Nu aștepta să mă descoperi cantonat în normalitate, altfel văd lumea și e firesc, căci merg în mâini, calc cerul în picioare și din această poziție, dinamica universului nu pare atât de haotică. Privind printre ghete caut indicii sau un reper care desigur nu există, pentru că aerul pe care pășesc are obiceiul straniu de a-și schimba culoarea în fiecare clipă, cum fac ochii tăi.

Știi ce simt, așa că următoarele cuvinte n-or să te surprindă. Eu, cel ce te pierdeam în fiecare noapte și te regăseam dimineața, cel ce ți-am fost umbră și te-am iubit complet așteptând o vorbă, un gest care să-mi dea speranțe, eu voi pleca. Ai fost reperul meu de zi și nu era puțin, dar vezi, umbra nu vede astfel de semne, din cauza luminii nu vede, a soarelui. Voi dispărea din stânga ta, n-o să observe nimeni, de la un timp frământările fac zarvă de fanfară în mintea mea, iar eu, precum știi, trăiesc la cote maxime. Întrebările fără răspuns, starea de incertitudine și gelozia absurdă, mă încolțesc din toate părțile, din teamă de penibil aleg plecarea.

Nu ești tu de vină, drumul meu a fost mereu neclar, ceață-ploaie-zloată, pavaje cu sute de cărți, în fiecare pagină speranțele pulsau, râdeau, de-ai ști de câte ori am evadat în vis, am mers pe cărări nepământene de un diabolism ingrat cu o singură și precisă destinație. Degeaba m-am hrănit cu otrava trupului tău de femeie frumoasă, nici iadul nu mai părea sinistru, aducea c-o bodegă de cartier în preajma anului nou, beteală, artificii și gunoi, n-am învățat nimic.

Te-am consumat în doze mici, să mă obișnuiesc cu gustul tău, să nu mai fie nociv, să apară senzația de saturație, să mă plictisesc de tine, n-a fost așa. Chiar dacă ura, pe care plecând o voi simți pentru părul și ochii tăi divinizați acum, chiar dacă te iubesc și mi-am îngenuncheat sufletul în sufletul meu, degeaba. În definitiv răul a fost tot timpul în mine, i-a trebuit un singur imbold ca să renască, iar eu nu am înțeles nimic.

Să nu anticipăm, azi sunt aici și te iubesc cum iubesc apa dintr-un urcior, te sărut cum sărut buza paharului plin, mă îmbrac în tine cum îmbrac ploaia și marea, în schimb tu mă iubești cum iubești copacul, mă îmbrățișezi cum îmbrățișezi scoarța lui, te strecori în seva mea și urci până la frunzele de sus, te simți stăpână îmi spui așa a fost mereu, dar n-ai știut să îmi comunici prin gesturi și cuvinte, pentru că la mine valorile sunt inversate. Și apoi dragostea, cum am fi putut face dragoste când eu stau tot timpul în mâini, dorm în mâini, gândesc în mâini, tu ești neobosită, ai rădăcini și ești ancorată, dar uite, nu am avut timp măcar o dată să ne privim în ochi, evident unul din noi ar fi trebuit să se întoarcă, să vadă lumea altfel și asta era imposibil. Doar dacă ai fi renunțat la zborurile tale de noapte, dacă m-ai fi iubit cum iubești apa dintr-un urcior, dacă m-ai fi sărutat cum săruți buza paharului plin, dacă te-ai fi îmbrăcat în mine cum te îmbraci în ploaie și în mare.

Nimic nu s-a întâmplat, n-a fost să fie, poate dacă ne-am fi întâlnit mai devreme... odată am fost și eu un animal sociabil, râdeam-glumeam-plângeam, aveam prieteni, ideile m-au schimbat și cărțile, așa a apărut această nouă poziție pentru gândit, pentru citit și pentru scris, o poziție cu polii inversați, iar tu erai atât de albă, cu hainele ca niște voaluri străvezii și părul ca o ceață de toamnă, ca și cuvintele pe care le rosteai și rămâneau un timp într-o suspensie ca un praf de cretă.

Acum degetele mă asigură că femeia din fața mea zâmbește fierbinte și parfumat, din pricina anotimpului din ea se scutură culori, curând dincolo de trupul ei voi zări albul unei realități care nu există. Mâine voi fi departe, voi lua înfățișarea copacului cu rădăcinile bine înfipte în cer, mă voi ascunde sus, într-o pădure de munte, voi asculta ploaia cum atinge crengile și scoarța, când frunzele vor începe să cadă, voi porni mai departe.