cotcodăceau speriate. Vitele, în grajd, băteau nerăbdătoare din picioare, iar tata le povestea că în curând vor ieși pe dealuri la iarbă verde și le îndemna să aibă răbdare că nu mai e mult pentru că soarele se lăsa pe Hărham și iarna e sfârșită. Mi-a venit să râd de infantilitatea gesturilor și a cuvintelor, transformate în silabe sonore…
Încă de dimineață am simțit tensiunea în care se pregătea mama pentru întâlnirea cu Mara și surata ei din tinerețe pe care, spunea ea cu îngrijorare tulbure, n-o văzuse de aproape un an de când s-au întâlnit în Gara Rupea și nu s-au putut ocoli, așteptând trenurile una lângă alta, ca două stane de piatră. Nu știu dacă au vorbit și ce și-au spus dacă o făcuseră, s-au uitat una la alta ascunzându-și privirile și fâstâcindu-se ori de câte ori li s-au întâlnit. Încordarea dintre ele n-a putut înlătura acea undă de bucurie că erau una lângă alta, ba mai mult, chiar acea legătură trainică ivită în copilărie.
Mama a umblat de colo-colo prin curte, a ușuit găinile, a măturat grăbită zăpada apoasă împingând-o din fața ușii, s-a opit încruntată ca și cum ar fi pierdut un lucru de preț, a pipăit zidul cu vârful degetelor acolo unde căzuse tencuiala. Și-a încălzit apă și s-a primenit, și-a pregătit hainele, întinzându-le pe pat, în bucătărie. Le-a cercetat de câteva ori, am văzut-o pe geam cum le punea una lângă alta, rochia cu bluza, ciorapii, pieptarul… Ca și cum și-ar fi adus aminte de un lucru care nu suferea amânare, a strigat pe tata ca să-l beștelească pentru o lopată căzută lângă zidul grajdului sau pentru că nu măturase fânul căzut din coș când a hrănit bivolii. A intrat iar în casă, a zornăit vasele, a iuțit focul și iar a ieșit prin curte, în zăpadă, aruncând cu mătura după găinile îndrăznețe care se urcaseră pe treptele casei, lăsând în urmă mici movile cenuși de găinaț. Era printre puținele ocazii când o vedeam nesigură, frământată, neliniștită. A inventat tot felul de treburi și gesturi ca să-și ascundă emoția, după ea semnul unei slăbiciuni de neiertat. Nu voia să pară slabă, ci de neclintit ca noi să nu știm ce se petrecea în sufletul ei. Cred că doar tata știa câte ceva din ceea ce se întâmpla acolo, în întunericul ei. Îmi închipuiam că era vorba despre sentimente puternice, frumoase, chiar pasionale pe care se simțea datoare să le ascundă de ochii noștri ca și cum, dacă le-am fi atins, le-am fi murdărit. Acolo, destul de rar, mă regăseam și eu atunci când mă săruta pe frunte și buzele ei moi și calde tremurau strivite. O clipă duhul ei trecea și prin mine și sufletul meu se umplea de tandrețe și bucurie.
Tata, în schimb, și-a văzut de treburile zilnice, ocolind-o cu discreție ca să evite orice confruntare când tulburarea ei ar fi izbucnit pustiitoare și el ar fi fost obligat să găsească calea prin care s-o domolească fără s-o înspăimânte și mai tare. Și cu cât treceau anii, o făcea în silă, ca pe o corvoadă mucegăită. Poate se săturase de izbucnirile mamei și de negurile din sufletul ei pe care, după cum auzisem, le moștenise de la mama Tore, bunica negricioasă, iute la mânie și agățată de tata Serve ca un vâsc lacom.
Tata m-a privit pe sub căciulă cu o curiozitate copilărească.. Era nedumerit că crescusem atât de mare, fără să bage el de seamă, și urma să mă însor, adică a doua etapă a vieții după care urma moartea pentru a se împlini legea, cum spunea el cu voce tainică și fruntea aburită de încordare. Eu însumi aveam senzația că sunt în preajma unei taine, care a primit dezlegare.
După ce a terminat de măturat zăpada din fața șurii, amestecată cu fire de paie și fân, s-a oprit lângă zidul casei și a ridicat brusc capul ca și cum a fi fost lovit în frunte. A privit cerul cu ochii larg deschiși, înveliți într-o lumină sticloasă, a cercetat aerul cu mâna întinsă. Mi s-a părut ciudat și m-am apropiat de fereastra bucătăriei. L-am văzut pe lângă perdeaua albă, scobită, țeapănă, aspră, îngălbenită pe margini, cum căuta semne pe cer după o metodă stranie, nemaivăzută: și-a umezit degetul și l-a înălțat dinaintea ochilor. A așteptat o clipă și apoi l-a umezit din nou. A clătinat din cap înveselit.
-Mateiule, bă băiete! m-a strigat, învârtind degetul prin aer și desenând câteva cercuri închipuite.
Am ieșit în prag, așteptând să se întoarcă spre mine. Răcoarea mi-a strâns umerii și, cu aceeași brutalitate, mi-a intrat pe gât umflându-mi plămânii care se sufocau și o tuse seacă mi-a iritat gâtul.
-Aici erai? a întrebat el parcă luminat din interior pentru că toată fața îi era strălucitoare.
-Da, tată, aici sunt, am spus stăpânindu-mi cu greu clănțănitul dinților.
-Mă băiete, mai ai treabă cu cartea? m-a cercetat el cu o anume sfiiciune.
-Asta nu se termină niciodată, am zâmbit știind că așa îl încurajam să-și ducă până la capăt intenția.
-Mă gândeam să mă ajuți să scoatem zăpada din curte și s-o dăm pe vale. Vine primăvara și nu mai e loc de întors și dacă începe a se topi, face numai glod de nu mai poți ieși din casă. O s-o apuce iar păndăliile pe mă-ta. Eu nu mai poci…Aș face eu trebușoara asta, cum o făceam în fiecare an, da’ nu știu de ce ostenesc așa iute! a încheiat el cu o undă fină de tristețe.
Am început să lucrăm unul lângă altul. Icnea ori de câte ori înfigea lopata în mormanul de zăpadă, iar după ce arunca nămeții în albia văii se ștergea de sudoare și câteva minute, cu capul în pământ, sprijinit în lopată, își potolea șuieratul din piept care era înlocuit din când în când cu un horcăit apos.
-N-ar fi fost mai bine să încărcăm sania și s-o tragem în vale? am întrebat cu glas moale, ușor stingherit de tăcerea tatei.
-M-am prostit, băiete, a zis înciudat. Asta trebuia s-o facem de la început. Dacă ne-ar fi văzut mumă-ta cât sîntem de deștepți, ne-am fi șters pe bot azi de plăcinte, a râs el încetișor, privind în toate părțile pe sub căciulă.
Am încărcat sania cu bulgări mari de zăpadă apoasă, el a prins oiștea sub braț și a împins-o în uliță până pe mal. I-a ridicat loitra și cu lopata a descărcat peste mal bulgării de zăpadă care se rostogoleau în apa văii înghețată încă pe margini.
-S-o încălzit în Hărham, a vorbit tata sprijinit de sanie cu mâinile prinse prin spate de loitră. Se topesc zăpezile sus că se cam tulbură apa… vin frunze putrede… și găteje… Apoi cu voce stinsă m-a întrebat luându-mă pe nepregătite: Dreptu-i ce se zice prin sat că ne mută la bloace?
L-am privit nedumerit pentru că n-am înțeles de prima dată întrebarea. Doar buzele i s-au mișcat, nici un mușchi nu i s-a clintit de pe fața lui.
-S-a găsit aici un minereu scump și ca să ne apare ne mută în alt loc… unde vrem… în centrul de comună. Nimeni nu ne forțează, înțelegi?… Semnăm o hârtie că suntem de acord, am explicat stingherit de privirea lui încruntată.
-Ce tot îndrugi tu acolo? s-a răstit și vocea lui a devenit aspră, egală, apăsată de mânie. Când ne-au băgat în colectivă, tot așa am semnat de bunăvoie fără să fie bunăvoie. Auzisem că dau afară din școli copiii celor care nu semnează. Eu n-am vrut să-mi dau pământul, să știi de la mine. Doar mumă-ta s-o ținut după mine ca scaiul de coada oii… că te dă pe tine afară din internat și din liceu și se alege praful de învățătura ta… Ei îi convenea că am luat-o cu câteva iugăre și acum eram la fel de goluți și nu mai stăteam eu în frunte și putea și ea să dea din coadă printre oameni, că acum ești și tu mare și știi cât e de colțușă… O fost pământul moșilor noștri și l-or gunoit cu sângele și sudoarea lor și când o ajuns la mine, o fost să-l dau degeaba ca să-l calce toți nespălații și toți puturoșii și toți bețivii. Tata și-o lăsat oasele prin Rusia. I-o venit acasă doar numele. Și acum să plecăm cu cortul prin lume ca țiganii?
-N-avem cum să ne opunem…, am început timid.
-Dacă neamul nu vrea, nu poți să-i miști un deget, a ridicat el vocea nerăbdător. Că românul știe să se adune… E un Dumnezău care ne-o scos la lumină întotdeauna. Acu’, băiete, vreau să-ți spun că n-am să semnez chiar dacă te dă afară și chiar dacă mumă-ta o să facă spume la gură. Eu sufletu’ nu-l dau orice-ar fi. Asta vreau să știi. De astă dată să nu îndrăzniți să mă căpiați, nici tu, nici mumă-ta cu vorbele voastre sucite că pui parul pe voi… Te-ai gândit ce-om face cu morții dacă plecăm cu toții? Cu Frâncu cel bătrân, cu taica de dinaintea lui… cu mumă-ta bătrână și mumă-ta dinaintea ei… și cu tot neamul de dinaintea lor?… Să-i lăsăm în deal? Mai bine mort decât să sufăr așa mare rușine! Și încă ceva: să nu te văz că umbli prin sat să beștelești oameni… Să nu te văz că nu mai intri în curtea asta cât o să trăiești. Noi nu sîntem ai lui Surdilă și ai lu’ Niculaie de la Leasă, care și-au dus la cârciumă pământul și pădurea și-au rămas ca niște baligi uscate pe care așa i-o găsit colectiva ca deștiul de goi și i-o pus în frunte să conducă gospodarii. Puturoși or fost, puturoși îs și acum! Zăbălosul ăla de Niculaie și-o scos țidulă de la doctor că-l dor șalele. De cât o stat, i s-or încălecat. Da’ rachiul nu i-o lipsit din gură că și gura asta trebuie să mestece. Și mestecă vorbe, vorbe cât ceru’ și pământu’…
Mi-a întors spatele și până seara, în drum spre casa Marei, nici nu s-a mai uitat la mine. Doar când am ieșit în uliță s-a uitat la mama în hainele ei de sărbătoare, rochie neagră și șorț negru cu flori mari roșii, pieptar din blană de miel, strâns la mijloc, cusut cu arnici roșu și negru, cizme până sub genunchi, lustruite, broboadă neagră cu ciucuri mari, legată pe cap și peste umeri, împrăștiind miros fin de busuioc, a zâmbit strâmb și a zis batjocoritor:
-Ca bogheana-n buricu’ târgului!
Mama s-a oprit atât de brusc încât s-a clătinat gata să cadă cu nasul înainte în zăpada înghețată care scârțâia ca sticla pisată, în întuneric, sub pașii noștri. N-a zis nimic, ci a pornit iar la drum, cu pași mici. Călca din ce în ce mai apăsat, parcă strivea pământul sub greutatea ei. Instinctul ei i-a spus că nu-i vremea potrivită să răspundă și trebuie să mai aștepte ca să nu trezească monstrul din bărbatul ei scos din sărite cum nu prea-l văzuse de multe ori. Atunci tăcerea era cea mai potrivită cale să câștige. Tata încerca s-o provoace, dar nu izbutea s-o scoată din muțenia ei impusă în spatele căreia stătea la pândă și când venea vremea, sărea asupra prăzii. Am așteptat să se întâmple și acum. Și nu am avut nevoie să aștept prea mult că mama a întrebat cu voce dulce, călduță:
-Antoane, ai luat glaja cu rachiu?
Tata s-a oprit și el în mijlocul uliței, a înjurat apăsat printre dinți câțiva sfinți și s-a întors din drum. Pășea repede, cu pași deși, pe lângă garduri pe unde zăpada se topise.
-Știam eu, zise mama veselă. E cu minte-n sălii de când l-am luat…
A oftat. Era din nou învingătoare așa cum se obișnuise să fie. Mă gândeam că poate făcuse ca atunci când tata pierduse cheia de la poartă și o găsise ea căzută lângă cușca lui Murăș. Câteva zile o ținuse ascunsă și îl lăsase pe tata să caute prin toată curtea, să întrebe vecinii dacă nu cumva o luaseră ei și o rătăciseră. Îl teroriza pur și simplu cu îmbufnările ei, cu vorbele aruncate peste umăr și insinuările răutăcioase că nu prea mai e mare lucru de bărbatul ei. Tata tăcuse, până când l-am auzit amenințând-o: „Dacă nu taci, muiere, îți înmoi oasele”. Mama amuțise, se schimbase la față, râse. Se dădu pe lângă el și îi băgă cheia sub nas și o luă la fugă spre șură. Tata o urmă și nu i-am mai văzut decât peste o jumătate de oră când mama își scutura pe furiș paiele de pe rochie. Era roșie toată, avea o privire mulțumită, duioasă.
Tata s-a întors repede cu sticla în mână. Gâfâia. Respirația lui șuierătoare s-a împotmolit într-o tuse seacă venită parcă din burtă și chircindu-i tot corpul. S-a potolit cu greu și în puțina lumină a lunii am văzut cum îi străluceau pe frunte broboane de sudoare. Cu colțul broboadei, mama i-a șters toată fața și el a stat liniștit cu bărbia ridicată, aspirând aerul peste umărul ei.
Ulița a început să urce printre bolovanii care ieșeau din zăpadă ca niște colți rupți de mistreț. Sprintenă, mama sărea peste ei, cu mâinile depărtate de corp, parcă era un copil neastâmpărat. Întinerise, avea obrajii și buzele roșii, cu pete mari, însângerate spre bărbie, iar ochii îi clipeau repezi, vioi sub lumina acum sporită a lunii.
-Ca o capră! a exclamat tata înveselit.
Mi-a venit să râd, dar m-am oprit la timp.
-Ce-ai zis, mă? s-a înfipt mama, așteptându-ne în mijlocul drumului care o lua la dreapta, ieșind în câmpul care se profila ca o mare albă, tăcută, încremenită sub cerul înghețat pe care stelele clipeau ca niște bumbi de lumină.
-Nimic, tu, ce ai vedenii? a ripostat tata printre gâfâituri. Numai pe aici, pe Fâșu, n-am mai umblat, a schimbat el vorba. N-or fi avut un făraș de cenușă să puie pe drum? s-a enervat el. Cum dracu’ de nu-și rup gâtu’!
-Ce, crezi că toți îs nătălogi ca tine? a râs mama ca și cum i-ar fi spus o drăgălășenie.
A ajuns și tata sus, lângă ea, de unde casa Marei se profila în lumina albăstruie a lunii ca un monstru căzut pe-o parte și cu ochii scoși. Liniștea încremenise deasupra zăpezii îngrămădite într-un colț al casei, lângă podețul din fața porții. Nu se deslușea nici un semn că pe aici trăiau oameni. Parcă totul căzuse în liniște asta deasă, păstoasă, înghețată. Am ascultat încordați toți trei în fața porții
-Astea s-or culcat! a vorbit tata cu o umbră de veselie în glas.
Mama nu l-a luat în seamă și a trecut pe lângă noi, a apăsat clanța și poarta s-a deschis cu un scârțâit prelung. O rază de lumină s-a lățit pe prag și s-a rostogolit pe picioarele noastre. O lampă care fumega când flacăra creștea și adierea vântului o culca pe sticlă, era așezată pe un scaun deasupra treptelor care urcau spre galeria aproape pătrată, înconjurată cu un grilaj din lați vopsiți în verde care nu se prea potrivea cu lilaul peretelui. Prima ușă s-a deschis și-n prag au ieșit două siluete care s-au lungit peste pereții casei. Când a ridicat lampa, am recunoscut-o pe Mara îmbrăcată într-un costum negru, cu o bluză albă, și în urma ei maică-sa, înaltă, subțire, cu pielea feței ofilită până sub bărbie de unde continua albă, bine întinsă, cu fine striații albastre care se pierdeau pe gât pe sub bluza neagră, cu riduri adânci în obraz și pe fruntea rotundă, cu un mijloc de adolescentă încât, așa în semiîntuneric, părea a fi umbra Marei. Se mișca încet, întorcând mereu capul într-o parte și-n cealaltă ca și cum ar fi descoperit acolo un obstacol pe care trebuia să-l treacă. Rochia neagră, cu flori mari roșii și cu albastru împrejurul lor se clătina ca și cum ar fi fost atinsă de mici pale ale vântului. Mara a făcut un pas înapoi, a intrat în întuneric, lăsând-o pe maică-sa singură în cadrul ușii. Ochii verzi, încercănați, stinși ai femeii ne urmăreau fără ocolișuri, direct, parcă ne-ar fi cântărit, așa cum făcea și Mara. M-a privit doar o clipă în care ochii au sclipit curioși, apoi s-a întors spre mama, spre tata care se foia neliniștit și înapoi spre mama care cu vocea ei sigură, inflexibilă a întrebat:
-Bucuroși de musafiri?
-Bucuroși, surată, a răspuns mama Marei cu acea voce melodioasă, caldă pe care o cunoșteam atât de bine.
-Haideți în casă! ne-a poftit ea deși noi urcaserăm toate treptele, iar mama chiar intrase pe lângă ea în camera spațioasă, încălzită, mirosind discret a naftalină și parfum de violete. O lampă din porțelan alb cu dungi albastre, cu abajur mare din fier forjat era prinsă în tavan deasupra mesei printr-un cârlig gros, bătut din ciocan, împrăștia lumină gălbuie în jur care se rărea tot mai mult cu cât te depărtai. Două paturi puse unul după altul, acoperite de cuverturi din lână roșie cu flori mari din lână neagră ocupau un perete întreg. Pe fiecare pat erau așezate câte trei perne cu capetele țesute în arnici roșu, care se adunau și se îndepărtau în forme geometrice sau motive cu un vag contur floral. Deasupra paturilor, sub un ștergar la fel de ornat cu motive vag florale veghea o icoană pictată pe sticlă cu Maica Domnului și Pruncul, cu chipuri lucrate din linii frânte și întrerupte acolo unde artistul se mulțumise să ne sugereze gura sau nasul.
-Ce mai faci, surato? a deschis discuția mama Marei, așezându-se și ea la masă, cu palmele împreunate în față. A privit îndelung fața de masă croșetată din ață crem, cu largi cercuri prinse ici și acolo, care, în final, desena un trandafir uriaș (singurul obiect care ieșea cu totul din decor și amintea că veniseră alte vremuri). Avea un zâmbet stins, mărunt, agățat de buzele albe, fără pic de sânge.
-Ce să fac? am auzit glasul îndulcit al mamei. Să zicem că ar fi bine. Ne pregătim de primăvară.
-Mai aveți tânărogul? Nu l-o luat ăștia? Parcă așa am auzit la televizor, că ne ia tot, și grădini, și…, s-a grăbit mama Marei, îngrămădind cuvintele unul peste altul și fața i s-a întunecat și s-a luminat iarăși, iar ochii ei verzi s-au răcit și s-au luminat.
-Iar nu-i curent? a întrebat tata cu un vag accent de indiferență, ca și cum și-ar fi închipuit răspunsul.
-O fost până acum … înainte să veniți… După telejurnal l-o luat mânca-i-ar pustia cu neamul lor cu tot, a explicat mama Marei și-n vocea ei a tresărit o undă adâncă de ură ascunsă cu mare greutate. Și-acum vrea să ne scotă și din sat? Cum e asta, Antoane? Cum să plecăm la bloace când noi aici ne știm? Voi ce faceți?
Mama s-a simțit probabil jignită pentru că s-a trecut peste ea. S-a foit pe scaun, dar și-a înghițit vorbele cu greu, nările i s-au dilatat parcă speriate că s-ar putea sufoca, s-a înroșit toată și pete mari se stingeau încet pe sub ochi.
-Ce să facem, Ileano! Eu unul nu plec decât în copârșeu, a apăsat tata cuvintele unul după altul, cu pauze mari între ele.
-Ce-om face cu morții? s-a lamentat mama, clătinându-se pe scaun gata să se prăbușească pe covor. Cu noi, treacă meargă, ne duce la bloace, dar cu morții? Să-i lăsăm în deal și să plecăm? Cum să-i lăsăm? a continuat mama acum sincer nedumerită și vocea ei s-a stins îngrozită de asemenea oroare.
Tăcerea s-a lăsat apăsătoare ca o carapace de plumb, care a secționat și aerul. Fiecare încerca să-și caute gândul cel mai potrivit ca să iasă de sub presiunea sufocantă a carapacei: tata își privea bocancii care au lăsat pe covorul din iută o pată întunecată cât palma, cu marginile zimțuite; mama se uita insistent în poală la palmele crăpate, noduroase, cu bătături albicioase și urme adânci de la cozile uneltelor, cu unghiile groase și tăiate cu foarfeca până în carne; mama Marei împietrise pur și simplu, chipul ei frumos parcă fugise în trecut, se zbârcise și mai mult, era bătrână și sătulă de viață; eu mă legănam pe scaun cu ochii ațintiți spre Mara pe care parcă o vedeam pentru prima dată, o cântăream grăbit, chipul liniștit, ușor aburit de un zâmbet depărtat, genunchii rotunzi, ascunși sub fusta care desena pulpele zvelte, delicate. Îmi imaginam că o dezbrac încet, îi scot întâi bluza albă, combinezonul alb strălucea peste pulpele care deveniseră ceva mai zdravene, o țineam în brațe cu toată puterea ca și cum ea ar fi vrut să fugă și astfel să evite gesturile mele neînțelese.
-Zicea Tudor Surdilă că cei care nu vor să plece, o să-i ia pe sus, a reluat mama Marei întorcând capul spre mine și ochii ei verzi m-au țintuit, interzicându-mi orice cuvânt sau orice alt gest care ar fi putut înlătura tensiunea dintre noi.
-Zăbălosu’ ăla poată să spuie ce-o vrea, a scrâșnit tata, lăsându-și mânia să umble liberă printre cuvinte. El nu lasă în urmă decât un neam prost și puturos. Dacă o fost el în stare să-i zică dascălului David Langa că o venit vremea să-i ia el pantofii și să-i dea opincile lui, vezi, Ileano, ce-i de capu’ lui? Orice-ai face și orice-ai zice neamul prost rămâne tot neam prost în veacul vecilor!
-O să ne dea copiii afară din școală, a scâncit Ileana și buzele ei au tremurat, s-au strâns și le-a topit plânsul care cobora pe gât umflându-i pieptul sub bluza neagră.
Mama a tresărit, s-a scuturat ca și cum aerul rece i-a trecut pe spate, luând-o prin surprindere.
-Surato, cum le-o fi soarta, a zis ea încet, apăsat. Să ne ducă în Siberia dacă așa le e voia, da’ eu tot nu plec decât moartă.
A repetat cuvintele tatei ceea ce însemna că se hotărâse să fie de partea lui și nimic n-o mai putea întoarce din drum.
-Dă-i nevoii, s-a înviorat mama Marei. Da’ un rachiu n-ar fi rău! Ce zici, Antoane? Și tu, Versavie?
-S-o lăsat frigul, a comentat tata indirect spusele ei. Am semne că vine primăvara. Coboară ceața lăptoasă de pe Hărham și cocoșii cântă altfel…
-Maro, fata mea, adu ceva pe masă pentru musafiri.
Mara a ieșit și a revenit cu două tăvi cu prăjituri: cornulețe cu seu de porc și împăturate, un aluat gros prăjit în untură de porc. A pus sticla cu rachiu pe masă și a ieșit din nou din cameră, lăsându-ne singuri. Ileana a umplut paharele, l-a ridicat pe al său în dreptul ochilor ca și cum ar fi vrut să-i cerceteze limpezimea și a zis cu un ușor tremur al vocii:
-Să fiți sănătoși și bine ați venit pe la noi!
Am gustat cu toții rachiul tare și aromat. Un vag miros de flori de păr mi s-a plimbat prin nări.
-E din pere pădurețe, m-a îndemnat mama Marei, văzându-mi probabil gestul de plăcere care mi-a închis ochii.
Tata s-a ridicat în picioare, cu paharul mult întins în față de parcă ar fi vrut să-l ofere mamei, femeile s-au așezat mai temeinic în scaun. Þeapăn, cu privirea țintită în fața lui, peste umărul mamei și pierdută în spațiul dintre pat și fereastra acoperită de două pânzături albe în loc de jaluze, în căutarea unui stop de lumină, tata a recitat fără nici o intonație, cu voce egală, dar tremurată și încălzită de emoția pe care nu încercase o clipă s-o ascundă:
-Am venit la dumneavoastră, că am auzit că aveți o floare frumoasă care înflorește, da’ rod nu are și vrem să vă rugăm să ne-o dați nouă s-o sădim în grădina noastră ca să rodească.
-Noi sîntem învoiți, dar să întrebăm floarea noastră dacă-i place pământul grădinii dumneavoastră, a răspuns mama Marei cu aceeași voce topită de emoție și început de plâns care s-a stins în lacrimile pornite pe obraji spre bărbia rotundă, cu o gropiță acoperită acum de pielea zbârcită. Apoi, ștergându-și lacrimile cu capătul cârpei s-a adresat ușii din fața ei:
-Maro, mamă, ia hai până aici!
Mara a intrat și a rămas lângă ușă, cu capul în pământ, încât de unde eram eu așezat nu-i vedeam decât vârful capului acoperit de părul negru prins pe după urechi în două agrafe albe cu spirale subțiri, roșii. Așa cu părul adunat, îmi închipuiam, fața ei se alungise, fruntea albă se înălțase, buzele moi și cărnoase se făcuseră și mai roșii, ochii se măriseră, inundați de o lumină verzulie, care cobora pe pielea feței dându-i o culoare stranie, un fel de alb pe care se amestecau albastrul și verdele.
-Auzi ce zic creștinii ăștia, a urmat mama Marei cu vocea tremurată și ochii tulburați de lacrimile pe care oricât încerca să le oprească, coborau mai dese și mai mari peste fața care strălucea în lumina puțină din odaie. Vor să te duci după feciorul lor, aici, de față. Tu ce zici?
-Dacă tu te învoiești, eu așa o să fac, a zis Mara abia auzită încât mai mult am bănuit cuvintele decât le-am auzit.
-Þi-e drag băiatu’? a continuat mama Marei întrebările poate acum mai sigură pe ea, dar cu un tremur care se mutase în bărbie și de aici pe gât unde pielea întinsă parcă vibra.
-Da, a spus Mara simplu fără nici o ezitare.
-Da’ ție, Matei, ți-e dragă fata mea?
-Da, am preluat tonul Marei și abia mi-am stăpânit zvâcnirea care venea din piept și se umfla gâtuindu-mi respirația. Nu era emoție, cum am crezut la început, ci doar o simplă reacție a creierului care nu izbutea să analizeze rapid senzația că se petrecea un fapt ireversibil asupra căruia nu mai puteam reveni. Era ca o eliberare de atâtea tensiuni adunate ani de zile, de-o viață întreagă. Era sfârșitul unui vis și a unor închipuiri pe care le trăiam de atâta timp. De deasupra mea cobora liniștea care pătrundea rece, leșioasă. Nu mai era nimic de făcut și această formulă a disperării totale se transformă în una a liniștii totale. O priveam pe Mara cu alți ochi, poate mai încălziți de privirile ei furișe și de zâmbetul ei drăgăstos, poate încântați de ideea că acum e a mea și nu mai poate amâna nici unul dintre gesturile sau cuvintele a două ființe care se vor împreună. Simțeam cum un abur cald îmi îmbăia pieptul când mă gândeam că acum e a mea fără scăpare. Doar o vagă neliniște se insinua fiindcă nu vedeam prea bine ceea ce ne așteptă în anii care vor veni.
