Eh! De ați ști voi? Cât timp a trecut de atunci?.. Iar eu, câteoadată vorbesc cu el, așa, de parcă ar fi viu, prietenește… și vorbesc, și vorbesc… până nu pomenesc tot trecutul nu mă opresc, așa cum aș vorbi cu dumneavoastră, de parcă ar sta în fața mea. «No, că apoi ți-o trebuit ție Ioane?...», îl întreb, iar el nimic! Doar zâmbește. Zâmbește frumos, dulce și blând, la fel cum a zâmbit și atunci… Și e atât de tânăr și de frumos, seamănă cu îngerul din capela de la Coștiui, ăla de ține în mână sabia de foc, ca nu cumva să se apropie păcătoșii de «pomul cunoașterii binelui și a răului». Iar mie... Mi-e frică să mă uit în oglindă – mi s-a îngălbenit chipul de parcă aș fi din ceară, am slăbit ca o scoabă, riduri peste riduri, iar pe sub ochi parcă cineva m-a mânjit cu cerneală… Doamne ce a făcut bătrânețea din mine! M-a îndoit, m-a cocoșat și de dimineață până-n seară numai «că-hă, că-hă», iar el?... «No, că apoi ți-o trebuit ție Ioane?..., – îi repet. – Oare nu au fost destule fete în sat? Au fost, Ioane! Au fost destule, puteai să îngrădești satul cu ele! Dar tu ai vrut să mi-o iei, precum acel rege David, a luat singura mioară de la omul sărac, așa ai vrut să mi-o iei și tu. Am înțeles atunci, din privirea ei că am pierdut-o pentru totdeauna, și odată cu ea toată liniștea din suflet. Sufletul omului e ca un codru des Ioane, nimeni nu poate ști ce se petrece în el. Crezi că mie mi-a fost ușor să ridic mâna asupra ta?... Eh, nu mi-a fost ușor, de fel nu mi-a fost ușor să săvârșesc asemenea păcat de moarte. Dar ce altceva îmi rămăsese de făcut?... De parcă nu ți-am spus: «nu-mi sta în cale Ioa’, că te omor!...» Ți-am spus, iar tu zâmbeai, de parcă nu știai ce-i aia teamă. Gheorghe Dereș mi-a promis mie fata, că l-am scăpat de la moarte când au sărit pe el oșenii cu cuțitele la târgul din Baia. S-a ținut de cuvânt și a dat-o după mine. Dar parcă m-am bucurat de ea, de frumusețea ei, de zâmbetul ei? Ea zâmbea numai pentru tine! Și tu îi zâmbeai… La început eram fericit, deoarece dintr-un coate rupte am ajuns în rândul gospodarilor, căci Dereș mi-a lăsat mie totul: casa, pământul, caii… Dar pe urmă?... Mara, de dorul tău s-a uscat pe picioare, ca o lumânare de seu s-a topit și s-a dus dincolo, la tine, iar eu, pe urmă am băut totul: caii, pământul, casa și m-am întors înapoi în cocioaba părintească ’tui mama ei de viață! În ce puneam suflet se năruia, nu aveam noroc de nimic, numai din necaz în necaz am dus-o… Ea știa că eu te-am… știa bine! Atunci când te-au găsit fără suflare în Valea Caiilor așa m-a sferdelit cu ochii de-mi îngețase sângele în vene, dar un cuvânt nu a scos despre asta, un cuvânt… așa a și plecat. Iar mie acum ce mi-a mai rămas Ioane?...», îl întreb, iar el nimic! Doar zâmbește. Zâmbește frumos, dulce și blând, la fel cum a zâmbit și atunci… Eh! De ați ști voi? Cât timp a trecut de atunci?.. Iar eu câteoadată vorbesc cu el, așa, de parcă ar fi viu, așa cum aș vorbi cu dumneavoastră – prietenește.