Motto: “În codrii bătrâni, sub bolta înstelată, în bătaia caldă a vântului de libertate, cei cu inima pură pot auzi și acum chemarea… Marelui Lup Alb!”
(Legendele dacilor liberi)

Ancorată pe cer, luna părea că își trage sufletul de dor smintit. Valurile scânteiau în orizontul fără de cuprins al vântului la fiecare atingere ritmică de malul ce-și înclina privirea în adâncul Dunării, îngenunchindu-i coapsele cu aroganță rece.
Am fost în noaptea aceea pe faleză, hoinărind. Am crezut că mie nu mi s-ar întâmpla chiar asta, și nici oricui, așa că m-am întâlnit cu Fenrir atunci. Am urcat în mașina și am gonit prin noaptea aspră, gata să evadez dinafară, dintre norii de ceată ce înfășurau curcubeul de noapte de jur-împrejurul privirii fugare…
Auzisem de sacrificiul Cerbului, deși habar n-aveam ce înseamnă…
Pe fereastră nu vedeai decât o mare de ceață, aburi ucigași amestecați cu mierea otrăvită a neobișnuitului, totul la căpătâiul unei ploi dense. Ceața îmi pătrundea prin toți porii. Până și prin tabla mașinii, dar mergeam cât pofteam. Lumina de aur era urma lăptoasă a ceții făr’ de aripi. Zâmbea sosirii noastre deodată cu ultima Stea a dimineții…
Mult prea târziu pentru orice mirare sau mult prea devreme pentru orice zbor.
Cu mulțumire, mă îndreptam către încă un vis-distanță, mai jos de Elice apoi spre stânga, și tot înainte, pe Domnească. Am parcurs întreaga stradă fără să opresc la vreun semafor, căci toate erau pe galben-intermitent, și nimic nu tulbura goana nebună.
Când am ajuns în pădure, în toată intunecimea aia a răsunat urletul Jivinei…!
Zgomot surd de fier negru, rotire în nemișcarea eternă. M-am speriat îngrozitor. Stând cu ochii strâns lipiți, într-o încordare limpezită doar de temerile ce-mi cuprinseseră sufletul, am coborât din mașină. Am auzit și mai clar urletul Jivinei. Din noapte, Fenrir mă privea pe deasupra umărului unui Cerb. Începu să ningă, exact ca-n povești, cu fulgi mari. Totul, de jur- împrejur, deveni în câteva clipe alb.
Îmi amintii. Povestea este fabuloasă.

Odinioară, într-o zi de iarnă un om a omorât un cerb, ascunzându-i trupul într-o groapă și acoperind-o. Era o pădure ca aceasta. În câteva zile uită locul unde ascunsese animalul sacrificat, uită chiar de fapta în sine. Începu să aibă îndoieli în privința acțiunilor sale, întrebându-se dacă nu cumva visase sau își închipuise că ar fi omorât acel cerb. Se hotărî să povestească “visul” oricui ar fi avut posibilitatea să-l asculte. Unul dintre cei care ascultaseră povestea, despre cerbul ucis și ascuns în pădure, crezu atât de mult în adevărul celor relatate încât merse și căută în pădure. I se revelă acel loc, găsind trupul cerbului ucis. Se bucură și povesti întâmplarea aceasta minunată celui mai bun prieten.
- Un om mi-a povestit mie, cică visul său. În vis se făcea că ucisese un cerb și că îl ascunsese în pădure. Mie mi s-a revelat acel loc și l-am găsit. Dacă mi s-a întâmplat mie asta, înseamnă că respectivul nu a visat, ci în realitate chiar a omorât cerbul. Asta este realitatea!, rosti plin de satisfacție.
- Dar dacă nu s-a întâmplat așa?, îl contră prietenul. Dacă tu ești cel care a visat și în visul tău se făcea că visezi un astfel de bărbat care povestea despre cum el a ucis un cerb? Poate că este chiar așa, tu fiind cel care a visat. Visul visului ar putea fi al tău, iar ție ți s-a adeverit propriul vis, nu acela al unui necunoscut.
- Eu am găsit cerbul iar asta mi s-a întâmplat în realitate. Eu nu am visat și nu e un vis în vis, se împotrivi acesta. Nu m-am visat pe mine și nici pe acela care a ucis animalul, ascunzându-l. Pur și simplu am găsit locul acela din pădure și asta m-a uimit tare de tot. În rest, nu mă interesează ce crezi tu.
Ciudat. Cel care ucisese cerbul a avut un vis în care i se dezvălui locul unde ascunsese animalul și despre care uitase. În visul său i se arata și bărbatul care găsise cerbul. A doua zi se duse direct la casa lui cerându-i dovada. Se luară la ceartă, până când se hotărâră să meargă într-o peșteră unde trăia cel mai luminos om cu puteri de temut, care cunoștea toate tainele pământului și pe cele ale apelor. Știa să citească chiar și din Cartea Îngerului.
Iar numele lui era Ramunc…
Ramunc sălășluia în Peștera de Foc și era Domnul celor Trei Ceruri. Ascultă în tăcere povestea despre cerbul ucis și despre vis, apoi li se adresă celor prezenți:
- “Ucigașul” s-a visat pe sine ucigaș, sau e cel care a ucis cu adevărat?
Apoi, ca pentru sine, rosti: “da, da, cel care a ucis cerbul a ‘uitat’ că a ucis, crezând că a visat sacrificiul cerbului iar cel care a visat a văzut în vis sacrificiul cerbului și ascunzătoarea”. Ramunc li se adresă:
- Deci, cine a ucis? Cine a visat? Tăcere prelungită…
- Arătați-vă supunerea, vă poruncesc! Cei doi se plecară până la pământ, cu teamă, în semn de închinăciune. Când dădură a se ridica, Ramunc făcu brusc un gest, ca și cum i-ar fi lovit. Instinctiv, se feriră.
- Așadar nu sunteți proști, știți să priviți! Apropiați-vă!
Aceștia, făcură doi pași, încercând să vină mai aproape de Ramunc.
- Pricepeți, deci!
- Ce e de priceput?
- Cine are urechi de auzit, să priceapă! Căci nu este nimic ascuns, care să nu fie descoperit, și nimic tăinuit, care nu va ieși la lumină. Dacă nici voi nu sunteți convinși de adevărul celor trăite chiar de voi, dacă habar nu aveți de linia de demarcație dintre vis și realitate, eu cu ce vreți să vă conving? Împărțiți animalul în două! La fel și visul. Sau n-a fost vis? Crimă, sau sacrificiu?

Am simțit cum o prezență nevăzută mă cheamă. Să fi fost cerbul? Fenrir? Cine știe?! Am revenit în acea pădure dar niciodată n-am mai auzit urletul Jivinei. Noaptea aceea tainică, pe care șerpii și zăpada au orbit-o, a fost de neuitat. Atunci am devenit liberă cu adevărat și de atunci vulturii, înveșmântați în scoarțe de copaci, au venit noapte de noapte să se culce în iarba crescută peste pietre, păzind locul. Iar pietrele au început să-mi vorbească diferit, amintindu-mi că iluzia poate mântui de limite atâta timp cât încă mai poți urca piatra sacrificiilor clipă de clipă. Tot atunci te poți vindeca de ilimitare.
Și a fost seară, și a fost dimineață…