-Așa o fost să fie! a închiat mama. De când or fost mărunței s-or plăcut, surată. Ãștia nu pot trăi unul fără altul. Dumnezeu le-o dat bogăția asta. Ei trebuie s-o sporească…
Ritualul în sine, seriozitatea, chiar severitatea solemnă a celor care îl împlinise parcă s-a ivit dintr-un timp magic. Nu se mai potrivea cu nimic din ceea ce forma viața cotidiană. Părea ușor ridicol. Nu-mi puteam stăpâni zâmbetul pe care l-a stins Mara cu privirea ei rece, mustrătoare. Eram personaje într-un film desuet, dar care avea farmecul lui.
M-am așezat pe scaun dezorientat de senzațiile amestecate și de sentimentele contradictorii. Încercarea de-a face ordine a crescut nebuloasa în care am căzut într-o clipă.Am amânat, după obicei, până când aș fi fost capabil să pun ordine în cugetul meu năucit. Deocamdată nu prea știam ce trebuie să fac. Îmi plimbam privirea de la unul la altul și mi se părea că am eșuat pe un țărm străin al unei insule izolate în ocean, bătut de valuri care îi tot furau din tăria pământului și îi distrugeau frumusețea arborilor și a florilor, a ierburilor pline de seve, într-un cuvânt îi furau viața. Da, tradiția nu-mi mai spunea mare lucru. Nu-mi puteam reprima sentimentul de înstrăinare. Nu mă mai simțeam proprietarul acestei tradiții, nici păstrătorul ei. Eram convins că lumea aceasta crepusculară nu mai era a mea și ea însăși mă respingea disprețuitoare, demnă, intrând fără mine în memoria timpului care călcase totul în picioare. Civilizația rurală murise în sufletele noastre și atârna grea, ca o pasăre ucisă. Nu ne lăsa să ridicăm capul, ci încă ne ținea cu ochii lipiți de pământul acesta care devenea din ce în ce mai dușmănos.
-Ce s-ar fi fălit tac-tu, s-a auzit glasul înecat de plâns al Ilenei. Ce păcat o fi plătit, săracu’, de l-o luat moartea așa iute. Nici n-o gustat din viață…
-Dumnezeu să-l ierte! a spus mama repede, evitând ca tensiunea să se întindă și să degenereze.
-No, e târziu, a preluat și a întărit și tata intenția mamei. Ne-am gândit să facem cununia la sfat în 28 februarie. Tu ce zici, Ileano?
-Cum credeți voi, a încuviințat Ileana. Băgăm actele și așa să fie!
Ne-am ridicat din jurul mesei. Mama a îmbrățișat-o pe mama Marei. Am văzut cum tata și-a ascuns surpriza, ridicând mâna în dreptul ochilor ca și cum s-ar fi apărat de o lovitură neașteptată. Gestul ei era un avertisment prin care mama cerea să fie urmată întrutotul, că nu acceptă nici o derogare. A repetat gestul cu Mara pe care a ținut-o câteva minute lipită de ea, cu ochii închiși ca și cum ar fi vrut să-i asculte inima și să-i caute toate semnele trupului și sufletului ca să știe ce se ascunde acolo, în adâncul ființei. A ieșit din cameră, cu bărbia ridicată în vânt, urmată de tata răsucindu-și căciula în mână și apoi de mama Marei, dezorientată, amețită, speriată să nu se lovească de lucrurile din casă. Mara s-a prefăcut că așază paharele pe masă de parcă ar fi fost în pericol să cadă și să se reverse rachiul peste fața de masă. A șters cu dosul palmei un colț de masă, apoi, discret, și-a șters degetele pe o batistă pe care nu știu de unde a scos-o. M-a sărutat în treacăt și buzele ei erau uscate, cu gust de carne arsă.
-Să nu mai râzi niciodată de ritualuri, a mârâit ea. Există o pedeapsă cumplită dacă nu le respecți. Ele au fost lăsate de înaintașii noștri pentru a ne ajuta peste timp. Așa ținem legătura cu sufletele lor. Toată experiența lor de viață aici se află. Ei ne apără și ne îndrumă pașii ca să nu ne rătăcim și să fim noi înșine. Eu te iubesc mult prea mult ca să pot suporta dacă ți se va întâmpla ceva rău. Prefer soarta tatei…
Am încremenit lângă ușă. Nu-mi venea să cred. Am avut impresia că e vorba despre un alt joc pe care l-a inventat pentru a-și relua întâietatea pe care începuse s-o piardă de câteva luni de zile. A devenit absentă, preocupată de un anumit lucru sau o anumită idee pentru că mă privea cu ochii goliți de acea lumină verzuie care exploda ori de câte ori mă vedea. Strângerile de mână întâmplătoare, atingerile cu coapsele sau cu sânii în trecere au dispărut cu totul. Mă privea parcă uimită de-a mă vedea atunci și în acel loc atât de nepotrivit. Inventa tot felul de scuze ca să n-o mai conduc acasă sau să ieșim seara la plimbare și să ne ținem de mână sau să mă ia de braț cu acea intimitate caldă, complice, sau promițătoare de alinturi. Trecea țeapănă pe lângă mine, evitându-mi privirea. Ce-i cu tine? am întrebat-o într-o seară când nu a putut să mă evite în drum spre casă. „Nimic, a zis obosită. Încerc să mă obișnuiesc cu gândul că trebuie să plec de lângă mama. E greu, mi-e tare greu s-o știu singură prin casa aia plină de stafii… de amintiri…O să găsesc o ieșire. Matei,… te rog să ai răbdare… Ești un om bun. Ești omul meu iubit. De asta să nu te îndoiești niciodată. O părăsesc pe mama, îmi părăsesc fetia, cum se zice. M-am tot întrebat cum o să pot eu trăi lângă o altă ființă. O fi destul iubirea? Pentru că sunt o femeie complicată, știu câte necazuri ți-am provocat. Numai tu ai putut îndura. Sunt conștientă că alt băiat m-ar fi părăsit demult. La Cluj, am încercat o legătură… N-a durat decât câteva ore și colegul meu de facultate s-a declarat învins. Mi-a spus că ceea ce cer eu unui bărbat nu-mi poate oferi. El n-are timp să-mi înțeleagă fanteziile… mofturile… Vrea o fată normală cu care să facă dragoste, să se certe, să facă copii, să-i facă de mâncare. De sufletul lui se ocupă singur și nu are nevoie de asistentă. Oare până la urmă n-ai să fugi și tu?” a încheiat ea fără să mă privească. Dacă am rezistat până acum, nu-ți închipui că o să dezertez tocmai acum, am râs încetișor ca să n-o jignesc. Eu am nevoie de un om, în primul rând, și apoi de o femeie. Nu mă însor cu tine ca să ajung în patul tău. Ar fi mult prea simplu. La București, am avut o prietenă, colegă de facultate… Ana Maria… care ar fi fost ideală pentru colegul tău. Pentru mine s-a dovedit nepotrivită. O știa și ea, dar se agăța de mine ca să poată trăi. Or, eu nu puteam să-i dau ceea ce voia ea, înțelegi? Și s-a sinucis… A avut curajul să încheie socotelile cu o viață care nu-i oferea nimic. Într-un fel mă simt și eu vinovat… chiar mai mult pentru că am acceptat să-i las impresia că o pot salva.
Înțelegea. Se lipise de mine cum făcea atunci când se simțea fragilă și atingerea umărului ei schimba fluxurile celor două trupuri care se regăseau și se sprijineau unul pe altul. Cuvintele se striveau între noi. Ca și acum când mi-am dat seama că ea credea într-adevăr în ritualurile în care bătrânii noștri ordonase viața. Nu era un joc, ci un adevăr pe care ea îl descoperise în ființa ei și-l ocrotea cu toată puterea de care era în stare. Era zestrea ei pe care o prețuia și pe care îmi cerea s-o respect. Pentru prima dată mă îndoiam de mine. Întrebarea îmi pustia mintea: Oare voi fi capabil să-i respect principiile și înfățișarea lor ancestrală? Tulburat, am ieșit în frigul care făcuse zăpada casantă. Se spărgea sub tălpile noastre cu un scrâșnet rece ca două fiare frecate unul de altul sub o mare presiune. Am ridicat ochii. Stelele îndepărtate clipeau înghețate, la fel de casante, gata să se spargă și să cadă pe pământ în pulberi albastre.



3.



Pe negândite, într-o noapte, pădurea a înfrunzit. De peste dealuri au venit vânturi line care au adus miresmele florilor de pruni și măceș. S-au uscat ulițele și bălțile de pe lângă vale care erau năpădite de fluturi mărunți și albaștri care își deschideau și-și închideau aripile într-o repetiție neîntreruptă a zborului. Valea a vuit rostogolind apele tulburi pline de frunze și crengi putrede.
Motorul „Daciei” abia dacă răzbătea printre zgomotele amestecate ale naturii care reveneau pe pământ cu cohortele ei de ființe mici și mari, cu infinitul frunzișurilor și al ierburilor. Drumul urca lin, ocolea brusc sau, dimpotrivă, făcea largi ocoluri printre dealuri sau pe sub coaste desțelenite și rupte de șuvoaie. Sporovăiam, ba mai bine zis, bârfeam cu toții de-a valma, improvizam momente comice pe seama unor cunoscuți. Sau doctorul Mihăilescu spunea glume deocheate, cu trimiteri spre mine și Mara pe care Antonia, neîndemânatică, încerca să le atenueze, dar nu reușea decât să le îngroașe și mai mult sensul erotic. Mara zâmbea, își stăpânea cu destul efort râsul privind pe geamul mașinii cu prefăcută concentrare. Era ciudat cum trimiterile sexuale ale doctorului îi luminase fața, ba am avut impresia că trupul i se aburise ușor, iar pe buza superioară mici stropi de transpirație străluceau agățați de firele fine, abia văzute de păr.
-Tudor Surdilă e incorigibil, a râs doctorul. Mi-a plăcut chestia cu partidul care apără familia pentru că o îngroapă la temelia societății. Apoi după ce a acolit câteva gropi încă pline cu apă în care soarele căzuse cu fluidele lui incandescente și se căznea să iasă a continuat cu oarecare severitate: Asemenea oameni sunt realmente periculoși. Ãștia distrug totul. Cei mai periculoși sunt zeloșii ăștia care calcă în picioare totul în numele unei cauze de care îi dor în cur. Dacă câștigă ceva, evident, atunci totul se iartă. Auzi, e formidabil partidul acesta care se strecoară și-n patul nostru. Ce zici Antonia, dacă într-o noapte între mine și tine vom găsi partidul? Și imbecilul ăsta chiar crede că așa e normal. Adevărul e că în întreaga noastră istorie, cu puține excepții care întăresc regula, nu am știut să ne alegem conducătorii. Am ales tot pe ăia care ne-au castrat…și le-am tolerat, ca niște masochiști ce suntem, prostia, lăcămia, cruzimea, hoția... În loc să le sucim gâtul...
-Vinti, iar începi? a intervenit Antonia cu glas moale și reproș învelit în dulceață.
-Gata, dragă, ai dreptate, a încuviințat doctorul privind în oglindă. Unde sunt ai noștri? a întrebat el întorcând o fracțiune de secundă capul spre Mara.
-Sunt în Hărham, a răspuns ea zâmbitoare. Au plecat de dimineață.
-O fi găsit locul? a întrebat ironic doctorul. Să nu se fi rătăcit și să-i pape ursul.
-Sunt de-ai casei,… a murmurat Mara privind insistent pe geam ca să nu se vadă cum ironia se prefăcuse în batjocură.
-Mi-ai zis-o, s-a înveselit doctorul. Ca orice regățean, trebuia să fi știut că ardelenii sunt prudenți. Are Rebreanu – sper să nu greșesc – o povestire ruptă din inima Ardealului.
Nimeni n-a mai comentat mai departe, obligându-l pe doctorul Mihăilescu să tacă. Adevărul e că ideea a fost a lui. Mara a insistat, cu toate riscurile, să ne cununăm în biserică. Oricât am încercat să-i schimb hotărârea, Mara a rămăs neclintită. „Să mă dea afară din învățământ. Dacă ți-a trebuit nevastă, acum o ai”, a conchis ea enervată. Mi-am pierdut și eu răbdarea și doctorul care până atunci a stat deoparte gânditor, a sărit ca ars. „Ce dracul aveți, mă?” s-a mirat el de conservatorismul ostentativ al Marei, care părea coborâtă din altă lume. Parcă nu mai avea nici un contact cu realitatea și orice argument era respins cu înverșunare. Mi se părea că făcuse un legământ și frica de a-l încălca o teroriza. Doctorul, cu un alt prilej, chiar susținuse că era vorba despre o taină care o obliga să parcurgă toate aceste ritualuri pe care, de altfel, toți le priveam, cu încântare și emoție, ca pe un spectacol neasemuit. Oamenii o salutau altfel, cu o anume complicitate, încercau tot felul de gesturi ca să se apropie de ea, s-o protejeze, într-un cuvânt, era de-a lor, cum spunea doctorul împungându-mă cu degetul în piept.
Nici măcar ideea că așa a fost educată de maică-sa, ea însăși rigidă, inflexibilă, nu se susținea până la capăt pentru că se arătase rezervată când Mara i-a propus să respecte obiceiurile satului. Dimpotrivă, părea mirată, chiar derutată de pretențiile Marei. Dar nici nu s-a opus fățiș, ci doar prin insinuări, speriată de consecințe, convinsă că numai așa ar putea s-o întoarcă din drum. A așteptat, deci, ca totul să se desfășoare de la sine sub veghea Domnului!
Apoi, fără nici un semn, nervozitatea mea amenințătoare s-a topit ca prin farmec. Când am ieșit de la cununia civilă pe sub bolta din flori organizată de Mihăilescu, la capăt, în mijlocul uliței, ne-a așteptat Ion Apostol, primenit, cu barba lui albă pieptănată și potrivită din foarfece, îmbrăcat într-o scurteică nouă, cu o căciulă neagră, rotundă pe vârful capului. Părea un sfânt român coborât de pe pereții bisericii din deal. Mara a simțit că ezit și mi-a strâns cu putere brațul, obligându-mă s-o urmez. Îi ardeau ochii și trupul ei era atât de încordat încât nici un ac n-ar fi intrat în carnea ei.
Oamenii ne-au privit cu zâmbetul înghețat pe buze și veselia încremenită pe față. Au așteptat în tăcere ca în clipa oficierii unei slujbe tainice. Cineva a încercat să ajungă în față sau și-a căutat un loc de unde să poată vedea desfășurarea evenimentului și a împins trupurile celorlalți care protestau prin tăcute lovituri în coaste ce ajungea până la noi ca niște bufnituri înfundate.
Mara s-a desprins de mine și s-a oprit în fața lui Ion Apostol. Au stat așa și s-au privit și parcă timpul a încremenit. Intensitatea privirii s-a simțit săltându-se peste capele noastre ca o suflare precipitată. Apoi Ion Apostol și-a smuls căciula din cap, și-a pus-o sub braț și a zis cu vocea aceea profundă:
-Dumnezeu să fie cu tine, Maro, fata cerului!
S-a aplecat și a sărutat-o pe frunte, cu degetele răsfirate i-a mângâiat obrazul alb ca varul. Mara, la rândul ei, l-a sărutat pe obraz, ca o pâlpâire de aripă întinsă în zbor, și a rămas țintuită locului cu ochii pironiți pe fruntea bărbatului care, încet, somnolent, s-a întors cu spatele și s-a îndepărtat fără să privească pe nimeni. Oamenii s-au foit, s-au întors unul spre altul, au intrat în zumzetul acela subțire, firav care i-a învelit pe toate părțile, apoi vocile s-au auzit limpezi una câte una, într-o clipă s-au amestecat, au crescut, cuvintele au căzut în vâltoare lor.
M-am apropiat încet de Mara care se lipise de mine; a tremurat ușor ca o frunză, un tremur în adânc care ajungea în afară abia perceput. A încercat să-mi spună ceva, a deschis gura, dar cuvântul nu s-a articulat și a renunțat închizând ochii. Era lividă, speriată cum n-am văzut-o vreodată, o spaimă animalică, rea, întunecată pe care nu o putea controla cu toate eforturile sale de-a reveni sub control. Buzele i s-au albit, ochii s-au rotit amețitor în orbite, verdele lor s-a scurs pe obraji pătându-i pielea, nările i-au fremătat, am simțit cum pieptul i s-a ridicat spasmodic. Orice cuvânt ar fi fost nepotrivit, ar fi crescut teroarea care a cuprins-o, am preferat să tac, tăcerea era singurul leac care s-a dovedit curând eficient pentru că Mara s-a liniștit, câteva pete roșii i s-au aprins pe pomeții obrajilor, ochii și-au retras verdele în rotundul orbitelor și s-a limpezit, un zâmbet încă sticlos i-a înmuiat buzele și le-a dat viață.
După câțiva pași pe ulițele abia zvântate, încă noroioase pe sub sălciile văii, ne-am urcat în mașina doctorului Mihăilescu, cu motorul pornit, bombănind încet sub capota care vibra ușor, în care ne aștepta Antonia cu jumătate din corp ieșit pe geam, cu mâinile împreunate ca într-o rugă radiind de bucurie ca un copil fericit. Doctorul, cu o plecăciune adâncă ne-a deschis portiera, cu un gest ușor al mâinii ne-a invitat să urcăm, iar el a ocolit mașina prin față unde așteptau mama și tata, mama Marei, câțiva veri și câțiva colegi de școală cu Nicu Langa în fața lor, care tăceau descumpăniți. Ba mai mult, mi s-a părut că mama a avut intenția să vină spre mașină, dar tata a oprit-o prinzând-o de braț. Avea buzele strânse, ochii căprui îngustați ca o linie trasă pe o sticlă. Era palidă și mi s-a părut că un nerv i s-a zbătut pe frunte ridicându-i la intervale aproape egale pielea măslinie. Mama Marei, la fel de lividă și cu privirea pierdută, a încremenit cu mâinile căzute pe lângă corp; avea expresia unei mari nedumeriri. Își privea fata ca și cum acum o vedea prima dată așa cum era și ceea ce vedea o lăsase fără grai. Cine știe ce se petrecea în mintea ei? Eu doar bănuiam că abia acum a înțeles că a rămas singură și acest gând o înnebunea pur și simplu și nu știa încotro s-o apuce. Tot ce avea mai drag, tocmai legătura ei cu lumea și sensul vieții ei dispăruseră.
-Bă Matei, uite la ce m-am gândit. Doar sunt nașul, nu-i așa? a început doctorul Mihăilescu cu ochii pironiți pe parbrizul stropit de noroi, cu urme groase, concentrice lăsate de ștergătoare, săltând în scaun ori de câte ori mașina trecea printr-o groapă. Nu e cazul să ne dăm mari că ăștia ne belesc. Am avut timp să băgăm la cap că nu glumesc și omul înseamnă pentru ei mai puțin decât un scuipat de tuberculos. Din care motiv am pus la cale cu Antonia un scenariu prin care noi vom fi mai deștepți decât ei. N-are nici un rost să-i sfidăm mai ales acum când sunt pe capul nostru cu securitate și miliție și toți dracii la un loc. Voi n-ați văzut că-i plin satul de străini care măsoară, caută, scurmă, râcâie peste tot? Și când te duci la budă stă unul să te miroase dacă ești în regulă sau complotezi? Așa că ne-am gândit să le-o tragem…
-Vinti, dragul meu, nu poți vorbi fără să folosești expresiile astea îngrozitoare? l-a certat Antonia, imitând destul de neîndemânatic ofensa și întorcându-se spre Mara care a zâmbit aprobând-o.
-Băi, uite la ce ne-am gândit, a reluat doctorul fără s-o ia în seamă. Am înțeles că țineți să vă puneți pirostiile pe cap în biserică, să fiți și voi voievozi. Asta nu se poate, e clar! Săndel de la Leasă sau cum mă-sa-l cheamă, abia așteaptă să vă popească mai ales că mi-a spus mie o păsărică de seară că din pruncie îi curg balele după Mara. Și cum ăștia au simțul dramaticului, odată te ascunde, Mateiule, și…
-Vinti! a țipat Antonia furioasă acum de-a binelea, congestionată și cu ochii ieșiți din orbite.
-Bine. Bine…gata…, a liniștit-o doctorul. Ãsta-i adevărul, Toni iubită, ăsta-i adevărul!
-Da, așa e, a râs Mara acră. M-a chemat într-o seară… acum câteva zile… chiar înainte de logodna noastră… la poartă și mi-a propus direct, ca un târg, să nu mă mărit cu Matei care nu are nici un viitor, ba, dimpotrivă, este foarte vulnerabil din cauza originii sale nesănătoase, în fine așa ceva. El se oferă să mă scoată din acest sat care va fi ras de pe fața pământului și să aranjeze un post la Brașov, la o școală bună mai întâi, apoi o să mă ajute să devin directoarea școlii… inspectoare…
-Vezi, mă, ce-ți spuneam eu…, și Vintilă Mihăilescu m-a fixat cu privirea. Am râs zgomotos deși simțeam cum furia urca spre creier întunecându-l
-Ei, cum vedeți, purceaua-i moartă în coteț și trebuie reanimată. Maro, și-a schimbat el tonul și direcția cuvintelor, eu zic că-i frumos și sănătos ce vrei tu, dar cu băgare de seamă dacă vrei să vezi vreun plod de la tânărul de lângă mine. Nu suntem noi demnii urmași ai vitejilor daci și ai lașilor daco-romani? Așa că ți-ar place să te cununi cu blegul ăsta căruia i-a mâncat pisica limba într-o poiană din Hărham ca pe vremea haiducilor? Adică vorbim cu popa Codrea, cu cine mai vreți voi și, sub pretextul că facem petrecerea de nuntă la Cabana Vânătorilor, în aer liber și cer senin, ține popa o slujbă și nimeni nu poate zice că…
-Dar nu e în biserică! a exclamat Mara în grabă, uimită.
-Nu e. E sub cerul liber ca-n vremea apostolilor, a stăruit doctorul cu blândețe. Dumnezeu e peste tot! Cel puțin așa am citit eu și așa îmi spunea și mama ori de câte ori încercam s-o mint sau să-i ascund vreo porcărioară. Domnul știe despre ce-i vorba!…
-Bine, a acceptat scurt Mara după un timp în care un cârd de gâște, cu gâturile lor lungi întinse, a trecut prin fața mașinii și doctorul Mihăilescu a frânat brusc, lovindu-ne unul de altul și pe toți de pereții mașinii.
-Semn bun! a bătut din palme Antonia, preîntâmpinând o nouă întâlnire pe pământ cu sfinții din ceruri pe care doctorul o și pregătise, dar sunetul loviturii i-a schimbat gândul.
Drumul se subția și se pierdea pe sub perdeaua deasă de aluni. În stânga, s-a deschis o poiană cu iarbă măruntă și crudă, năclăită de cei patru cai care o pășteau sforăind cu satisfacție. Două căruțe erau trase la umbră sub un arine bătrân, cu coaja crăpată, aplecat peste râul subțire, zgomotos care căra la vale apele tulburi încă. O cărăruie șerpuia printre două dealuri care se ridicau dincolo de aluniș, apoi se depărtau împungând cerul cu coroanele fagilor ca niște soldați cu baionetele puse la armă. O creastă din piatră răsărea dintre fagi și rămânea încremenită gata să se prăbușească peste valea de sub marginile ei. După ce alunișul se rărea, poiana se deschidea ca un căuș imens, verzulie și picurată movuliu de mulțimea toporașilor. Păsări necunoscute fâlfâiau din aripi și țipau speriate printre fagi, iar sus, în creștetul cerului, un uliu plutea cu aripile larg deschise.
În grupuri, ne așteptau rudele și prietenii, părintele Codrea în odăjdii. Ca la un semn nevăzut, toți s-au strâns în cerc în jurul nostru și cuvintele preotului au pornit prin pădure să cutreiere depărtările. Priveam fascinat cum pădurea întreagă a rămas mută de uimire, ascultând slujba rostită de preot cu o solemnitate înfrigurată. Barba lui albă, deasă tremura în ritmul cântului, se răsfira și se aduna în jurul bărbiei ca o armonică mânuită cu delicatețe. Din când în când țipătul de spaimă al uliului se spărgea printre cuvintele preotului. Mama, nemișcată, cu o curiozitate duioasă lăsată în voia ei, stătea cu ochii pe Mara care încremenise, era palidă, cu ochii măriți de solemnitatea clipei; tata supraveghea jarul din cădelniță și-l agita înainte și înapoi la intervale scurte de timp; mama Marei își ștergea în neștire lacrimile de pe obrazul umflat cu o batistă mototolită în pumn; doctorul Mihăilescu încerca să-și mascheze emoția sub chipul ușor congestionat, care tresărea ori de câte ori preotul ridica glasul, iar bărbia i se mișca sub presiunea maxilarelor strânse care scoteau mușchii ca două nuci sub pielea rozalie, bine întinsă pe obraji; Antonia, în tăcere, cu un ușor tremur al buzelor, cu ochii plini de lumina de miere, urma ritualul cu încordare și supunere depline. Eu însumi eram copleșit, recunosc, îmi părea că sunt martorul dezlegării unei taine care adunase în sine toată esența ființei omenești. Dumnezeu era acum atât de aproape încât îi simțeam răsuflarea. Îmi dădeam seama că fără El nu eram nimic. Pierdusem atâția ani în care rătăcisem printre argumentele ateilor și cele ale dogmei fără să-L descopăr, fără măcar să-I fi simțit prezența. Doar când călcam în biserică, pe deal, mi se părea că se întâmplă ceva ciudat, că un duh, un abur călduț, își făcea loc spre răsuflarea mea. Aveam nevoie de un semn și acesta întârzia. O discuție cu părintele Codrea nu-mi adusese liniștea. Dimpotrivă, parcă zbuciumul crescuse. Argumentele sale erau doar reproduceri patristice pe care le știam și eu. Citisem de curând o carte a lui Asimov și povestea sa cu planeta care nu se supunea imperiului și nu putea fi îngenunchiată în nici un fel, nici de armele nucleare, până când cineva avusese ideea genială de a i se da o religie, și atunci planeta se supuse, izbutise să mă alunge dincolo de sentimente și de îndoieli. Dar era foarte greu să trăiești singur, fără nici un sprijin, să știi că nu exiști decât tu, un bob de nisip care te piezi mereu în lumea dimprejur și nimeni nu-ți sugerează drumul pe care să treci spre viață și de aici spre moarte. Când știi că există cineva deasupra ta care are puterea să-ți hotărască destinul, toate grijile tale dispar, nu mai ești singur, ai un sprijin, ei bine, atunci poți trăi din plin fără nici o spaimă. Liniștea coboară în sufletul tău și viața prinde sens, și moartea are individualitate, și lumea are rostul ei. Poate așa să se fi întâmplat și cu primii creștini care, singuri, hăituiți, lăsați în voia hazardului, chinuiți de himere, de viața însăși, și terorizați de moarte, deschiseseră ochii brusc și văzuseră că erau ocrotiți, că viața lor avea un rost și moartea lor avea un sens. Abia puteam să-mi stăpânesc respirația care nu mai încăpea în coșul pieptului și aerul fierbinte îmi ardea gâtul și-mi usca gura și limba.
