Păstrăvul meu



Când eram elev la clasele mici, cam până spre clasa a VI-a, aveam două plăceri copilărești mai presus de orice alte plăceri: să joc miuțe de fotbal cât era ziulica de mare, dacă m-ar fi lăsat cineva, și să prind pește în râu. Pentru aceste două pasiuni puteam răbda orice, și foamea, și bătaia de acasă, pentru întârziere. Nu trageți concluzii greșite, eram, totuși, un copil cuminte, învățam bine la școală. Așa că, fotbalul și pescuitul le făceam pe apucate, dar niciodată cât mi-aș fi dorit.
Fotbal - la noi însemna o miuță în doi, trei băieți, cel mic era pus să stea în poartă, iar dacă acolo nu era eficient, era trimis la înaintare, să strice mingile adversarului. Porțile le improvizam ușor, un ghiozdan, o căciulă, un băț, o piatră, erau numai bune. Măsurarea porții se făcea cu pasul: unu, doi, trei. Terenul trebuia să fie cât de cât drept, să nu fugă mingea la vale, sau în râu. Pe râu era tare greu să prinzi mingea, o vedeai înotând grăbită spre Dunăre, dacă nu se oprea undeva într-o hulboană. Miuțele de fotbal erau aprige, cotonogeli, chiote, picioare julite, strigăte de gooool, șoșoni rupți, pantaloni sfâșiați, bătăi, plânsete. Dar cel mai rău era când cineva ne alunga de la joacă, fie un părinte al vreunui copil, fie pădurarul, fie vreun profesor de școală.
Dar să lăsăm fotbalul pentru altă povestire, deoarece, mai presus de plăcerea fotbalului, era plăcerea pescuitului în râu. Ieșeam flămânzi de la școală, dar, mergând acasă pe drumul pe lângă răul din sat, ce curgea cu vuiet ca o simfonie adormitoare la vale, deodată ți se părea că în apă, în preajma unui mal, mijește un păstrăv. La așa ceva nu putea rezista niciun copil. Lăsam ghiozdanul cu cărțile pe mal, suflecam pantalonii de școlar până mai sus de genunchi, și intram în râu. La început apa te seca la inimă, era rece ca gheața. Dar, după câteva minute, te obișnuiai. Începeai să pui mâinile sub fiecare piatră mai mare din râu. Câteodată stârneai câte un pește mare, care dispărea ca o nălucă sub alte pietre. Luai iar la cercetat toate pietrele, toate buturugile de lângă mal. Rar de tot, se întâmpla chiar să prinzi ceva. Bucurie mare când scoteai un pește cu pielea moale, lucios, puternic în zvârcoliri, mai, mai să-ți scape din mâini. Era o fală nesfârșită dacă reușeai să prinzi un păstrăv. Dar, de cele mai multe ori, munca de copil pescar era răsplătită cu vreo doi, trei boișteni, din cei amărâți. Unii erau, totuși, mai măricei, aveau chiar mustăți!
Să vedeți câte povești pe tema prinsului păstrăvilor. Se lăudau băieții: eu am prins atâta pește de mare, altul că el a prins unul și mai și. Ca să fii pescar de păstrăvi, mai aveai încă o grijă, să nu te prindă pădurarul. Putea să-ți puște o amendă, sau o bătaie, să te sature! Cineva chiar a pățit treaba asta. Aveau, însă, pădurarii, griji mai mari, nu se uitau ei chiar la orice copil pe râu. Mai rău era să te prindă părinții că stai în râu, că nu vii repede acasă, te așteptau treburile, nu era nimerit să pierzi timpul la păstrăvi.
Boiștenii de consolare pe care-i prindeam, în speranța păstrăvului mare, erau puși în borcane și duși acasă. Îi vizitam cât mai des, îi dădeam câte o fărâmă de mâncare, să nu moară de foame. Odată i-am pus în știubei (puț de apă făcut din trunchi scobit de brad, îngropat doi metri în pământ). I-am văzut multă vreme acolo, chiar și în primăvara următoare. Găseau ceva de mâncare, nu mureau de foame.

Odată mi-a venit în minte să pescuiesc într-un pârâu mai mic, chiar aproape de casă. Apa nu era mare, dar avea niște hulboane sălbatice. Erau acolo niște movile de crengi și bușteni la marginea apei. Când pun mâinile sub un buștean – păstrăv mare! Cu multă precauție și greutate, scot peștele din apă. Eram în al nouălea cer de bucurie. Ce pește măreț era! Cu pistrui colorați peste tot corpul, întunecat pe coamă. Am început să alerg spre casă, dar mai poposeam de-a lungul apei, să mai pun păstrăvul în apă, să nu moară sufocat. La unul din aceste opriri, mă ajunge din urmă un coleg de clasă, băiat din vecini, unul Aurel Polec. Îi mai zicea și „uliul” de șmecher ce era. Mă laud cu isprava mea, ce păstrăv grozav am prins. Se minună și el. Dar ce-i veni în minte: îmi zise să-i dau și lui păstrăvul în mână, să se joace. I-am dat. El clăti un pic păstrăvul în apă, apoi strigă: “Aualeooo! L-am scăpat în apă”. Cum să scape păstrăvul meu în apă? Vad că face o mutră spășită, apoi îmi zise că ar mai sta cu mine să căutăm păstrăvul, dar e tare grăbit: trebuie să scoată oile la păscut, spre seară. M-a lăsat singur să caut în disperare păstrăvul în pârâu. Caut, caut, caut… nimic! Păstrăvul nicăieri! Mare tristețe. Seara se apropia de zor. Eu încă încercam să găsesc păstrăvul, cercetând încă odată toate pietrele. În cele din urmă am renunțat, am plecat spășit spre casă.
- Unde ai stat?! Iar la pescuit?! Bătaie!

Mare ciudă mi-a fost. Cum a reușit el, Aurel, prietenul meu din vecini, să-mi facă așa ceva! Dar, într-o zi, aveam treabă pe la casa lui Aurel. Trecând pe lângă un jgheab de adăpat vite din livada lor, mă uit în jgheab, ce credeți că văd? Un păstrăv! Mi s-a părut că e chiar păstrăvul meu. Da, era al meu, altul nu putea fi! Atunci mi-am limpezit în minte toată tărășenia. Aurel s-a făcut că a pierdut în apă păstrăvul, dar l-a aruncat în sân, și mi-a zis minciuna cu oile, iar el s-a dus în fugă, lipa-lipa, acasă la el, și-a pus păstrăvul în jgheab. Așa deci mi-a făcut el! Iau frumușel păstrăvul, îl pun în pălăria mea umplută cu apă, și urc de zor muntele spre casă. Plec degrabă la știubei, arunc păstrăvul în apă. A început să respire bucuros și să miște maiestuos din înotătoare. Ce frumos era, avea pete roșii pe corp, iar pe șira spinării era întunecat! Am alergat spre casă, am luat bucățele de pâine și-am aruncat în știubei, să aibă ce mânca. Câteva zile la rând veneam să-l admir. Ce fain era!

Doar că, după încă vreo zece zile, când mă uit la păstrăvul meu din știubei, îl văd pe fundul apei, cu burta albă în sus. Păstrăvul murise. Cel mai probabil de foame. Păstrăvul este un pește răpitor, el nu se hrănește cu pâine.
Mare supărare! Ce soartă tristă avusese păstrăvul meu! Nu a avut parte de el nici Aurel, care l-a furat de la mine, dar nici eu! D-ale copilăriei!...