Ingrid își dă seama că va trebui să privească lucrurile din jurul ei altfel. Vladimir se afla acolo într-o situație oarecum asemănătoare dar cu un punct de vedere cel mai probabil diferit. Va trebui să încerce să descopere modul în care el comunica cu sinele, pentru ca totul sa fie bine, sau măcar sa aibă o continuitate. Într-un fel, totul este de fapt o șaradă. Știe ca nu trebuie sa o privească la modul acesta, dar din acest moment, pentru ea lucrurile s-au schimbat. Oricât de mult ar fi încercat tot nu mai reușea sa își dea seama ce anume a împiedicat-o sa raționeze îndeajuns de clar astfel încât a ajuns în acel punctul. Dar până la urmă ceva bun tot a ieșit din asta. L-a întâlnit pe Vlad. Chiar dacă el nu va realiza asta, ea deja era eliberată de trecut și de acea parte din ea care a adus-o in acel loc. Intr-o fracțiune de secunda Ingrid a realizat ca de fapt ea este cea care decide care va fi firul evenimentelor in viata ei si poate într-un sfârșit va ajunge sa spună cu sinceritate ca este mulțumita de punctul in care a ajuns. Deși Vlad nu știa, simpla lui prezenta a avut cel mai mare impact pe care cineva l-a avut in viata lui Ingrid.
Acel sentiment era eliberator, de parcă un văl i-a fost ridicat din fața ochilor, iar acum, putea să privească cu alți ochi înspre propria viață. Dar Ingrid nu realiza că toate trăirile și suferințele s-au adunat până când ajungând la un paroxism au culminat cu o rupere de propria conștiință. Disperarea metamorfozată intr-o prăpastie interioară întinsă până la marginile elementelor definitorii ale propriei ființe au transformat ceea ce odată se numea Ingrid într-o ființă care nu făcea decât sa caute și să-și adune propriile cioburi și rămășițe în încercarea de a se regăsi. Ea credea că lucrurile vor fi ușoare, poate din dorința de a o lua de la capăt, sau poate pentru că experiența trăită alături de Vladimir a reprezentat o rază de lumină într-un micro-univers haotic. Doar o persoană care și-a contemplat îndeaproape propria moarte poate înțelege descompunerea intrinsecă a disperării ajunse la paroxism în toate elementele care odată alcătuiau nucleul constitutiv al acelei ființe. Un astfel de proces nu se întâmplă dintr-o dată, într-un singur urlet și fluviu de lacrimi, ci în episoade repetate, în care căderea într-o prăpastie interioară acompaniată de transpirații reci care duc la descoperirea treptată a grotescului prezent în jurul tău, rezultatul fiind o schimonosire totală a propriei ființe. Din acel moment începe conștientizarea prezenței morții ca element constitutiv al vieți, nu și ca un sfârșit transcendental așa cum îl percepe cel lucid. În acele momente ești cu adevărat nebun, pentru că te confrunți cu o dezbinare și prăbușire a eșafodajelor care până de curând reprezentau nucleul propriei ființe. Doar în nebunie poți ajunge să simți prezența morții ca fiind parte integrată a vieții, astfel încât ajungi să construiești adevărate bariere în drumul care în mod normal ar trebui să te ducă spre luciditate și de la un anumit punct ajungi să-ți tai degetele în încercarea de a aduna cioburile propriei tale ființe, ca într-un sfârșit, extenuat de lupta intrinsecă în încercarea reconstrucției unui univers guvernat de niște reguli incompatibile cu tine, cedezi.
Ca să existe o șansă de salvare, este nevoie de o intervenție exterioară. Ca toată lumea, Ingrid dorea să fie salvată din vârtejul conflictual interior în care se afla, necesitând spre deosebire de alții, doar o busolă si un scop pentru a reîncepe reconstrucția propriei ființe.
Afara era deja lumina. Ieșind din cafenea, mergeau unul lângă celălalt atingându-se ușor cu umărul si priveau cat de mult s-a schimbat lumea din jurul lor odată cu venirea luminii. Totul era schimbat. Odată cu venirea dimineții lumea a prins culoare și amândoi priveau viața din jurul lor ca fiind cu totul alta decât cea in care ei s-au cunoscut. Parca noaptea lucrurile sunt lipsite de acea inerție care le tine in mișcare, culorile sunt schimbate si totul încetinește, dorindu-si parca un timp de respiro, pentru ca a doua zi sa intre din nou in rolul pe care fiecare element îl are in piesa de teatru in care jucam toți.