Deodată ne-am trezit înconjurați și trași din toate părțile, îmbrățișați și îmboldiți de cuvinte calde și încurajatoare. Mara, palidă, cu cearcăne subțiri și vineții în jurul ochilor larg deschiși, de un verde strălucitor, ușor aburit de emoție se ținea după mine, nu s-a dezlipit nici o clipă de șoldul meu, parcă voia să-mi simtă carnea, să intre în ea. S-a prins de mâneca hainei mele și am simțit pumnul închis care întindea stofa până când mi s-a părut că se sfâșie. Cu greu i-am desprins mâna și i-am descleștat degetele. Erau reci, asudate, cu oasele mici ieșite prin piele.
Doctorul Mihăilescu m-a tras într-o parte și mi-a împins-o pe Antonia în brațe care încercase de câteva ori să ajungă la mine. Mirosea a parfum fin, seducător, amestecat cu adieri de trup tânăr încă și pofticios.
-Hai, nășică, a țipat el, treci la pupat!
Am simțit pe obraji buzele ei cărnoase, lipicioase, cum alunecă în jos spre bărbie, apoi îmbrățișarea brutală a doctorului care râdea înveselit probabil de fața mea care mi se lungise până când avusesem senzația că pielea se întinsese gata să crape. Acum chiar n-am mai simțit nimic și nici n-am mai văzut prea multe. Ba nu, mi se părea totul de-un ridicol… nu, nici așa… parcă trăiam o scenă dintr-o povestire rusească scrisă de Cehov, Turgheniev, Tolstoi, Gogol, unul dintre ei, cu excesele și entuziasmul sincer, îmbibat de votcă, greu de ținut în frâu al personajelor, care după câteva secvențe cad în cea mai adâncă melancolie și cea mai neagră disperare. Aș fi vrut să trăiesc și eu în acel fel, dar exista în mine un resort nevăzut care declanșa instinctul de conservare. În clipa următoare, mă îndepărtam de aceste imagini ale acelui destin omenesc profund tragic și îl priveam cu răceală. Nu puteam scăpa de acest fel de-a fi! Îl moștenisem, cu siguranță, de la mama, care în fața necunoscutului se purta ca și cum totul ar fi venit în modul cel mai firesc posibil. Niciodată nu lăsa să se vadă surpriza sau încântarea, bucuria sau tristețea. Rămânea indiferentă, impasibilă…
Mara a intrat într-un fel de inerție, așa cum n-am văzut-o prea des când se mișca încet, somnolent; zâmbea tot timpul ca și cum zâmbetul acesta i-a fost lipit peste buze, ca într-o fotografie; a încremenit într-o imagine pe care o folosea pentru toate senzațiile și sentimentele care ar fi putut s-o bântuie acum. Vorbea încet, din gât, fără să moduleze cuvintele, abia își reținea o strâmbătură de plictiseală sau de dispreț, nu știu, pentru că gura se mișca spasmodic când în sus, când în jos. Asta e femeia ta, parcă îmi spunea verdele decolorat, pălit al ochilor săi. Nu știam cum să-i interpretez privirea. Instinctiv, m-am retras în umbra unui obiect sau a unui fragment de conversație ca să evit ascuțimea luminilor verzi din ochii ei care încercau să ajungă la mine. Ei bine, i-am răspuns preocupat, nu am acel simț masculin de proprietate și nici dorința erotică pe care să n-o pot stăpâni. Sunt chiar nedumerit că faci parte din viața mea de atâția ani… Mi-e teamă ca rutina să nu se instaleze mai repede decât mă așteptam.
Adevărul e că relația noastră căpătase, în timp, o cu totul altă înfățișare decât cea pe care mi-o dorisem, o visasem, o descoperisem la cei din prejma noastră sau în literatură și artă. Nu semăna cu nimic cunoscut și nu se finaliza niciodată. Oamenii, însă, ne priveau cu admirație, invidie, nedumerire, fiecare după cum înțelegea. Antonia și Vintilă Mihăilescu ne considerau reîncarnări ale unor cupluri celebre, un fel de Tristan și Isolda în variantă românească, și ne ofereau protecția lor, mama, însă, credea că e vorba despre o boală sau mai bine zis despre farmecele pe care mi le făcuse mama Marei, Ileana, surata ei, drept răzbunare pentru viața ei care se terminase la nici un an după căsătorie și continuase într-o văduvie mohorâtă, impusă, fără nici o explicație pentru satul care se arătase întotdeauna contrariat. Pentru mine era o continuă fascinație și sub această impresie pornisem alături de Mara asupra căreia o transferasem. Din clipa în care ne întâlnisem în clasa întâia, amândoi în aceeași bancă, nu ne mai despărțisem. Eram conștient că Mara mă domină, că erau destui colegi care râdeau în spatele meu, disprețuindu-mă. Eu însumi, în câteva rânduri, încercasem să mă desprind de ea, dar nu treceau câteva zile și simțeam că mă usuc. Niciodată nu făcuse ea pasul spre mine, ci aștepta răbdătoare. De atâtea ori îmi spusese râzând fericită că se așteptase să mă întorc la ea pentru că eram predestinați unul altuia așa cum îi prorocise unchiul ei, Ion Apostol, care, la naștere, îi spusese mamei sale că va fi iubită de bărbat și fericită de lume.
- O clipă de atenție, a cerut doctorul Mihăilescu. Am o rugăminte pe care vreau s-o luați în serios. Niciodată nu voi recunoaște ce s-a întâmplat aici. E posibil… nu, cred că sigur se va afla în sat și de acolo mai sus. Românii nu știu să-și țină gura. Nici eu nu prea pot… Deci, vom merge la Cabana Vânătorilor, în vale, unde este pusă masa. Cu alte cuvinte, am fost la masa de după cununia civilă. E clar?
-Da… da…sigur…, s-au auzit câteva voci neconvingătoare.
Am pornit cu toții, unul după altul, pe cărăruia care traversa poiana, intra într-un zmeuriș și ieșea pe un platou pietros, cu ierburi puține și tufișuri de afine printre care se ițea pietrișul căzut din muntele care se ridica brusc în față, albit încă de petele mari de zăpadă. Sub acest perete, la adăpost de vânturi, cabana se ascundea după un pâlc de brazi. Era construită din lemn, cu acoperiș din șindrilă, cu ceardac larg, ca o burtă imensă, rotundă, cu uși din parchet lustruit, ferestre mari, opace, care erau încastrate în lemnul peretelui din bârne fasonate. Chiar sub un brad era așezată o masă din scândură lustruită, cu două scaune sculptate prinse pe suport din beton înverzit de mușchi.
Nu fusesem niciodată aici. Se spunea prin sat, în șoaptă, că aici, în această cabană, venea Conducătorul după partidele de vânătoare. Cei care au avut ocazia să participe la aceste vânători, ca hăitași, au povestit zile întregi tot felul de întâmplări care și mai care mai incredibile. Până și Ion Apostol a trecut pe Valea Cerbilor și susținea că auzise cum un urs mai mare decât toți urșii pe care-i văzuse în viața lui, cu un cap imens și niște colți fioroși se ruga de Conducător să nu-l omoare pentru că dacă o va face, el însuși va muri împușcat. Conductorul a râs cu aroganță, ca un adevărat stăpân peste întreaga lume, și-l luă în bătaia puștii, iar când ursul s-a prăbușit plin de sânge, pădurea a gemut îngrozită, a început să bată vântul și să plouă cu pietre mari ca oul de gâscă. Din ochii ursului s-au scurs două lacrimi roșii de sânge și acolo unde au căzut, pământul s-a înmuiat și au apărut ochii ursului deschiși spre cer, tulburați de vedenii monstruoase.
În pragul cabanei, Nicu Langa, cu șorț alb și cu o sticlă de rachiu dres cu chimen și zahăr ars, roșu, a început să chiuie și să recite, căutând-o pe mama care se oprise sub brazi și aștepta cu un zâmbet larg întins pe toată fața, îmbujorată și, în același timp, gravă, poate ușor speriată de ideea de-a fi dusă în centrul atenției micului grup care se formase pe alee, la intrarea în cabană.
-Ieși afară, soacră mare…, a început Nicu, încercând să rostească versurile cât mai cursiv, dar mereu împiedicat de rachiul băut până acum, care îi dădea o ciudată strălucire a feței și o ciudată întunecime a ochilor. Spre hazul ascultătorilor, în mijlocul unei bucurii colective ușor isterice, el a reluat cu o surprinzătoare limpezime:
-Ieși afară, soacră mare,
Că ți-aducem noră tare,
Să-ți apuce de ciubăr,
Să te scuture de păr.
Pe unde te-o scutura
Șapte ani nu te-o mânca.
Alte râsete, alte aplauze, alte comentarii, care au obligat-o pe Mara să se apropie de mama și s-o ia de mână și amândouă să intre în camera largă cu o sobă din teracotă într-un colț, verzuie, cu flori albastre, smălțuite, și un cămin cu un grătar din fontă pe care urmele de cenușă erau încă proaspete, semn că a fost folosit de curând. Masa era pusă în formă de „u” și oalele cu mâncare, mari, afumate, orânduite lângă ușă.
Am început să mă împac cu ceea ce mi s-a întâmplat de câteva zile. Nu știu din ce izvor curgea o liniște diafană, cu mirosuri de primăvară timpurie care îmi cotropea fiecare fibră a ființei mele și mi-a impus o seninătate apropiată inconștienței. Parcă tot ceea ce se petrecea cu mine venea dintr-o depărtare incertă și era destinat altuia, unui bărbat cu o față măslinie, cu părul negru, sprâncene dese, ochii mici și cenușii, cu o frunte înaltă și ușor bombată, care se pripășise prin prejma mea, eu cel care semănam cu el ca două picături de apă neîncepută. Nici un gând nu-mi trecea prin minte, nici un sentiment prin inimă, aveam senzația că tot ceea ce adunasem până acum din experiența fiecărei zile trăite sau din cărțile citite s-a șters și nu a lăsat în urmă decât un gol imens în care pluteam ușor ca un fulg. Până și Mara se depărtase, era o ființă frumoasă care se lipise de mine, dar căreia nu-i vedeam rostul. O vedeam cum vorbește cu Antonia, însoțindu-și cuvintele cu acele gesturi îndelung studiate, cu o anume încărcătură intimă de sensuri pe care le împărtășea femeii de lângă ea ca și cum ar fi vrut să scape de ele, dar fără să știe cineva. Din când în când ridica ochii peste sală, se oprea asupra unui chip cu acea privire goală, fără viață, care se revigora într-o clipă și se întorcea vezulie, veselă către Antonia. I-am urmărit calea și am descoperit că invitații mâncau nepăsători, zgomotoși, maxilare care se mișcau înroșind fețele asudate și încordând mușchii obrazului sub pielea strălucitoare. Femeile abia dacă atingeau farfuriile, se priveau una pe alta pe sub sprâncene, își odihneau mâinile muncite în poala rochiei, șoșoteau una în urechea celeilalte, clătinau din cap conciliante. Mama stătea dreaptă, puțin țeapănă, absentă cu o mână întinsă pe masă pe lângă farfuria cu mâncarea sleită, fără nici o expresie pe chip, tata, lângă ea, o privea de furiș și gusta des din paharul cu rachiu, dădea din cap ori de câte ori Nicu Langa îl îndemna cu sticla atingându-l peste umăr, era stacojiu, cu privirea lui apoasă, acum parcă și mai tulbure și mai cursă în orbite. Mama Marei, alături, se uita spre noi ca și cum ar fi vrut să se convingă că suntem la locul potrivit. Privirea ei sfredelitoare se oprea des asupra mea învăluindu-mă într-o pânză verde țesută din nedumerirea că îi luasem fata. Poate încerca să înțeleagă dacă a făcut bine că acceptase sau o condamnase pe Mara la o viață chinuită.
-Dacă am lăsa deoparte obiceiurile noastre, n-ar mai fi nimic de capul nostru, a exclamat Nicu Langa, umplând paharele din sticla cu rachiu roșu, dulceag, care îți ardea gâtul.
-Pe dracu! a răspuns disprețuitor doctorul Mihăilescu. Tocmai conservatorismul nostru ne ține legați în lanț. Un popor contemplativ e fără viitor. Câștigă doar cei aflați mereu în mișcare. Nu vezi că la noi totul e pe dos. Valorile sunt ponegrite, prigonite, terorizate, distruse și în locul lor sunt așezate, cu mândrie patriotică, toate nulitățile, toți ratații, toți analfabeții. Ãștia fac apoi tot ce le trăsnește prin mintea lor puțină și noi batem din palme cu adorație, cu voluptate. Întotdeauna am avut cultul domnului căruia i-am pupat mâna chiar dacă ne-a jefuit, ne-a înfometat sau ne-a scurtat de cap.
-Vrei să zici că voi, în Regat, n-aveți obiceiuri? S-a înroșit tot Nicu Langa.
-Cum să nu! Poate și mai multe… și unele păguboase… Doar oamenii săraci își inventează prilejuri de-a fi și ei odată sătuli… măcar odată la câțiva ani, fie că-i nuntă, fie că-i înmormântare. Ne așezăm la masă și băgăm în noi, bem și ne veselim indiferent de situație. Biserica profită și ea, sărăcuța, și a încurajat risipa asta care lasă impresia unui belșug patraguelic. Ce contează că pe urmă câțiva ani mâncăm mămăligă goală și ciorbă de ștevie. Pentru câteva zile ești în toate comentariile satului, pe toate ulițele. Cu spiritul său autocritic, care la noi e tot un joc șmecheresc menit să ne scoată din rahat, zicem că prostul până nu-i fudul parcă nu e prost destul. Domn’ profesor, părerea mea e că le-a cam trecut vremea, a continuat doctorul cu o voce moale, de dascăl sfătos. A băut din paharul cu rachiu, s-a strâmbat. A zis printre dinții încleștați: E bun, dar e peste puterile mele de tare. La noi, în Regat, e mai omenos… Ce ziceam?s-a întoarse spre Langa care se așezase în fața lui și-l privea insistent, cu ochii injectați, sticloși. A, da! Mai voiam să-ți spun, domn’ profesor, că ori de câte ori am greșit sau am stat capră pentru alții, din lene sau din frică, am dat vina pe istorie. Ne-au băgat ăștia în cap că noi am fost vrednici, deștepți și frumoși, viteji de parcă veneam de pe altă lume. Am făcut din Ștefan cel Mare și Mihai Viteazul idoli când ei erau niște amărâți ca toată țara lor amărâtă… Falsificarea istoriei prin mitizare e cea mai a dracului otravă. Atacă structurile psihice, morale, creează iluzii, o lume fantastică, care n-are nici o legătură cu realitatea…
-Iar ați început, s-a supărat Antonia. Nici aici nu puteți fi bărbați maturi?
-Mai trebuie să începi cu fracturile din istoria națională, l-a ironizat Nicu Langa cu un surâs uleios.
-Da, maestre! a continuat doctorul cu acea voce moale, de profesor plictisit care însă ascundea discursul pătimaș. Cultura rurală a primit o lovitură de moarte. Structurile ei morale, psihice, filosofice pe baza cărora fuseseră stabilite legii, reguli și principii au fost pur și simplu distruse. În loc, am importat, ca și în 1944, forme care nu s-au potrivit în nici un fel fondului nostru național. Și ce-a ieșit? Un popor șmecher, leneș, hoțoman, superficial, laș, adică tot ceea ce era ținut sub control de cultura rurală pe care ar fi trebuit s-o adaptăm, s-o potrivim cu noile vremuri. Tata, deși și-a construit baie, cu hazna, se duce la budă tot în grădină. L-am întrebat: Atunci de ce te-ai chinuit să-ți faci baie? Păi, a răspuns el privindu-mă ca pe un prost, să rămân în urma lu’ Pârț Mărunt? Ãsta e vecinul nostru cu care tata stă pe stănoagă și fac politică până ajung la ceartă și la înjurături. Iarna, când ninge, dacă mama îl ia la rost să facă pârtie, îi răspunde cu căciula pe frunte că cine o dat-o s-o și ia, adică bunul Dumnezeu.
-Dacă nu încetați, plec! a amenințat Antonia, încercând să se ridice din locul ei, dar doctorul a prins-o de mijloc cu brațul și și-a pus capul pe șoldul ei obligând-o să se așeze lângă el.
- Gata, fata mea! El e de vină că mă provoacă, și doctorul a întins un deget spre Nicu Langa care s-a întors cu spatele le noi și a încercat să treacă sticla cu rachiu spre tata pe care mama, ca trezită din somn, l-a ținut de mâneca hainei și a tăiat cu mâna aerul făcând semn către noi că e destul.
- Bă, adă glaja aia de la domn’ profesor, l-am auzit pe tata care întinsese mâinile peste ale mamei în așteptarea sticlei pe care mama o trecu se sub masă până la Iosivu Dinului care turnă în toate paharele din jurul lui până o goli.
-Nașul să țină o cuvântare, a strigat Nicu Langa nesigur pe el, clătinându-se, cu ochii holbați.
-Bravo, profesore! a exclamat doctorul surprins, întorcându-se spre Antonia care, la rându-i, l-a îndemnat bătând din palme.
S-a lăsat tăcerea de parcă cineva a retezat vocile oamenilor care s-au întors spre locul în care ne aflam, unii nedumeriți, fără să înțeleagă ce se întâmplă, alții pregătindu-se să asculte ceea ce va spunea doctorul care și-a îmbrăcat haina lăsată pe spătarul scaunului, și-a pipăit cravata și a adus-o la locul ei, și-a umplut paharul cu vin.
-Dragi mei, a început el cu voce stinsă, tremurată, nu prea știu ce se spune în asemenea ocazii pentru că e prima dată în viața mea când joc acest rol. Dar știu că sunt fericit că acești prieteni ai mei s-au hotărât să se așeze la casa lor. Sunt doi prieteni minunați pe care eu și soția mea, Antonia, îi prețuim pentru că ne-au demonstrat că doi oameni pot trăi împreună din copilărie până la bătrânețe. De mici sunt împreună. Adică de vreo două decenii, așa că ce mai înseamnă o viață. (Râsete și picioare frecate pe podea, fiindcă fiecare a găsit nimerit momentul să se destindă). Într-o căsnicie, primii douăzeci de ani sunt mai grei…Ei i-au trecut cu bine… (Alte râsete, mai viguroase, alte rojnăieli ale scaunelor). Eu sunt invidios pe ei că au putut să se suporte atâția ani. Sunt invidios pentru că au descoperit iubirea. Iubirea i-a ținut împreună. Numai ea poate face aceste minuni. În vremurile noastre triste, potrivnice, o asemenea iubire pare cel puțin ciudată. Dar dacă au acest dar de preț, nimic nu le mai stă în cale. Să vă dea Domnul sănătate, copii frumoși și deștepți că de iubire nu duceți lipsă!
Aplauzele au izbucnit ca un torent din toate părțile, curând amestecate cu clinchetul paharelor. Mara, cu ochii în pământ, parcă a prins viață, s-a răsucit spre maică-sa luminată de un zâmbet care plutea în jurul ei. S-a aplecat spre mine, mi-a atins mâna și mi-a șoptit grăbită:
-Să ieșim puțin afară.
Nu mi-am dat seama că noaptea era spre sfârșite. Sus, pe munte, un abur alburiu se legăna în adierea vântului, curgând la vale pe coastele dealurilor încă întunecate. Aerul rece mi-a cuprins obrajii și creierul s-a trezit brusc din amorțeala călduță de peste noapte și a încercat să restabilească contactul cu realitatea pe care o pipăia cu prudență.
Mara mi s-a cuibărit zgriburită în brațe, încercând parcă să pătrundă dincolo de haine, în carnea pieptului meu. Tremurul ușor al trupului ei a trecut prin mine și l-am simțit cum încearcă să se instaleze în al meu. În această clipă, privind-o, am avut revelația că era o ființă măruntă, cu forme subțiri, prelungi, chiar neprecizate pe alocuri. Robustețea ei era doar una dintre multele iluziile care au luat locul realității în decursul anilor și m-au bântuit înșelătoare, împingându-mă spre o lume proprie în care noi amândoi eram unicii locuitori. Niciodată nu am văzut-o atât de pierită, atât de firavă și atât de neajutorată ca acum! S-a ghemuit în brațele mele, s-a lipit de mine și a încercat să afle ce se întâmplă cu ea, cu gândurile și sentimentele ei care se răzvrătiseră, reducând-o la această dimensiune pe care eu n-o recunoșteam. Poate chiar simțea nedumerirea mea și încă nu avea forța să o ia de la început, propunându-mi altă ființă, cu alte trăsături, alte dimensiuni, dar cu aceleași sentimente pe care acum le putea pune în libertate fără prea mari riscuri sau, mă rog, cu mai multă consistență. Fața ovală, nasul drept, croit cu finețe, nările transparente, bărbia rotundă, obrajii palizi, supți, ochii verzi, ușor aburiți de oboseală, cu lumina lor verzuie acum stinsă, cu gesturi mărunte de supunere, aceasta era acum Mara.
-Acum ești omul meu! a murmurat ea, și cuvintele s-au scurs aproape lichide printre buzele umede.
De fiecare dată această parte țărănească indusă sau nativă, Dumnezeu știe! mă scotea din sărite. Suna fals. Se vedea că e din alt ansamblu și în noua formațiune nu se potrivea în nici un fel. Ciudat, n-am avut nici o reacție, deși cuvintele au sunat ca un clopot spart, ca o veche romanță înecată în vechi nostalgii. Am încercat în câteva rânduri să-i spun că acest fel de-a fi, trăind pe jumătate în cultura rurală și jumătate în cea urbană, îi dădea un aer de artificialitate, de montaj prefăcut. N-o credea nimeni, suspiciunea îi închidea ușa în nas, mai cu seamă bărbații o priveau prima dată cu poftă, era frumoasă, cu o senzualitate discretă, ușor ascunsă în spatele unor crâmpeie de ceață cu iradieri albastru-verzui, apoi tresăreau, se uitau spre ea tărbăciți, unii chiar speriați, cu o curiozitate agresivă. Când totuși i-am spus, a ridicat din umeri și mi-a răspuns senină: „Nu mă interesează părerea lumii. Eu sunt așa cum sunt și cum m-a făcut mama și știu că mă iubești și-mi ajunge”.
Ar fi trebuit să debordez de orgoliu, dar o agitație inexplicabilă se instala ori de câte ori încercam să-i explic reacția celor din prejma ei. Refuza cu brutalitate orice comentariu. Nu pricepeam acest amestec de reguli din moralitatea rurală cu cele liberale, finisate de experiența urbană. Îmi stăpâneam iritarea și adăugam febril (uneori cu nervozitate) alte însușiri la imaginea ei pe care o înălțam tot mai sus. Acum m-am trezit în brațe cu o fată palidă, cu ochii verzi, mari, întrebători, care s-a pierdut într-o simplă îmbrățișare.
Dimineața s-a strecurat printre crengile brazilor, iar albastrul închis, păstos se albea cu fiecare clipă. Au crescut în mine atâtea senzații noi încât m-am simțit greoi, ca un patruped îmbuibat. Orice gând care se insinua, l-am alungat imediat, ca liniștea să poată coborî ca o pânză de mătase peste sufletul meu neîmblânzit. Cabana, în spatele nostru a ieșit din întuneric, umedă, ca un animal preistoric eșuat sub un pinten de piatră. Un neașteptat sentiment de nesupunere mi-a brăzdat gândul. Ultimele zile mi s-au părut ieșite din orice logică a timpului care se târa la picioarele mele ca un șarpe viclean așteptând să mă apuce de picioare și să mă tăvălească prin iarba abia ițită din buza pământului, umedă și mirosind tăios a seve. Cu toate că am ajuns la capătul unui drum anevoios, cu multe meandre, în locul liniștii și a împăcării s-a instalat o neliniște încă vagă, depărtată, dar acaparatoare care a izbutit în câteva zile să-mi destrame toate construcțiile mentale și sentimentale înșirate de experiența ultimilor ani.
-Să mergem! a hotărât Mara și s-a desprins din brațele mele, pornind înainte pe cărarea pietruită care ducea în spatele cabanei. Am urmat-o fără o vorbă, din obișnuință, fără nici un protest, fără nici o încercare de a-mi lămuri sensul hotărâri sale. Aerul rece m-a revigorat oarecum. Mara și-a încolăcit brațele în jurul umerilor și a grăbit pașii. Știam că suportă frigul cu greutate, iubea soarele, ca o pisică se întindea, se bucura de căldura astrului, corpul ei se alungea, se întindea fericit. Ori de câte ori, în toiul verii, mergeam la scaldă la Leasa lui Niculaie Porumb nici nu apuca să intre în apa răcoroasă și buzele i se învinețeau, se chircea toată înspăimântată. O încurajam mângâindu-i umerii slăbuți, îi sărutam buzele reci, o strângeam lângă mine, dar ea continua să tremure până se îmbrăca și soarele o îmbăia.
Cărarea a urcat un dâmb golaș, a coborât după o tufă de prunișori sălbatici și ferigi înalte și s-a opri în dreptul unei scări din lemn, care ducea în fața unei uși din parchet de stejar lăcuit. Mara m-a așteptat în ceardacul din lemn suspendat deasupra pământului, cam la înălțimea unor brazi aliniați lângă peretele din piatră, dând impresia că ies chiar din piatra muntelui. A deschis ușa și a trecut pragul camerei mirosind puternic a rășină de brad și a lemn încălzit. Am întors capul surprins de valul de căldură și am descoperit-o pe Mara încremenită într-o poziție ciudată, cu mâinile ridicate ca și cum ar fi vrut să adune aerul de afară în palme pentru mai târziu.
-Nu mă treci pragul în brațe? a întrebat ea cu un zâmbet îndulcit de buzele ușor răsfrânte.
Râzând, am luat-o în brațe. Din nou aceeași senzație că e formată din carne puțină și oase mici, ușor de frânt, fără nici o greutate. Pulpele ei, una peste alta, s-au întins în palmele mele care vibrau ușor. Se ținea de gâtul meu și respira precipitat, aerul mi se lovea ritmic de gât învelindu-l în pânza lui fină și parfumată.
Am pus-o încet pe patul larg, învelit cu o cuvertură din catifea albastră. Când am încercat să mă ridic sprijinindu-mă în continuare într-un genunchi, Mara s-a lipit de mine, și-a încleștat mâinile de gât și gura ei s-a înfipt în buzele mele. Am simțit cum sângele mi-a invadat carnea, bucată cu bucată, dându-i greutate și o vibrație profundă, care trecea dintr-o parte în alta alertând simțurile. Cu ochii închiși, Mara gemea ușor, respira neregulat, când abia se simțea, când năvălea șuierătoare. Bâjbâind, a început să-mi descheie nasturii cămășii, și cum nu reușea atât de repede cât voia, i-a rupt pur și simplu. A tras cu forță de cureaua pantalonilor întâi înainte, apoi într-o parte, iar stomacul mea s-a strâns, s-a destins, și sucul gastric a urcat arzându-mi gâtul.
Inerția mea în care mă înveleam de atâta timp ca într-o pătură călduroasă a dispărut brusc. Noua realitate a năvălit peste mine cu violență sălbatică. M-am clătinat buimăcit, încercând să descopăr punctele de sprijin. Mintea lucra repede, trecea de la un gând la altul, îl evalua și-l depozita ca să caute altul cu febrilitate, să-l încerce și să stabilească rostul lui în descifrarea și folosirea noii realități. O vedeam pe Mara în noua lumină, o femeie măruntă, subțire, furioasă, congestionată, pofticioasă, uimită, într-o succesiune amețitoare, care se zbătea aparent fără nici un rost. Își plimba capul dintr-o parte în alta ca și cum, disperată, ar fi căutat să scape din îmbrățișare.
