Dintotdeauna și pretutindeni s-au petrecut minuni pe pământ, de la minuni ale lui Dumnezeu până la minuni ale lumii.
Atât puterea religioasă, cât și cea laică, din nevoia de a fi recunoscute ca atare, s-au folosit de minuni omenești înfăptuite prin voință și putere divină și s-au acoperit de simboluri, cetăți, temple, statui, care să le amintească supușilor de măreția și atotputernicia conducătorilor și a zeilor.

- Privește la uriașele construcții ieșite din mâna omului, mă provoacă prietenul meu, Nimeni, primit de curând în Clubul Singuraticilor, ca membru cu drepturi depline. Sincer să fiu, mărturisește el, rămân uimit de pofta nemăsurată a omului pentru cinste, slavă, înălțime. Din mândria și egoismul lui, i se aprinde până la inflamare dorința de a ajunge la cer, de a-și zidi, chiar cu prețul vieții, un turn Babel al său și de a-și face, astfel, faimă în lume, chiar dacă Domnul îi încurcă omului gândurile, îi încâlcește ițele minții și-l întoarce împotriva propriei firi. Astăzi, mult mai mult se ambiționează omul, rostogolindu-și sufletul în sus, pe scări de mărire din fier și beton, uitând că lăcomia de progres duce omenirea la pieire.

Nu de mult, printre olteni, a făcut senzație minunea de la Castranova, când, pe un ciot de nuc, rămas în urma tăierii unei crengi mai groase, a apărut chipul Mântuitorului. Vestea i-a scos din adormire pe ziariști și pe reporterii de radio și televiziune, iar locul cu pricina a fost invadat de credincioși și de gură-cască. Unii s-au rugat și au aprins câte o lumânare lângă copacul miraculos, alții s-au închinat și au sărutat pământul, uimiți de minunea din curtea omului.
”Am tăiat creanga acum câteva luni, dar nu era nimic atunci. Acum o săptămână m-am urcat în nuc să vorbesc cu fata mea la mobil, că aici nu avem semnal tot timpul, și am văzut chipul lui Iisus pe ciot. Nu-mi venea să-mi cred ochilor. Am arătat vecinilor și au zis și ei că e o minune”, a povestit proprietarul nucului, om serios și gospodar. „Am chemat apoi preotul”, a adăugat el.
„Cred că este un semn, a zis și preotul satului. Și sper că le va fi mai bine românilor. Prin această apariție, Domnul vrea să împartă pacea în lume”, a mai adăugat el și a făcut semnul crucii.

Tot aici, în sudul țării, ca o altă minune a lumii, a continuat să se mențină până în vremuri moderne, bordeiul de la Castranova, un fel de locuință săpată în pământ.
Își amintește primarul comunei, Ciofleancă, de când era copil de țărani săraci și locuiau la bordei. Parcă mai ieri cobora prin gârliciul în pantă direct în camera unde, în colțul din dreapta, se afla vatra cu horn larg și pe care era așezat țestul de lut, iar pe de lături, agățate de cuie și cârlige, pirostrii, căldări, tigăi, oale, străchini, apoi, flămând, se furișa în „celar” unde erau depozitate alimente, lăzi, butoaie, iar de acolo trecea la somn în camera de locuit și în care se afla „soba oarbă”, cu gura de alimentare în camera alăturată, mobilier lucrat la meșterii din sat, pat cu saltea de paie, ladă de zestre, polițe, chilimuri din lână și pături înflorate pentru acoperit.
Sărăcia în care a trăit de mic l-a purtat, însă, de mână de la bordei la vila ca un palat, cu scări maiestuoase din marmură și granit și de un lux deșănțat, în care primarul se lăfăie împreună cu familia, de la parter până la etajul al doilea al clădirii, în living-room și cele șase camere.
„Îmi permit, își zicea Ciofleancă, în același timp primar și om cu afaceri pe numele soacrei, în transportul de persoane și în agricultură. Cu ajutorul Celui de Sus, își zicea și se gândea la șeful său din politică, sunt un fericit. Faimă să mai capăt și sănătos să fiu! Și nimic nu-mi mai trebuie”.