Cu privirea înainte, de parcă le era frică să se uite unul spre celălalt, mergeau încet înspre o poveste care nimeni nu știa cum se va desfășura. Fiecare se gândea la ce va trebui să facă sau să zică în momentul în care vor trebui să o ia în direcții diferite, având în vedere că dimineața a șters din luciul sentimentului pe care l-au creat împreună în acea noapte.
Unde vor merge? Vor trebui să meargă fiecare înspre casă? Cum să o facă? Să ia metroul? Daca vor trebui să meargă în direcții opuse, ce să-și spună la despărțire?
Vladimir presimțind că se gândesc amândoi la același lucru, o apucă de mână, lucru suficient pentru a întrerupe șirul gândurilor pline de semne de întrebare. Ea văzându-se ruptă din învolburarea acelor dileme îi zâmbește recunoscător, se oprește din mers și se lasă trasă ușor din mijlocul trotuarului înspre zidul scorojit al casei vechi lângă care se aflau.
-Ce o să facem acum?
Ingrid parcă neînțelegând întrebarea continuă să-l privească în ochi.
De fapt întrebarea lui Vladimir era un mod de-ai cere să intervină, neștiind nici el cum să procedeze mai departe. Nu vroia să se despartă de ea de teamă că nu o s-o mai revadă. Știa că la un moment dat vor trebui să plece fiecare înapoi la viața lui, dar își dorea să amâne cât mai mult acel moment și acum căuta metode pentru a face acest lucru. Când se gândea la ce va face fără Ingrid, deși chiar și el realiza că este o prostie, simțea un gol formându-i-se în piept și oricât de mult ar fi încercat să gândească rațional, nu reușea decât să amplifice senzația de panică care parcă se extindea pe măsură ce se gândea la acest lucru. Nu știa cât de mult se vedea în exterior și făcea eforturi pentru a părea cât se poate normal iar în același timp știind că are câteva secunde la dispoziție căuta intens ce să spună. Nu a mai fost atât de stresat în legătură cu o femeie din adolescență.
-Ingrid, nu știu cum și ce ar trebui să-ți spun acum, așa că o să spun ce îmi vine în minte. Poate că acum este momentul să te întreb cum te mai simți, dacă ești bine și dacă vrei să mai rămâi lângă mine. Poate că ai un plan, poate că vrei să te întorci acasă și să începi să faci ceea ce faci tu în mod normal sau orice altceva. Știu ca poate suna pueril, dar în acest moment nu-mi doresc să te văd plecând, nu pentru că nu aș știi ce să fac în continuare, dar pentru că nu-mi doresc să fac altceva în continuare în afară de a mai sta lângă tine. Lumina dimineții mi-a adus aminte de cotidian, de lucrurile de care am vrut să scap și deși nu îmi este frică de ele, până acum câteva momente nu mă gândeam la ele fără să te am și pe tine în vedere.
Ingrid se apropie de el, îl cuprinde și își lipește buzele de obrazul lui, doar ca să-l simtă cum dintr-o dată se relaxează.
- Nu era nevoie să spui nimic, nu aveam de gând să plec nicăieri.
Vlad trage aer în piept și adoptă o poziție serioasă timp în care totuși o privește în ochi și-i zâmbește blajin.
- M-am panicat.
- Acum te-ai panicat? Cum ai reușit să o faci acum și acum câteva ore erai atât de calm și stăpân pe tine?
-Păi, acum câteva ore situația nici nu-mi permitea să fiu altfel. Știam că nu am nimic de pierdut și că nu are nici un sens să-mi pierd cumpătul. În plus, nici nu știam cine ești… Asta nu înseamnă ca te-am mințit prin ce am spus, am fost foarte sincer și deschis.
-Și acum știi cine sunt?
Vladimir rămâne câteva momente încremenit, realizând că de fapt nici acum nu are nici cea mai mică idee cine este Ingrid și ce căuta ea acolo, dar se relaxează dându-și seama că și ea știe la fel de puține lucruri despre el. Oricum, îl interesa puțin acest lucru și probabil va afla pe parcurs.
-Nu, dar tu îți dorești să știu?
- Nu sunt încă sigură că îți dorești tu, dar o să vedem. Momentan nici nu are importanță.