M-am ridicat în genunchi și i-am prins brațele pe care i le-am adus pe lângă corp. Împotrivirea ei a fost scurtă, s-a lăsat moale, cu ochii încețoșați, pe care i-a deschis o fracțiune de secundă ca să-i închidă parcă îngrozită de ceea ce vedea. I-am desfăcut toți nasturii bluzei cu priceperea unui croitor. Sânii mici, rotunzi, atinși de răcoare au tresărit în cupele sutienului alb. M-am lăsat pe spate, scoțându-i fusta neagră. Își ținea picioarele strânse unul lângă altul și doar după câteva încercări am putut să le depărtez și să mă strecor între ele. Șoldurile s-au arcuit, burta suptă s-a ridicat în câteva cute mărunte. Mi-am trecut palma deschisă în lungul piciorului stâng, apoi pe cel drept și de aici mai departe spre coapsele destinse. Sânii striviți de pieptul meu s-au lățit și doar sfârcurile roz marcau mijlocul cercului. Am întors capul uimit de schimbare. Mara a deschis o fracțiune de secundă ochii și a încercat să-și strângă picioarele, dar când a întâlnit corpul meu, a renunțat și mi-a cuprins buzele cu gura larg deschisă. Am alunecat cu palma printre picioarele ei până am găsit locul cald și umed. Degetele mi s-au umezit, le-am retras, pipâind vulva. Am simțit clitorisul întărit și, neîndemânatic, am închis palma. Mara și-a încordat burta, cu intenția de-a se ridica și a scăpa de mâna mea care conducea penisul. Dar am ratat. Am rămas imobil, derutat. Nu știam ce să mai fac. Aveam dinaintea ochilor chipul buhăit de veselie al Zoiei care mă arăta cu degetul încântată. Din ceață, se desprindea trupul ei masiv și se rostogolea peste mine. Am gemut speriat. Am simțit cum brațele mi s-au frânt sub povara trupului împietrit de dorința care a explodat și-mi anulase conștiința de sine. Mi se părea ciudat s-o țin prizonieră pe Mara sub corpul meu asudat, care tremura nerăbdător. Zvâcnind scurt, Mara și-a împins burta înainte cu brutalitate, i-am simțisem mâna între picioarele mele căutând cu febrilitate, s-a arcuit, s-a frânt, a țipat și sunetele ascuțite s-au spart de pereții camerei și s-au întors în fărâme peste trupurile noastre. Întâi șovăitor, apoi cu tot mai multă siguranță trupul Marei s-a înălțat și a coborât gemând și respirând greu și la intervale aproape egale căutându-mi gura. S-a încolăcit în jurul meu și parcă încerca să intre în carnea mea, să mă sfâșie, să mă rupă, să-mi soarbă toată energia, toată seva. M-am eliberat și o vreme mintea mea a rătăcit prin univers, iar trupul a plutit către lumina care a străpuns pleoapele închise.
Am rămăs așa înlănțuiți minute întregi, privind tavanul din bârne înnegrite. Un păianjen și-a trecut cu grație picioarele lungi peste bârnele crăpate ici și acolo. Mi-a fost teamă să mă mișc ca să nu pierd sentimentul acesta de împăcare și liniște. De atâția ani Mara l-a ținut închis și acum s-a rostogolit zgomotos peste mine și acolo unde m-a atins, am simțit cum pielea s-a încrețit de plăcere. Aveam senzația că trupul de lângă mine era inert, consumat. Mă depărtam de el mirat că atâția ani l-am dorit mai mult decât orice, l-am visat noapte de noapte, l-am recompus febril, nerăbdător. Acum era aici lângă mine, inform, o grămadă de carne și oase ca toate corpurile din lume. Dar era numai al meu. Gândul acesta mi-a strecurat în suflet siguranță și orgoliu. Pentru prima dată sentimentul dominant al masculului s-a insinuat în gândul meu și-n sufletul meu: da, e femeia mea. Mi-a venit să râd cât de caraghios am fost atâția ani când am mimat acest sentiment fără să-i cunosc puterea de a dirija reacțiile ființei. M-am crezut mereu în afara lui.
Mara a coborât din pat și a intrat în baie. O vreme s-a auzit apa curgând și fâșâitul prosopului. Cu ochii închiși, aproape ațipit, mi-am închipuit cum pânza lui plușată trece peste corpul cald, îl mângâie peste tot, dându-i prospețime, readucându-l la forma lui de dinainte. A ieșit din baie călcând pe vârfuri, iar trupul ei subțire, cu șoldurile ca o curbură deschisă se legănau ritmic, iar de aici mișcarea trecea spre sânii mici și tari, ridicați în sus spre bărbie.
-Trebuie să mergem, a spus ea, fără să-și ascundă regretul. Ne așteaptă lumea.
Ne-am îmbrăcat în liniște, privindu-ne pe furiș. Era pentru prima dată când o făceam unul în fața celuilalt și ne-am urmărit gesturile curioși ca să ne redescoperim alții decât eram. Cu siguranță, Mara repetase acest ritual, fiecare gest se întindea cât trebuia, era gândit să povestească ceva, să deschidă o portiță spre sine. Fără să mă ia în seamă, a adunat cearșaful de pe pat pe care erau câteva pete întunecate, ca niște monede, l-a îndoit și l-a strecurat într-o sacoșă din plastic.
-Să nu râzi! a țipăt, sărindu-mi în brațe și dărâmându-mă pe pat. Să nu râzi! a repetat întinzându-se peste mine și sărutându-mă la întâmplare. Acum nu mai ai cale de întoarcere, a zis râzând mulțumită.
-Ce-o fi în capul ăsta al tău? m-am mirat sincer. Niciodată nu m-am gândit că ar exista o altă cale.
Mi-a închis gura cu palma uscată, caldă, apoi și-a apăsat gura larg deschisă peste a mea: avea gustul sărat al sângelui.




Plecarea



1.



Vara a urcat spre Hărham și de acolo a coborât în sat pe albia scăpătată a râului în diminețile luminoase, amiezile fierbinți și serile calde, țintuite cu puzderie de stele care clipoceau departe în necunoscut, trimițându-ne mesaje intraductibile. Luna s-a agățat de vârful dealurilor deasupra găoacei în care era vârât satul, astfel încât lumina ei zemoasă să curgă peste pământul căruia îi sădea umbrele lucrurilor și ale vietăților. Era atâta liniște încât se auzeau respirația pădurii și fâlfâitul aripilor păsărilor de noapte.
Mara s-a mutat la noi, pe vale, lăsând-o singură pe maică-sa care a inventat tot felul de gesuri care să întoarcă calea lucrurilor. La început, a venit cu două geamantane cu haine, iar după câteva zile ne-am trezit la poartă cu căruța lui Iosivu Dinului din care a descărcat perne, plapumă, cearșafuri, cuverturi. S-au adunat vecinii să le numere în gând, fiecare cu ochii holbați ca să nu scape vreun amănunt. Nimeni nu a comentat, nimeni nu a avut nici o părere, deși am așteptat cu înfrigurare; toți s-au foloit de întorsături ciudate ale frazei, de trimiteri la diferențe și asemănări din istorii vechi pe care eu nu le știam, dar eram convins că așa s-au petrecut cum sugerau aceste femei cu ochii arzând de curiozitate. Unele chiar au pipăit pernele sau cuverturile ca să se asigure că nu se înșealau. Mai mult, Ortansa, vecina noastră, a luat un lepedeu de un alb bolnăvicios și l-a dus la nasul gros, turtit deasupra buzelor, a ridicat capul în vânt, a închis ochii cu voluptate și din nou a dus la nas pânza țesută din cânepă și a tras aerul cu zgomot în piept și l-a aruncat afară cu un șuierat prelung. S-au privit una pe alta cu tâlc. S-au prefăcut că sunt pur șisimplu luate prin surprindere de zestrea Marei.
Mara, însă, a luat în brațe, pe rând, fiecare pernă și a cărat-o în camera în care am ales să dormim și le-a trântit pe paturi de-a valma, altele pe scaune și pe masă, astfel încât odaia s-a umplut de așternuturi și perne mirosind a levănțică, busuioc și aer învechit. N-a scos o vorbă în tot acest timp. Cu capul plecat, ascunzându-și cu îndemânare mândria ușor disprețuitoare într-un zâmbet larg, încremenit pe buze, a trecut printre femei ca o umbră. Doar când tata l-a chemat pe Iosivu Dinului la masa de sub frăgar ca să bea un rachiu din cănile albe cu flori galbene, Mara a întrebast în trecere:
-Nu ți s-a rupt carul cu terfele, bădicule?
-Mai să se rupă, a răspuns bărbatul, punându-și lângă pahar pălăria înnegrită, cu căptușeala coaptă și cârpită în mai multe locuri ceea ce însemna că avea de gând să stea de vorbă spre nemulțumirea tatei care a împins sticla cu rachiu cât mai departe de ei până aproape să cadă de pe masă pe pietrele de râu îngropate în pământ, care pavau curtea.
Femeile de la poartă s-au împrăștiat fiecare pe la casa ei, Iosivu Dinului a închinat des paharul plin pe care-l dădea peste cap după care plescăia din limbă ca și cum ar fi spart un balon umplut cu aer. În casă, Mara, în tăcere, a schimbat așternutul patului cu altele aduse de ea, iar pe cele vechi le-a stivuit în căsuță, lângă bucătărie unde ținea mama hainele murdare pentru spălat.
Mama a urmărit-o pe sub sprâncene, cu ochii mici și buzele strânse până s-au albit, n-a zis nimic, le-a amestecat în butoi și a pus capacul peste ele. Ca să-și potolească furia, a aruncat cu mătura în păsările care ciuguleau cuminți în fața șurii, care au sărit ca arse în toate părțile, ridicând nori de praf și de fulgi. Mi-am ascuns zâmbetul și am continuat să răsfoisc romanul lui Constantin Þoiu, „Galeria cu viță sălbatică”, cât am putut eu să mă prefac a fi interesat de lectură.
Asemenea gesturi se repetau destul de des, dar niciodată evidente. Aveau grijă să le deturneze sensul, să le învelească în posibile sensuri ale unei realități pe care fiecare încerca s-o stăpânească. Mama nu se dădea înlături din calea Marei, care o ocolea cu un rictus subțire ascuns printre firele de păr negru căzute pe față. Când simțea ea că Mara o evită dinadins, inventa pretexte care să schimbe înfățișarea întâmplărilor în favoarea ei, ca argument că ea nu poate fi scoasă din rolul ei de stăpână. Doar când era singură bombănea, o auzeam amestecând nemulțumirile pentru încălcarea ordinii de către tata cu cea de către Mara. Nici Mara nu se lăsa copleșită de improvizațiile mamei, ci se retrăgea oricât putea de mult, iar când nu reușea să treacă nevăzută, nu scotea o vorbă orice i s-ar fi spus.
Privirea scrutătoare cu care o întâmpina mama în fiecare dimineață o vreme nu mi-a spus mare lucru. După câtva timp, Mara n-a mai suportat și mi-a spus furioasă: „Maică-ta se uită la mine ca la o târfă în fiecare dimineață. Vrea să știe ce-am făcut peste noapte. Mă cercetează de la picioare și până în creștet ca să găsească semne. Tu nu vezi cât de geloasă e!” Am rămas ca trăznit. Nu-mi trecuse așa ceva prin cap. Mi se părea o enormitate, dar după câteva zile i-am dat dreptate: mama se uita și la mine pe sub sprâncene încruntată și curioasă în același timp.
După câteva săptămâni fiecare și-a găsit calea prin curte și prin casă, trasându-și teritoriul, astfel încât să se întâlnească cât mai rar.
Tata, în schimb, o ocrotea și stătea pe lângă ea fără să se mai ferească de uitătura încruntată și dezaprobatoare a mamei. O alinta chiar într-un fel nemaivăzut, prin gesturi furișe, naive, de un farmec duios. Mara s-a lipit de el cu întreaga ei căldură de adolescentă lipsită de apropierea unui bărbat, care trăise doar în prejma femeilor. Era atentă la orice gest al tatei, căuta să-i intre în voie, sărea să-l ajute la treburile lui și chiar și la cele din grajdul vitelor pentru că hainele ei miroseau adesea a lapte proaspăt muls, a sudoare și urină de animal. Mama nu înceta să-și arate dezaprobarea, prin semne mari, directe, aproape ostentative, pufnind pe nas și plescăind din limbă. Îl supraveghea pe tata cu ochi mici, tăioși, vădit nemulțumiți, încercând să adune semnele prin care s-ar fi pus la cale un plan prin care ea să fie oarecum izolată, sau măcar ținută la distanță. Mama se împotrivea din toate puterile, înțelegând că Mara ar fi vrut să-i ia locul și s-o scoată din ritualul unei gospodării ceea ce în parte era și adevărat. Mara se lăsa aparent condusă, nu ieșea din cuvântul ei, dar, cu sprijinul tatei, propunea de fiecare dată o altă cale de rezolvare care se dovedea mai potrivită. Primea cuvintele tatei cu capul plecat și doar eu știam că așa se pregătea de următorul atac care era, de obicei, și mai dur și de mai lungă durată. Ori de câte ori se întâlnea cu tata o luminiță firavă, subțire ca un fir de ață se aprindea în ochii ei. Tata o întâmpina cu aceeași bucurie acoperită de cuvinte banale, mormăite, plicticoase, fără nici o modulație a vocii. „Fata noastră o crescut fără bărbat lângă ea, mi-a spus tata într-o zi, privindu-mă fix, și acum vrea să vadă cum îi. Să mă bată Dumnezeu, da’ mie îmi place. Mumă-ta-i rea de gură, da’ are sufletul curat ca lacrima. Eu, băiete, așa asemănare n-am văzut… vreau să zic între mumă-ta și fata asta. Cum îi e obiceiul, mumă-ta sare peste cal că așa o știu de când am luat-o. Tu să te porți cumsecade cu ea… Că-i de-a noastră!”. Și după câteva clipe de tăcere îngândurată a continuat: „Muirea e stâlpu’ casei, oricât ne-am înfoia noi ca niște cocoși. Ea ne alege, nu noi. Tu o vezi pe mumă-ta, ea face, ea desface. Era de Paști, în anul ăla căzuse prin aprilie. Atunci fetele nu se duceau la joc ca acum, fiecare după cum o mână voia. În fiecare an, doar cele care aveau șaisprezece ani erau băgate în joc. Stăteau pe margine, cu mumele lor, și venea feciorul și le lua la joc. Mumă-ta era așa puținică, dar ca la șarpe îi umblau ochii prin cap. Stătea cu ochii în pământ, da’ vedea tot ce era în jurul ei. Te fulgera cu ochii… M-am dus spre locul unde era cu gândul s-o iau pe Viorica, asta despre care tot vorbește ea când e mânioasă. Era faină, bălană, cu ochii albaștri ca un cer de vară. Nici n-am ajuns bine că mumă-ta o și pornise spre mine, lăsându-le pe celelalte cu buzele umflate. S-o uitat în ochii mei ca și cum ar fi vrut să se uite în sufletul meu. Am simțit așa o furnicătură în inimă. Ea o râs încetișor, în barbă, și atunci s-o luminat chipul ei ascuțit și negruț. De atunci nu s-o mai dezlipit de mine. Îmi era rușine că se ținea tot de brațul meu, dar ea se uita chiorâș și vai de cel care scotea o vorbă nelalocul ei. Îl străpungea cu ochii, se încrunta, îi tremura buza de sus, apoi râdea cu tot sufletul și îi zicea ăluia câteva încât rămânea cu gura căscată. Mi-am zis: băiete, asta-i muierea ta și nu am greșit. M-am uitat la tine și m-am uitat la ea și am văzut că ți-ai luat muiere după chipul ei. Asta înseamnă că gândești ca mine și semeni cu mine la felul de-a fi, că la față ești mumă-ta gol-goluț”.
Am ridicat capul și abia dacă am izbutit să-mi ascund spaima că de atâția ani tata mă supraveghease și mă cântărise cu o luciditate pe care o ascunsese după tot felul de improvizații care mă derutaseră și mă trimiseseră pe căi pe care tot el le socotise potrivite pentru mine. Dacă mama se implicase direct, cu asprime și rare momente de duioșie, tata mă ocrotise și mă urmărise cu discreție, cu înțelegere deplină a faptelor și cuvintelor mele chiar și atunci când nu aveau nici o motivație evidentă. Mi-au dat lacrimile privindu-l cocârjat deasupra coșului cu fân, cu fața ridată și neberberită, cu ochii apoși, obosiți de suferințe pe care nu le știusem și nici nu mi le închipuisem. Ușor, l-am bătut cu palma pe umăr. S-a oprit, a lăsat coșul jos, s-a întors spre mine, a continuat cu o sclipire melancolică: „ Mumă-ta n-o place pentru că vine dintr-o familie mai sărăcuță. Or fost ele surate, da’ tot mumă-ta era deasupra și Ileana tăcea pentru că știa cât îi e plapuma. Uită că nici ea n-o fost chiar de neam cum zice, și când am luat-o, taica s-o luat de ea și-o pus-o la locul ei, că începuse să comande prin curte așa cum face ea. Poate știi că n-o vorbit cu taica până la moartea lui, da’ l-o dus la groapă cumsecade… Așa o fost să fie!…No, Teofil, părintele Marei, o fost leat cu mine. Era el mai ciudat, cam lovit cu leoca. Făcea cântece și poezii de te mirai de unde le scoate. Era un fecior fain, da’ tot așa cam fără scamă. Fetele picau ca muștele după el. Ce era al lui era al lui: nu se ținea cu nasu’ pe sus. Era vesel și zbanghiu… Unde era el, era voie bună și feciorii îl căutau… Era una a Radului de din sus, de pe Coasta Rad-Voicului, mândră, tot cu nasu’ pe sus. Și cum zic, asta, a Radului, într-o seară l-o luat în batjocură că Teofil avea pantalonii cârpiți în cur. Și-o râs de el. I-o căzut cam greu că s-o făcut alb ca varul și se încruntase de ziceam că acum îi dă vreuna peste gură și-o lasă știrbă. Am râs cu toții că asta tot melița că peticile stau ca niște ochelari, că de erau în față era lucru de folos și alte bazaconii. Când o văzut Ileana că Teofil s-o schimbat la față l-o tras după ea și s-or dus pe uliță în sus, spre casa Ilenei. De atunci nu s-au mai despărțit ei. După ce-o dus-o pe Ileana acasă, Teofil s-o întors la noi care ne așezasem pe un butuc lângă vale și-l ascultam pe Apostol care ne spunea un vis de-al lui care, în adevăr, era o poveste citită într-o carte. Da’ povestea frumos și căscam gura. Teofil s-o așezat și el la poveste și când Apostol o gătat și o plecat, asta a Radului, ca să nu tacă că o mânca pielea pe burtă, îi zice ăstuia că de-acum înainte o s-o ducă bine că are cine-i povesti să doarmă cu Ileana. Teofil s-o ridicat de unde sta pe buturugă și parcă întunericul s-o dat deoparte și-o început să spuie o poezie: Harnic-i mândra cu lucru’/ C-o avut noroc cu cucu’/ I-o cântat de s-o sculat/ C-o mâncau muștele-n pat. Am râs cu toții de ne-am prăpădit pentru că știam că asta a Radului era cam puturoasă, nu prea ieșea la sapă ca să n-o bată soarele, sta ceasuri întregi în oglindă și mă-sa și tac-su dădeau în brânci ca să-i aducă de mâncare și s-o țină pe plăvană pe care n-o lua nimeni că știam ce poamă-i… L-o mai beștelit asta a Radului, da’ degeaba că Teofil o prinsese așa cum era. Păcat că s-o dus așa tânăr. Doar bunul Dumnezeu știe de ce l-o luat… Ileana asta a lui pe care o luat-o într-o săptămână de era să dea în boală toate fetele, parcă o știut că e de grabă… O muiere fără pereche. L-o jelit o viață întreagă. No, s-or plăcut, le-o fost drag unul de altul cum ți-e și ție de Mara, care pare că are credința Ilenei și mintea lu’ Teofil.”
Toată ziua am zăbovit prin curte topit în gândurile mele care încercau să iasă la iveală și pe care le țineam în frâu ca să nu-mi distrug liniștea cucerită cu atâtea zbucium. Mama plecase la sapă, în Strâmturi, unde CAP-ul semănase porumb și nu reușea să-l termine de prășit, tata robotea, ca de obicei, prin grajd, Mara plecase la maică-sa ca s-o ajute la plivitul grădinii, aveam ore după amiază cu clasa a opta și aș fi dorit să revăd lecția, dar nu puteam ieși din starea asta de vegetare călduță. M-am așezat pe treptele galeriei, la umbra viței de vie, cu frunzele ei mărunte care se înfoiau din când în când pe câte o șuviță de vânt. Aș fi citit romanul lui Petru Popescu, „Prins”, cartea generică a generației mele, dar după câteva pagini un ciudat tremur al corpului, ca o slăbiciune, mi-a alunecat pe șira spinării dându-mi o senzație neplăcută de corp străin prăbușit peste mine. Nu știam ce să fac. Aș fi reluat lectura, dar de câtva timp nu mă mai seda, cum o făcea altădată când mă sprijinea să sar fără să mă rănesc în altă realitate întotdeauna mai îngăduitoare, mai primitoare. Acum aș fi avut nevoie să pășesc peste granița dintre realitatea imediată și acțiune. Dar simțeam cum golul din suflet se lățea și orice aș fi făcut nu puteam să-l umplu cu nimic. Intrasem într-un fel de melancolie suavă, ușor dureroasă. Tensiunea care se instalase temeinic în sat coborâse spre mine în așteptarea plecării. Vorbeam cu oamenii ca și până acum despre toate întâmplările zilei sau dintr-un trecut mai mult sau mai puțin îndepărtat, dar evitam sistematic, cu o încăpățânare dramatică, prezentul înnegurat care se cuibărise deasupra noastră, a tuturor. Simțeam că toți ne gândeam la același lucru, dar toți evitam cum puteam apropierea de deznodământ.
Adevărul e că doar cărțile nu m-au trădat. Oamenii au făcut-o fiecare în felul său. Egoismul lor mă umplea de milă. Își lingeau rănile adăpostiți după tăcerile lor grele și nesfârșite care îmi apăsau grumazul pe pământ. Îi simțeam gustul de iarbă putredă și funingine. Priveam deznădăjduit după ajutorul Marei care, însă, mă ignora… nu, greșesc, mă urma cu o supușenie suspectă. Întotdeauna se așeza ostentativ în spatele meu. Îi simțeam respirația ușoară, parfumată în ceafă ca o amenințare subtilă. Din fosta copilă, apoi adolescentă și pe urmă din femeia inventivă în formele ei feminine nu mai rămăsese decât o ființă măruntă, încruntată, care se lăsa în voia timpului pentru a pluti peste ceea ce credeam eu că am pierdut iremediabil. Duceam dorul adolescentei copilăroase și a fetei frumoase stăpână pe sine. Când mi-a spus că puterea bărbatului stă în umbra femeii sale, mi-am dat seama că nu trebuia să mă tem de nimic, că aveam alături un om de o forță impresionantă care doar își luase un răgaz în care să-și tragă sufletul și să-și recapete energiile consumate până acum. Astfel, îi lăsasem în seamă toate grijile zilei și rămăsesem tulburător de singur. Doar nopțile se îmbăiau în îmbrățișările noastre când se lăsa tăvălită în cearșafurile umezite de trupurile încinse. Devenisem un mecanism care se străduia să răspundă corect tuturor comenzilor. Din visele mele nu mai rămăsese decât un pumn de cenușă. Fără nici o explicație, cuvintele lui Petre Drăgan rostite cu o anume aroganță leneșă când îi declarasem că mă întorc în sat se plimbau prin mintea mea fragmentată de gândurile sfărâmate de presiunea unui presentiment că-mi deturnez destinul de scriitor în devenire. El mă țintuise cu ochii lui apoși, mici, stinși, împinsese scrumiera plină cu mucuri de țigară umezite de salivă și îmi vorbise hârâind din gât ca și cum s-ar fi înecat cu aerul respirat: „Eu pot doar să-ți atrag atenția că dacă vrei să circuli cu marfarul, te întorci în sat, dacă vrei să mergi cu rapidul, rămâi aici, în București. Dar din unul în altul nu poți sări pentru că o să cazi între linii”. Până la urmă asta făcuse fiica sa, Ana Maria: sărise dintr-un tren în altul și pierduse.
De fapt, moartea ei nu mi-a adus mari emoții. După acel moment de perplexitate, am uitat-o, pur și simplu mi s-a șters din memorie. Nici măcar nu eram în stare să-mi găsesc motivații care să-mi aline zbaterea provocată de asemănări livrești, mai cu seamă cele din romanele lui Tolstoi. Simțeam (sau poate îmi închipuiam) că Ana Maria nu avusese nici o însușire care s-o țină în viață. Mă îndepărtam de personajele marelui scriitor rus eliminând pasiunea năucitoare, devastatoare. Mi se părea că așa sunt mai aproape de adevăr. Selecția naturală, îmi spuneam mânios, cu crimele ei îngrozitoare pe care țăranul din mine le lua așa cum sunt, ca formă a datului, a destinului căruia nu i te poți opune orice ai face. Cum ți-e scris în frunte, zicea mama cu gravitate, ca imediat fața sa să exprime o milă fără de sfârșit că nici ea nu știa ce i se putea întâmpla unicului ei copil.
Printre frunzele frăgarului sub care Murăș, câinele bătrân, căsca plictisit, soarele tremura risipind ploaie de scântei. Căldura se strecura printre crengi tulburând frunzișul care se foia în balansări scurte. Lângă tulpina frăgarului o găină pestriță scurma pământul, balansându-se de pe un picior pe altul, privind țărâna zgâriată și apoi lovind-o cu ciocul.
Aceasta era „o felie din realitatea unei zile ajunse la sfârșit”. Mi-am dat seama că nu mai aveam putere s-o ocolesc; se înregistrase pe retină și călătorea spre subconștient. Încercările mele repetate de-a o păstra în altă realitate, paralelă, eșuase. Mi se părea o mare nedreptate că mi se luase această însușire. Dar protestele mele erau vagi, neconvingătoare; preferam să iau o altă carte și să transfer neputința mea asupra scriitorului care nu izbutise să provoace noua ieșire din realitate și intrarea în cealaltă, paralelă.
