- Întristată adunare! Acum nu vă vorbesc eu. Vă vorbește mortul. Asta a fost ultima lui dorință – pe care mi-a lăsat-o cu limbă de moarte – ca, înainte de a fi coborât în mormânt, să poată să vi se adreseze. Toată viața, n-a vorbit. Însă acum, când și-a luat soarta în propriile-i mâini, s-a hotărât. Și ce m-a rugat el să vă transmit?…
- Păi, cică – mi-a zis el – eu acuma plec. Mă duc în loc luminat, în loc…
- În locul tău, eu n-aș vorbi deloc, i-am retezat-o eu. În loc să fii mulțumit că scapi, tu te-apuci acuma să vorbești? Și unde? Taman în locul ăsta și taman acuma când toată lumea trebuie să tacă?
- Baaa, zice el, cum să nu vorbesc? Păi dacă n-oi vorbi acu, atunci când? Iar acu, vorbesc pentru că trebuie; și pentru că mi-a venit și mie rându’. Mi-a venit rându’ să vobesc liber. Fiecăruia dintre voi, îi vine rându’. Căci, așa cum vă spuneam și înainte, eu o să mor, voi n-o să mai trăiți. Însă adevărul spuselor mele abia după aia va ieși la iveală.
Ș-a dat să să înece, parcă cineva l-ar fi strâns de gât. Da’ și-a revenit ș-a continuat:
- V-a zis dom’ președintele „Să trăiți bine“ și voi nu l-ați ascultat. Ba, mai mult, l-ați luat în râs ș-ați vrut – și încă mai vreți – să-l vedeți suspendat. E! De-aia io vă spun că sunteți niște neascultători. Fiindcă el v-a ascultat întotdeauna. Și vă mai ascultă ș-acu. Că, altfel, cum ar ști el ce să-ntâmplă pă lumea asta. Cum ar ști el ce face fiecare dintre voi și ce nevoi are. Și de câte n-are omu’ nevoie?! Da’, uite, dom’ președintele s-a gândit la toate. Ș-a creat condiții ca fiecare să plece unde-o vedea cu ochii. Să-și cate fiecare bine capului. Numa’ el n-a plecat. Și nici n-o să plece. C-a zis că el nu-și părăsește domiciliu’. Că ăia care pleacă sunt niște trădători de neam și țară pă care nu-i doare inima de popor. Că, dac-o trebui să plece vodată, el pleacă ultimu’. Că el mai are treabă de făcut… Aaa, că s-a dus și el până colea la Viena? Păi ce era să facă dacă i-au zis ăilalți? Că i să făcuse și lui rău. Și la noi, în spital, a zis că nu să internează. Că el nu vrea să moară. Da’ pân’ la urmă, ăi de pă lângă el l-au convins. Și el a zis că să duce la Viena doar așa… Că, dac-o fi să moară, să moară la ăia. Ca să-i facă p-ăia de râs.
Și mortu’ a dat iar să să înece, de parcă… Însă și-a revenit iar și iar a continuat. Da’ parcă nu mai era el. Parcă nu mai avea suflu’ de dinainte. Și l-am întrebat dacă-l are cineva la mână cu vun dosar. Și el mi-a spus că da, îl are. Îl are c-un dosar de pensie. Că l-a pus dracu’… C-a zis că de ăsta n-a scăpat și nu scapă nimeni. Doar, ca să zic așa, ăia care-și iau seama înainte… Păi unde s-a mai pomenit să trăiască cineva c-o așa pensie nesimțită? C-aproape nici n-o simți când îți trece pân mână.
Ș-a dat iar… Da’ iar…
Și mi-a mai zis că să vă mai spun c-a zis dom’ președintele că vrea să stârpească hoția din țară. Că s-a umplut țara de hoți de-au ajuns toți bișnițarii, toți borfașii să stea cu el la masă. Și că el nu mai vrea. C-a stat destul. C-a stat destul cu mâinile-n sân. Și că lupta sa cu hoții s-a transforma într-o întrecere de care pă care. Da’, pân-la urmă, le-a zis că tot le-o face el; ca să vadă și ei cine-i ăl mai mare…
Ș-a vrut să mai zică iar ceva, da’… Da’ iată că… iată că nici eu… că nici eu nu mă simt prea bine…
- Parcă se îneacă, a catadicsit cineva…
- Se sufocă, a remarcat altcineva…
- Să-l ajutăm, s-a mai auzit un glas…

Mulțimea și-a împreunat palmele ducându-le la gură și și-a îndreptat ochii către cer…

Glasul alinător al părintelui s-a armonizat, înălțător, cu murmurele credincioșilor:
- … Dumnezeul duhurilor și a tot trupul, Care ai călcat moartea și pe diavol l-ai surpat și ai dăruit viață lumii Tale, Însuți, Doamne, odihnește sufletele adormiților robilor Tăi…