Setea de ierarhie

Nu știu de ce sunt făcuți oamenii în așa fel încât le place să-și cunoască bine locul ierarhic ținând cont de diverse criterii. Setea această de a măsura ierarhia era și mai puternică la noi, la școală, chiar din clasele primare. Ca să exemplific: pe lângă nevoia stringentă de a ști care este clasamentul elevilor din clasă în privința rezultatelor la învățătură, mai erau și multe alte clasamente pe care noi, copiii, le făceam și le desfăceam tot timpul. Se întocmea clasamentul după criteriul înălțimii. Sau care fată e mai frumoasă, care e după ea, s.a. Sau care fată e mai mincinoasă. Sau care băiat e cel mai bun la fotbal. Stați puțin, urmează cele mai spectaculoase clasamente între băieți: Cine e cel mai puternic la trântă. Sau care e cel mai grozav bătăuș. Aici am vrut să ajung. Cel mai spectaculos criteriu de clasificare printre băieți, era cine e cel mai mare bătăuș. Asta presupunea lupte crâncene, nu numai trânte. Însemna pumni cărați pe spinarea adversarului cu nemiluita, împingeri, doborâri la pământ, zdupăcirea, zgârâierea. Într-o astfel de luptă unul trebuia să învingă. Clasamentul conform puterii în bătaie era cam instabil în timp, trebuia încercat zilnic, dacă ar fi fost posibil.
Eram în clasa a doua, pe când s-a „copt” situația pentru o luptă crâncenă între un băiat de gospodari, unul Vasile a lui Ilac, și altul, al lui Bubniac, golan și bătăuș în egală măsură. După ce, la prânz, orele de școală se terminară, cei doi băieți au făcut ce-au făcut să se întâlnească pe pod, să clarifice cine era mai puternic. Se înfățișară o droaie de băieți spectatori acolo, printre care eram și eu, să vedem măreția luptei care se prefigura. Ca să păstrăm adevărul și proporțiile, eu eram cam printre ultimii băieți din clasa mea, ca putere, iar să mă pun la bătaie cu unul din clasele mai mari – nici atâta!
Cum ziceam, începu lupta. Întâi se aruncară niște vorbe de ocară, o luptă psihologică de întărâtare. Apoi au început băieții să-și care un potop de pumni pe spinare și-n cap. Buf-Buf! Dup-Dup! Se cutremura podul de zdupăieli. Ceilalți băieți, mai mărunți, stăteau cu gura căscată, jinduind la puterea celor mari. După prima canonadă de pumni, nu se putea spune cine e mai tare. Atunci bătăușii trecură la o altă fază a luptei, începură să se tragă de haine (în speță de cămăși). Pe ici, pe acolo, cămășile, și-așa vechi, cedară. Apoi se sfâșiară de-a binelea. Atunci mi-a trecut prin minte o revelație, că e mare păcat ce se-ntâmplă, că-și rup băieții cămășile amărâte. Și unul și altul erau săraci, de unde o să mai aibă ei alte cămăși? Chiar am strigat să nu rupă cămășile, o să-i bată mama. Dar luptătorii noștri nu aveau urechi pentru asemenea vorbe de împăciuire, lupta continua înainte. Și nu se lăsară, până nu-și făcură unul altuia o mulțime de zgâriituri, cămășile ajunseseră bucăți, iar nasurile se umplură de sânge. Atunci, unul din ei fugi spre casă. Celalalt amenință: Las’ că-ți arăt eu mâine! Cazi tu în mâinile mea!
Mie-mi plăcea să mă iau la trântă cu băieții, dar fără să ajung la bătaie cu cineva. Doar unul din clasă era mai slab ca mine. Dar, să vedeți: vara, în vacanță, ne-am adunat la școală să mergem cu învățătorul la cules de plante medicinale. Până una alta, am început o miuță. Din lipsă de băieți, miuța era cam leșinată, fără haz. Trebuia căutată altă distracție. Nu știu din ce, m-am luat la trântă cu unul din băieții din clasă, următorul în ierarhia de putere din fața mea. Cu mult greu, l-am trântit la pământ. Dar el nu se lăsă, se zbătea. A început să scoată ghearele, să mă zgârie pe față. Nici eu nu m-am lăsat, aveam și eu gheare. După ce ne-am ghigosit mult, și după ce ne-am umplut fețele de zgâriituri, am zbughit-o în clasă, bocind, să mă jelesc învățătorului. Dar am demonstrat că sunt cel puțin egal în bătaie cu rivalul meu. Băiatul ăsta se numea Gigi a lui Tudose. Nu ne-am mai dus la cules de plante medicinale, învățătorul a băut ceva și s-a culcat.
Venind acasă, părinții s-au speriat de starea jalnică a feței și a brațelor mele:
- Ce-ai pățit? Cine te-a zgâriat în halul ăsta?
- Gigi a lui Tudose!
- Daaa?! Lasă că mă duc eu la miliție, mă duc și la taică su’ să-l iau la rost, cum de a îndrăznit băiatul lui să te aducă în starea asta îngrozitoare!

Nu trecu nici o oră, că la pârleazul din fața casei noastre apăru mama lui Gigi, cu băiatul ei de mână.
- Uitați-vă, pani Darie! Uitați-vă ce-a făcut băiatul matale cu fața copilului meu!

Dar tata de abia aștepta să arate și el adevărul. Nu eram pe aproape, eram trimis după treabă.
- Doamnă Tudose! N-ați văzut cum arată fața băiatului meu! Să-l chem, să-l vedeți! Să vedem cine-i mai vinovat!

Când a văzut femeia că treaba se îngroașă, se uită în spate, să vadă unde e cărarea spre uliță, luă odrasla ei de mână și plecă acasă imediat, fără a mai spune buna ziua măcar. Așa se lămuriră ambii părinți care a fost adevărul cu băieții lor.
Peste o săptămână, am fost chemați din nou la școală, tot pe tema culesului de plante medicinale. Cu cine credeți că dau nas în nas în curtea școlii? Cu Gigi, colegul meu de clasă! Dar, nu știu de ce, deși fețele noastre încă nu se vindecară de zgâriituri, noi ne-am uitat unul la altul, apoi, cum era firesc, ne-am luat de mână, să povestim câte am mai făcut în ultima săptămână. Să mai înțeleagă cineva ce e în capul unor copii!