Dar, în același timp, nu mă puteam integra vieții satului. Deși crescusem aici, între acești oameni ciudați care își marcau viața prin tăceri năucitoare, mă simțeam în apele mele doar în pădure. Da, pădurea mă primea fără nici o condiție, mă liniștea cu duioșia ei din frunziș și cântec de păsări nevăzute și-mi oferea tot ceea ce aveam nevoie ca să uit deznădejdia iubirii mele tiranice pentru Mara. Aici, nu mai exista nimic din tot ceea ce îmi oropsea viața de copil, apoi de adolescent și acum cea pustiită de adult. Mă culcam cu fața spre cer și urmăream norii alburii care treceau peste coroanele fagilor împinși de spaima că vor fi spulberați de vântul trezit în adâncul văilor. Păsări nevăzute povesteau prin tufișuri fel de fel de legende sau se certau din pricini neștiute. Se desprindeau din tufișuri foșnete ușoare și-n urma lor călcau cu sfială căpriorii cu nările larg deschise, care pipăiau zările și apoi din câteva sărituri dispăreau în higet fără un motiv văzut. Mirosea a fragi încălzite de soare și flori stropite de aurul lui. Aici l-am înțeles în intimitatea sa pe Eminescu, aici credeam că se află antidotul sufletelor pierdute din proza lui Cehov, aici și-ar fi găsit scăparea Proust și s-ar fi însănătoșit Baudelaire. Așa credeam atunci și ideea mi se păruse nemaipomenită. Am strecurat-o într-o teză și profesorul David Langa, tatăl lui Nicu, a citit-o în fața clasei. Încântarea mea a fost repede spulberată de Mara, care, râzând, mi-a spus: „Mult prea mult sirop!” Atunci am urât-o și am ocolit-o un timp. Plecam din clasă împreună pentru că ea avea grijă să ajungă lângă mine, dar pe treptele care urcau spre școală mă amestecam cu băieții și o luam peste deal. Până când, într-o seară, mama m-a chemat afară și mi-a spus enervată: ”Du-te, mă, la poartă că te cheamă fata Ilenei lu’ Teofilu Lascului, c-am ajuns în frunte să te caute fetele pe la porți… Așa-i modelul acum, cățeaua să ridice coada ca să tragă drumul câinelui! Hai, du-te că stă ca bogheana-n mijlocul târgului. Vezi să nu-ți dea și vreo palmă…”. Brusc, mi-au transpirat mâinile și am făcut, din inerție, câțiva pași spre șură. „Ce-i, mă, cu tine? Te-ai speriat? m-a întrebat mama batjocoritoare. Ori ai orbu’ găinii. Nu prin grădină, Matei mamă, ci pe uliță, și m-a împins ușor spre poarta larg deschisă prin care însă nu se vedea nimeni.
În uliță, am descoperit-o pe Mara stând liniștită pe bancă, răzimată de peretele pălanului. Își legăna agale picioarele încă subțiri, ieșite de sub fusta uniformei școlare. Iți așezase mâinile în poală ca un om fără nici o treabă, care se odihnea sau care căutase de lucru și se bucurase că nu găsise. Am rămas o clipă în fața ei ezitând să mă așez, dar Mara a întins mâna ei subțire, cu degete firave, albe, care te prindeau cu iuțeală, ca un cioc al unei păsări de pradă, și m-a tras lângă ea. M-a sărutat pe obraz, o atingere ușoară, fugară, și, cu voce moale, catifelată, mi-a spus pronunțând vocalele rotund, cu grijă, de parcă le-ar fi mângâiat: „Să nu mai faci niciodată așa ceva. Tu nu trebuie să te superi pe mine. Când o faci, ai o mutră de câine ciomăgit și-mi vine să râd… Și să știi că Rodica te place, dar i-am spus că-i scot ochii. Să știi că o fac! Tu ești al meu!” S-a ridicat de pe bancă și mi-a întoars spatele. După câțiva pași domoli, nesiguri, de parcă nu știa în ce parte să pornească, a început să alerge și a trecut valea
Acum soarele s-a lăsat pe-o coastă de deal și umbre mari se legănau peste sat. Albastrul cerului a început să se albească, apoi a devenit cenușiu și de pe văile munților a coborât aburul serii în valuri, zdrențuindu-se de acoperișurile caselor care și-au pierdut armonia. Câinele Murăș clănțănea după muștele agresive care se îngrămădeau în jurul castronului din pământ ars, cu smalțul sărit, cu lapte acrit. Găinile s-au adunat în pragul grajdului unde a ajuns o rază de soare, împrăștiind lumina ca o lămâie putredă. S-au întins cu aripile desfăcute peste picioare și picoteau în așteptarea nopții.
Mi se părea ireală imaginea curții care se stingea tot mai mult sub umbrele muntelui. N-aș putea spune că liniștea m-a supus. Undeva, în adâncul ființei mele, se forma un abur al nemulțumirii, care amenința să crească și să distrugă echilibrul pe care-l dobândisem cu atâta efort. Credeam că sunt un învingător, pentru că aveam o structură cu ascendent în mileniile de evoluție a țăranului. Chiar eram mândru că fac parte din această cultură. Era titlul meu de noblețe și de atâtea ori mă sileam să privesc lumea de sus, cu un anumit orgoliu. Mă căutam în cuvintele și gesturile părinților și ori de câte ori mă regăseam, o undă caldă de bucurie îmi inunda inima făcând-o să bată mai tare și mai repede.
Deodată, Murăș a sărit ca ars și a început să latre întors spre poartă scos din sărite că i se stricase liniștea călduță a înserării. Apoi a urmat bătaia în scândura porții: lovituri seci, puternice. Ca de fiecare dată, apariția unui străin în asemenea momente de descompunere mă descumpănea; păream stingher, neajutorat. Încercările mele de-a ascunde imaginea omului dezorientat erau de-a dreptul ridicole. Nu găseam niciodată cuvântul sau gestul potrivite, așa cum făcea Mara care nu lăsa vederii decât eventual o neînsemnată nemulțumire. M-am oprit în dreptul câinelui care și-a transformat lătratul în schelălăit mărunt, mă privea mirat cu ochii lui limpezi, gata să asculte semnalul meu de atac. L-am mângâiat între urechi și el a gemut ușor parcă înțelegând că preluasem rolul lui.
-Domn’ profesor Matei! m-am auzit chemat de dincolo de poartă de vocea răgușită, răsucită, cu înălțimi ascuțite, stridente a unei femei.
Am răsucit cheia și am deschis poarta. Margareta Sârbului, femeia de serviciu a școlii, cu sânii ei imenși, pe care cu greu îi susțineau umerii plecați în față, așezați pe un trup masiv sprijinit pe două picioare groase, parcă adunate unul peste altul sub halatul albastru, curat, cu guler alb din dantelă, a astupat toată poarta. Respira anevoie, înfundat, de undeva de după sânii voluminoși, mârâind ușor din când în când; mici boabe de sudoare i se înșirau pe nasul fin, ascuțit, înfipt, ca un adaos uitat, în mijlocul feței grase, strălucitoare ca niște mărgele străvezii.
-Domn’ profesor, mă iertați că dau buzna, a început ea privindu-mă în frunte printre genele lungi care acopereau ochii mari, negri, asimetrici. Domn’ director Langa vă cheamă la școală.
Buzele ei groase, ușor răsfrânte abia dacă s-au mișcat, cuvântul ieșind strivit, de multe ori confuz sau incomplet. Mă atrăgeau formele ei masive și fața ei melancolică și ea simțea că o plac, fiindcă mereu apărea în fața mea și se lăsa mângâiată de privirile mele. Odată avea un nasture descheiat la halat și prin despicătură se deslușea pulpa enormă, carnea bine așezată, pielea întinsă, până aproape de coapsă. Mi-a urmărit privirile și când au ajuns acolo, lângă nasture, și-a depărtat picioarele ca și cum ar fi vrut să-și mărească suprafața de sprijin ca să lase să se desfășoare întreagă pulpă atât de groasă, dar proporționată, cu o anume suplețe rubensiană. Am văzut pentru o clipă cum ochii i s-au luminat, apoi s-au stins clipind dezordonat, parcă surprinși de acea lumină. „Să știți că n-am fost întotdeauna așa, mi-a spus cu o voce înmuiată. Boala m-a adus aici”. „Știu”, am răspuns pierdut de milă pentru ea și jenă pentru gestul meu de-a o urmări în intimitatea ei. Și-a ridicat privirile și m-a țintuit locului, cercetându-mă încet, metodic printre genele coborâte peste ochii în care lumina dinainte ardea cu flacără mică, prevăzătoare. A zâmbit. Încurajat, am vrut să-i pun mâna pe umăr. A făcut un pas înapoi și mâna a ajuns pe sânul mare, rotund, tare care a vibrat înfiorat de atingere.
-Să-mi schimb hainele, am zis și i-am făcut semn să se așeze pe un scaun lăsat la umbra frăgarului. S-a lăsat moale pe scaunul care parcă dispăruse sub ea, cu picioarele desfăcute, care deveniseră un triunghi aproape de genunchi. S-a prefăcut că nu vede încetineala cu care am trecut prin fața ei și s-a lăsat pe spate acoperindu-se cu palmele deschise.
În drum spre școală n-a scos un cuvânt. Privea concentrată vârfurile papucilor din plastic care flencăneau, gemeau după cum era drumul de drept. Șuieratul respirației se răsucea deasupra ei și se pierdea în urmă în sunete din ce în ce mai stinse.
-Până aici v-am adus, a spus ea rar, printre gâfâieli, când am ajuns în capătul Uliței Mijeștilor, care pornea din vale și se pierdea spre creasta dealului pe care fusese construită școală înainte de război. Mi-a întors spatele ei masiv care se unduia ca o apă adâncă. Am urmărit-o cu privirea cum s-a depărtat legănându-se cu o anume măreție.
Școala zăcea sub un potop de lumină căzut din soarele care atârna de orizont gata să cadă după linia înroșită ce urma urcușurile și coborâșurile muntelui. Parcă treceam printr-un tărâm în care liniștea se cuibărise în piatră. Brazii din aleea principală nu se clinteau, înțepeniseră pe verticală, drepți, sobri, ca niște desene gigantice coborâte din cer pe vârfurile dealurilor.
Nici n-am apucat să intru că Nicu Langa mi-a ieșit în față, coborând scările agitat, dând repede și ritmic din picioarele puternice pe care pantalonii fâlfâiau ca două aripi cuprinse de panică.
-Ce dracul, mă Matei, nu te-ai dus prin sat cu comisia? a întrebat el cu reproș.
Am ridicat din umeri fiindcă în acel moment nu mi-a venit în minte nici un răspuns logic. Am încercat să-l ocolesc și să intru în cancelarie, dar el m-a prins de mână cu atâta forță încât am simțit cum sângele s-a oprit deasupra degetelor lui și a împins pielea în sus.
-Și încă ceva: Þi-am zis de atâtea ori s-o lași în pace pe Margareta…, a mormăit el îmbufnat.
-Ce, mă, ai căpiat? Ce are una cu alta? am spus calm. Cum dracul poți să crezi asemenea tâmpenii. Are și ea dreptul să fie privită ca o femeie. Atâta tot.
Nu era deloc sigur pe ceea ce a spus pentru că răsucea țigara aprinsă între degete aducând-o tot mai aproape de piele: când credeai că va sări ars de jarul țigării, o retrăgea cu brutalitate. Nu-mi închipuisem că s-ar fi văzut altceva decât o relație banală între doi colegi de serviciu care au unul pentru altul o simpatie nevinovată. De unde o scosese Nicu Langa și pe asta? Cum descoperise el fascinația mea pentru formele de balenă ale Margaretei? Sau poate nu fusesem destul de prudent și sentimentul erotic se scursese în afară? Nu cred că Nicu ar fi avut atâta perspicacitate ca să descopere acest lucru. Și nici rafinamentul de-a dezvălui intenția mea subconștientă. Prima revelație ar fi trebuit s-o aibă Mara cu cel de-al șaselea ei simț. Uite că Mara nu reacționase în nici un fel. Poate aștepta? Nu, tocmai Mara fusese cea care îi atrăsese atenția lui Nicu… ca să împiedice orice posibilă continuare… La câteva luni după căsătorie e ca o repetiție ironică a ceea ce i se întâmplase mamei ei, cu moartea tatălui…a lui Teofil… Toate aceste gânduri fracturate de un sentiment tulbure de nesiguranță îmi vâjâiau prin cap, ca o morișcă.
-Tocmai pentru că ai privit-o ca pe o femeie drept răsplată te-a turnat la securitate că refuzi să însoțești comisiile de lămurire a sătenilor. Era și Săndel de față și știi cât e devotat, a șoptit Nicu, privind în toate părțile cu ochii iritați de fum și de încordare. Vinișoarele roșii stăteau să plesnească și să inunde albul lor.
Am icnit ca și cum aerul din plămâni îmi rămăsese blocat pe trahee. Mi-am reținut furia. S-a ales praful de toată liniștea mea și de toate dorințele mele. Nu înțelegeam cum românii își făcuseră un fel de exercițiu de abilitate din a se ocupa de cel de lângă el, și nu de el însuși. Cu cât mă feream mai atent de asemenea porniri cu atât mai des nimeream în mijlocul lor. Stors de furie, m-am strecurat pe lângă el pe holul întunecat, cu umbre lungi culcate pe pereți, spre cancelaria care se afla la capătul lui.
Nicu Langa mi-a deschis ușa ca și cum aș fi fost un oaspete de seamă. Gestul lui ironic m-a descumpănit. N-am avut prea mult timp să-i găsesc semnificația pentru că am dat cu ochii de Tudor Surdilă care, în cancelarie, privea peretele cu fotografiile scriitorilor noștri clasici, Săndel care se uita pe geam în curtea școlii unde Margareta, întoarsă cu spatele, spăla niște pahare, iar un alt bărbat necunoscut, cu fața asudată, lucitoare, cu ochii mici, inteligenți, umezi, scria ceva într-un carnețel cu coperți roșii, jerpelite.
-Poftiți, tov. profesor! m-a invitat Tudor Surdilă, arătându-mi scaunele goale de pe cealaltă parte a mesei lungi, pătată de cerneală, cu o glastră în care atârnau câteva margarete ofilite din care curgea un praf auriu. Apoi, întorcându-se spre Nicu Langa a spus cu voce aspră, cu un vag ecou de mânie: Nu vi se pare că tablourile sunt la același nivel?
-Nu înțeleg, s-a mirat Nicu Langa, încercând să câștige timp pentru a înțelege despre ce era vorba.
-Adică sunt aliniate…, a gâfâit Tudor Surdilă ca și cum emoția i-ar fi retezat respirația. Al Tovarășului să fie o șchioapă mai sus decât ale ăstora. Acum înțelegi?
Nicu Langa a dat din cap și pentru o secundă i s-au strâns buzele, tremurând ușor, apoi repede le-a lăsat în voie, deschise, printre dinții albi, puternici, care se încleștaseră unii peste alții, a dat din cap din nou, descriind un rotund aproape perfect.
Am așteptat în liniște, cu mâinile așezate una peste alta întinse pe masă. Parcă un gol imens m-a absorbit și m-a împins spre întunericul din mine.
Tudor Surdilă și-a așezat cămașa albastră, terfelită, cu două pete pe piept, peste burta ca un balon prins de șira spinării peste care trecea o curea subțire, ca o frânghie, cu marginile întoarse. Apoi s-a trântit într-un scaun care a gemut sub greutate, și-a întins picioarele pe sub masă, oftând de plăcere. Cu aceeași voce gâfâită, a spus fără să se adreseze cuiva anume:
-Avem aici de față pe tovarășul Gătej, activist la județeana de partid. A tăcut holbându-se la omul de lângă el care sufla fumul de țigară în sus, spre tavan, dându-și capul pe spate. Buzele lui vineții se umflau odată cu obrajii maronii, pătați ca ai unui bolnav de ficat.
Săndel s-a întors și el spre noi și din câțiva pași a ajuns dincolo de scaunul lui Tudor Surdilă, lângă activistul partidului unde s-a așezat pe scaun cu capul în piept ca și cum s-ar fi pregătit să moțăie. Privea plictisit în vârful bocancilor plini de praf.
-Tov. profesor, a început Gătej gâjâind din gâtul subțire printre valurile de fum, avem o problemă pe care v-aș ruga să ne ajutați s-o lămurim. Conform indicațiilor tovarășului prim secretar Drăgan s-au format comisii mixte care să discute cu oamenii. Dumneata făceai parte din comisia numărul…., și a început să-și răsfoiască carnetul roșu, terfelit, cu degetul înmuiat în saliva care îi rămânea pe la colțul buzelor…
-…a patra, l-a ajutat Surdilă.
Gătej (ce fețe au românii ăștia!) l-a fixat pe Surdilă cu ochii lui mici, sticloși care clipeau nemulțumiți.
-A patra, a repetat el cu voce stinsă. Apoi parcă mai viguros, cu o anume intimitate a continuat: Din informațiile pe care le avem – și iar a schimbat tonul vocii, îngroșându-și glasul și hârâind îndelung – dumneata ai lipsit. Adică, n-ai fost niciodată împreună cu colegii, mi-a reproșat el calm, cu indiferență. Or, munca aceasta de lămurire se face de la om la om. Atunci e mai eficientă, își atinge scopul. Partidul ne învață că omul nou, constructor conștient al societății socialiste multilateral dezvoltate, își găsește forța în înțelegerea marilor și mobilizatoarelor obiective economice, care asigură creșterea nivelului de trai. Toți suntem chemați să punem umărul la înnoirea țării, tovarășe profesor. Mai ales dumneata care ai fost trimis la învățătură pe banii poporului când poate alți copii mai săraci ar fi meritat să frecventeze o facultate. Drept recunoștință ne-ai întors spatele!
-Ce naște din pisică…, s-a înfipt Tudor Surdilă și a tăcut semnificativ ca și cum ar fi urmat ca noi să continuăm.
Gătej l-a aprobat și m-a privit în față, între ochi, învelit în fumul țigării din care continua să sugă cu buzele țuguiate, cu o plăcere nespusă de parcă încerca cine știe ce revelații mistice. Închidea ochii ori de câte ori trăgea din țigară și-i deschidea înlăcrimați de fumul care se ridica cocoloșit, zdrențuit spre tavanul alb pe care desena forme ciudate ce dispăreau într-o clipă.
-Poate ne dați o explicație, a reluat Gătej binevoitor.
-Păi, am răspuns fără să-mi mai ascund plictiseala, eu cred că am respectat indicațiile tovarășului Drăgan. Nu mi s-a părut însă firesc să intrăm în casele oamenilor ca o turmă. Am preferat să vorbesc cu fiecare în parte și mi s-a părut că am fost înțeles.
Mi-am hârșâit picioarele pe parchetul lustruit. Cu cât am fost mai prolix cu atât mai mult mi-am dat seama că cei din fața mea se chinuiau să nu pară depășiți de gândirea mea pe care aveau convingerea că o puteau controla prin limba asta rigidă, lemnoasă, care acoperea schematismul gândirii lor.
-Chiar așa? m-a ironizat Săndel privindu-mă de sus în jos disprețuitor.
-Dacă știi mai bine ca mine, atunci nu înțeleg de ce m-ați mai chemat? am atacat arțăgos.
Săndel a zâmbit mulțumit; izbutise să mă scoată din pasivitatea mea spectaculoasă.Am pierdut pentru moment inițiativa și același vag sentiment de insecuritate se plimba printre gândurile mele care evaluau noua stare în care mă aflam. Pentru moment nu găseam nici o formulă convenabilă și agitația crescu brusc.
-Tovarășe profesor, a intervenit Surdilă cu o voce rece, tăioasă neauzită până acum, v-aș ruga să discutăm cu maturitate.
-Făceam altceva? am reluat inițiativa, lăsându-l pe Săndel să se învârtă enervat pe lângă Tudor Surdilă care nu pricepea de ce era încruntat băiatul ăsta cu mersul lui molâu de om prea gras pentru vârsta lui.
-Ești colțos, cum se spune în popor! a intervenit Gătaj, gâjâind parcă și mai tare din gâtul lui subțire pe care pielea atârna gălbuie, desprinsă de pe oase. Adevărul e că n-ați înțeles directiva partidului. Oamenii opun rezistență și-l ascultă pe…pe cetățeanul acela care urlă pe străzi, cu mintea întunecată de opiumul popoarelor care este misticismul…
-…religia, l-am contrazis șoptit ca apoi să adaug indiferent: Marx avea o viziune ceva mai largă.
Ironia l-a indispus total pe activist, i-a surpat încrederea în sine, siguranța cu care mă judeca.Și-a aprins o nouă țigară de la mucul celei abia terminate. A suflat fumul peste masă printre buzele strânse, fără pic de sânge. A făcut un semn cu mâna care putea să însemne că puțin îi pasă de orizontul meu intelectual și cel al lui Marx. Ochii lui s-au micșorat dispărând în apa azurie în care se scăldau de unde au revenit primeniți, hotărâți, cristalini.
-Nu v-ați făcut datoria, tovarășe profesor! a exclamat cu răceală Gătej. Motivele îmi sunt clare. Bănuiesc că nici dumneata nu ești convins de necesitatea acestei acțiuni imense… mărețe, care va duce, în final, la transpunerea în viață a programului partidului de dezvoltare economică a țării, de creștere a bunăstării oamenilor muncii… Una e să ai o puzderie de sate cu administrație și alta să ai centre agro-industriale puternice. Diferența nu pare evidentă. Înțeleg rezistența sentimentală a oamenilor, dar noi nu creștem miorlăiți, ci oameni ca stânca. Învățătura marxist-leninistă, filosofia tovarășului Nicolae Ceaușescu ne învață să luăm din istorie ceea ce este pozitiv, folositor. Nu cred că nu înțelegeți acest fapt esențial. Însă sunt din ce în ce mai convins că nu v-ați putut debarasa de reflexele retrograde ale clasei din care proveniți. O să propun tovarășului prim secretar Drăgan să fiți scos din învățământ. Nu puteți continua să infestați mințile copiilor…
Am tresărit. Deși auzisem de atâtea ori asemenea amenințări, acestea erau făcute pe un ton calm, molcom, chiar indiferent. Nimeni nu ridica glasul, nimeni nu mă amenința. Nimeni nu mă condamna, așa cum făcuse secretarul organizației de partid din Facultatea de Filologie din București când am refuzat să devin membru de partid, care descoperise rapid ironia explicației mele cum că încă nu eram pregătit pentru o asemenea mare cinste și onoare, dar atunci când voi fi, singur o să mă prezint în fața organizației și o să cer să primesc această calitate excepțională. Seara, Ana Maria încercase să-mi schimbe hotărârea, îmi prezentase avantajele acestui gest, mă privise disperată cum zâmbeam amuzat de solemnitatea ei, mă luase în brațe, mă sărutase cu spaimă pe buze, pe obraz, pe ochi, și mă rugase să nu mă nenorocesc, pentru că refuzul meu nu va fi uitat, știe bine, de la tatăl ei, că chiar dacă nu înseamnă nimic pentru mine a fi membru de partid, trebuia să accept realitatea. Eu zâmbeam ironic și mă gândeam la tata, la mama, la mama Tore și tata Serve, la toți ai mei care au fost pur și simplu împinși în afara istoriei unde viața lor a fost, cu brutalitate, spintecată. Ei au fost mai puternici, iar Ana Maria rămăsese plângând în fața vilei în care locuia. Plecasem fericit, mulțumit de mine cum nu fusesem niciodată. Eram un erou în adevăratul sens al cuvântului. Eram un erou așa cum visasem ani de zile ori de câte ori vedeam lacrimi în ochii mamei și ciudata lucire din cei ai tatălui când povesteau de pădurea noastră și de câmpurile noastre, de caii luați din grajd și omorâți că vor fi înlocuiți cu tractoare… Toată noaptea așteptasem să fiu chemat la securitate, a doua zi la fel, parcă eram beat, mă loveam de ziduri, tresăream la orice strigăt, la cursuri mă așezasem în primul rând ca să fiu văzut de toți când vor intra securiștii în hainele lor din piele negră…Dar nu s-a întâmplat nimic… Nici atunci, nici altădată. Doar Ana Maria țipase supărată: „Când o să te maturizezi, Matei? Mă omori cu zile!”
Acum am avut senzația întâmplării ireversibile și m-am descoperit neajutorat ceea ce a provocat neliniștea aceasta agresivă după care am căzut într-o liniște nefirească, adâncă, întunecată.
-Bă, am auzit vocea somnoroasă a lui Săndel, asta e doar una la mână. Ce-a spus tov. Gătej e mizilicul, ca să zic așa. Tovarășa Margareta ne-a informat că se vorbește prin sat că a-ți făcut cununia religioasă în pădure, pe vale.
-Prostii! am ripostat cu o voce ascuțită pe care nu mi-o cunoșteam.
-Profesore, a ridicat tonul Săndel, privindu-mă cu aceeași ochi răi, tăioși, reci de prădător, puțină decență! Sunt prea multe coincidențe ca să nu fie și un sâmbure de adevăr la mijloc. De unde nu-i foc, nu iese fum, cum zice înțelepciunea populară. Popa Codrea, părinții tăi, Mara, mama ei, reacționarul ăla de Mihăilescu cu nevasta aia a lui care dacă n-ar fi, ăsta ar tăia sare la ocnă…Ce fată Antonia asta, ce fată de pus pe rană, frumoasă, cuminte… Cam ciudată adunare, ce zici profesore?
-Am organizat o masă pentru cei apropiați după cununia civilă, am spus rar silabisind fiecare cuvânt. Nu-i așa, tovarășe Surdilă, că doar dumneata ne-ai cununat? Cred că am dreptul să invit pe cine vreau. Sau trebuia să anunț organizația de partid?
Brusc, m-am ridicat în picioare. Din cauza repeziciunii scaunul a căzut cu o bufnitură seacă. Într-o fracțiune de secundă am trăit acel moment în care dispare până și instinctul de conservare și calci peste toate canoanele fără să-ți mai pese de urmări. Tremurul nervos mi-a scuturat trupul și-mi stinsese orice gând, lăsând în urmă acel întuneric dens, profund, covârșitor.
-Înțeleg că mă anchetați, am scuipat pur și simplu cuvintele spre ei. Nu vă permit…, și am pornit spre ușă cu pași siguri, regulați, ca și cum m-aș fi pregătit pentru un drum lung, cu multe ocolișuri și obstacole.
-Nu v-am dat voie să plecați, a strigat Gătej după mine și strigătul lui s-a prefăcut într-un chițăit înfundat. O să propun o anchetă amănunțită și dacă se adeverește ce spune tov. Săndel o s-o excludem din învățământ și pe soția dumitale. Bărăganul vă așteaptă!
-Faceți-o! Dacă Bărăganul ăsta-i în America, plecăm chiar acum, am aruncat peste umăr ieșind din cancelarie și lăsând ușa deschisă în urma mea prin care se vedea doar chipul schimonosit de frică și sprijinit în palme al lui Nicu Langa, care tăcuse în tot acest timp cu ochii holbați de frică și scurși de fumul țigărilor.
Furios, am înjurat din tot sufletul, de-a valma, pe toți, partidul și nădejdea, destinul omului și blestemul lui, sfinți și arhangheli, după modelul tatei care cobora cerul pe pământ în mai puțin de cinci minute cu toată ierarhia lui, într-o limbă pitorească, de mare efect literar până când intervenea mama cu binele pe lângă el după care-l certa cu asprime, totul în câteva minute încât timpul se comprima dureros peste noi, pierzându-și orice înțeles.
Se întunecase și abia dacă se vedea dâra subțire a drumului ce urma de-a lungul văii care bolborosea, gâfâia, murmura și vocifera agitată. Mă împiedicam des de bolovanii uliței sau călcam de sus în golul gropilor încât îmi zdrăngăneau dinții în gură. Fiecare smucitură îmi clătina capul pe umeri. Am trecut de poarta casei și când mi-am dat seama, am înjurat iar printre dinți cu aceeași patimă ca înainte, încercând să găsesc alte combinații decât cele cunoscute. N-am izbutit și nervozitatea a crescut iar mai aprinsă, mai sufocantă. Respiram cu gura larg deschisă și aerul răcoros îmi pătrundea în plămâni chircindu-i. M-am oprit ca să-mi recapăt ritmul respirației. Simțeam peste frunte firul de aer împins de apa din vale peste maluri, umed, călduț. Atunci s-a desprins de sub salcia de lângă punte o umbră care s-a întins spre mine și apoi s-a culcat pe pământ pierzându-și conturul și partea de sus care s-a risipit sub întunericul răscolit al văii. S-a oprit lângă gardul casei și conturul ei s-a refăcut într-o parte, peste scândurile pălanului.Am căutat împrejur prin întunericul rărit un lemn sau o piatră. Nu am descoperit decât câteva crengi subțiri de salcie rupte și aruncate într-o groapă. Am strâns pumnii încremenit. Pala de vânt care trecuse peste mal a împins spre mine o undă de parfum dulce, de violete amestecat cu aburul călduț al trupului.
