De când a aflat Maria că-i sunt zilele numărate și neavând soț și copii și-a rugat surorile, pe Pica și Geta, ce stateau la câteva case, să treacă zilnic pe la ea să nu moară fără lumânare. Și-a făcut rânduială-n suflet și lucruri, fără a face testament. A dat din lucruri păstrând bijuteriile, care erau de la răposatu', "Dumnezeu să-l odihnească!" îi era greu să se despartă de ele, urmând să și le împartă surorile după ce ea n-o mai fi..."le găsiți aici, în noptieră, ale voastre sunt!" zicea sperând în sinea ei că, astfel, face o plată în avans surorilor pentru a-i ține toate rânduielile creștinești. S-a hotarât bunul Dumnezeu să aline suferințele Mariei și să o ia la el. Prima care a ajuns a fost Geta, mai tare de inimă, i-a aprins lumânarea,a dereticat preț de câteva minute prin casă spre a nu găsi lumea dezordine, urmând să anunțe pe toți, dar, mai repede decât se aștepta, ca o umbră, trecu prin fața geamului Pica, văzând lumânarea aprinsă și oglinda acoperită aceasta nu-și putu stăpâni strigătul:

- Ai murit Marieeee! strigăt ce a alarmat vecinii.

S-a dus Pica repede la căpătâiul Mariei, aplecată spre moartă, lovindu-se cu capul de noptieră, pipăi, preț de câteva secunde sertarul gol… părea că o îmbrațișază ca de rămas bun - moment în care Geta sări iute pragul ușii să iasa-n curte și să adune oamenii care voiau să o vadă pe Maria.

Din casă se auzi Pica țipând:" .. a dracului să fii!"- apoi, observând vânzoleala din curte, mai zise ceva ca pentru sine.

Din acel moment, Pica, a scos cu greu un cuvânt - două de genul "Dumnezeu s-o odihnească!", "Dumnezeu să o ierte!"...la slujba de înmormântare auzea, frânturi ca prin vis, vocea baritonală a preotului: "Doamne miluiește! ... Domnului să ne rugăm!"... mișcându-și automat mâinile în semnul crucii atunci când se închinau și ceilalți; privirea pierdută și fața lividă păreau semnele neputinței într-o astfel de conjunctură. În pauzele dintre cuvintele preotului era o liniște ce o apăsa lăsând-o aproape fără respirație, chipul i se schimonosise și, unde până acum nu avea riduri, îi apăruse o cută adâncă între sprâncene facându-le să pară unite.

Ajunge preotul cu slujba la întrebările retoric-metaforice despre dreptate și adevăr:

- "Unde e aurul? Unde e argintul?"

- La Geta, părinteee... La Geta! Răspunse, într-un suflet Pica, tare și răspicat, părându-i-se că preotul o sprijină în frământările ei, care țineau din clipa în care a deschis sertarul golit al noptierei.

Pentru scurt timp, liniștea întregului pământ s-a adunat acolo, apoi, privirile mutându-se, ca limba unui clopot, de la Geta la Pica, de la Pica la Geta...

Þârcovnicul, unicul spectator al imaginii de ansamblu, ținea acum buzele sub puținii dinți pe care-i avea;

După câteva secunde grele cât o veșnicie, preotul reluă, ca o placă zgâriată, mult mai din urmă textul slujbei de înmormântare: "După mila Ta, viază-mă și voi păzi mărturiile gurii mele" apoi, dându-și seama de "potrivirea" greșelii paragrafului se întoarse cu spatele, păru că tușește și se străduie să-și dreagă vocea... "Domnului să ne rugăm"...