Abia apucasem să sorb din cafea, când, subit, toată atenția mi-a confiscat-o un punct verde-închis de pe linia orizontului. Și cum imaginea nu-mi spunea mare lucru, am transfocat-o, ieșind astfel la iveală un lucru la care mă și așteptam, de fapt ― pe monitor se înălța prora întunecată a unui cuirasat de toată frumusețea. Totodată, mi s-au limpezit încă două nebulozități: unu, că vasul arbora drapelul inamicului, și doi, că se apropia vertiginos, cu peste cincizeci și trei noduri, viteză. Iar apoi, în scurt timp, mi s-au risipit și ultimele îndoieli: de la babord tocmai coborâse o torpilă.
Dar nicio grijă... Instinctiv le-o luasem înainte, căci n-am dus niciodată lipsă de prezență de spirit. Ba mai mult, chiar! Þinând cu tot dinadinsul ca torpila noastră să și lovească ținta ― dacă-i de făcut o treabă, apoi s-o facem ca la carte ―, am „călărit-o” personal, folosind echipamentul adecvat. În rest, doar turbiditatea apei, asemenea unui roi de musculițe cu luciu negru-argintiu, îmi mai complica întrucâtva socotelile.

A intervenit, totuși, ceva total neașteptat și fără noimă. Ceva care, credeți-mă, m-a dat de a dreptul peste cap.
Auziți absurditate: amândouă torpilele ― a mea și a vrajmasului meu ―, nu mai păreau deloc grăbite să ajungă vreodată la destinație. A mea, bunăoară, se poticnise inexplicabil într-un prag imaginar, unde bâzâia și zvâcnea anemic, fără vlagă, ca încurcată în pânza unui păianjen. Pe lângă asta, urmăream cu stupoare cum o preluau, legănând-o, curenții marini, iar apoi, încetul cu încetul, îi imprimau direcția inversă, înspre locul de unde plecase. Eu nu catadicseam decât să mă port cu docilitate, ca îndobitocit, însoțind-o, pas cu pas, peste tot. Altminteri, și mintea-mi stagna, golită de gânduri.

M-a salvat la timp o miraculoasă schimbare de perspectivă. Cine și-ar fi imaginat că scena de luptă navală la care participasem cu câteva secunde mai devreme, o urmăream acum de la înățime, stând pe marginea patului, acasă la mine? Priveam toate astea ― apă opalescentă, cuirasate și torpile ― ca de pe o bancă aflată la „cucurigu”, deasupra lojilor, și având o boltă cerească metamorfozată într-o sală de teatru. O sală de spectacol repartizată singurului său spectator.
Asta însemna că dețineam o poziție importantă și deci, puterea? Hm, ca să vezi!... În cazul ăsta, poate că ar fi fost suficient să ridic arătătorul mâinii drepte și corectam cu el direcția acelei jucării de mărimea și forma pixului... Într-adevăr, situația ar fi fost alta. Măi, ce stupid! Și totuși, dacă mă gândesc un pic, nici n-aveam încotro. Atâta vreme cât tragicul deznodământ se petrecuse datorită mie, verdictul era cel pe care-l meritasem. Oh, da, Îmi amintesc că, inexplicabil, în acele momente mă înlocuise un blazat, un iresponsabil, o bombă cu ceas. Cu alte cuvinte, poate și firea-mi păcătoasă era de vină, întrucât eșecurile îmi parazitaseră de când mă știam stăpânirea de sine.
Și iată, primul BUM m-a trezit pe deplin la realitate. Mi-am revenit cu greu, dar mi-am revenit, trecând cât mai repede cu putință la aprecierea urmărilor. Am consemnat cu mare jale în jurnalul de bord cum vasul nostru de război, lovit prin stratagemă mișelească, se scufundase împreună cu întreg echipajul, dar și că cea mai condamnabilă vină a fost a căpitanului, care n-a putut stăvili să se formeze o ditamai baltă în jurul ligheanului cu apă, ajunsă până și sub pat. Despre nava-inamic, am notat eșuarea acesteia când propria lor torpilă, la întoarcere, a lovit năpraznic marginea ligheanului ― al doilea BUM ―, aruncând înafară mare parte din apa trebuincioasă navigației. Mai adăugați nenorocirilor relatate și mirosul de mosc al săpunului lichid cu care îmi frecam picioarele în momentul declanșării dezastrului ― aerul dormitorului mi-o imputa chiar fățiș ―, și veți avea imaginea aproximativă a conștiinței mele în acele clipe.

Sper, astfel, că veți înțelege de ce m-am repezit atunci ca zănaticul în debara, după mop. Căci Tinei, soției mele dragi, nu i-ar fi picat deloc bine să se îndoiască de apogeul la care ajunsese umanitatea înseși. Și, în plus, nu mi-aș fi putut-o închipui cu niciun preț ca având dubii legate de omul alături de care trăiește de peste unsprezece ani, după ce am s-o văd că intră pe ușă asudată și tracasată de mizerabilul nostru transport în comun.