-Matei…, a scâncit Mara în întuneric și glasul ei, redirecționându-mi atenția, mi-a șubrezit echilibrul. Am alunecat pe o piatră și m-am înclinat în față gata să cad. Mara m-a prins cu amândouă brațele sau mai bine zis s-a agățat de mine dezechilibrându-mă și doar în ultima clipă am izbutit să evit căzătura, făcând un pas înapoi, spre stânga, până lângă gardul grădinii de care se sprijinea Mara, care icni ușor sub greutatea mea. Am strâns-o în brațe strivindu-i spaima care-i înțepenise corpul.
-Știu totul…, a șoptit lângă ureche mea și aerul cald al respirației a trecut ca o adiere. Săndel știe totul. M-am întâlnit cu el. Ieșea din cârciumă cu Tudor Surdilă. Era băut. Mi-a aruncat în față că n-am minte și am ales pe cine nu trebuie și o să-mi pară rău… Sunt porniți să ne dea afară din învățământ…
A gemut ușor cu nasul strivit în pieptul meu. Mi s-a părut că respirația ei a pătruns prin cămașă și mi-a ars carnea. Nu-i vedeam ochii prin întuneric, dar îi simțeam cum ard în vâlvătăi înalte. Dogoarea lor îmi usca obrajii. Mara a întors capul încet, spre dreapta, până mi-a întâlni obrazul încins. Și-a lipit fața umedă de el și printr-o scurtă întoarcere mi-a găsit gura de care și-a lipit buzele care fremătau ca frunzele de salcie bătute de vânt.
-Nu te supăra, a scâncit ea și buzele ei s-au dezlipit o clipă de pe ale mele și s-au lipit la loc. O s-o scoatem noi la capăt I-am simțit dinții și limba moale strecutată printre ei.
Am ridicat-o în brațe și iar m-am mirat cât de măruntă e ființa asta care ascundea atâta forță. O țineam ca pe un trofeu și ea și-a încolăcit brațele în jurul gâtului meu.
-Să nu te superi. Nu merită, a șoptit ea din nou atât de aproape de buzele mele încât am avut senzația că cuvintele mi-au fost puse pe buzele mele și de acolo s-au scurs în gură.
Am tăcut. Acea liniște întunecoasă s-a adunat în mine ca un uriaș val de apă sărată. Felul în care Mara încerca, cu disperare, să mă protejeze mă lipsea de orice senzație. Sincer, îmi era bine. Doar ideea că Mara suferea în locul meu, că îmi preluase iarăși sentimentele pe care le selecta cu o voioșie duioasă lăsându-mi mie doar cele mai puțin dureroase, îmi tulbura liniștea întunecată din suflet. De departe, parcă din ceață, lătratul furios al lui Murăș sau poate doar înspăimântat m-a readus în realitatea imediată și o senzație de frig mi-a scuturat umerii și trupul Marei a curs peste al meu până a atins cu vârfurile picioarelor pământul.
-Murăș, bătrâne, am spus peste umărul Marei, mă Murăș, noi suntem. Noi suntem, mă Murăș!



2.



-Antoooaneee!
Þipătul mamei a străpuns înserarea cenușie și umedă de toamnă târzie. Hohotul imens de plâns care a urmat a rămas agățat în aerul plin de apă care devenise păstos. Apoi liniștea a căzut ca o zdreanță peste noi. Și din nou hăulitul sălbatic, prelung al lui Murăș s-a arcuit peste curtea noastră, a trecut mai departe și a dispărut în pădure. Un al doilea hăulit de durere urmat de un schelălăit ca un hohot de plâns s-a sfârșit într-o hărmălaie de răspunsuri de prin curțile vecinilor.
Mara a sărit din pat, a pus pe noptieră cartea lui Petru Popescu, „Dulce ca mierea e glonțul patriei”, pe care i-o dădusem cu câteva luni în urmă și din care abia citise paginile de început, și-a tras fusta peste pantalonii de pijama și a ieșit în fugă din cameră. Eu însumi am așezat alături, pe noptieră, cartea lui Constantin Þoiu, „Galeria cu viță sălbatică” din care citeam, mi-am pus pantalonii și am ieșit după ea. În lumina puțină, cernută, îmbăiată în ploaia măruntă și rece, silueta Marei părea ireală, o fantomă care sălta în fața mea, pe scări în jos, spre șură, de unde se strecurau prin crăpăturile scândurilor fuioare de lumină împrăștiate de vânt. Umerii ei se ridicau și cădeau și se ridicau într-un ritm îmbibat în aerul din ce în ce mai vâscos.
-Antoooaneee!
Þipătul s-a repetat puțin mai stins decât prima dată, iar Murăș a răspuns cu un schelălăit ca și cum primise o lovitură în burtă. Il auzeam cum se smucea în lanț, cum icnea ca o ființă prinsă într-o cursă mortală. M-am oprit nedumerit ca să-mi caut un punct de spijin pe care câteva clipe lungi nu l-am găsit până când am văzut, prin ușa deschisă a șurii, spinarea Marei curbată asupra unei movile întunecate.
-Fugi după doctorul Mihăilescu, a strigat Mara fără să se întoarcă.
De ce să fug după Mihăilescu? m-am întrebat buimăcit. Pentru prima dată numele doctorului mi-a provocat acel sentiment de teamă amestecat cu o neliniște grea, împovărătoare. Văzându-mă încremenit lângă ușa șurii, Mara s-a desprins de lângă movilița aceea întunecată și s-a repezit spre mine aproape țipând:
-Du-te. Tata a căzut!
Ei bine, cum să cadă tata? Altă nepotrivire cu logica lucrurilor. Pentru un moment am avut acea senzație unică, de negăsit în nici o carte de specialitate sau de literatură cu efectul unui alcool tare, și amețeala asta era plăcută, neconformă și delicioasă, care te împăca cu toți și cu toate și ștergea rapid orice formă de conflict. De aici încolo exista în viața mea o pată întunecată, fără formă, mare și profundă din care presupun că lipsea imaginea încadrată în timp. Memoria n-a reținut decât cuvintele doctorului Mihăilescu întărite de confirmările Antoniei pe care le înțelegeam ca fiind dintr-o scenă întâmplată altcuiva în care altcineva a fost personajul principal: un chip de ceară, cu ochii holbați de frica ivită din interior, neomenească, care printre gâfâituri încerca să explice că se petrecuse ceva înfricoșător… Antonia m-a condus la mașina în care aștepta doctorul, da, îmi amintesc, „Dacia 1100”, cam hodorogită pe care o alinta, cu ironie blândă, „Rândunica”. Apoi am trecut puntea peste vale ținut de braț pentru că pașii îmi erau nesiguri, după care din nou țipătul mamei a sfâșâiat întunericul îngreunat de umezeală.
-Antoooaneee!
… și cuvintele molcome ale doctorului, cuvinte apăsătoare, de plumb, fără nici un sens pe care le tot repetam în mintea mea supraîncălzită, cu febrilitate uscată, foșnitoare:
-Nu mai e nimic de făcut! a spus doctorul și propoziția lui ca o sentință mi s-a părut că nu are nici un rost. Și din nou țipătul mamei lung, neomenesc, ca un val de aur topit:
-Antoooaneee!
…și iar urletul sălbatic al câinelui care s-a sfârșit într-un schelălăit violent. Apoi realitatea s-a prelins peste mine ca o apă furioasă, controlată de o forță imensă. Din ceața lăptoasă s-a desprins trupul tatei ghemuit lângă zidul grajdului, cu capul căzut într-o parte, părul cărunt răvășit peste o ureche, fața de ceară, ochii sub pleoapele galbene ca niște foițe boțite. Doctorul Mihăilescu l-a întins de-a lungul zidului, iar mama i-a pus o batistă pe față, gest neînțeles pentru că era răcoare și muștele nu zburau.
Am auzit cum moartea umbla pe lângă noi, foșnitoare, ca o boare răcoroasă. Era materială, iat-o, acolo jos, întinsă pe lângă zid. Era atât de aproape când eu o știam departe, abstractă, o formă metaforică a sfârșitului omenesc. O poezie, atât! O presupunere! Doar frica de prezența ei era materială, controlabilă de instincte și de gândire. Moartea se întâmplă întotdeauna altuia. Și îl petrecem pe acela curioși să vedem cum ar putea arăta a noastră. Sentimentul morții despre care vorbeam în cămin, la facultate, cu un soi de solemnitate înfricoșată se apropiase acum tiptil de mine și nu înțelegeam cum putea fi atât de blândă, ca o boare răcoroasă. Tata era însăși moartea. Așa arată moartea, cu fața prelungă, galben-alburie, cu obrajii supți, pergamentoși. Pentru că moartea ia chipul fiecăruia dintre noi. Fiecare murim în felul nostru propriu. E ultimul semn al individualității noastre.
Am simțit că mă scutură cineva de mână, da, era mâna mea strângă acum amorțită, prin care alergau roiuri de furnici înfuriate. Mara mi-a șoptit cu glas înecat de un lichid pe care-l imaginam fierbinte și roșiatic:
-Hai, Matei… A fost un om atât de bun! A fost tata, a repetat ea, scuturându-mi brațul care așteptam să se rupă din umăr și să se împrăștie la picioarele noastre.
Ce-o fi cu Mara? m-am întrebt neliniștit. Nu-i e bine, are nasul roșu și ochii îi sunt roșii și pielea feței i se umflase alburie. O fi răcit? De atâtea ori i-am spus să fie atentă pentru că are o sensibilitate la frig, la schimbarea anotimpurilor, de când era mică. De atâtea ori vara sau toamna sau primăvara sau iarna ochii ei se topeau într-un lichid lucitor, nasul se roșea ușor, fața i se păta cu picături roșietice, devenea somnolentă… E încăpățânată, această femeie! am constatat uimit. Auzeam de departe plânsul ei liniștit, monoton, aproape uniform. Am întors capul ca să fiu sigur că nu e o impresie rătăcită. Nu, nu era, fața ei strălucea, iar urmele lichidului incolor pornea de sub ochii și se pierdea în bărbia ridicată, cu o gropiță mică, abia zărită la mijloc.
-A fost un om atât de bun! A fost tata…, i-am auzit glasul acela înecat în lichidul roșiatic prin care ieșeau cuvintele.
Cine e bun? Cine e tata? Tatăl ei murise tânăr strivit de un fag în pădure. Ea era nenăscută, mă legăna gândul care tot încerca să mă împingă înspre realitatea imediată. Datul, așa-i datul, cum zicea mama, el conduce această realitate spre locuri și întâmplări niciodată știute, fără a ne lăsa posibilitatea de-a interveni în vreun fel. Cum ne e datul? Aici se închidea poarta și se sfârșea totul. Omul nu mai însemnă decât un subiect pentru spiritul universal care-l cheamă la sine. Și mai departe? Nu mai există nimic. Și dacă nu mai există nimic, calea noastră e un nonsens.
-Matei, băiatu’ mamei, mișcă-ți picioarele și hai să mergem! a sunat aspră vocea mamei. Hai că avem treabă!
M-a împins ușor în fața ei cu hotărâre după care și-a așezat cârpa alburie peste părul castaniu, lung, strâns într-un coc greu, lăsat pe ceafă. S-a oprit cu capul în pământ, concentrată, cu aceeași asprime tăioasă ca sticla pisată a continuat:
-Maro, fata mamei, dă fuga și-l cheamă pe Iosivu Dinului. Spune-i că Anton s-o dus și-i musai să-l berberească și să-l îmbrace… A tras aer în piept, cu gura deschisă, ca un pește care se sufocă, două lacrimi s-au rostogolit peste obrajii păliți, alungiți, îmbătrâniți într-o clipă din ochii care înotau în lichidul incolor. Le-a șters cu degetele pe care le-a frecat unul de altul de parcă ar fi vrut să le încerce tăria. Cu o voce mai potolită a continuat întorcându-se spre doctorul Mihăilescu care, posomorât, privind în creștetul șurii, aștepta lângă tata: Domn’ doctor, rămâi o țâră până venim.
N-a mai așteptat răspunsul și a pornit spre ieșirea din șură, trăgându-mă după ea. Îi simțeam degetele îngroșate de muncă și boală încleștate pe brațul meu și acolo parcă ardea carnea.
-Vezi de urcă pe alaș, mă îndemnă nerăbdătoare. Să ai grijă să nu cazi de pe scară. Vezi că pe mâna dreaptă, sub trifoi, sunt două copârșee, unu mare și unu mic. Dă jos pe ăla mare și pune trifoiul cum o fost.
Niciodată nu mi-am închipuit că aveau pregătite sicriele, deși odată Iosivu Dinului l-a întrebat pe tata dacă a dus „blănile” la Traianu Radului, la tâmplar. Nu mai știu ce-a răspuns tata atunci, dar cu siguranță o făcuse pentru că altfel n-ar fi avut scăpare de gura mamei, care voia să le știe pe toate făcute de mâna ei. Știam că aveau obiceiul să-și pregătească toate cele necesare pentru înmormântări, dar nu puteam să spun când o făcuse. Pe tăcute, și-au pregătit totul, ca pe cel mai firesc lucru din lume. Un gol imens mi s-a lățit în stomac. Ca un mecanism dereglat, am urcat pe scară și când am întors capul, mama venea în urma mea și se oprise la nivelul zidului ca să poată vedea în fața ei și să mă supravegheze ca să nu răscolesc la întâmplare printre furajele depozitate pe categorii de calitate și presărate cu sare pentru conservare. Neîncrederea ei o vreme mă scosese din sărite, apoi înțelesesem din frânturile de vorbe aruncate când și când că echivalase pregătirea mea intelectuală cu neîndemânarea practică. Era în felul ăsta de-a vedea lucrurile și o fărâmă de dispreț bine ascuns și o fărâmă de mirare că pierdusem în timpul școlii tocmai informațiile fundamentale pe care mi le transmiseseră ei, mama și tata, de la părinții lor. Nu erau dispuși să accepte așa ceva și drept urmare nu conteneau să revină asupra acelor informații ori de câte ori se ivea ocazia. O făceau cu ironie usturătoare, dar discretă ca și cum dacă ar fi aflat satul, i-ar fi pedepsit și i-ar fi scos din rândul comunității unde se luptau să-și păstreze locul în frunte.
-Mai cu inimă, Matei mamă, mai cu inimă că se răcește…, a spus cu aceeași voce aspră și s-a oprit speriată de propriile-i cuvinte, lăsându-le suspendate.
Am cărat sicriul până lângă scară. Era greu, din scânduri groase, lăcuite, cu o cruce mare pe capac, puțin excentrică. Mirosea a lemn nou și a trifoi călduț.
-Ce te uiți ca cioara-n ou? s-a răstit mama. Le-am făcut acum doi-trei ani, după ce blănile au stat o jumătate de an la Trăianu Radului. S-o dus tac-tu și le-o luat când o venit la poartă niște mocani care lucrau pe bucate. Tac-tu, Dumnezău să-l ierte (și vocea i-a scăpat de sub control piuind și înecându-se în plâns) le-o dat cucuruz, niște sfeclă, ce mai luase el de la CAP noaptea, fără lună. Unu era tâmplar de viața lui și le-o făcut cumsecade, tari, să țină. Acum dă-l jos. Mă duc să văz dac-o venit Iosivu Dinului să te ajute.
De aici, de sus, se auzea limpede scâncetul câinelui, care nu înceta să se agite, urlând prelung. Întunericul s-a lăsa moale și-n șură, jos, câteva siluete se mișcau concentric în jurul moviliței întunecate care era tatăl meu, adică ceea ce rămăsese din ce fusese el cu o jumătate de oră înainte. Deodată movila a fost înconjurată de o lumină pâlpâitoare care se rotea deasupra și cu cât se rotea mai repede cu atât pierea în aerul uscat din șură. Am încremenit cu ochii fixați pe pata luminoasă, albăstruie acum, ca un punct lipit de căpriorii acoperișului. Pur și simplu nu-mi puteam desprinde ochii de la lumina aceea pâlpâitoare, acum alburie deasupra și albastră în miezul ei în care se rotea alta ca un fum gălbui ce coborâse și se prelingea pe lângă pereții grajdului. Atunci Murăș a urlat atât de tare încât siluetele au rămăs nemișcate.
-Duceți, mă, câinele în grădină, a vorbit cineva cu voce stinsă.
-Lăsați-l la locul lui, am auzit glasul aspru al mame, acum răgușit și schimonosit de plâns. Cu câinele acesta o venit Anton din cătănie. L-o găsit în gară, la Rupea, între liniile trinului, mort de foame. Zicea Anton că s-o luat după el până la rimb și când o vrut să-l atingă cu bocancul, cățelul s-o culcat pe piciorul lui. Zicea Anton că câinele l-o ales pe el, și nu el o ales câinele. De-atunci să nu fi dat Domnul să te fi luat de câinele lui că se făcea foc și pară. Cât era el de domol, așa se burzuluia. Întotdeauna câinele mânca primul. Trebuia să am grijă să aibă mâncarea pregătită că se făcea vânăt de necaz. Mâncam noi sau nu mâncam noi, da’ câinele trebuia să aibă ce toca.
Poarta șurii s-a deschis și o fărâmă de lumină tulbure a spart întunericul zdrențuit de siluetele maronii. Iosivu Dinului, cu veșnicul lui șorț albastru prins de mijloc, cu fața lui ascuțită și pomeții care se mișcau imperceptibil în ritmul respirației, a intrat cu pași uriași, și-a scos căciula și și-a făcut câteva cruci repede de la frunte până la genunchi. În urma lui nevastă-sa, Ortansa, o femeie mărunțică, cu două șolduri mari care se ridicau și coborau în ritmul pașilor a început să strige cu voce subțire, tăioasă, stridentă:
-Cum ai plecat, Antoane, și ne-ai lăsat?!… se deslușeau din când în când cuvintele din țipătul ei și fornăitul nasului ud.
Când am coborât pe scară, în șură, m-am pomenit singur. Nu mai era nimeni, au dispărut cu toții, lăsând în urmă doar o tăcere molatică, zdrențuită. Mi-am închipuit că, pe nesimțite, am intrat iar în realitatea paralelă unde zbaterile lumii se topeau ca prin farmec și eu eram cel care stabilea rostul lucrurilor și destinul ființelor. Aceeași impresie ciudată că timpul se comprimă și devine vâscos mi-a umplut coșul pieptului. Aceeași neliniște îndepărtată s-a născut undeva în adâncul meu unde se vânzolea în voie.
În curte, aceleași siluete întunecate au pornit în direcții diferite, nemaivăzute care se sfârșeau toate în bucătăria de vară sau în „odaia dinainte”. De la capătul galeriei, cu geamurile mari, împărțite în rânduri de patru ochiuri prin care se vedea valea curgând către Olt în unde mărunte, sparte de pietriș și crengi putrede, se auzea un murmur care creștea și se pierdea deasupra curții printre crengile frăgarului. Mă fascinase întotdeauna rapiditatea cu care informația circula prin sat. Deși părea un loc încremenit în succesiunea anotimpurilor după care se așeza și viața oamenilor, îmi dădeam seama că exista o modalitate neștiută, ascunsă prin care informația ajungea în timp util. Comunitatea reacționa cu precizie, era parte din eveniment. Era uluitor cât de rapid se integra evenimentului sau îl preîntâmpina sau îl trăia. Circulația informației pe cale orală înfrângea sofisticatele tehnologii despre care vorbeam cu atâta orgoliu.
Apoi siluetele au dispărut și s-au reîntors în momentul următor primenite, cu haine cernite, umezite de ploaia măruntă și rece, pătrunzătoare. S-au oprit în dreptul galeriei unde mama a aprins lămpi cu gaz, pentru că se oprise curentul electric. Au zăbovit o clipă parcă pietrificați, și-au șters bocancii pe ștergătoarea împletită din papură, au spus cu solemnitate „Dumnezeu să-l ierte!” și au urcat treptele care gemeau sub greutatea lor și au dispărut în camera din care lumina se târa peste prag până pe galerie și de aici dispărea în interiorul nopții.
-Matei, du-te, mamă, și scoate din chimniță rachiu de pere pădurețe, am auzit vocea mamei aproape stinsă de răgușeală. Vezi că e-n butoiul de frăgar cum intri pe mâna stângă. Ai aici o damigeană (și mi-a strecurat mânerul în palmă). Adu-o în bucătărie că o să-l puie în glaje Iosivu Dinului că-i mai îndemânatic…
Altădată insulta ei care avea darul de a-mi corecta purtarea m-ar fi scos din sărite. Aș fi izbucnit în explicații care și mai care mai îngrijite ca să-i formez mamei acel sentiment de inferioritate. O făceam cu sadism și chiar dacă mă miram apoi, nu pierdeam ocazia s-o înfrunt. Adunam toate neologismele știute și frazele mele sunau străine, fără să comunice mare lucru, și mama mă privea mânioasă, ca și cum aș fi insultat-o. Mă întreba invariabil: „Unde ți-ai băgat limba?” Acum, însă, am privit-o nedumerit cum trecea din plânsul acela zguduitor, devastator, în liniștea cumpănitoare a lucrurilor necesare pentru o asemenea clipă.
-După aia, schimbă-te și du-te de stai cu oamenii, că de-acuma tu rămâi stăpân pe curte, a adăugat ea cu acea asprime uscată care nu-ți lăsa dreptul la alte comentarii. După ce se îndepărtă, a început să plângă iar ușor, ca un bâzâit egal al unei vietăți rămasă prizonieră într-un spațiu închis.
Camera „din față” mi s-a părut mai spațioasă decât o aveam în memorie. Pe lângă perete, erau așezate scaune de toate mărimile adunate de prin vecini pe care stăteau bărbații, iar la intrare și în culoarul ce lega camera de galerie s-au adunat femeile, cu cârpele lor negre, trase pe frunte până deasupra ochilor. Mama umbla printre ele, le îndemna să bea rachiu din paharele mici, din sticlă groasă, striată, se oprea din când în când lângă copârșeu, aranja o floare sau un cerșaf, chiar și gulerul hainei și al cămșii în care era îmbrăcat tata, cerceta din când în când întreaga odaie care era rezervată doar unor evenimente cruciale, unde intra ea însăși foarte rar, de Crăciun și de Paști ca să facă curat; îndrepta o lumânare care alunecase într-o parte, își umezea degetele în gură și apoi prindea între ele flacăra care sfârâia, se apropia de masa îmbrăcată cu o pânzătură roșu închis, cu figurine în fir de lână negară care puteau însemna orice și care se repetau în șiruri la distanță de o palmă; apoi se depărta de copârșăul în care zăcea tata cu acea uimire pe fața de ceară gălbuie și ochii duși în orbite care îi dădea chipului său un fel de împăcare neputincioasă. Făcea aceleași gesturi care mă înfrigurau, parcă intrau în carnea trupului meu și o scormonea: punea mâna pe fruntea tatei ca și cum ar fi vrut să se asigure că nu s-a întâmplat nimic. Avea gestul ăsta al ei ceva ascuns, un fel de delicatețe duioasă; avea o greutate sentimentală mărturisită pe care-l înțelegeau toți cei de față și-l acceptau ca pe un dar. O singură dată în toți anii mei de viață trăiți alături de părinți, împlinisem de curând treisprezece ani, am fost martorul unui gest intim care a avut o pornire erotică precisă. Discreția era impusă de legile tradiționale întărite de creștinism și erau respectate de toată lumea ca de la sine înțelese. Orice tresărire sentimentală era bine ascunsă și bine ținută sub ascultare. Se iubea în general și în deplină tăcere, fără martori, fără declarații, fără gesturi, doar tăcere presărată peste iubirea lor. Rar și din neglijențe apoi îndelung contrazise ieșeau de sub lege sau din întâmplări care luminau un colț de viață mereu acoperit de umbre... Într-o seară de vară călduță, liniștită, cu scurte adieri ale vântului moleșit de vipia zilei, încercasem să adorm în patul meu mirosind a levănțică și aer stătut, încălzit. Întunericul devenise albastru și pufos. Cu toate încercările mele, pleoapele nu coborseră peste ochii decât pentru o clipă în care o amorțeală diafană încercase să mă împingă în afara realității. Speriat, tresărisem, privisem întunericul din odaie ascultând încordat un semn de viață. Mobila veche, cu lemnul îmbătrânit sub luciul șters pocnea din când în când ca și cum o ființă misterioasă îi cerceta rezistența. Într-un asemenea moment de amorțeală mi se păruse că mă cheamă mama cu vocea ei poruncitoare, aspră, care te pedepsea înainte de-a te judeca, cum spunea tata luminat de adevărul cuvintelor lui. Desculț, am ieșit pe galerie,am coborât treptele spre căsuțele constuite mai târziu decât casa, ascultând încordat să nu cumva să scap repetarea strigătului. O lumină tremurătoare se prelingea de pe geamul camerei lor pe pământul cenușiu cu urme aurii al curții. M-am urcat pe butucul din lemn pus lângă zid ca să nu ajungă găinile și să ciupească zidul și am privit înăuntru prin sticla lucioasă a gemului. Mama era lângă pat, îmbrăcată doar într-o cămașă lungă, cu părul despletit care-i ajunge până la brâu. Tata, în izmene, cu bustul gol, pe care străluceau pete de transpirație, în spatele ei, îi aduna părul în pumni și cu o lină aplecare a capului îi atingea cu buzele umerii. Poate să fi fost o iluzie, una rătăcită din cărțile pe care le citeam mințind că ni le-a cerut la școală învățătorul David Langa, cine știe, poate așa îmi imaginasem eu vreo scenă din „Marele singuratic” de Marin Preda pe care mi-o dăduse secretara școlii, tanti Viorica, și pe care o citisem cu ochii în lacrimi și cu un nod mare și greu în gât. Era imaginea care îmi rămăsese și se suprapusese peste cea văzută de mine: mama care în realitatea mea era uriașă, acum devenise o femeie măruntă, se micșorase până la a semăna cu o păpușă ceva mai mare pe care tata o strângea lângă el și o mângâia cu plama deschisă pe spate și pe burtă, cum ar fi făcut și Niculae Moromete cu Simina în atelierul ei din București. Auzeam prin geamul întredeschis peste care fâlfâia perdeaua scâncete subțiri întrerupte de respirație șuierătoare... Mă speriasem că putea să-i fie rău sau tata o chinuia, o tortura și din această cauză într-o clipă de neatenție a tatei, mă chemase în ajutor. Vocea ei rămăsese în memorie, se cuibărise acolo și încerca mereu să iasă în afară... Dar atunci amândoi se lăsaseră lin să cadă pe pat și într-o secundă văzusem mâna tatei care îi ridicase cămașa și în urmă rămânea albul strălucitor al pielii întinse sub care carnea, așezată în forme tari, pietroase tremura vizibil. Mi se uscase gura care foșnea ca iasca, iar limba foșnitoare nu izbutea s-o umezească. Aveam senzația că pielea se spărsese în mii de fâșii și gustul sângelui îmi alungase uscăciunea. Pentru prima dată îl uram pe tata; era o ură sălbatică, furioasă, neputincioasă și cu atât mai devastatoare. Îmi era milă de mama care parcă își pierduse înfâțișarea ei mândră, de femeie care știe cum să calce pe pământ. Devenise o păpușă inertă, cu capul lăsat pe spate mișcându-se spasmodic în toate părțile, cu gura deschisă din care gemetele ieșeau unul după altul. Multe zile de atunci înainte ori de câte ori închideam ochii mai întâi vedeam această scenă care, pe loc, îmi pornea imaginația și o durere dulceagă îmi încleșta inima. Îmi promisesem atunci că o să mă răzbun pe tata, cu cea mai mare cruzime, o să-l fac să sufere până își va da duhul. Îl priveam încruntat sau îl ocoleam înnegurat, fierbând de ură. Simțeam că și el mă urmărește, că îmi numără pașii, dar o făcea ușor încruntat, cu o amenințare asunsă între privirile lui încordate și nedumerite. Mama însă nu mă băga în seamă. Le fel de întâmplător ca și altă dată mă lua în brațe, mă strângea lângă ea până îi simțeam sânii striviți de pieptul meu. Mă săruta pe frunte pe furiș, ca și cum s-ar fi ferit să fie văzută. Mă lua cu amețeală și mă desprindeam repede de lângă ea și fustele ei cenușii sub care știam că se afla carne albă pe care tata o mângâiase cu toată palma.
