Volfik s-a născut la Moscova pe 20 august 1949, când la poligonul nuclear de la Semipalatinsk, situat în inima stepei Kazahstanului, s-a ridicat până la înălțimea de 18 kilometri norul tipic de ciupercă al primei bombe nucleare sovietice.
El a fost încă de la primul concert, din cele peste o mie, un admirator înfocat al lui Vladimir Simionovici Vâsoțki, interpretul propriilor compoziții, a peste șase sute de melodii și tot atâtea poezii în care se făcea o opoziție ironică, mai mult sau mai puțin voalată, la regimul totalitar din U.R.S.S. Lui Volfik îi plăcea nu numai calitatea ridicată a textelor, adevărate poezii, dar și legătura intensă pe care cântărețul o realiza cu publicul. Iar el, precum marea majoritate a copiilor din acea vreme, a fost crescut în spiritul muzicii; aproape în fiecare casă exista un instrument muzical, în special, acordeoane, chitare și chiar masivele și costisitoarele piane. În pofida faptului că mulți ani melodiile lui Vladimir nu au fost înregistrate pe discuri, piața neagră oferea "coaste ("rebrî"), înregistrări pe discuri decupate din filme de radiografii pulmonare.
Un motiv în plus al acestui sentiment de "vladivâsoțkist" a fost, poate, și faptul că Volfik - nume cu rezonanță germană, în care "wolf" înseamnă "lup" - era un diminutiv, numele lui de alint, cel adevărat fiind Volf Șlimovici Vâsoțki, identic cu al bunicului "rebelului sovietic al deceniilor '60-70". Dar, de teama persecuției antisemite staliniste, acest bunic a devenit Volf Simionovici Vâsoțki cu acte în regulă. De asemenea, tatăl fenomenalului cântăreț și-a luat și el măsuri de protecție, schimbându-și numele din Simion Volfovici Vâsoțki în Simion Vladimirovici Vâsoțki.
Chiar dacă nu a fost nici o legătură de rudenie între ei, adorația lui Volfik a fost atât de mare încât l-a determinat să-și imite idolul în multe privințe, Și nu a fost simplu.
În primul rând, el și-a cumpărat o chitară acustică rusească cu șapte strune, asemănătoare cu a lui Vladimir, dar apariția unor polipi pe coardele vocale l-a determinat să renunțe din adolescență, la cariera vocalistică.
În al doilea rând, el s-a înscris la Facultatea de Mecanică din cadrul Institutului de Construcții "V.V. Kuibâșev" din Moscova, dar nu l-a părăsit după numai un semestru, ca bardul său favorit, ci l-a absolvit cu diplomă de inginer în matematică-mecanică. Lui Volfik i-au rămas în minte cărțile lui Iakov Ilici Frenkel, fostul student la Saint Petersburg al lui Abram Feodorovici Ioffe, scrise clar, singurele care nu îi provocau imediat somn "Elektrodinamika" ("Electrodinamica"), "Teoria cinetică a lichidelor" ("Kineticeskaia teoria jidkostei"), "Fizica statistică" ("Staticiskaia fizika"), care au apărut în 1935, 1947, respectiv 1948.
De asemenea, s-a hotărât să se căsătorească de trei ori, tot așa cum interpretul, compozitorul și textierul, printre altele, al melodilor "Am iubit femeile și leprele" ("Ia liubil jenșcinî i prokazî") și "Nu-mi scrie despre dragoste, eu nu cred" ("Ne pișî mne o liubovi, ne poveriu ia"), s-a căsătorit, mai întâi, pe 25 aprilie 1960, cu Izolda Konstantinova Pavlovna, apoi, pe 25 iulie 1965, cu Ludmila Vladimirovna Abramova (cu aceasta având doi copii: Arkadi, născut pe 25 noiembrie 1962 și Nikita, născut pe 8 august 1964), precum și, pentru ultima oară, pe 1 decembrie 1970, cu franțuzoaica de origine rusă Marina Catherine de Poliakoff-Baidarof, actrița de notorietate mondială Marina Vlady (care mai fusese măritată de două ori: cu pilotul Jean Claude Brouillet și regizorul Robert Hossein).
Dar Volfik avea o calitate în plus față de idolul său, deoarece vorbea binișor românește, în opinia lui, moldovenește, cum considera propaganda sovietică. El a fost întrebat de atâtea ori cum de comunică în limba lui Mihai Eminescu, încât ajunsese să răspundă economic, stereotipic "Unul dintre strămoșii mei se numea Elias Vittorini și ar fi locuit într-o casă frumoasă pe Via Appia. În 1555 papa Paul IV a ordonat construirea la Roma a unui ghetou pentru evrei. Cum Elias nu au dorit să se mute acolo, el și-a vândut casa și toate celelalte bunuri și s-a stabilit la Pereislav. Ajuns acolo, el și-a schimbat numele în Vâsoțki. Urmașii lui au rămas la Pereislav până în 1637, când din nou au fost nevoiți să se refugieze, în timpul pogromului condus de Bogdan Hmelnițki. Atunci peste 2000 de comercianți, arendași și colectori de taxe au fost uciși de cazaci. Familia Vâsoțki s-a stabilit la Kiev, dar nu prea mult, plecând la Zaporoje, dar nici acolo nu a avut liniște. După încheierea Păcii de la București din 28 mai 1812, când Basarabia a fost anexată Imperiului Rus, un ascendent de al meu s-a stabilit la Chișinău, unde țarul Alexandru I a oferit avantaje comerciale noului teritoriu ocupat, pentru a calma populația. Pogromul din zilele de 6 și 7 aprilie 1903 l-a determinat pe Samuel Abramovici Vâsoțki, bunicul meu, să se mute la Moscova, unde s-a căsătorit cu Svetlana, o rusoaică cu stare, văduvă a războiului ruso-japonez, încheiat prin Tratatul din Portsmouth, de pe 5 septembrie 1905. De atunci el a rămas la Moscova, dar neuitând să-și învețe urmașii să vorbească limba română, care i-a plăcut foarte mult. Așa am ajuns eu bilingv".