Și așa cum prostului, fatalmente om neajutorat, îi vine norocul în întâmpinare, așa și lui Ciofleancă îi veni în sprijin providența, adică acea împrejurare miraculoasă care îi bagă pe gât cuiva fericirea. Gardul împrejmuitor al Monumentului Eroilor din comună fusese distrus în totalitate, iar monumentul însuși, măcinat de vremuri și vreme, după cum bătea vântul politicii țării și, respectiv, pradă vandalismului - în jurul lui pășteau vite, pe el scrijeleau copiii, lângă el lăsau urme câinii, se lăsa într-o parte sub greutatea marmurei și în urma ploilor, iar plăcile cu numele flăcăilor și bărbaților care au murit în război nu mai erau în poziție verticală, ci culcate la pământ, de o parte și de alta a monumentului.

- Vertical înseamnă respect, venerație, filozofează Nimeni. Înseamnă „în picioare”, așa cum s-a înălțat Mântuitorul la cer.

Ambițios și stăruitor, primarul gândi un riguros program de reabilitare a complexului gard-monument, prin care monumentul trebuia ancorat într-o fundație solidă din beton și curățat bine cu soluție „Cillit Bang” diluată, iar vulturul din vârf trebuia vopsit în bronz auriu, ca ornamentele de la viloiul personal, lucioase, strălucitoare. La fel, gardului i se dădea importanța cuvenită, raportat la acel „dincolo” tainic, enigmatic, ferit privirii trecătorilor, încât să le trezească din plin curiozitatea și să-i facă să se oprească din drum cu interesul omului pentru un lucru care i se refuză.
Și cum de la gând la faptă nu e decât un pas, gardul se constitui într-o replică modernă a zidului cetății: înalt, masiv, opac, de nestrăpuns și de neescaladat.

- Gardul este simbolul izolării, al neputinței de comunicare, zice Nimeni, cârcotaș, este un fel de limită a propriei personalități. Este simbolul ruperii legăturii dintre cetățean și ideea de libertate. Dacă o ținem așa, cu toții devenim, încetul cu încetul, oameni singuratici care se prosternează înaintea gardurilor...

Așa se întâmplă și cu primarul nostru de poveste. Ore întregi stătu și își admiră, de aproape și de la distanță, grandiosul ansamblu istoric, veritabilă minune a lumii și se felicită pentru spiritul său întreprinzător și de bun conducător și, totodată, pentru deosebitul său talent pus în slujba comunității.
Gardul - semeț și mândru, chiar dacă lua din lumină monumentului - acum de proporții și valoare moderate, nicidecum faraonice, relativ la împrejmuire, sporea atât prestigiul primarului, cât și al comunei Castranova. Astfel că, la tăierea panglicii inaugurale, eveniment la care participară autorități locale, prefect și parlamentari, primarul scoase din buzunar foaia pe care scrisese, de cu seară, citeț, caligrafic, discursul său de credință:
„Când se înalță un faimos monument, nu se urmărește numai o realizare a ingineriei și arhitecturii, ci odată cu aceasta, omul urmărește să se înalțe spiritual. Însă, marile simboluri, cunoscute la început doar la nivel local și regional, devin, ulterior, foarte cunoscute mulțumită dimensiunilor colosale, ieșite din comun”.

Scoase, așadar, foaia de hârtie din buzunar, aruncă numai o scurtă privire pe ea, după care o mototoli și o băgă la loc în buzunar. Apoi, se adânci profund în tăcere, într-o tăcere asurzitoare, ca unul care luptă cu toaca împotriva prostiei. Doar în finalul tăcerii, primarul scoase un „Mulțumesc!” apăsat și încărcat de semnificație.

-De ce n-ați vorbit în fața onoratei adunări, domnule?”, îl întrebă, apoi, un nesuferit de ziarist.
Primarul îi răspunse:
- Nu vocea e de temut, ci tăcerea!, a zis Aristotel.