Acum, de jur împrejur, pe lângă pereții camerei, bărbații vorbeau între ei în șoaptă, evitând să privească spre sicriu sau trecând cu privirea peste masa pe care era acesta. Păreau niște păsări imense care pregăteau itinerarul zborului. În prejma morții aveau acea solemnitate gravă, așa cum acele păsări exersau zborul care putea fi ultimul al vieții lor. Stăteau cu capetele plecate și privirile fixate în pământ, ca și cum acolo, în pătrățica aceea de pământ, găseau sprijinul de care aveau nevoie ca să ajungă pe masă gătit, primenit, dar rece, indiferent. Vorbeau în șoaptă, cu pauze lungi între cuvinte, clătinau des din capetele lor tunse scurt sau cu părul lung dat peste cap, lipit de pielea capului.
-...și cucuruzu’ l-o săpat în Dealu’ lu’ Banci, a șoptit unul dintre ei, încruntat, cu fața lată, roșie după urma briciului care sărise peste câteva fire de păr rămase țeapene la rădăcina nasului. Aici n-o fost cucuruz de când m-o făcut mama, urmă el mânios. O fost fâneață, da’ ăștia, deștepții, o arat-o și acum iese un cucuruz și două buruieni.
-Ai fost ieri la colectivă? a întrebat altul, puțin la trup, uscat, cu fruntea înaltă, osoasă, sub care doi ochi căprui, melancolici, încercau să iasă de sub umbra genelor lungi și dese.
-Fost, a răspuns primul nerăbdător să încheie discuția care nu-i făcea deloc plăcere. Da’ numai până la amiezi că o venit muierea în câmp că o fătat ghivolu’.
Adevărul e că-mi plăcea să ascult povestea acestor scurte secvențe din viața de fiecare zi. Fiecare devenea printr-o ciudată metamorfoză un eveniment. Apoi toate aceste evenimente se înșiruiau și dovedeau o lume în care timpul se târa leneș, indolent, lăsând urme adânci în ființa noastră măsurată doar pentru o infimă parte din curgerea lui. Acest lucru îl știau acești oameni și încercau mereu să se miște în ritmul lui, lent, uniform, ca într-o apă adâncă, fără disperarea celor din așezările urbane care sfârșeau în zvârcoliri ridicole.
-Domn’ profesor, stai aici cu noi, m-a îndemnat Iosivu Dinului, bătând cu mâna în scaunul gol de lângă el.
Șoaptele au încetat. Acel zumzet confuz s-a depărtat și-n locul lui s-a așternut o tăcere deasă, compactă, mirosind a tămâie și fum de lumânare care-i întărea solemnitatea.
-Se zice că pe cei betegi de inimă îi place Dumnezeu, a început Iosivu Dinului ocolind rapid cu privirea pe cei din prejma sa. Îi ia iute și nu-i lasă să se chinuiască. O fost beteag, mă Matei? Că eu nu l-am auzit vreodată văitându-se.
-Nu cred, am răspuns cu prudență. Știu că avea tensiunea cam mare. Îi dăduse doctorul Mihăilescu rețetă, dar nu prea lua medicamentale. Zicea că bumbii sunt pentru muieri.
-Așa, așa, a comentat Dinu Mărincuței, bărbatul puțin la trup, cu ochii melancolici. Eu am umblat cu părintele tău la școală. Sîntem de-un leat. Tot așa era de încăpățânat, iartă-l Domane! Odată l-o scos la tablă domnu’ învățător Langa cel Bătrân și Anton le-o cam încurcat că nu-l lăsa Dionisie Frâncu, tac-su, să cetească și-l trimitea cu oamenii în câmp la coasă, la sapă, la ce se nimerea atunci. Când l-o întrebat cum se adună restul, Anton o făcut ochii cât cepele și i-o scăpat un fluierat a pagubă. Dascălu’ i-o și dat una după ceafă și tac-tu o început să râdă. Învățătorul s-o supărat și l-o pus în genunchi pe coji de nucă. A doua zi, așa cum o spus, o ieșit la tablă și o turuit c-am rămas cu gura căscată.
Au clătinat cu toții din cap, întărind spusele celui de lângă ei. Unii chiar au zâmbit în fugă luminați de întâmplarea de demult, alții care nu auziseră povestea întreagă își întindeau gâturile spre noi, cu priviri întrebătoare. Apoi au tăcut cu privirile oprite în vârfurile bocancilor.
-Domn’ profesor, umblă vorba prin sat că ne mută. Dreptu-i? a vorbit Iosivu Dinului, fără să mă privească.
Au așteptat nemișcați; încordarea a pocnit ușor în jurul lor, s-a rostogolit pe deasupra lor, împrăștiindu-se în ace mărunte, ascuțite, care rămâneau împlântate în aerul rece și albastru al odăii.
-Așa se pare, am spus evaziv și stinghereala, ca o undă de căldură trecând prin piept, mă oprise să continui cu explicațiile pe care mi le formulasem cu mult timp înainte ca să le am la îndemână cât mai potrivite pentru a evita creșterea tensiunii dintre mine și oamenii din sat.
-Cum așa? a întrebat nedumerit Vasile al lui Popa Nicului, un bărbat înalt, adus de spate, cu o privire mereu speriată. Unde să ne ducă? a repetat el și mai încurcat.
-Adică, mă Vasile, uite cum devine chestia, a răspuns Iosivu Dinului în locul meu, cu o încordare care-i gâtuia respirația. Am scăpat noi ca să nu ne ducă tătucu Stalin în Siberia, da’ acum ne duc tovarășii ceva mai la vale, în centru’ de comună, colea către Olt. Ne bagă în bloace și ne face boieri, cum erau ăștia ai lu’ Dionisie Frâncu când ședeau ei în grădină, la umbră, și beau rachiu de pere pădurețe și cafele aduse de sora mai mare a bătrânului Dionisie măritată la București cu un domn colonel al Majestății Sale. Sapa o s-o lași la rastel, la intrarea în bloace, că n-ai unde-o pune în șură sau subșop. Nici ghivolii nu-i poți duce la etaj, așa că-i duci la abator, că tot lucră tractoarele și tu te uiți pe geam și vezi câmpu’ până dincolo de Ungra. Să vezi tu domnie, mă Vasile, cum n-or văzut neam de neamul tău și nici prin cap nu le-o trecut. Te piși în casă și stai cu țigara în colțul gurii băgat în apă caldă până la bărbie, cu cafeau dinainte, mă!
N-a râs nimeni, nici măcar n-a zâmbit vreunul. Au rămas încremeniți cu ochii în vârful bocancilor lustruiți. Au tăcut așteptând ca cineva să repete că tot ce spusese Iosivu Dinului nu era decât o fantasmă ieșită din mintea omului ăsta care își arăta dinții mărunți, roși de tutun ca un câine care amenință.
-Da’ cu morții ce fac? Cum îi luăm cu noi? Îi scoate din morminte și le pune oasele-n saci? a întrabat Vasile al lui Popa Nicului și vocea lui s-a spart în mii de ace incandescente. Am deschis gura să răspund, dar cuvintele s-au format în creier și nu au ieșit la suprafață, rămânând îngreunate de propria lor densitate în adâncul meu neștiut. Oamenii mă urmăreau fără să mă privească. Le simțeam căldura respirației și foila trupurilor.
-Ne-au luat tot..., a șoptit amar Iosivu Dinului și vocea i-a vibrat de ură până acum bine ascunsă, stârnind aerul în jurul lui, care parcă se inflamase. Acum ne ia și pe noi, cu morți cu tot... Ești de-al nostru, mi s-a adresat fără să scadă intensitatea vocii care suna tăioasă ca oțelul ascuțit. Ai crescut aici cu noi, cu necazurile noastre. Am făcut cum am putut ca să vă ferim din calea vremurilor care or venit peste noi ca un blestem. Noi, românii, ducem un blestem greu pe umeri din tată-n fiu să nu avem linșite niciodată pentru că ne furăm și ne mințim unu’ pe altu’ și ne lăsăm după toți care or venit peste noi zicând că suntem hoții hoților și-i păcălim fără să plătim ce-i de plată pentru Domnul de Sus. Ziceți voi: Cum să las casa ridicată de moșu’ meu și apoi de taica și de mine? Cum? Dacă nu mai ai rădăcini, mori (și a ridicat privirea spre sicriul tatei). Aici e pământu’ nostru, cum l-o lăsat bătrânii, bun sau rău. După el am trăit atâta amar de omenire! Eu am zis, oameni buni, că chiar dacă-mi dă afară copiii de prin școlile unde-s duși, tot nu plec. Să mă împuște, să facă ce vor cu mine. Muirea plânge și se tot sfătuiește cu mă-sa. Le-am zis să nu-și mai pișe ochii că-i degeaba. Eu nu plec decât ca bădicu Anton: pe năsălie.
-O să vină peste noi cu armata, a zis moale Vasile al lui Popa Nicului. Te ia pe sus.
-Să vină și cu aeroplanu’, a ridicat vocea Iosivu Dinului. Să ne ia cu totu’ și să ne dea la câini!
-Am fost ieri la Hoghiz, a intrat în discuție și Costică al Costi de la Leasă, un bărbat domol, greoi, ca o pasăre mare, îngrășată peste măsură; se urnea încet din loc, gâfâia și scuipa ori de câte ori voia să accentueze vreo idee sau sensul vreunei întâmplări; îi rămânea în colțul gurii stropi de salivă care străluceau ca niște mărgele care se deșirau de pe ață și curgeau la vale spre bărbie. Am muierea beteagă de la prima naștere când o făcut fata. Ne tot poartă pe drumuri și doftorii ăia. Am fost și la Rupea... la Făgăraș... pe la Brașov... degeaba... Pe urmă nu știu care mi-o zis de doftorul ăsta ungur că ar fi mai învățat. I-o fost bine o vreme, după aia iar o luat-o cu dureri. O zis doftorul ăsta ungur s-o duc la Târgu Mureș unde-s profesori... ce-o mai ști și ăștia să facă!... No, ce să vă zic? Din vorbă-n vorbă, cât am așteptat la ușa doftorului că era adunare nu altceva, era unu’ al dracului de vorbăreț, care o fost maistru la Combinat, la Făgăraș, și acum își scuipa plămânii. Știa ăsta și pe dracu’ și pe mumă-sa. Uite așa le întorcea ca pe dește. Îi turuia gura ca moara neferecată. O ajuns și la mine și m-o întrebat: De unde ești și ce-i cu tine pe aici? Când i-am zis că-s din Comăna, s-o uitat la mine ca la un câine plouat. Am auzit că vă mută, o zis el potolit. Am auzit c-o găsit pe la voi uraniu, și ca să ascunză de americani locu’, face combinat de ciment. S-o dat poruncă să se comaseze satele că-s prea multe și e cheltuială mare și primii de pe aici sunteți voi. Una e să păzești o turmă împrăștiată pe câmp și alta s-o păzești în obor. Așa și cu voi, că v-ați tot pus de-a curmezișul. Mereu ați fost pentru împotrivă. Acum o găsit altă nebunie. Toți or înțeles, da’ nimeni n-o scos o vorbă. Toți se uitau pe pereți. Dacă e de la, și o împuns cerul cu deștiul, atunci nu mai aveți nici o scăpare.
-Așa-i, a intervenit Dinu Mărincuței cu disperare înăbușită. O să ne ducă și-o să ne risipească în toată Þara Oltului de n-om mai ști de noi. Dacă iai omu’ de la locu’ lui și-l duci în altă parte, adică îl răsădești, atunci poți face ce vrei cu el, e ca o vită care nu mai are simț. Pământu’ ne dă simțu’ ăsta și ne ține pe picioare, ca fagii în pădure. Bate vântu, te pleci până la pământ, când trece, te ridici de jos. Așa or făcut toți ai noștri de când sînt pe lumea asta. Noi fără pământu’ nostru și fără morții noștri nu sîntem nimic... nimica...
-Domnu’ profesor, a început Iosivu Dinului cu fermitate, noi ne-am sfătuit între noi cât ne-o dus capu’ că nu ne prea avem cu învățătura, și ne-am zis să nu ne lăsăm duși chiar dacă vine cu armata sau chiar cu nespălatu’ de Săndel al lu Niculaie de la Leasă, care umblă prin sat ca apucat de streche. Se zice că acum câteva nopți i-o luat foc jireada de paie din grădină lu tac-su și dacă nu se potolește, o să-i arză și casa. Și de-o fi și alte întâmplări, știm noi cum să-l punem cu botu’ pe labe. Nici Tudor Surdilă nu-i departe. Ãsta măcar parcă își mai vede lungu’ nasului și se ține de-o parte. Apoi îndreptându-și spinarea mi s-a adresat doar mie, cu voce potolită: Ești om cu școală înaltă. Satu’ e plin de tot felul de venetici. Ce să facem?
Ca la comandă, capetele s-au întors spre mine. Au așteptat încordați și încordarea lor, de astă dată, s-a adunat într-un șuvoi fierbinte, înspumat.
-Eu nu pot să-l las aici singur pe tata, am spus cu o voce albă, fără nici o inflexiune. Nu pot să-l las în deal și să plec.
Chipul tatei din ceară, repezit în sus din copârșeu, s-a luminat. Am avut impresia că lumina albă, ca o ceață subțire, i-a îmbăiat fața și i-a aprins pleoapele. Am văzut cum obrajii i s-au colorat și buzele vinete și partea stângă a feței, cu pete pe gât încă vineții, un vânăt inegal, pe alocuri stins, i s-au înroșit și au prins consistența cărnii vii. M-am mirat atunci că nici o amintire nu mi-a tulburat liniștea care coborâse în sufletul meu de câtva timp. Era nefiresc să particip la evenimente dramatice cu atâta indiferență. Dramatismul trecea pe lângă mine fără să lase vreo urmă, doar ca un exercițiu de imagine. Cu atât mai mult m-a surprins revolta care, fără nici o opreliște, mușca adânc din sufletul meu și din mintea mea. Mi-a venit să râd, să țip de bucurie. Aș fi căutat-o pe Mara să-i spun ce se petrece cu mine, dar nu o vedeam prin preajmă. De atâta timp nu știam încotro s-o iau. Într-o fracțiune de secundă mi s-a luminat întregul drum. Ani de zile pentru a lua o hotărâre consumasem energie și mă zbuciumasem până când se transformase totul în spaimă, care dăduse impresia de șubrezenie și improvizație sau de intenții ascunse. Din acest punct porneau toate greșelile mele. Cei din jur mă întâmpinau, la început, cu surprindere, alții cu suspicune, apoi după ce mă deconspiram, cu indiferență sau pur și simplu evitându-mă. Marginalizat și ignorat, îmi umpleam viața cu fantezie sau ficțiune. Acum, însă, hotărârea a venit ca o explozie devastatoare peste toate subterfugiile psihice pe care le constuisem cu migală și pe care le credeam capabile să mă apere. În realitate, mă simțeam gol și înstrăinat. Lumea părea o himeră ridicolă. Ori de câte ori mă gândeam la întocmirea omului, acesta era sentimentul. Zbuciumul ridicol al ființei pentru a sfârși în urzeala pământului. Doar spiritul nevăzut ne făcea viața suportabilă.
Mara s-a desprins dintre femeile bulucite la intrare și a pornit spre mine călcând ușor, pe vârfurile picioarelor, ușoară, temătoare, parcă plutea deasupra covorului țesut de mama în război din zdrențe muliticolore peste care cineva aruncase alte preșuri tocite, de lungimi diferite, în culori șterse, mirosind a leșie și săpun de rufe. În lumina gălbuie, ofilită, din cameră Mara nu mai era decât un chip umflat, niște buze mari și un nas subțire cu nările roze, transparente, ochii alunecaseră în profunzimea orbitelor și lumina lor verzulie se stinsese. S-a aplecat peste mine și aerul s-a mișcat în jurul ei, o vagă undă de parfum de violete s-a desprins din bluza ei neagră, închisă până sub bărbia rotundă, o șuviță din părul ei negru a alunecat pe sub baticul negru și s-a revărsat pe față, clătinându-se de la ureche spre ochi. Mi-a șoptit cu voce stinsă:
-A venit doctorul Mihăilescu!
A pornit înapoi, tot așa parcă plutind, ocolind cu grijă fiecare scaun. Lumânările de la capul tatei s-au agitat și lumina lor s-a prelungit tremurătoare peste oameni ca un val ridicat de vânt.
-Asta nu-i fata Ilenei lu Teofilu Lascului, dăscălița? a întrebat o voce în urma ei.
- Ea e! i-a răspuns alta.
-Faină muiere! a spus prima voce cu admirație.
- Și Teofil și Ileana au fost oameni cumsecade, frumoși, cum rar se întâmplă să se ia doi la fel, a comentat altă voce. Sărăcuți de neam, da’ frumoși. Ileana nu s-o mai măritat și-o stat văduvă de la optsprezece ani... N-o vrut. O cerut-o mulți, da’ ea n-o vrut să se mai ducă după nici unu’. L-o jelit pe Teofil că s-or avut dragi cum nu s-o mai văzut pe locurile ăstea. Așa o vrut Domnul Dumnezeu să se întâmple și așa s-o întâmplat.
-E măritată? a întrebat altă voce împuținată de curiozitate.
-S-o măritat acum un an cu băiatu’ răposatului, tot dascăl și el, a răspuns altcineva abia reținându-și mirarea veselă. Ce, mă, tu nu știi că fata asta și băiatu’ Versaviei (ce repede l-au exlus pe tata! am exclamat surprins neplăcut) s-or ținut din pruncie. Umblau tot unu cu altu’ și la școală, și la joc, și ... pe unde s-or fi dus. Parcă erau lipiți, și ea se uita tot în ochii lui, și el în ai ei de se cruceau bătrânele care ziceau că așa ceva n-or mai văzut ca doi tineri să se țină de la școală până la însurătoare...
M-am ridicat de pe sacun, dintre oameni, atingând ușor cu palma umărul lui Iosivu Dinului (gest mărunt, încurajator și complice pentru ceilalți). Am trecut printre femeile adunate ciorchine în holul îngust de la intrare, cu ochii acoperiți de cârpe și broboade negre trase peste ochi, legate strâns pe sub bărbie ca să nu scape nici un fir de păr. Aerul dintre ele s-a umflat, s-a umplut de miresme tari de bucuioc, de levănțică, rochiile lor au foșnit uscat, lumânările din mâini și-au vânturat lumina pe pereții camerei. Nu aveau atâta răbdare și ochii lor au fugit în toate părțile de la una la alta, fără o țintă anume, de parcă au vrut să-și alunge amorțeala.
Pe scări, aproape că m-am lovit de părintele Codrea, înalt, bine legat, cu o barbă albă veșnic zbârlită și cu fire căzute pe piept, care s-a tras într-o parte ca să-mi facă loc; a ezitat o clipă, a rămas cu piciorul în aer, m-a privit întrebător și ochii lui i-au sclipit în lumina pâlpâitoare a lumânărilor din ligheanul cu nisip așezat lângă perete. În urma lui, venea mama cu capul în pământ, obosită, palidă, cu ochii duși în orbitele vineții, uscate, și Mara privind des peste umăr și pășind într-o parte între cei doi, sprintenă, gata să sară la nevoie în ajutorul lor. Mara m-a privit în treacăt, m-a întâmpinat cu o zbatere măruntă a pleoapelor umflate de plâns. Mama nici n-a ridicat capul, a trecut ca o umbră cenușie, mărunțită de fâșiile din lumina lumânărilor. Cei trei au dispărut în casă, zumzetul acela confuz a încetat brusc, s-a auzit vocea sonoră a preotului:„Dumnezeu să-l hodinească și să-l aibă în paza Sa”.
Am coborât treptele încet, nesigur pe fiecare pas. Aceeași neliniște vagă, ca o ușoară adiere, ca și altă dată, mi-a pătruns ființa, reducându-i libertatea de mișcare. N-am înțeles în nici un chip de ce doctorul Mihăilescu s-a oprit la intrare și nu a urcat în casă lângă noi, așa cum făcea de obicei fără nici o reținere, ba aș spune cu o anume ostentație.El însuși îmi spunea cu o veselie risipită că îi place să se „integreze în obștea sătească” pe care o admira fără rezerve.
Murăș, câinele ciobănesc, scheuna, lătra, scheuna, răsucind întunericul din cealaltă parte a curții. Vântul se foia printre puținele frunze rămase atârnate în crengile frăgarului. Din adâncimea nopții umede s-a decupat chipul doctorului Mihăilescu.
-Ce faci aici? am întrebat iritat. De ce nu intri în casă?
-Ce să fac? a repetat el scos din sărite. Te aștept! Mi-a intrat apa și-n cur. Vreau să vorbes cu tine fără să tragă cineva cu urechea. M-am întâlnit cu Tudor Surdilă. A fost la cabinet că are tensiunea crescută. Ãsta bea și mănâncă pentru toți strămoșii care au răbdat de foame și dacă nu se potolește, se duce după ei. Era destul de speriat ca să nu zic că era cufurit. A încercat să-mi explice că istoria de azi îi face rău, nu mâncarea în neștire. Dar el e voinic și e hotărât să facă față noilor provocări, bla, bla, bla... știi tu cum o dă în limba de lemn ca să ascundă că n-are nici o idee și e doar un maimuțoi politico-ideologic. Arta românului de-a nu spune nimic în cele mai multe vorbe! Printre lăudăroșenile și prostiile pe care le debita cu o dezarmantă seninătate, mi-a spus că organele de partid și de stat au hotărât data începerii strămutării satului. Va fi făcută în două etape: prima, partea de sus, dinspre pădure, apoi cealaltă, din vale. Animalele din gospodării vor fi inventariate și adăpostite în grajdurile CAP-ului. Morții deocamdată rămân la locul lor, pe deal, după care probabil o să fie și ei mutați. Eu cred că o să fie lăsați acolo unde sunt, doar că nu vor mai permite intrarea în cimitir fiind în perimetrul de siguranță. O să ne ajute și armata, probabil trupele de securitate. Înalta grijă față de om ca să nu-și frângă spinarea când o să încarce mobila în camioane... M-am uitat în calendar. În aprilie când a zis ăsta că ne mută, în 23 aprilie, sunt Paștile. Ãsta da cinism! Reînvierea satului!... Acum, ce facem?
Nu-mi lăsă timp să răspund, ci a continuat din ce în ce mai înfierbântat:
-Bă, Matei, e rău, e cum nu se poate mai rău. N-am nici o idee. Am auzit că unii săteni se pregătesc să reziste. Unii vor să-și dea foc caselor, alții vor ca în ziua aceea să se lege cu lanțuri de stâlpii porților. Mulți vor să fugă în pădure, doar e felul nostru de-a supraviețui în istorie. Stăm ascunși până trece urgia, fără să-i dăm una la mir. Îți dai seama că dacă știm noi, știe și securitatea. Încă n-au luat nici o măsură. Așteaptă. Asta mă neliniștește, că aștepată. Tac. O revoltă aici ar da peste cap tot programul ăla imbecil cu strămutarea satelor. Sunt fierți. Vor fi foarte duri. O să taie în carne vie. Așa că ai grijă ce scoți pe gură. Prietenul tău Nicu Langa și-a vârât capul în nisip. Nici nu vrea să te mai vadă. Mi-a spus Săndel ăla, securistul, pe care-l tratez de gonoree pe care nu vrea să spună de unde a luat-o deși știe că eu trebuie să raportez, și-o s-o fac cu sau fără voia lui, că dacă mă prind ăștia, mă belesc, mi-a spus ăsta că deocamdată vă suspendă și pe tine și pe Mara pe timp nelimitat. Surdilă zicea altceva, și anume că vă mută disciplinar ori în Lupșa, ori în Cobor, încă nu s-a hotărât. Dracul știe ce-i în capul ăstora!
-Da, am comentat amărât, fără nici un gând. N-am simțit nimic. M-a uimit doar nepăsarea mea care se pietrificase, indiferența care mi se lipise de suflet. Parcă era vorba despre altcineva, despre o poveste tristă inventată de un scriitor cu obsesia tragediei umane. Mă regăseam într-o altă lume: hidoasă, cu imense furuncule care o desfigurase.
-Părera mea e să încercăm o soluție logică, a spus doctorul abia stăpânindu-și furia. Să evităm orice acțiune emoțională, cum facem noi de fiecare dată. Mă gândesc să plecăm de acasă ca invitați pe la rude sau pe la copii, la oraș. Nu ne mai întoarecem. Lăsăm în sat doar bătrânii.
-E o idee, am răspuns evaziv ceea ce l-a nemulțumit pe Vintilă. Chiar dacă nu i-am văzut gestul în întuneric, am simțit aerul vâjâind pe deasupra capului.
-Antonia dă apă la șoareci de aseră de când i-am spus, a urmat doctorul înfrânt de furie. Abia am adus-o până aici. A luat-o Mara și-a dus-o în casă între femei.
-Mara e altfel, am murmurat abia liniștindu-mi orgoliul.
-Bine, a încheiat brusc Vintilă. Hai să intrăm în casă. Îmi pare rău de tatăl tău. Era un om bun. Ca toți țăranii noștri, a moștenit și el atavismul. Ascund bolile până e prea târziu. Sunt convins că semnele bolii au apărut demult, dar le-a disimulat...
-Mama suferă cumplit..., am spus înăbușit. Deși se arăta ea ca stăpână, nu ieșea din cuvântul tatei.
-Da, știu. Leica Versavie a trăit o poveste frumoasă, a zis el cu un glas moale, blând. Hai să intrăm ca să nu dăm de bănuit...
O pală de vânt s-a răsucit deasupra noastră, dispărând printre scândurile șurii care au țipat ascuțit. Din întunericul adânc a început să cearnă fulgi mari, pufoși, care se legănau leneși și dispăreau pe pământ. Din acest întuneric profund, înghețat, neclintit vocea lui Ion Apostol s-a desprins limpede, clară, ca o răsuflare casantă:
-Și Fiara a intrat în timpul omului și l-a spurcat. Veacul se sfârșește că omul s-a dedat Fiarei...
Doctorul s-a oprit pe trepte jumătate întors spre mine. Mi-a spus încetișor, ca pe o aducere aminte, ridicând un deget:
-Dacă ai urechi, ascultă!...
- Balele ei ne spurcă apa și ne împute mâncarea, a continuat vocea din ce în ce mai gravă a lui Ion Apostol. Foc și pulbere va veni peste lume. Fiara trece pe pământ fără s-o întâmpine nimeni, căci nimeni nu e fără de păcat. O să ne cuprindă pe toți și vom fumega în durere îngrozitoare până la sfârșitul veacurilor. Ochii ne vor plezni, carnea ne va sfârâi, sufletul va fugi în pustiu. Un gol adânc și fără fund va fi ființa noastră. Văd cum arde carnea pe muieri și pe copii și pe bărbați și pe bătrâni. Un strigăt e toată lumea. Doamne Dumnezeul meu apără-ne și păzește-ne! Iartă nouă păcatele noastre!
