Când știi că ai iubit prea mult, că ai făcut destule concesii, când știi că ai dezvăluit prea multe adevăruri despre tine, că ți-ai oferit gândurile și inima prea ușor? Când știi că ai greșit din prea multă dragoste și ai dăruit toate surâsurile tale? Când știi că unele secrete nu ar fi trebuit dezvăluite, că iubirea se păstrează cu umilință și tact - diplomația inhibă dorința de a-ți striga în cuvinte iubirea și dorul? Și ne simțim în fiecare an tot mai copii, mai copaci ori simpli oameni care uită.

Când știi că ai sărutat prea mult, că te-ai frânt în prea multe bucăți, că ți-ai îngropat de prea multe ori fața în părul ei greu și ai văzut lumea printr-un filtru auriu sau negru sau în orice altă culoare, când știi că viața ta a căpătat forma ei? Când înțelegi că respiri în aceleași răstimpuri, că ai stat prea lipit de trupul ei, că ai început să ai aceleași gânduri și vise, că ești una și aceeași persoană cu ea, că te miști atunci când ea se mișcă și nimeni nu știe cine face întâiul gest și cine copiază?

Îți amintești prima noapte? Ca și tine, ca și voi, ne feream de părinți, am intrat în casă târziu, ne-am strecurat în cameră, nu voiam să fim auziți, ar fi fost prea mult pentru bătrâni, iar noi eram prea tineri, neîndemânatici dar cu flăcări în ochi, cu răsuflarea fierbinte și amestecată, eram tandri, eram dizolvați unul în celălalt, cu privirile tulbure, voalate și cu literele cuvântului FERICIRE adânc înfipte în suflete. Ehe… atunci am descoperit prima oară cât de încurcate sunt mecanismele fermoarelor, închizătorile, cât de calzi sunt umerii și sânii femeii, am atins rotunjimea gândurilor ei și întâia oară sângele a pulsat nebunește în palmele nerăbdătoare, în vreme ce conștiința întreagă se clătina la marginea unei prăpăstii clocotinde.

Și totuși când știi că ai iubit prea mult părul ei mirosind a soare, ochii și obrajii și buzele, când știi că ai trecut de limita iubirii pentru mersul și șoaptele ei, tăcerile văzute și nevăzute, moliciunea de pisică toropită, când știi momentul când ai depășit aceste limite?


Când știi că ai desenat prea mult cu degetele conturul feței, pomeții, sprâncenele, pleoapele ei firave, atât de firave încât aproape vedeai culoarea ochilor prin pielea delicată, când ai simțit că spațiul dintre trupurile strânse a devenit prea larg chiar dacă ele formau o singură ființă, când ai visat că te trezești și strigi iubirea și dorul pe care nu le mai puteai stăpâni în interior?

Vezi, eu am rămas același, nu am nimic interesant să-ți spun, nimic despre realizările mele, am din ce în ce mai rar scăpări de orgoliu, de mult nu mai simt sforile care-mi leagă mâinile, nu mai simt rănile care se adâncesc și mă rod continuu. M-am obișnuit.

Și totuși încă îmi este dor de tine, poate nu mă voi vindeca niciodată și nici n-am să uit nopțile când ne simțeam tot mai copii, mai copaci ori simpli oameni care tac. Cine ar trebui să sufle peste humă, să trezească Omul din noi? Și mai ales de ce așteptăm să vină cineva să sufle peste huma trupurilor noastre?

Dar uite, s-a făcut dimineață. Acum ne grăbim, urmează o zi plină, străină, grijile diurne vor alunga melancolia și dorurile noastre și nu vom știi niciodată dacă ce am simțit aici a fost real sau doar un vis de dimineață.