Știrea morții lui Slobo (Dan Miloseviè) a explodat când mă gândeam dacă să scriu despre Proclamația de la Timișoara și atentatul din gara Atocha, petrecute în aceeași zi de 11 martie, la 14 ani diferență, sau să amân până seara. Jamais deux sans trois, fu primul meu gând reflex, conștient că nu-i necesar să-mi manifest pe loc vigilența de a interpreta tripla coincidență, oricum cei mai mulți comentatori se vor cantona în ograda unui singur eveniment, ultimul.

În toate momentele zilei, am evitat, în ce privește semnificația zilei de 11 martie, să amestec generalul cu particularul, obiectivul cu subiectivul. Înainte și după știrea morții lui Miloseviè, nu aveam de gând sa amintesc că în ziua proclamației de la Timișoara comemoram 9 ani de la stingerea bunicii mele materne, personaj emblematic ce apare, din când în când, în aceste file de jurnal.

Nucleu dur al resturilor familiale care mi-au constituit mediul imediat, triumviratul feminin (care ar fi, oare, pandantul tehnico-lingvistic?), din care mai supraviețuiesc, la anul de grație 2006, cele doua exemplare ale generației atunci intermediare, poreclită în amicală derâdere sfânta de cea mai bună prietenă, tatonată de altă prietenă, unguroaică, dacă ar vrea să intre în partidul celor care-i trataseră familia ca dușmani ai poporului, interlocutor înțelept și din când în când uimit al ciudatului nepot, în cadrele de interior ale filmului biografic al acestuia, descendent direct al dinastiei intemeietorului stagirit, care-i mai cuprinde pe Arhimede și Hooke, căci demonstrase empiric imensa elasticitate a sutei de lei, bunica mea nu s-a lăsat aproape niciodată nici cumpărată, nici vândută, dar s-a lăsat o singură dată păcălită.

Întrebată direct, după săptămâni de tatonare, dacă n-ar vra să intre în partid, cu argumentul delicat-parșiv, de oameni ca tine am avea nevoie, de mătușa celebrului Bella Károly (original din același orășel), a răspuns, cu adâncă intuiție, printr-o întrebare: Dragă Jenká, la voi la partid, se poate spune adevărul?

Nu s-a lasat, cum spuneam, nici vândută. Dotată cu inteligența nativă a țăranului de la munte, mocan, pe numele lui genuin, înțelegea absolut tot ce vorbeau ungurii între ei, pre limba lor, după mai mult de jumătate din cei 38 de ani trăiți în acea vale, dar n-a scos niciodată din gură nici măcar un köszönöm szépen. Întrebată direct, de altă prietenă unguroaică (în anii de după război majoritatea prietenelor ei erau, prin forța lucrurilor, unguroaice), de ce nu-și folosește cunoștințele, doar o limbă străină te face încă odată om, a răspuns, din nou, tot cu o întrebare (posibil ca să nu fi învățat numai de la viață să procedez la fel): Kimpián néni, știi că Lucian Blaga n-a vorbit nimic până pe la 4-5 ani, îngrijorându-și familia, pentru a vorbi deodata fluent și articulat? O să mă auzi vorbind unguraște când nici un ungur de aici n-o să mai refuze să vorbească românește. Așa îi ajut, în mintea mea, cu puterile mele, să fie și ei încă odată oameni, nu? A rămas ca-n tren. Iar după 90, întru confirmarea termodinamicii, efectul s-a accentuat.

La fel ca la Timișoara, în Vale funcționa o societate multiculturală avant la lettre. Pentru care era tipic faptul că madam Schmilowitz, altă prietenă a bunicii, care ținea sifonărie și de unde îmi cumpăram cu o savoare nici acum părăsită primele sticle de sucuri carbogazoase, cu dop de bilă ce se împingea înăuntru, madam Schmilowitz sărbătorea în fiecare primăvară Paștele de trei ori.

De păcălit, a păcalit-o Nuțu bácsi, produs tipic al văii, trilingv nativ, soțul prietenei sale farmacista, care făcea senină penitența, servind în farmacia, acum "naționalizată", moștenită de la generațiile liniei ei de ascendență. Om cu pușcăria făcută, pentru gluma de a fi fost prefect o zi, era furnizorul monopolist de bancuri în întreg raionul. Poznaș, lansă, într-o bună zi, într-un grup din care făcea parte și bunica, propunerea: Plătesc pe loc o sută de lei cui poate să spună Popescu cu curu. Singura care a mușcat, obsedată de întins suta, bunica s-a așarnat, nu fără îndelungi și amuzante ezitări, pâna și-a depășit, roșie la fața-i negricioasă, inhibiția socială: na, Popescu cu curu, dă suta!. Păi nu așa, Sofițo. Ce crezi, că suta se câștigă ușor? Nu știi cântecul? Și intonă, pe melodia Cielito lindo, cu vocea-i de bariton: La noi, la Brăila, la tanti Elvira, ce greu se căștigă lira. Nu așa. Trebuie să spui Popescu, dar nu cu gura, ci cu curu!

Bunica râde și-n ziua de azi, la 25 de ani și o zi de la trecerea în neființă.

A, cum, de ce sfântă? Prietena farmacistă îi spunea, când era bine dispusă, sfânta Sofia cu fiicele ei, Pistis și Elpis.

N-a stricat Dumnezeu două case, bârfea uneori bunica, despre această dragă și apropiată familie. Dacă Nuțu bácsi era bancagiu profesionist, răspândac am zice în neojargonul marca Divertis, Titica, soția lui, era atrasă de bancurile licențioase: Doi îndrăgostiți pe o bancă, primavara. Ea: spune-mi o porcărie! El: sulă, sulă. Nu așa, e fals, e ersatz, mai rău ca o cafea de năut!. Spune-o cu "p"!. El: supă, supă.

Săraca tanti Titica, a murit fericită. Nu i-a urât pe cei care o forțaseră să slugărească în moștenirea ei de familie, farmacia cu savante desene geometrice în marmura de pe jos și cu flacoane vieneze. Ba chiar a ieșit la pensie dintr-o farmacie asexuată, de bloc. Partidul o deposedase și pentru a doua oară de moștenire, având el nevoie de casa aia, colț cu biserica ce se încăpătâna să se numească unită, pentru drakku știe ce. Dar cel puțin, pe linia surogatelor, tanti Titica a rămas la năut. N-a apucat nechezolul.

Bunica a murit cel puțin la fel de fericită. Cu unul din ultimele gesturi lucide a dispus ca ultima pensie să fie pusă pe numele ultimei strănepoate, venită pe lume cu 36 zile înainte ca ea să plece puțin. A fost înmormântată în pământul satului ei natal, cel de care am mai povestit, aflat la 27 kilometri de orășelul unde se retrăsese și la alți 3 de fosta graniță austro-ungară, traversată mereu de mama ei, contrabandista, cu 3 basmale pe care era pusă pecetea furată noaptea de la tatăl ei, notarul. Sat care, printr-o stranie coincidență, oare a câta, e locul de origine al familiei din care se trage Nadia.

Bunica mea maternă, fie odihnită, e legătura vie a poate celui mai frumos cuplu din istoria sportului românesc, poate dincolo de Þiriac – Năstase.

11 martie 2006