***

Prima soție a lui Volfik, Olda Konstantinova Kurceatova, se mândrea de faptul că printre rudele ei îndepărtate se număra Igor Vasilievici Kurceatov, unul din părinții bombelor sovietice, mai întâi cu fisiune, iar apoi cu fuziune nucleară. Ea l-a auzit pe celebrul academician spunând, următoarele cuvinte, care înainte de moartea lui Stalin ar fi fost considerate total subversive: "Am avut totul la dispoziție, bani, specialiști, echipamente, spații de lucru. S-a lucrat cu pistolul la tâmplă. Lavrenti Pavlovici Berea avea ordin să ne împuște pe noi toți, cei din echipa de cercetare, dacă nu am fi reușit să realizăm bomba atomică, la termen. Am lăsat deschisă ușa adăpostului, până ce am văzut lumina exploziei. De bucurie, câteva secunde, am rămas incapabil să mă mișc. Doar nu era o glumă! Detonasem prima bombă sovietică, denumită RDS-1, de 20 kilotone, mai puternică cu șapte kilotone decât cea americană - "Little Boy", lansată pe 6 august 1945, peste Hiroșima. Apoi am închis ușa adăpostului, pentru a ne feri de suflul exploziei. Ce-a urmat a fost o beție de pomină, ne-am îmbătat criță cu toții, chiar și Berea, care în ultimul timp nu ne slăbea din ochi. Þin minte, era o zi de sâmbătă. La garnizoana poligonului au fost aduse din timp camioane cu votcă, șampanie, coniac armenesc, vin de Gurzuf, din însorita Crimee, heringi de Marea Behring, creveți de Marea Azov, icre de Manciuria, struguri din Moldova, portocale din Cuba și multe, multe alte bunătăți. Creveții îi mâncam cu toptanul, ca pe semințele de bostan. Au adus și femei angajate la garnizoană, pentru destresarea piloților militari înainte de a pleca în zbor. Berea a supervizat totul, până la ultimul amănunt. Avea un talent ieșit din comun, de organizator de execuții secrete în masă, dar și de distracții. De aceea îl aprecia atât de mult Stalin. Distracția a început seara și nu ne-am trezit decât luni dimineața. Gata-gata să ne strice cheful unul, care s-a îmbătat atât de tare că a strigat «Jos cu Stalin!» («Stalin daloi!»). Berea a făcut-o pe surdul. Nu dorea să-i strice lui Stalin, care îmbătrânise și devenise tot mai ursuz, bucuria deținerii bombei nucleare cu știrea că mai avea un oponent. Și-ar fi tăiat singur creanga de sub picioare. Ar fi fost o greșeală, care l-ar fi putut costa viața. După victoria în Marele Război pentru Apărarea Patriei ("Velikaia Otecestviennaia Voina"), Stalin se schimbase în multe privințe și Berea știa cel mai bine în ce măsură".
Volfik și Olda s-au cunoscut în primul an de studenție. Tradiția era ca declarația de dragoste să se facă în decorul Expoziției Realizărilor Economiei Naționale ("Vâstavka Dostijenii Narodnovo Hozeaistva"), lângă Casa Popoarelor ("Dom narodov"), care a fost comparată de popor, cu un tort de nuntă, deoarece a fost proiectată multietajată, cu numeroase coloane, stilul arhitectural atât de iubit de Stalin, iar în ziua nunții să se viziteze Mausoleul lui Lenin ("Mavzolei Lenina"). Într-o zi cu soarele mai mult spre orizont decât deasupra capului, cu adieri de aer rece subpolar, de primăvară târzie moscovită, cei doi s-au hotărât să-și facă reciproc declarații de dragoste. Au ajuns la stația de metrou VDNH (acronimul de la "Vâstavka Dostijenii Narodnovo Hozeaistva"). Au urcat pe lungile scări rulante, pentru a ieși din metroul de mare adâncime, adăpost în caz de război, măsură de protecție, pentru că Stalin știa foarte bine că cine atacă urmează să suporte reacția, contraatacul! Au ieșit lângă bulevardul Pacea ("prospekt Mir"). Pe partea opusă se vedea arcul de beton și sticlă al hotelului "Cosmos", care devine neîncăpător ori de câte ori se organizează târguri pe diverse domenii de activitate. S-au îndreptat spre intrarea principală a parcului expozițional în semicerc, străjuită de un arc de triumf enorm, în stil roman. Au trecut pe lângă sigla studioului cinematografic "Mosfilm" (de altfel, vecin, pe aceeași parte a bulevardului Pacea), celebra statuie "Muncitorul și colhoznica" a Verei Ignatievna Muhina, unde cele două personaje din table de oțel inoxidabil sudate prin puncte – tehnologie nouă pe atunci - își țin alături, ea – secera, el – ciocanul. O alee largă îi ducea direct spre Casa Popoarelor. Au amânat pentru moment declarațiile de dragoste, au ocolit clădirea-tort de nuntă, au mai mers câțiva pași grăbiți și, în sfârșit, s-au oprit pentru a mai admira o dată ceea ce îi impresionaseră cel mai mult ori de câte ori au mai fost în vizită pe acolo - fântâna arteziană "Prietenia popoarelor" ("Drujba narodov") realizată în 1954 de arhitecții K. T. Toporidze și G. D. Konstantinovskii, precum și de sculptorii U. V. Bajenova, L. A. Bajenova, A. I. Teneta, Z.V. Râleva și I. M. Ceaikov, unde 16 statui din bronz poleit cu aur, întrupând câte o domnișoară, fiecare îmbrăcată în costumul popular a națiunii titulare din republica unională respectivă, sunt dispuse într-un cerc larg, în centrul căruia se găsește un gigant snop de spice mai înalte de câteva ori decât un stat de om.
- Aceasta este statuia reprezentând Republica Sovietică Socialistă Carelo-Finică, care a existat doar între anii 1940 și 1956, al cărei teritoriu a fost împărțit ulterior în două, o parte formând Republica Sovietică Autonomă Carelia din cadrul Republicii Sovietice Socialiste Federative Ruse, iar cealaltă intrând în cadrul Regiunii Leningrad. A fost singura republică unională cu națiunea titulară minoritară, de numai zece procente, restul fiind format din noi, rușii, a explicat Volfik.
- Da, este și un banc pe seama acestui aspect, îl știi? a întrebat Olda.
- Nu, spune-l!
- În această republică se știa că trăiesc numai doi finlandezi: Finkelstein și Fininspektor. La o analiză mai atentă s-a constatat că, de fapt, era vorba de una și aceeași persoană: inspectorul financiar evreu Finkelstein.
- Ești o fată frumoasă și, în plus, deșteaptă, știi și bancuri! Te iubesc ca ochii din cap! a declarat impetuos Volfik, nemaiașteptând să se întoarcă lângă clădirea-tort de nuntă, așa cum cere tradiția pentru cei atinși de săgeata lui Eros.
- Și eu te iubesc! a fost declarația simplă a Oldăi.
Dar, statuia republicii unionale desființate le-a purtat ghinion, căsătoria celor doi rupându-se după mai puțin de un an.

***

Volfik nu s-a descurajat, a continuat să-și imite idolul, căsătorindu-se a doua oară, de data aceasta cu Mila Vladimirovna Koroliova. Când s-au cunoscut, el a avut imediat o curiozitate:
- Ești, cumva, rudă cu Serghei Pavlovici Koroliov, șeful echipei de proiectanți, care au dus la bun sfârșit lansarea pe 4 octombrie 1957 a primului satelit al Pământului?
- Îmi este rudă îndepărtată. Nu am discutat niciodată cu el, dar am auzit de la părinții mei că Serghei Pavlovici Koroliov a fost închis pe 22 iunie 1936 în timpul Marii Epurări dictate de Stalin. A fost trimis în lagărul de muncă de la mina auriferă din Kolima, din Siberia vestică, după care, peste trei ani a fost trimis să lucreze încă trei ani într-o "șarașka".
- "Șarașka"?
- Înseamnă lagăr de muncă forțată pentru oameni de știință, unde se găseau laboratoare de cercetare și birouri de proiectare. Termenul "șarașka" vine de la cuvântul bulă ("șarik").
- Ce legătură are bula cu lagărul de muncă?
- Ai auzit de expresia "biroul lui Șarașkin" ("kantora Șarașkina")?
- Adică un ghișeu care nu funcționează bine.
- Exact. De acolo vine "șarașka", înseamnând o instituție care nu funcționează bine, un bluf.
- Am auzit că în ziua lansării primului satelit "sputnik 1" a fost beție de pomină la Baikonur, tu ce știi?
- Toți s-au îmbătat criță, două zile la rând, în afară de Serghei Pavlovici, căruia nu i-a plăcut niciodată să-și piardă mințile. În schimb era un mare gurmand, mergea des la popotă să ceară porții suplimentare de cașă ("kașa") proaspăt preparată din grâu fiert și zahăr, obișnuința lui culinară din perioada de detenție în Gulag. De aceea era gras, avea o burtă impunătoare.
Volfik și Mila s-au căsătorit pe 30 iunie 1971, ei neștiind că în aceeași zi membrii misiunii "Soliut 11" (Gheorghi Timofeevici Dobrovolski, Victor Ivanovici Pațaev și Vladislav Nikolaevici Volkov), care au format primul echipaj al stației orbitale "Saliut 1", au fost găsiți fără suflare în momentul deschiderii capsulei aterizate în stepa Kazahstanului, asfixiați fiind datorită depresurizării incintei prin deschiderea accidentală a unei valve, când ei încă nu intraseră în atmosfera terestră.
Au ajuns în Piața Roșie unde se formase de dimineața o coadă șerpuită de multe sute de metri la Mausoleul lui Vladimir Ilici Lenin, mort pe 21 ianuarie 1924, după ce și-a pus în aplicare teoria conform căreia revoluția proletară poate avea loc nu neapărat simultan pe tot globul, cum a susținut Karl Marx, autorul devizei "Proletari din toate țările uniți-vă", ci într-o singură țară, fie ea subdezvoltată industrial, ca Rusia. Mausoleul, în culorile sobre ale marmurei negre, porfirului, granitului și andezitului, impunea respect celor prezenți, în ciuda dimensiunilor tronco-piramidale mici, nici măcar cât ale unei biserici modeste. Oamenii erau diverși, cel puțin 50 de etnii veniți din toate colțurile sovietice, de la Murmansk la Vladivostok, purtători ai cravatelor roșii, ai insignelor de comsomoliști, ai decorațiilor de război, de eroi ai muncii sau, cei mai mulți, oameni simpli doritori să-l vadă pe cel care le-a schimbat destinul, oferindu-le doar alternativele comunism, ori Gulag. În plus, mai erau turiștii străini din țările est-europene sau din "lumea liberă", care aveau prioritate la intrare în mausoleu; doar sovieticii îmbrăcați în ținută de nuntă, ca Volfik și Mila, mai aveau acest avantaj. Un cuplu de miri din fața lor discutau ca să treacă timpul mai ușor:
- Știi cine a proiectat mausoleul?
- ...
- Arhitectul Alexei Victorovici Sciusev.
- N-am auzit.
- S-a născut la Chișinău.
- Chișinăul îmi amintește de melodia "Pe stepele moldovenești" ("Na stepi moldovanskie") a lui Vladimir Vâsoțki.
- Pe 27 ianuarie 1924, Alexei Victorovici a terminat proiectul unui mausoleu din lemn, după care, în 1929, a reproiectat mausoleul în forma actuală.
- Cum a fost îmbălsămat Lenin?
- Patologul Alexei Ivanovici Abrikosov a îmbălsămat corpul lui Lenin cu glicerină și acetat de potasiu imediat după ce s-a constatat decesul. De aceea, mumia are un aspect "ceruit". Prospețimea pielii este menținută cu acid azotic diluat cu peroxid de hidrogen, iar petele sunt eliminate cu o soluție de chinină.
- Cum a murit Lenin?
- Cum de nu știi? Lenin a fost împușcat pe 30 aprilie 1918 de o colegă de partid, de Fania Efimovna Kaplan, născută Roitman. Au fost trase trei gloanțe, unul în umăr, unul în gât și unul în ureche. Glonțul din gât nu a putut fi extras și i-a provocat, se pare, numeroasele comoții cerebrale de mai târziu, în cei aproape șase ani de supraviețuire, când ajunsese să trăiască inconștient, ca o legumă.
- Dacă ești așa de bine informat, spune-mi de ce și-a ales Vladimir Ilici Ulianov pseudonimul de Lenin?
- Mă dau bătut.
- Vladimir Ilici Ulianov, liderul bolșevicilor, și-a ales acest pseudonim, ca să-și demonstreze antagonismul față de Gheorghi Valentinovici Plehanov, unul dintre liderii menșevicilor, care s-au separat de bolșevici pe 17 noiembrie 1903, la Londra, în cadrul Congresului al II-lea al Partidului Social Democrat al Muncii din Rusia. Ai înțeles?
- Deloc.
- Plehanov s-a autointitulat Volghi, după fluviul Volga. Prin contrast, Ulianov și-a luat pseudonimul de Lenin, după fluviul Lena, care este mai lung și curge în sens opus. Cu alte cuvinte, Lenin este mai mare și oponent al lui Volghi. Am fost explicit?
- Spune-mi, acum, cine au fost părinții lui Lenin?
- Ilia Nicolaevici Ulianov din părinți calmuci și Maria Alexandrovna Ulianovna, născută Blank, din mamă germană de rit luteran și tată evreu convertit la creștinism.
Discuția s-a oprit brusc. Cuplul a tăcut poate din cauza apropierii de intrarea mausoleului străjuită de doi soldați nemișcați - stană de piatră, din Garda de Onoare, care a fost înființată încă de pe 27 ianuarie 1924. În interior o temperatură de frigider. Într-un sarcofag acoperit cu sticlă l-au văzut pe Lenin, de fapt, numai capul și palmele. Þăcălia proaspăt pieptănată a mumiei l-a impresionat atât de mult pe un tânăr sovietic venit din plaiuri pruto-nistrene, încât a mormăit doar pentru el, în românește, pentru a nu fi înțeles de cei din jur o zicală care circula pe ambele maluri ale Prutului: "Două bărbi, o țăcălie și o mustață căcănie", aluzie la efigia cuprinzând capetele alăturate ale "corifeilor marxism-leninismului" - Marx, Engels, Lenin și Stalin, efigie aflată la loc vizibil și în ultimul cătun din înghețata peninsulă Kamceatka sau din toridul pustiu Karakum. Mila nu a înțeles acea zicală într-o limbă străină, dar, după ton, și-a închipuit că sunt vorbe de rău spuse de un italian și chiar i-a zâmbit complice. Ei mai fuseseră cu părinții la mausoleu, imediat după 5 martie 1953, când lumea s-a înghesuit să-l vadă, în sfârșit, mort pe Iosif Vissarionovici Stalin, născut Djugașvili, "Fiul lui Iuda" în gruzină, a cărui mumie a fost expusă alături de aceea a lui Lenin, până pe 31 octombrie 1961, când, la ordinul lui Nikita Sergheevici Hrușciov, a fost scoasă de la acel loc de onoare, în ciuda protestelor nostalgicilor, care ar fi dorit ca țara să se numească Uniunea Stalinistă a Republicilor Sovietice Socialiste, capitala ei să-și schimbe numele din "Maskva" în "Stalinska", iar imnul național să fie pe versurile lui Alexei Osipovici Advienko: "O, mare Stalin! O, lider al popoarelor! / Tu, cel care ai readus omul la viață, / Tu, cel care faci să rodească pământul, / Tu, cel care repui în drepturi prin secole, / Tu, cel care faci să înflorească primăvara, / Tu, cel care faci să vibreze corzile muzicale, Tu, splendoare a primăverii mele! / O, tu, soare reflectat de milioane de inimi!"
După ce au ieșit din mausoleu, au mers lângă zidul Kremlinului, la numai câțiva pași depărtare, unde se află mormintele nomenclaturii sovietice (mormântul "Eroului necunoscut" nu se află spre Piața Roșie, ci izolat, de cealaltă parte a Kremlinului, pe malul râului Moscova), inclusiv al lui Stalin, despre care, în numărul omagial al ziarului "Pravda" ("Adevărul"), apărut a doua zi după decesul "savantului de renume mondial" ("ucionova ot vsiomirnovo izvestnosti"), sintagmă preluată după două decenii și de propaganda ceaușistă, s-a bătut câmpii, născocindu-se în exact o duzină de pagini în format mare ("balșoi") nenumărate merite staliniste, inclusiv în "dezvoltarea cultivării bostanilor în împrejurimile Moscovei".
Dar, se pare că fie accidentul fatal al misiunii "Soliut 11", fie mausoleul lui Lenin, fie mormântul lui Stalin sau alte cauze oculte au purtat ghinion mariajului celor doi, care s-a sfârșit după mai puțin de un an, cu tot cu divorțul pronunțat de tribunal.

***

Devenind liber de angajamente maritale, Volfik s-a gândit să se însoare a treia oară, dar cu o franțuzoaică, în stil "vladivâsoțkist". De aceea a început să se învârtă pe lângă hotelurile centrale moscovite și în Piața Roșie în căutare de turiste venite din Franța. Între timp Volfik și-a susținut dizertația, putând profesa atât în industrie, cât și în învățământ. Spre marea și plăcuta lui surpriză el a primit, lucru firesc în marea criză de bărbați de după război, repartiție guvernamentală ca inginer la întreprinderea "Prima Uzină Moscovită de Ceasuri" ("Pervâi Maskovskii Ciasovâi Zavod") din Moscova situată pe strada Marksistkaia, nu departe de Teatrul "La Taganka" ("Na Taganke"), unde juca încă din 1964 Vladimir Vâsoțki. La locul de muncă Volfik a descoperit o dimensiune neașteptat de mare, de vie a cultului personalității "blândului" Lenin – în comparație cu Stalin oricine poate părea mai puțin fioros. Portrete, statui de-ale tovarășului, ca niște icoane, se găseau pe batiurile mașinilor-unelte, pe birouri, pe pereți, peste tot unde era un locușor liber. Totodată, el a primit și o garsonieră în așa numita "casă de locuit de pe malul Tinichigiilor" ("jîlîi dom na Koteliniceskoi naberejnoi"), una din cele șapte "înălțimi staliniste" ("stalinskie vâsotki"), la care corpul principal are 32 etaje. Locuia la etajul nouă, ultimul, din clădirea de 700 apartamente, cu pereți groși de jumătate de metru, dar plini de igrasie, unde vara suferea de căldură, neexistând instalații de climatizare, și iarna de frig, țevile caloriferelor spărgându-se frecvent din cauza vechimii. Inundațiile se țineau lanț. Noroc că învățase să înfășoare țevile fisurate cu fâșii de cauciuc, strânse cu sârmă – una dintre metodele rapide de reparații recomandate de "Tehnica-tineri" ("Tehnika-maladiojî"), revista care, de la înființarea ei din 1933, a fost dedicată tinerilor din tot Gulagul intra- și trans- sovietic. Așa că, ceea ce credea el că este baftă, de fapt, îi producea multe necazuri. Știau ei ce știau tovarășii de la sindicat, când i-au repartizat garsoniera, au scăpat de belea! Avantajul principal era că locuia central, de acasă el putând merge pe jos la serviciu, în Piața Roșie și la teatrul lui preferat; doar traversa râul Moscova pe podul Maskoverețkii și ajungea la turnul Spaski al Kremlinului!
Pentru a "agăța" franțuzoaice, Volfik ajunsese la concluzia că cel mai bine este să stea în apropierea cozii de la intrarea în Mausoleul lui Lenin, unde lumea se plictisea și devenea disponibilă pentru conversații. Cum vedea o tânără îmbrăcată după moda occidentală, se așeza lângă ea. Întotdeauna aborda conversația în limba franceză, cu accent rusesc, care provoca o ușoară stare de ilaritate nativilor din Hexagon. Într-o sâmbătă după-amiaza a văzut o blondă platinată "à la Marina Vlady", breton, ochelari albi, eșarfă tricoloră în roșu, alb și albastru. S-a așezat cu aerul cel mai natural din lume lângă ea și s-a prezentat. A aflat că o cheamă Marina Felbing, că este canadiancă din Quebec și că este profesoară de istorie. "Bună și quebecoaza, tot un fel de franțuzoaică!" a fost primul gând al moscovitului pe post de Don Juan. Când Volfik și-a spus numele, Marina a rămas cu gura căscată ("la bouche bée") la propriu și la figurat. Repede au descoperit că amândoi sunt mari admiratori ai Marinei Vlady și ai lui Vladimir Vâsoțki, așa că au avut ce-și povesti. Ea se cazase la hotelul "Cosmos" și venise pentru a asista la un concert al idolului ei, care era programat în sala mare de spectacole a Casei Centrale a Literaților ("Þentralinâi Dom Literaturov"), de pe strada Nikitskaia, la a cărei inaugurare, în 1928, a rostit o cuvântare de salut Vladimir Vladimirovici Maiakovski, poetul revoluționar, liderul oratorilor ("gorlana-glavaria"), autorul poemului "Norul în pantaloni" ("Oblako v ștanah") conceput în patru "strigăte" ("Jos cu iubirea voastră!", "Jos cu arta voastră!", "Jos cu orânduirea voastră! ", "Jos cu religia voastră!"), care, pe 14 aprilie 1930, când "s-a sinucis", ar fi rostit, conform legendei, cuvintele: "Nu trageți, tovarăși!". Volfik s-a oferit să-i fie ghid:
- O să vă arăt cei șapte zgârâie-nori din Moscova construiți la ordinul lui Stalin.
- Sună frumos! Parcă ați fi spus cele șapte minuni ale lumii!
- Din țara mea nu mi s-a dat pașaport să plec nici măcar până la Paris, iar bani nu am ca să văd cele șapte minuni ale lumii, în schimb cunosc foarte bine cele șapte minuni moscovite. Să vi le spun?
- Fără îndoială.
- 1. clădirea principală a Universității "M. V. Lomonosov", 2. hotelul "Ucraina", 3. clădirea Ministerului Afacerilor Interne, 4. casa de locuit din Piața Kudrianskaia, 5. clădirea administrativă de la stația de metrou Poarta Roșie, 6. hotelul "Leningradskaia".
- Ați menționat numai șase clădiri.
- Într-a șaptea locuiesc…
Era prea mult pentru inima Marinei, întâlnise un tânăr care avea numele de familie al lui Vladimir Vîsoțki, chiar dacă nu era rudă, însă semăna izbitor de mult cu acesta în prima lui tinerețe: păr roșcat, ochi albaștri, bărbie proeminentă, două cute verticale pe obraz, abia conturate, voce răgușită, de fumător înrăit. A fost dragoste la prima vedere, "coup de foudre" (lovitură de trăsnet), cum spun francezii. Așa că Marina s-a hotărât să înceapă vizitele prin Moscova cu ultima clădire menționată de Volfik...
Era una din acele zile de iunie, foarte lungi, când asfaltul înmagazinează multă energie solară pe care apoi o degajă, făcând serile deosebit de plăcute, căldura venind de jos în sus. Au părăsit grăbiți Piața Roșie, ținându-se de mână, amânând vizitarea mausoleului pentru altă dată – morții cu morții, viii cu viii! Volfik a rugat-o pe Marina să-și pună eșarfa cu tricolorul franțuzesc în poșetă, pentru a nu atrage atenția. Au ocolit Kremlinul și s-au îndreptat spre așa-numitul "Marele pod de piatră" ("Balișoi Kamennâi Most"), lucrare veche, de patrimoniu. Nu l-au traversat, ci au luat la pas malul drept al râului Moscova, pe trotuarul bulevardului Kremlevskaia Naberejnaia, cu două fire de circulație pe fiecare sens. Lume multă, dornică de plimbare, ca urșii între două lungi hibernări. La stânga, peste zidul roșu al Kremlinului se vedeau turlele aurite ale Catedralei Adormirea Maicii Domnului, terminată în 1429. Pe celălalt mal al Moscovei peisajul era dominat de clădirea centrală a ansamblului de locuințe, unde locuia Volfik. Dinspre bulevard venea un miros înecăcios de gaze de eșapament de la traficul intens, de mare viteză, de parcă șoferii ar fi avut aburi de băutură în cap. Doar tineri de bani gata, ochelari negri, țigară în colțul buzelor – avea întinsa Uniune Sovietică milionarii ei, nomenclaturiști sau bișnițari! – rulau încet, pe lângă trotuar și claxonau insistent ori de câte ori vedeau fete, în grup sau, de cele mai multe ori, singure. Marina a avut o observație:
- Ce mașini sunt acestea, n-am mai văzut până acum?
- Cele mai mici sunt marca "Pobeda", denumite și "GAZ 20", fabricate încă din 1943.
- Ce înseamnă "GAZ"?
- Este abrevierea de la "Gorkskii Avtamabilinâi Zavod", adică Uzina de Automobile din Gorki. Polonia a cumpărat licența "Pobeda", producând "Warsawa". Autoturismele mai mari sunt "Volga", denumite și "GAZ 21", a căror fabricație a început în 1957. Cele mai mari sunt "Ceaika", denumite și "GAZ 22", care au început să iasă de pe liniile de montaj în 1959.
- Alte mărci de automobile nu aveți?
- Mai sunt "NAZ", produse la Nijnâi-Novgorod și "ZAZ", produse la Zaporojie.
- Nu văd mărcile franțuzești: "Renault", "Peugeot", "Citroen" sau "Talbot".
- Pentru că nu a trecut pe aici Vladimir Vâsoțki la volanul unui "Renault 16", pe care i l-a dăruit Marina Vlady, știindu-i pasiunea lui pentru autoturisme.
Au ajuns la podul Moskoverețkii. După ce l-au parcurs, au mai făcut câțiva pași și au ajuns la intrarea principală. Ușa era prevăzută cu un arc spiralat puternic, gros cât brațul, pentru a se închide repede, măsură economică pentru gerurile aspre ale iernii moscovite. Liftul nu mergea, ca de obicei, așa că au început să urce pe scară, etaj după etaj. Mirosuri puternice de ceapă, de carne prăjită în ulei rânced, de murături, de samagon, băutură spirtoasă obținută prin distilarea sfeclei de zahăr, le mutau nasul. În urechi le intrau răcnete de bărbați cu frecventul început de conversație "Ascultă curvă…" ("Slâșai bliad…"), plânsete de sugari, bușituri de uși trântite, radiouri date la maximum cu "Vorbește Moscova!" ("Gavarit Moskva!"), repetiții vocale în acorduri de pian, ale unor copii vădit siliți de părinți să le facă – semne suficiente, care arătau că locatarii erau extrem de activi la acea oră. Când au ajuns la ultimul etaj, tocmai coborau doi bărbați extrem de grăbiți, mai-mai să se ciocnească cu ei. Volfik nu îi mai văzuse până atunci, i s-au părut ciudați, dar nu le-a dat mare atenție, fiind prea ocupat cu admiratoarea lui Vladimir Vâsoțki. După ce au intrat în garsonieră, prima grijă a Marinei a fost să se uite pe fereastră. Nu a văzut cheiurile romantice ale Moscovei, ci doar o parte din curtea interioară, multe rufe întinse la uscat, cenușiul pereților cu lungi și consistente dâre albicioase de găinaț de porumbei; chiar și pervazul ferestrei lui Volfik, neglijență de burlac, era acoperit cu un strat gros de aceeași culoare, semn al trecerilor frecvente pe acolo ale acestor atât de domesticite înaripate. Marina a intrat în baie și a început să aibă contacte cu realități ale cotidianului socialist. Dușul nu mergea. Și-a turnat apa cu o cană. Săpunul avea parfum de transpirație. Când s-a așezat în pat ea a văzut că cearceaful este zdrențuit. Asta era culmea mizeriei! A sărit din pat înfrigurată, gata-gata să se îmbrace și să plece. Volfik i-a explicat frumos că pisica este de vină, arătându-i că picioarele mesei și dulapul de haine erau scrijelite de ghearele felinei.
- Unde-i micuța bestie? a întrebat pe un ton destul de iritat Marina.

- Nu este acasă, o împart cu vecinul, burlac și el, o zi la mine, o zi la el. Nu ne permitem să avem fiecare câte un animăluț de casă, costă prea mult. Am nevoie de un suflet în singurătatea garsonierei. De altfel, este foarte drăguță și o cheamă Nadejda, ca pe soția lui Lenin. Pentru a nu zgâria prea mult mobila, de altfel rezistentă, importată din România, am pus lângă ușa de la intrare o scândură destinată ocupației ei. Eu, personal, am pregătit-o la uzina unde lucrez, a spus cu nedisimulată mândrie Volfik.
Parcă pentru a confirma cele spusele lui, s-a auzit soneria de la intrare. Era vecinul, având pisica în brațe:
- Nedejda a simțit ceva și a început să miorlăie înfiorător, să facă naveta între mine și ușă, să-mi rupă pantalonii cu unghiile ei ascuțite ca briciul, semn că dorea să o aduc aici, ca să vadă cu cine ești. Știi că este foarte geloasă când e vorba de femei. Așa face ea ori de câte ori ai în casă o persoană de sex feminin. Este adevărat, ai o vizită aparte?
- Arunc-o în bucătărie și închide repede ușa, pentru că s-ar putea să-mi atace invitata, mai ales că este o blondă, iar ea știe că, de obicei, de ele mă atașez sufletește, am relații mai lungi de o noapte. În plus, prietena mea este venită dintr-o țară capitalistă și, pisica noastră, înțelegând tot, doar că nu poate vorbi, auzind la radio și la televizor emisiunile de propagandă, s-ar putea să-și închipuie că am adus în casă o dușmancă de clasă, vreo spioană sau o contrarevoluționară și să aibă un motiv în plus să o atace, să-și vâre ghearele în gâtul ei cu mânie proletară.
- Am plecat! a mai spus peste umăr coproprietarul pisicii, după ce a executat ordinul lui Volfik.
Marina nu a înțeles nimic din ceea ce au discutat cei doi vecini, dar din miorlăiturile și bufniturile ce se auzeau în bucătărie și-a dat seama că Nadejda avea un acces de furie.
- Am încuiat ușa de la bucătărie cu cheia, nu este nici un pericol, a încercat Volfik să-și calmeze prietena.
Pentru ca să nu se mai audă zgomotele din bucătărie, Volfik a pus la patefon un disc contrafăcut - "coaste" - cu idolul lor comun și a dat sonorul la maximum. Încăperea s-a umplut de acordurile din "Cântec despre prieten" ("Pesnia o drughe"), o melodie celebră printre cunoscători. Cei doi, în culmea extazului, au simțit nevoia să se așeze pe o canapea, să se prindă strâns de mână. Volfik îi traducea Marinei pe șoptite, la ureche, profitând de situație pentru a-i atinge ușor cu buzele pielea catifelată: "Dacă un apropiat ți-a apărut din senin și nu-ți este nici prieten, nici dușman, / Dacă încă nu ți-ai dat seama de este bun sau rău, / Ia-l cu tine în munți, riscă, nu-l lăsa singur, / Să fiți legați unul de celălalt. / Atunci îți dai seama cine-i acesta. / Dacă în munți el nu are curaj, este fricos și te lasă, / Dacă ai făcut un pas greșit pe gheața înșelătoare și ți-ai scufundat piciorul în apă, / Iar el s-a retras, fugind, / Înseamnă că lângă tine este un străin…".
Melodia s-a întrerupt brusc, discul de patefon cedase de atâta uzură, tocmai când Volfik ajunsese să prindă în gură lobul urechii Marinei, iar ea să-și sprijine un cot între pulpele lui. Când a văzut că discul era, de fapt, un film al unei radiografii pulmonare, tinerei i s-a făcut milă de el, de viața lui. Auzise că în Gulag se trăiește cu surogate, dar în fața ei se găsea o dovadă indubitabilă. Pentru ea situația devenea tot mai clară. Îl plăcea pe Volfik, un băiat drăguț și cu meseria lui se putea câștiga foarte bine în Canada. Aveau gusturi comune. "Apoi, cât de excitant mi-a sărutat urechea!" se gândea ea. Își găsise perechea potrivită. La rândul său, Volfik își dădea seama că Marina îl iubește și trăia momentul triumfului, de împlinire a unei strategii de viață pe care și-o cristalizase încă din copilărie.
Au început să se dezbrace privindu-și fiecare cu atenție partenerul cu speranța de a nu descoperi defecte fizice dezgustătoare. El a văzut o fată plinuță cu sâni tineri, destul de dezvoltați pentru a începe să atârne. Nu îi plăceau femeile slabe, așa că a bifat cu plăcere acest aspect. Când a văzut că părul pubian este tot blond, s-a liniștit cu totul: Marina era o blondă veritabilă. Ea a apreciat corpul mușchiulos, dar suplu, tenul alb cu pistrui roșiatici, iar când i-a văzut bărbăția apreciabilă, destinzându-se ca un arc scăpat din strânsoare, drept în sus, în momentul când Volfik și-a dat jos chiloții, s-a declarat în sinea ei perfect mulțumită.
Amândoi s-au întins pe pat, apropiindu-și trupurile cu stinghereală.
- Aș începe cu ceva occidental, un cunilingus, ce zici? a întrebat-o el, începând să-și plimbe buzele cu popasuri lungi pe gură, pe gât, pe sâni, pe abdomen, tot mai jos, inițiativă care a făcut-o să-și aprecieze o dată în plus iubitul.
- Atunci să facem plăcerea reciprocă, a replicat ea, strecurându-se sub el pentru poziția 69...
S-au contopit total, sistematic, doreau să se cunoască în toată intimitatea lor. Nu conta faptul că acul patefonului ajunsese în centrul discului, scoțând scârțâituri ondulate, că pisica din bucătărie miorlăia îngrozitor, că zgâria și trântea pe jos tot ce întâlnea în cale, într-o criză cumplită de gelozie, datorată emanațiilor olfactive și sonore din patul lui Volfik. Se simțeau atemporali, imponderabili, undeva într-un colț de univers. Iar această senzație s-a prelungit până în zori, când au adormit epuizați.
Pe la ora prânzului s-au trezit. Dușul nu mergea, în bucătărie nu puteau intra, micuța fiară așteptând cu ghearele pregătite. Au căzut de acord ca Marina să se întoarcă la hotel, urmând să se revadă seara, la ora opt fix. Au stabilit ca punctul de întâlnire și de despărțire să fie în stația de metrou VDNH din apropierea hotelului, pentru a nu atrage atenția unor anumiți oameni la care curiozitatea este profesională…

***

Pe drumul de întoarcere, Volfik s-a gândit că cel mai bine este să se întoarcă acasă, pentru a mai recupera din somnul pierdut. Când se îndrepta spre blocul unde locuia, vremea s-a schimbat brusc. Un vânt adus de un front atmosferic cu nori plumburii, venind de la răsărit, din Siberia, a acoperit complet soarele. O aversă de ploaie urmată în câteva secunde de grindină cu bobițele mari cât oul de porumbel s-a abătut peste Moscova. A început să alerge. Ultimii pași i-a făcut cu haina ridicată deasupra capului în răpăiala grindinei. Ud leoarcă a intrat în garsonieră. N-a apucat să se dezbrace, era cu maieul pe cap, când a auzit o cheie răsucindu-se în yala de la ușă. Când și-a eliberat ochii a văzut doi inși intrați deja în garsonieră, înarmați cu pistoale. "Mâinile sus!" ("Ruki vverh!") au strigat. Volfik s-a executat așa cum putea, incomodat de maiou. O smucitură și maieul a devenit două cârpe. "Mâinile sus!" au strigat din nou intrușii. Volfik s-a conformat corect de această dată. Era gol până la brâu și, totuși, transpirația îi curgea șiroaie pe față, pe spate.
- Știi cine suntem?
Între timp unul dintre ei a deschis ușa de la bucătărie și pisica atâta aștepta. Orbită de gelozie a sărit la beregata omului. O împușcătură a pus capăt agresiunii micii feline, care a căzut ca lovită de trăsnet. Creierii ei erau împrăștiați pe pereți.
- Animalelor, ați omorât-o pe Nadejda! a exclamat disperat Volfik.
Un pumn zdravăn primit în plex l-a făcut mai atent la atributele folosite.
- Vrem să știm cine este fata?
- O cheamă Mariana Felbing. Este o canadiancă din Quebec. Este profesoară de istorie. Am cunoscut-o abia ieri după-amiază.
- O știi mai de multă vreme. Cum altfel se explică faptul că ai cunoscut-o ieri după-amiază, seara ai și adus-o acasă la tine, ai petrecut cu ea toată noaptea, și abia la prânz a plecat de la tine?
- Ne-am îndrăgostit. "Coup de foudre". Înțelegeți?
Încă un pumn, la ficat de această dată, l-a îndoit pe Volfik, l-a pus în genunchi.
- Îți bați joc de noi. Ai început să ne vorbești în engleză. Te-ai dat cu yankeii. Spune-ne tot ce știi.
- Am vorbit în franceză. Pe noi ne leagă adorația pentru Vladimir Vâsoțki și Marina Vlady. Ea a venit să asiste la un concert al lui Vladimir Vâsoțki.
- La bețivul, la drogatul acela? Spune mai departe!
- Am întâlnit-o din întâmplare în Piața Roșie. Ne-am îndrăgostit unul de celălalt și dorim să ne căsătorim. Asta este tot.
- Aha, vrei să pleci din scumpa noastră patrie, Mama Rusia ("Mati Rassia")! Trădătorule! Ia spune, cine a fost Leiba Lazarovici Felbing?
- Habar n-am.
- Dar Alexandru Mihailovici Orlov?
- N-am nicio idee.
- Este una și aceeași persoană. De ce nu recunoști că știai deja ceea ce ți-am spus acum?
- Vă jur că de la dumneavoastr am auzit pentru prima oară o asemenea trăsnaie.
- Nu vrei să cooperezi cu noi. Lasă că îți venim noi de hac. Te îmbraci și vei merge cu noi. Să nu care cumva să strigi, să nu faci scandal pe scări!
Când a ieșit pe hol, Volfik a observat că mai erau două persoane lângă ușă. Jos, la intrarea principală mai așteptau încă doi inși. Tot alaiul s-a urcat în două automobile "Volga" de culoare neagră. Odată intrat în mașină, lui Volfik i-au pus un săculeț de iută pe cap, ca să nu vadă nimic. Motorul a fost turat la maximum. Drumul plin de denivelări îi arunca în toate părțile.
Șoferul a scăpat printre dinți: "Þară cu cele mai multe femei frumoase, dar și cu cele mai periculoase gropi din lume". După o oră de mers s-au oprit. I s-a luat săculețul și Volfik a văzut că se află într-o pădure de mesteceni, pe malul unui lac, într-un peisaj mirific, de Iasnaia Poliana, satul lui Lev Nikolaevici Tolstoi. Nici țipenie de om.
- Dacă nu ne spui tot ce știi în legătură cu Marina te punem în sacul acesta mare și te ducem în larg cu barca. Acolo legăm de sac două greutăți de fontă și te aruncăm în apă. Vei sta la fundul lacului până ce putrezește sacul cu tine cu tot. Cred că ai înțeles.
- Am spus tot ce știu.
- Băieți, puneți-l în sac.
Volfik stătea întins într-un sac încă nelegat la gură. Era conștient că putea să moară oricând. Un bombeu primit între fese, chiar la noadă, i-a confirmat temerea.
- Cine a fost Leiba Lazarovici Felbing?
- Unul și același persoană cu Alexandru Mihailovici Orlov.
- Vezi că ai început să știi?
- De la dumneavoastră știu, de când eram în garsoniera mea.
- Repet întrebarea. Cine a fost Leiba Lazarovici Felbing?
-…
- A fost primul nume al lui Alexandru Mihailovici Orlov.
- …
- Repet întrebarea. Cine a fost Alexandru Mihailovici Orlov?
- …
- Băieți, duceți-l în barcă!
Volfik a simțit că sacul în care se găsea este ridicat și pus pe fundul bărcii. Auzea clipocitul apei făcut de vâsle. După un timp barca s-a oprit. Sacul a fost legat la gură și a fost introdus vertical în lac. Apa îi ajungea la brâu.
- Repet întrebarea. Cine a fost Alexandru Mihailovici Orlov?
- Nu știu.
Lui Volfik apa îi ajungea la gât.
- Repet întrebarea, tâmpitule. Cine a fost Alexandru Mihailovici Orlov?
- Nu știu.
Apa l-a înghițit complet pe Volfik, care se zbătea cu disperare. Când credea că s-a terminat cu el, a fost scos din apă și din sac. A fost întins pe fundul bărcii.
- Repet întrebarea. Cine a fost Alexandru Mihailovici Orlov?
- Puteți… să… mă… omorâți… dar… mai… mult… nu știu, a răspuns gâfâind Volfik.
- Te ajutăm noi să-ți amintești. Alexandru Mihailovici Orlov a fost omul nostru de legătură cu Ministerul de Interne din Spania. El a coordonat în octombrie 1936 transferul a 510 tone de aur din tezaurul spaniol la Moscova. Spune tu mai departe!
- V-am… spus… nu … știu.
- În 1938, Alexandru Mihailovici Orlov a defectat. Știi ce înseamnă a defecta?
- …
- Spune, mă, doar ai studii superioare!
- …
- Repet ce-am spus, poate înțelegi de data asta. În 1938 Alexandru Mihailovici Orlov a defectat în Satele Unite ale Americii. Acum știi ce înseamnă a defecta?
- Am înțeles. Alexandru Mihailovici Orlov a trădat Uniunea Sovietică și s-a stabilit în Satele Unite ale Americii.
- Spune tu mai departe!
- …
- Te mai ajutăm noi ca să-ți amintești. Când a simțit că tovarășul Stalin dorește să-l lichideze, ca pe Lev Davidovici Troțki, acest Alexandru Mihailovici Orlov a amenințat că va divulga pe toți agenții noștri din Occident, pe care îi cunoștea el. Spune tu mai departe!
- …
- Ce legătură este între prietena ta, Marina Felbing, și Alexandru Mihailovici Orlov, fost Leiba Lazarovici Felbing?
- Acum am înțeles coincidența de nume. Nu știu dacă este vreo legătură între prietena mea și Alexandru Mihailovici Orlov, fost Leiba Lazarovici Felbing.
- Ai de ales între două alternative. Ori dispari în adâncul lacului, pentru că te-ai spurcat cu secrete, știi acum prea multe, ori devii colaborator de-al nostru pentru a afla ce legătură este între prietena ta și Alexandru Mihailovici Orlov.
Volfik se afla într-o mare dilemă, poate cea mai mare din viața lui. Nu știa ce să spună. O iubea sincer pe Marina. Dorea să-și întemeieze o familie cu ea. Putea el să-i fie în același timp soț și spion? Dacă, într-adevăr, Marina era rudă cu Leiba Lazarovici Felbing? Ce urmărește ea la Moscova? Este ea o spioană? Pe de altă parte, dorea să nu moară așa tânăr. Avea toată viața înainte. Ce să facă? Grea problemă! Și trebuia să dea repede un răspuns.
- Hei, ce spui, colaborezi sau vrei să putrezești în fundul lacului?
- …
- Băieți, la fundul lacului cu el!
- Stați așa! Fac tot ce-mi spuneți!
- Bravo, băiete! Bine ai venit în familia K.G.B.-iștilor! Vezi că dacă intri în rândurile noastre, nu mai poți ieși! Doar dacă vrei să mori înainte de termen!
Pe loc i s-a dat o hârtie și un stilou pentru a scrie, după dictare, un angajament ("obiazatelistvo") sub semnătură ("podpiscu"), prin care devenea Ilici, colaborator ("satrudnik") al K.G.B., abrevierea de la "Komitet Gasudarstvennâi Bezapasnosti" (Comitetul de Stat al Securității).
Pe drumul de întoarcere, atmosfera a fost mai relaxată.
- Cei care te vor contacta sunt de-ai noștri numai dacă ți se vor adresa cu Ilici. Nu ne cauți, ci noi te vom căuta. Azi te întâlnești cu Marina la ora fixată ca și cum nimic nu s-a întâmplat. Vei da rapoarte detaliate la cei care ți se adresează cu Ilici. Dacă aduci informații valoroase vei fi premiat.
După o săptămână, Marina s-a întors în Canada. Toate nopțile le-au petrecut acasă la Volfik. Au fost împreună la concertul lui Vladimir Vâsoțki, unde au mai participat și alți artiști de la Teatrul "La Taganka". Publicul cânta în delir, împreună soliștii, melodii în care nu se utiliza limbajul de lemn al propagandei sovietice, melodii dătătoare de speranță într-o eliberare din Gulag. A fost o seară de neuitat. Deocamdată cei doi îndrăgostiți au stabilit ca ei să-și scrie cel puțin o dată pe săptămână.
Volfik nu a aflat nimic deosebit de la Marina, așa că rapoartele lui au fost lipsite de interes; nu a primit nici un premiu.
După o lună, un agent i-a adus la cunoștință că din toamnă va fi trimis în misiune în Maroc, unde va lucra ca profesor de matematică la un liceu din Casablanca.
- De acolo va fi mai ușor să te întâlnești cu Marina. Ai un contract de muncă, astfel că ei nu i se va părea nimic ciudat în faptul că ai primit pașaport. