Lenesa

Într-un sat binecuvântat de Dumnezeu locuia o familie de oameni săraci și leneși. Casa o moșteniseră din moși strămoși, avea peste o sută de ani și era printre cele mai mici din câte s-au văzut vreodată! Cinci suflete trăiau în aceeași cameră, dormind în două paturi de lemn. Luau cina la o masă mică, hainele și le agățau în cuiele bătute în perete, iar singura mobilă din odaie era o sobă cu plită. Pe jos călcau pe pământul gol. În spate aveau o cămară, în care depozitau vasele, căci de provizii, nu putea fi vorba! Locuința era așezată pe un deal, deasupra drumului. Traversai strada și dădeai de râul care curgea neobosit tocmai din munte. Pe malul celălalt, pădurile se întindeau din belșug, iar pajiștile erau imense. Prin hărnicie, toți săracii își procurau hrana cu efort. Bătrânele creșteau capre cu lapte, iar când le duceau la păscut se întorceau cu măcriș, păpădie și bănișor, din care făceau salată. Vara conservau ciuperci, adunau plante medicinale, făceau dulceață din fructe de pădure. Creșteau porci, iar mâncarea pentru iarnă, era asigurată. Se putea aduce și lemne de foc din pădure sau de pe prundul gârlei, pentru ca iernile să pară mai dulci. Ei nu aveau nici curte, nici gard, urcai dealul și aveai în față căsuța aceea mică, lângă care nu a crescut vreodată o vietate. Ba aveau ceva în fața casei. O piatră imensă pe care stăteau copiii și priveau în gol, admirau peisajul. Vara, tatăl se ducea cu vacile satului și cu caprele, mulgea pe ascuns de la fiecare câte puțin, să le facă rost de hrană. Bătrâna aducea lemne din pădure, dar pe ei nu-i punea la nimic, ei stăteau pe piatră, uitându-se la oamenii care trec cu furci, greble sau sape în spinare. Fata cea mică, Eleonora, era o frumusețe. Avea fața rotundă, buzele roșii, ca de păpușă, bucle blonde și ochi albaștrii, incredibil de albaștrii. Dacă ceilalți copii mai aduceau apă din râu sau mai mergeau la pădure după lemne, ei i se spunea:
- Ești atât de frumoasă, încât ai să te măriți cu un băiat bogat și nu te va pune să faci nimic!
Iernile, tatăl prindea vrăbii cu ligheanul, le sucea gâtul și le prăjea în tigaie sau le punea pe jar. Erau slabi, iar stomacurile li se micșoraseră. Eleonora creștea greșit. În loc să se ducă la muncă, să-și cumpere rochii, să aducă hrană în casă, se gătea în oglindă, apoi se așeza pe bolovan, așteptându-l pe Făt-Frumos. Dacă își uneau brațele, cinci oameni ar fi reușit să iasă din sărăcie, dar munca era prea umilitoare pentru ei, ba au luat toate obiceiurile proaste de la adulți: de pildă, băieții au început să fumeze, Eleonora a prins drag de rujuri, parfumuri și coafuri sofisticate, deși nu avea bani de-o pâine. În curând, frumusețea ei a fost remarcată, așa cum i-au prezis părinții. A găsit un băiat gospodar, dintr-un sat de la munte care a venit să o pețească. Nu era cum și-au imaginat ei de bogat, dar având în vedere faima lor, le făcea o favoare, luându-le fata de nevastă. El avea cai și lucra la lemne în pădure, ea nu știa să facă nimic și nici nu dorea să învețe. Când se întorcea de la muncă obosit, Eleonora îl aștepta pe canapeaua de la poarta. Bărbatul supărat a adus-o inapoi acasă la ea, dar mama a consolat-o:
- Nu făcea de tine! La cât ești de frumoasă, meriți să fii cucoană mare!
Anii au trecut. Mulți băieții au plăcut-o, au luat-o de nevastă, dar au adus-o înapoi. Nu știa să facă nici mămăligă, nici curățenie, nu spăla nici vasele! A murit și tatăl ei, astfel că au pierdut vrăbiile fripte și laptele pe care îl mulgea pe furiș de la vacile de care avea grijă. Traian, fratele Eleonorei muncea pe toane. În curând a paralizat și mama lor. Stătea la pat și nu mai putea să care lemne sau să le facă mâncare. Oamenii miloși din sat au alergat ca să primească o pensie de handicapat, dar proprii ei copiii o băteau, luându-i banii pe rând: Traian îi cheltuia pe țigări și băutură, Eleonora pe rujuri, în saloanele de coafură și prin baruri. Nu avea ce mânca, dar se vopsea și se coafa mereu! Sătenii îi duceau bătrânei mâncare de milă, ea împărțea cu toți. Anii treceau. Eleonora stătea prin baruri, gândindu-se că va găsi aici un prinț bogat, dar ca să își bată joc de ea, patronii localului i-au pus droguri în băutură, iar ea a înnebunit. A fost internată la spital, dar fugea și venea tot acasă, se așeza pe bolovan, privea în gol, își bătea mama să-i dea pensia. Îndurerată, bătrâna i-a spus într-o zi:
- Ar fi cazul să te iei de treabă! Începi să îmbătrânești și dacă nu ai găsit până acum un prinț, slabe speranțe de-aici înainte!
Dar ea nu dorea să audă. În curând și mama a murit. Traian se ducea prin sat la prașilă și la fân, iar la sfârșitul zilei de muncă cerea mâncare și pentru ea! Cartonul de pe casă era răscopt de vreme, iar ploaia a început să intre peste ei. El a reparat acoperișul, a primit un porc de pomană, s-a gândit să-și cumpere găini, să se gospodărească. Eleonora nu dădea semne că vrea să-l ajute. Traian se întorcea obosit de la muncă, îi punea mâncarea pe masă și se ducea la găleata cu apă să ia o cană, că îi era sete.
- Dacă ți-e sete, să-ți aduci din gârlă. Eu mă duc cu cana, să știi. De ce să aduc o găleată, să bei și tu?
- Pentru că și eu îți aduc mâncare, îi spunea el nemulțumit.
- Ar trebui să fii mândru că ai o soră atât de frumoasă! îl certa ea.
- Frumusețea ta nu ține de foame! Îmbătrânești și se duce frumusețea. Hai la muncă cu mine, să avem ce mânca!
S-a supărat atât de tare de ceea ce i-a spus, încât a doua zi după ce a plecat a spart geamurile, a tăiat cu toporul patul în care dormea el și s-a hotărât să omoare porcul. L-au anunțat vecinii și a venit la timp să-și salveze animalul. A reparat casa, realizând că nu va avea un sprijin în ea niciodată. De ciudă și-a vândut porcul pe băutură. Mai târziu, a găsit un loc la azil unde avea mâncarea și căldura asigurate.
Eleonora a rămas singură în căsuța de pe deal. Lenea și gândul că își poate rezolva toate problemele cu frumusețea îi luaseră mințile, cu toate că nu mai era nici tânără, nici prea frumoasă. Rătăcea pe drumuri, fără să știe unde anume, tot ce spunea era:
- Mă duc să mă coafez și să mă vopsesc, nu stau eu așa.
Femeile din sat veneau să o ia la plivit sau la strâns de fân, dar ea le răspundea:
- Când m-ați văzut pe mine să fac așa ceva?
Pe arșița mare, ea stătea pe piatra din fața casei, la umbră, părând că râde de cei care muncesc ca fraierii. Dar la un moment dat a început să se schimbe. Dintr-o dată părea îmbătrânită fără vreme. Deși era cald, purta un cojoc, iar pe cap avea o căciulă de lână. Abia mergea pe drum, se oprea des, obosea. Era toamnă. Soarele ardea cu îngăduință, permițându-le oamenilor să mai care lemne pentru nopțile geroase, să adune fructele din livadă și să scoată cartofii din grădini. Încă nu era târziu, peste drum de casă, lemne aduse de apele învolburate putrezeau. Ar fi putut să își facă provizii serioase, dacă ar fi cărat două lemne pe zi. Dar îndurarea divină nu ține o veșnicie.
Pe negândite, soarele s-a ascuns în nori, vântul a început să scoată ghearele ca o fiară, zăpada a acoperit totul. Eleonorei îi era atât de foame, încât a pornit din poartă în poartă să ceară de mâncare. Unii o goneau, spunându-i:
- Când te-am chemat la plivit, ai spus că nu te umilești să faci așa ceva! Vezi? Noi ne-am umilit, de aceea avem beciul plin!
- Vă rog, dați-mi ceva pe datorie, că la vară vin la muncă să vă plătesc totul!
S-au găsit și suflete miloase care îi puneau lapte în sticle, pâine și brânză în pachete, fără să-i reproșeze nimic. Crivățul urla nebun, iar de pe coșul ei nu ieșea fum. Nu avea un băț să-și facă focul. Zăpada era aproape cât casa, iar de la ea nu se vedea nicio urmă. Bătrânii făcuseră pârtie până la stradă, din orice gospodărie se putea ieși și intra, fără ca neaua să-și intre în ghete, la fereastra casei de pe deal apăruseră imenși crini de gheață.
- Cum o fi stând fără foc și fără o pâine pe gerul acesta?
- Cum stăteau după ce a murit bătrâna, înveliți, îmbrăcați cu cojoace și mănuși în mâini. De ani de zile au stat fără foc!
Acum totul era prea ciudat. Parcă și casa era îndurerată, dând senzația că între pereții ei s-a consumat o mare nenorocire. Rămăsese pustie, fără pârtie și fum gros, ieșind pe coș, ca alte locuințe răsfățate. O rudă îndepărtată s-a dus să vadă ce face Eleonora, cum înfruntă iarna cu stomacul gol. A înotat în zăpadă până la colțul casei și a strigat. Nu a primit nici un răspuns. S-a scuturat de omăt în tindă, apoi a împins zăvorul cu putere și a intrat. Eleonora stătea întinsă pe pat, cu o mână pe burtă, cu cealaltă la cap, fața îi era mumificată, ochii îi căzuseră în orbite… Murise singură de o săptămână și a fost arsă la crematoriu, fiindcă nu a avut cine să o îngroape creștinește. Oricât de frumoasă a fost cândva, a murit cu zile, crezând prea mult în darul oferit de Dumnezeu, refuzând să muncească!

Din păcate, întâmplarea este reală și am scris-o pentru ca nimeni să nu mai moară de frig și de foame, așteptând ca oamenii din jur să le ofere totul pe tavă, în schimbul frumuseții lor, atât de trecătoare! Mai bine că nu am văzut-o când au așezat-o în sacul negru de plastic. Mi-a rămas imaginea ochilor ei incredibil de albaștrii și buclele blonde sau roșcate, după tendințele modei, care îi încadrau fața rotundă și albă!