Vocea s-a stins într-un hohot înalt, brutal de plâns, care a împins aerul până la mine cu o forță nevăzută, ca un vânt înnebunit de golul pe care nu-l putea umple. De pe dealuri a coborât o pânză albă, deasă, vânturată, care strecura prin faliile întunericului scurte irizări albe.



3.



Primăvara s-a codit să coboare din văile muntelui. Când au început să curgă streșinile și parcă lumea a oftat mirată, un vânt iute și înghețat a adus dinspre păduri volbura albă, care s-a așezat pe pământul greu de apă, cu dantele gălbui pe lângă garduri. Vrăbiile s-au agitat prin crengile frăgarului, au coborât printre găinile adunate în fața șurii, unde mama le-a aruncat boabe aurii de porumb amestecate cu cele negre de floarea-soarelui și cele maronii de grâu, s-au certat și s-au ridicat în stoluri cenușii, pierzându-se printre sălciile văii înghețate până la mijloc unde rămăsese un fir subțire, argintat care susura cu veselie prefăcută. După alte câteva zile căldura a ridicat aburi peste vale. Pisicile s-au întins somnoroase pe lângă ziduri, au mieunat nerăbdătoare, s-au chemat între ele... Nici nu știu când mugurii sălciilor au plesnit, dând la iveală frunzulițe de un verde crud și încă nerfomat. Pe coastă, toporașii au întins mari pete mov, albinele au zburat deasupra pământului nedumerite că nu găsesc încă prea multe flori. S-a umplut sufletul de moleșeală catifelată, ca o amăgire duioasă.
Dar mama nu vedea nimic din acest început de viață, a impietrit, i s-au golit ochii de lumină. Umbla năucă prin curte, intra de zeci de ori în grajd și privea bivolii care rumegau nepăsători, aștepta să audă vocea tatei care-i certa pentru nepăsarea lor, lacrimile îi curgeau pe obraji, gura i se strângea ca o pungă subțire, ridurile din jurul ochilor se adânciseră, vorbea puțin și se întoarcea des în trecut amestecând întâmplările din tinerețea ei cu altele din vremea noastră, pleca la cimitir și o găseam după ceasuri întregi în fața mormanului de pământ roșietic, zemos, sub care zăcea tata, cu fire firave de ierburi ieșite printre bulgării de pământ încălzit de un soare blând.
-Hai să mergem, mamă, o îndemna Mara, luând-o de umeri și ea se lăsa dusă ca un nevăzător, cu docilitate, cu indiferență, până acasă, în camera ei din căsuțele curățate de Mara, aerisite, cu covoarele spălate și paturile primenite de unde ieșea doar seara ca să dezlege pe Murăș, să-l lase liber prin curte. Vorbea cu câinele, îi repeta mereu aceeași poveste cu tata venind din cătănie. „De unde veneai, mă Murăș, mă? întreba ea cu o voce stinsă. Cine te-o făcut pe tine, mă? Cine te-o lăsat în gară, mă? Te-o luat Anton, băiatu’ ăla fain și bun, mă Murăș, mă. Acum s-o dus pe altă lume și ne așteptă...”.
-Matei, a zis Mara într-o seară privind-o cum ținea cu forța căinele care se zbătea în lanț cu botul deschis și limba scoasă, mama se stinge. Tu chiar nu vezi? Se usucă cu zile. Vorbește cu ea.
-Am făcut-o de câteva ori, am răspuns și un nod mare mi s-a oprit în gât înlăcrimându-mi glasul. Mă ascultă, dar nu răspunde. Parcă abia acum mă vede. Am vorbit și cu Vintilă și mi-a recomandat s-o lăsăm în pace că-și va reveni singură fiindcă psihicul românesc e atipic și-și găsește în el resursele. Știi, teoriile lui... Să avem răbdare că a fost șocul prea mare chiar și pentru ea.
Am tăcut. Peste sat a coborât o adiere de vânt călduț, dar satul a împietrit. Duhul primăverii s-a rătăcit și oamenii nu izbuteau să-l găsească și să-l aducă înapoi. Casele cu ferestrele lor oarbe se înșirau sub lumina soarelui fluturată des de nestatornicia vântului, care căra dinspre pădure mireasmă de pământ ud și de frunze putrede, de verdeață crudă.
Nici un cuvânt, nici un zvon nu mai colindau prin satul care iarăși se umpluse de fețe străine ce priveau cu teamă în jurul lor. Doar din munte se lăsase la vale șuieratul învâlvorat al unor motoare ambalate care se înfigea dueros în auzul oamenilor. Nimeni nu știa ce se întâmplă sub corturile imense din poienele muntelui sub care se ascundea altfel de viață; o viață nemaivăzută, care umbla după un ceasornic ce măsura timpul și-l împărțea în clipe vii și altele moarte. Oamenii treceau pe drumul forestier plin de bălți cu apă mucegăită de frunze și crengi, mereu umed și alunecos, privind cu teamă corturile sub care putea intra jumătate din sat, cu oamenii și gospodăriile lor. Se uitau lung, fără să scoată o vorbă, se depărtau grăbiți, parcă mânați din urmă de amenințarea unei urgii. Aduceau în sat doar un nou semn de întrebare, mare, gros, care făcea ca aerul să vibreze deasupra acoperișurilor ca semn al unei grozave catastrofe.
Deodată, înspre o amiază cu un soare peste care treceau mereu norii umbrindu-l, un vuiet asurzitor s-a rostogolit dinspre apus, comprimat de dealurile care urcau spre munte. Zeci de camioane militare, în verdele lor mohorât, înnegrit, încolonate unul după altul, urcau pe vale în sus spre satul care pur și simplu s-a chircit sub apăsarea vuietului. Câteva mașini de miliție, cu prelate curate, fără geamuri, cu girofarele scânteind roșu și albastru s-au oprit la intrarea în sat aproape de șanțul plin cu apă prin care iarba uscată se ridica deasă ca acoperiș. Camioanele au trecut pe lângă ele și când ultimul s-a depărtat la câțiva metri pe drumul desfundat de apele din zăpezile iernii le-a urmat încet, prudente, ocolind cu grijă gropile și țâșnind furioase peste denivelările noroioase. Din curte, de pe dealul de dincolo de vale, șirul mașinilor părea un monstru care se zvârcolea furios ca să sfârșească gâfâind pe suișurile dealurilor.
-Vin! am exclamat tulburat, poate și speriat de coloana militară care parcă ieșise dintr-un film rusesc de război.
Mara a coborât în fugă scările și s-a oprit lângă cușca lui Murăș care zăcea nepăsător la soare culcat pe-o parte și cu gâtul întins mult în față, cu botul sub umbra frăgarului. Era speriată, își frângea mîinile, privea în toate părțile ca și cum ar fi căutat loc pentru fugă. S-a lipit de mine, încercând să afle dacă pot s-o apăr sau până la urmă va trebui să se ascundă. Am strâns-o ușor de umeri și apoi am îndepărtat-o cu nerăbdare, pornind spre grajdul de unde satul se vedea peste vârful crengilor de salcie din vale.
Autocamioanele își continuau drumul în același ritm lent, frângându-se atunci când treceau prin vreo groapă. Satul vibra acum în aerul albăstrui inundat de lumina crudă a soarelui care își găsise calea spre asfințit curățată de nori de vântul stârnit de aiurea. Fumul negru împins inegal pe țevile de eșapament, ca niște fuioare când groase când subțiri și aproape alburii se ridicase deasupra satului între cer și pământ, îmbibând aerul cu miros usturător și grețos de motorină arsă. Vuietul motoarelor se depărta și se apropia vijelios, iar se pierdea în depărtare și iar se apropia furios.
-Am terminat de împachetat, a spus Mara cu brațele încrucișate pe piept ca să-și potolească tremurul corpului.
-Bine, am răspuns scurt, cu ochii fixați pe coloana de camioane care intrase în sat și se înșirase de-a lungul văii.
Cu șuiretat asurzitor, ca un oftat greu și horcăit mașinile au încremenit în mijlocul drumului. Acum a ieșit mama din bucătărie îmbrăcată în hainele ei negre, cu cârpa trasă pe frunte. A pornit spre poartă fără să ne privească. S-a depărtat încet pe drumul îngust spre dealul pe care era așezat cimitirul. Curând a dispărut după pintenul din piatră care rămăsese împlântat în coasta dealului.
-Ce stai? a țipat Mara. Se duce la cimitir și n-o mai găsim...
Am rămas mai departe fără vlagă, tăcut, cu mâinile în buzunar fără să schițez măcar un gest. Mara a disprut în fugă după pintenul de piatră și după câteva minute s-a întors cu mama, ținând-o de braț, ca și cum ar fi pornit la o plimbare după masa de seară.
- A vrut să se întâlnească cu tata, a murmurat Mara cu voce înmuiată de plâns. A vrut să-i spună că ea pleacă o vreme, dar să stea liniștit că se întoarce. Nu-l lasă ea singur acolo în vârful dealului...
Mara și-a șters lacrimile cu dosul palmei și a pornit spre bucătărie de unde a ieșit cu un scaun. A așezat-o pe mama care privea în gol, ca o mare pasăre rănită de moarte. Soldații au continuat să încarce lucrurile noastre în camionul oprit în fața porții. Mara s-a așezat pe trepte cu capul în pământ și așa a rămas până când ultimul pachet a fost încărcat în camion.
-Cum poți fi atât de liniștit? m-a întrebat ea la sfârșit cu reproș și furie amestecate.
-Aștept, am mormăit scurt cu ochii țintă pe fața unui soldat roșie de efort, care se ștergea de sudoare cu o batistă cachi, frecându-și cu degetele ochii albaștri, cu vinișoare roșii.
-De ce nu-ți tratatezi conjuctivita asta, flăcău, am strigat, dar soldatul a ieșit pe poartă și a dispărut.
Mara s-a apropiat și m-a mângâiat încet, cu plama caldă, pe față. Avea ochii limpezi, tăioși, buzele tremurau ușor, încercau să se adune și nu reușeau decât să se apropie, ascunzând pentru o clipă dinții albi, perlați, încleștați.
-Gata, a murmurat ea, luându-mă în brațe. S-a terminat. O să ne descurcăm noi...
Nu știu ce a vrut să spună, dar abia mi-am reținut râsul. Am zis vesel, trezit din somnolență:
-Să-i dau de mîncare lui Murăș. Îl luăm cu noi... Chiar nu-l las aici...
Înverșunarea mi-a pus în mișcare tot sângele. Când m-am întors spre cușcă, Murăș dispăruse. Mara ținea în mâini lanțul ruginit și-l privea uimită.
-Cred că soldații l-au dezlegat, a spus ea nesigură. Altfel nu se explică... Ca să nu moară de foame, i-au dat drumul.
-E posibil să fi ieșit prin șură și de aici prin grădină, în pădure, am comentat încordat.
-Lasă-l că se întoarce singur, a anticipat Mara încercarea mea de-a porni după câine.
Am scuturat din cap neîncrezător și am pornit spre grădina care se deschidea pe deal până în marginea pădurii. Perii și prunii ședeau neclintiți în șirul lor, se auzea zumzetul gâzelor, foiala lor printre firele crude de iarbă, mirosea a pământ ud și iarbă putredă... Mai trâziu, după vreo câteva zile, Iosivu Dinului mi-a povestit că văzuse câinele urcând spre cimitir. „El era, mă asigură el. Nu cred că m-am păcălit. Când l-am strigat, s-o oprit, s-o uitat la mine și-o luat-o și mai tare în sus, pe coastă”. Adevărul e că mama îl dezlegase pentru că nu voia ca tata să rămână singur și nici câinele legat într-o casa părăsită.
Spre prânz, mașinile s-au aliniat în lungul văii. Soarele s-a oprit deasupra satului și lumina ne-a invadat pe toți. Vântul abia dacă se mișca în frunzele mărunte ale sălciilor. Se usca pământul care, de atâta vreme îngălat de apă și resturi vegetale, acum respira curat. Un uliu se învârtea pe deasupra pădurilor înverzite, care atingea cerul de un albastru deschis de lumina zemoasă a astrului. Din când în când chiuia și iar se rotea deasupra Hărhamului și Dabișului, care parcă se adunaseră într-un singur deal ca să sprijine bolta albastră a cerului.
Oamenii stăteau pe lângă mașini împietriți, cu ochii goliți de orice semn de viață și străjuiți de umbre întunecate care se târau încet peste fețele lor încordate. Săndel cu încă doi ofițeri, unul deșirat și cu doi ochi mari , bulbucați sub cascheta lăsată mult deasupra lor, altul mărunt, gras, cu două fălci mari, unsuroase, care se ștergea des de sudoare cu o batistă cenușie, trecea pe la fiecare mașină, nota ceva într-un registru cu coperți roșii și-i punea să semneze pe fiecare sătean. Se auzea doar vocea lui Săndel, voce răgușită, forțată mereu să pară aspră și categorică. Tudor Surdilă se țiunea departe de ei, în aparență respectuos, dar vrând, în fapt, să ne transmită că el nu participă la eveniment, e în afara lui. Rămânea adesea în urmă, asudat, cu ochii opăriți de nesomn și numai privirea amenințătoare a lui Săndel îl făcea să grăbească pasul; se împiedica mereu, lovea pietrele și bulgării de pământ care se rostogoleau în urma lui.
Mama s-a așezat pe un scăunel cu trei picioare pe care-l luase cu ea, făcut de tata atunci când îl luase la rost, așa cum știa ea, că n-are pe ce sta când mulgea bivolii. „Antoane, zisese ea îmbufnată, vrei să stau la muls stârcicuță?” Tata încuviințase amuzat; cred că și-o imagina sub burta bivolului stând adunată... Cine știe! Căci multă vreme n-am înțeles felul lor de-a comunica, fără cuvinte sau dând vorbelor sensuri inedite, surprinzătoare, la care nici nu mă gândeam. Aveau un limbaj ciudat din scurte atingeri întâmplătoare sau cuvinte rătăcite, care nu se armonizau în nici un fel în mintea mea. Ca să-i înțelegi, trebuia să ai un spirit de observație ascuțit, mereu treaz, mereu în alarmă. Eram invidios pe ei; undeva, în adâncul meu, acest fel de-a fi mi-l doream... Îi priveam fața subțiată, pământie, negricioasă, cu riduri adânci în obraji și cearcăne groase, cu doi ochi goliți de viață, care parcă înțepeniseră în orbite sub cârpa neagră strânsă sub bărbie. Din când în când, în tăcere, boabe mărunte de lacrimi se dsprindeau dintre gene și alunecau pe obraz, oprindu-se deasupra maxilarului de jos gata să cadă pe piept sau se rostogoleau până în gropița din bărbie care-i dădea aerul de copil neastâmpărat, acum bosumflat, înnegurat. De câteva ori văzusem pe tata cum îi pipăia cu degetele acea denivelare din barbă ca și cum atunci o descoperea pentru prima dată, și mama ținea capul ridicat și ochii închiși de plăcere uimitoare.
Mara s-a lipit de mine și a tăcut; i-am simțit nădușeala trupului care trecea prin mine ca un abur fierbinte. Ridica din când în când privirea întrebătoare, speriată, somnolentă. Știam că nu-i plac schimbările, o terorizau pur și simplu și în câteva secunde o epuizau, lăsând-o fără pic de putere, o formă omenească moale, fără nerv. Devenea inertă, neajutorată, umilă. Se foia în jurul mașinii fără nici un rost, poate împinsă de instinctul care o alarma că ceva nu era în ordine sau poate să înregistreze ordinea lucrurilor ca să țină minte cum au fost ele la plecarea din sat. Da, satul nostru care nu mai exista, locul care dispăruse într-o clipă, lăsându-ne suspendați în aerul prânzului încălzit de veselia unui soare ignorant. Nu mai însemnam nimic, după câteva mii de ani în care generație după generație am încercat să înfruntăm timpul și să-i dăm sens și rost, ne-am trezit neînsemnați, înfrânți. În fața legilor naturale nici inteligența nu poate face prea multe; se spulberă într-o secundă ceea ce a durat o mie de ani!
Nu se auzea decât vuietul văii care se rostogolea în temeinicia ei cu acea nepăsare răsunătoare. Ziua Paștilor, după ce noaptea ocolisem biserica cu lumânările aprinse și cu speranța că a doua zi va avea loc miracolul și se va da ordin să fim lăsați în pace, s-a rătăcit într-un univers străin, rece, fără nimic strălucitor. Acel aer de sărbătoare care se legăna deasupra noastră și ne umplea sufletele de bucurie și pace, împietrise. O tăcere imensă, grea ca o cupolă de plumb, ne acoperea sufocându-ne. Nici rostul nostru nu ne mai era clar, totul era o montare genială distrugătoare. Rămăsesem niște suflete sterpe.
Doctorul Mihăilescu s-a apropiat cu pași rari, nesiguri,. Altădată aș fi râs și l-aș fi întrebat dacă nu cumva și-a pus în cap să măsoare ulițele satului pentru viitoarea asfaltare care ni se tot promitea în fiecare an și nu se realiza niciodată ceea ce însemna acum că demult se gândise mutarea satului și noi nu înțelesesem. Era întunecat, îi tremura bărbia.
-Cum dracul ești atât de liniștit? m-a întrebat el evitându-mi privirea. Tu ești de aici și stai de parcă aștepți să pleci în concediu. Bă, aici nu te mai întorci! Nu simți cum se rupe ceva în tine? Așa ai ajuns de ...
-...nesimțit, am murmurat. Spune-o!
-În satul ăsta opt luni pe an înzepezit, și-n celelalte înglodat, amenințat de ape primăvara, am fost cel mai fericit dintre pământeni. Antonia în primul rând , casa aia de pe Fâșu, sunt neprețuite. Cum îți închipui tu că am să las totul și am să plec? Cum, mă Matei, cum?
-Cine a zis că trebuie să pleci? am întrebat liniștit, privind panglica șerpuitoare a Oltului imprimată pe orizont.
-Bă, tu ești zdravăn la cap? s-a supărat deodată doctorul. Noi suntem cu hainele în camioane și baioneta în coaste și ție îți arde de glumițe.
O lumină intensă, ca un ghem alb, mi-a explodat în creier. Durerea a trecut violentă prin tâmple. M-am clătinat gata să mă prăbușesc. Am simțit mâinile Marei care m-au prins de mijloc.
-Matei! a țipat ea și țipătul s-a înfipt în lumina albă, curată, din creirul meu, sfărâmând-o în bucăți incandescente care s-au stins sfârâind și fumegând.
-Cine a zis că trebuie să plecăm? am reluat întrebarea, pronunțând cuvintele cu grijă, aproape cu pedanterie. Cum îți închipui tu că-l pot lăsa pe tata în deal? Cum, mă Vintilă, spune tu că ești mai dat dracului? Și în ziua Paștilor. Să-l las și să plec așa ca un coate goale pentru că niște golani vor să facă aici nu știu ce pentru fericirea noastră dintr-un viitor imaginar? Zii, mă Vintilă, cum să fac eu așa ceva? Fără morții noștri nu suntem nimic, mă? Îi dezgropăm și-i punem în saci? Vine popa Codrea și dă cu feșteleul și-i gata, nu mai avem nici un păcat? Zii, mă!
Doctorul Mihăilescu fuma privindu-mă pe sub sprâncene cu un ciudat surâs legănat pe buze. Mara tremura lipită de mine și repeta din când în când cu voce înecată de plâns: Matei, iubitul meu, Matei, iubitul meu – cuvinte care mi se păreau mult prea nepotrivite, sforăitoare, false... Mama mă privea în ochi, cu gura ușor deschisă ca și cum un cuvânt rămăsese agățat și nu putea scăpa de el, în fapt aștepta încordată, pocnetul încordării îmi piuia în urechi. Abia puteam să respir. Puținul aer cu gust sărat pătrundea pe lângă nodul mare din gât, alunecând în jos și revenind dureros în sus și coborând iar până în stomac și urcând din nou mai mare, mai greu și mai sufocant. Un fior nelămurit se lăsa pe spate, pe șira spinării, încrețind carnea și întărind-o. „Hristos a-nviat din morți!” s-au năpustit cuvintele și explozia de lumină albă s-a repetat, dar de data asta ca o îmbrățișare prin care energia curgea din toate părțile și-mi întărea ființa. Repetam în neștire că aici e dezlegarea vieții și că nimeni niciodată nu va putea să depășească acest moment. Era o creație omenească, dar pe un fond divin. „Hristos a-nviat din morți”, repetam cuprins de-o liniște fără margini, împăcat cu mine însumi și cu toți acești oameni care așteptau să fac un gest care să le readucă rostul și sensul vieții lor. „Hristos a-nviat din morți”, murmuram cu bucurie căci omul fără Iisus nu înseamnă nimic, viața fără Iisus n-are nici un sens și e greu de îndurat. „Eu sunt calea și...” M-am oprit holbându-mă la Vintilă Mihăilescu, care fuma suflând fumul pe geamul camionului în nasul șoferului care nu schița nici un gest, primea fumul în față ca pe un scuipat. Ca și cum ieșisem dintr-o noapte cu adâncimi amețitoare, am descoperit în jurul meu o lume ciudată, fixată într-o imagine uriașă, care se pregătea să pornească într-o lungă călătorie pe calea și spre viața dezvăluite într-o clipă pentru a-și recuceri esența chipului și asemănării.
-Eu nu plec nicăieri, a zis Vintilă, aruncând țigara într-o baltă, înconjurată de fluturi mici, albaștri care-și deschideau ritmic aripile ca și cum ar fi vrut să-și ia zoborul, dar o forță nevăzută îi ținea lipiți de pământ.
A pornit cu aceiași pași mari, cu Antonia după el, care alerga dând din brațe înainte și înapoi ca un mare sportiv victorios. S-a oprit în spatele camionului, a ridicat prelata, a deschise oblonul, a sărit sprinten în mașină.
-Nu cred că aveți îndrăzneala, a exclamat Săndel clipind repede din ochi. Tovarășu’ doctor, v-aș invita să coborâți din camion. Acum. Vocea lui, după o clipă sofocată de surpriză, a devenit rece, tăioasă, amenințătoare.
-Ce vrei, mă? a strigat de sus, din camion Vintilă. Apoi cu un glas neutru, fără nici o inflexiune: Du-te-n mă-ta, mă Săndele, cu școala ta cu tot. Nu puteți voi să ne împușcați pe toți. Ce stai și tu, mă Matei, ca pupăza pe căcat. Maro, lasă-l din brațe că ai timp la noapte și descărcați camionul!
Mara a început să râdă dându-și capul mult pe spate, cu frenezie, și ochii ei s-au luminat și chipul ei s-a umplut de bucurie. O șuviță de păr negru, albăstrui i-a lovit fața, parcă măsurându-i râsul care s-a ridicat deasupra văii ca o adiere de vânt. Am pornit spre camionul nostru unde mama ridicase prelata și se chinuia s-o deschidă.
Săndel a rămas țeapăn, privind cum doctorul descărca în uliță pachete mari și cutii din carton legate cu sfoară pe care Antonia le așeza cu grijă lângă parapetul din împletitură de salcie al văii.
-Vă somez să încetați imediat, a urlat Săndel și vocea lui s-a spart într-un chițăit mărunt, ca o bulă de aer spartă
-Eu te somez să te duci în mămițica ta, a țipat vesel Vintilă printre găfâituri. Aici o fost eroarea..., a suspinat el ridicând un deget în sus către cer.
- Mă obligați să recurg la forță, a scuipat Săndel cuvintele. Partidul evită asemenea practici, dar dacă este necesare...
-Sunt, bă, că e mai multe, a strigat Vintilă. Ai cam chiulit la orele de gramatică sau acolo, la Băneasa, nu a ajuns limba română.
Săndel s-a retras într-o parte, lângă vale de unde putea supraveghea tot șirul mașinilor și unde cei doi ofițeri așteptau ascunși după o salcie. Arăta mereu cu mâna spre Vintilă. Cei doi ofițeri, cu ochii în pământ dădeau din când în când din cap, apoi au pornit în fugă spre clădirea consiliului popolar. Săndel a rămas mai departe lângă vale, cu mâinile în șold, urmărind cum Vintilă și Antonia își așezau pachetele unul peste altul.
Oamenii însă nu se mișcau. Ca niște stâlpi, stăteau pe lângă mașini, privindu-ne ca loviți de oboseală. Clipeau, întindeau gâturile spre noi, apoi spre ai lor adunați pe lângă mașini, fără să scoată vreo vorbă sau să facă vreun semn. Așteptau cu fețele lor bătute de soare și de vânt, cu ochii ascunși sub pălăriile vechi și decolorate, cercetau camioanele ridicând prelatele și trăgând de sfori ca să le încerce trăinicia. Își fereau ochii de lumina soarelui cu palma pusă streașină, evitau sistematic să privească spre deal, unde biserica albă se ridica agățată de cer. Câțiva chiar s-au întors cu spatele spre noi, cu mâinile în buzunare cercetau cerul de peste păduri.
-Al dracului zăbălos! a scrâșnit o voce în spatele meu. Iosivu Dinului a clătinat din cap și a scuipat cu silă peste drum în vale.
Când am deschis gura să-i răspund, de peste vale, de pe dealul pe care biserica se împreuna mereu cu cerul, vocea lu Ion Apostol s-a prelins sonoră, a curs la vale, s-a ridicat pe deasupra sălciilor și arinilor din albia văii și a împins aerul spre noi.Am ridicat privirea. Mai întâi nu l-am descoperit, nu se vedea decât dealul scăldat în lumina aproape galbenă a soarelui care se prelingea la vale peste ierburile înalte, răsfirate de un vânt rătăcit. Abia după ce strigătul lui s-a înfipt în deal și de acolo, ca un ecou, a vibrat deasupra noastră, l-am descoperit sus, pe pintenele de piatră, cu arinul înfipt în vârf. Parcă a ieșit de-a dreptul din piatra dealului, cu părul lung, pieptănat peste cap, strâns pe umeri, îmbrăcat într-o cămașă albă, lungă până peste genunchi. A întins mâinile spre noi ca și cum ar fi vrut să adune aerul din fața lui și aerul s-a vălurit, s-a umflat, a crescut amenințând să împingă bolta cerului de deasupra noastră.
-...și fiara e-n trupul omului și l-a supus, a strigăt el și vocea gravă a pornit iar prin aerul încălzit, a trecut valea și s-a pierdut peste păduri, lăsând în urmă o ușoară vibrație de parcă însuși cerul s-a mișcat odată cu vorbele lui. Foc și pucioasă... Sfârșitul e aproape, e lângă voi. Cum de nu-l vedeți, nefericiților... Tatăl nostru care ești în ceruri...
Un murmur imens s-a rostogolit peste noi, a crescut limpezindu-se, apoi s-a pierdut deasupra satului și s-a înfipt sălbatic în munte și-n curgerea apei din vale al cărui șopot a dispărut cu totul. Am întors capul și suflul aerului care vuia împingându-ne spre pământ m-a lovit peste față, peste ochi, iar lumea parcă s-a topit într-o învălmășeală de culori fără forme. Undeva departe, dincolo de vâltoarea care prinse a se răsuci, căpătând forma unie pâlnii, pe lângă un șir de mașini cu conturul verde-negru scurs, oamenii au încremenit în genunchi și doar vocea lor, una singură, s-a înălțat peste soarele stins și albastrul cerului mâzgălit de niște degete imense, zbârcite, care s-a chircit arzând:
-Tatăl nostru care ești în ceruri.... Sfințească-se numele Tău....Vie împărăția Ta...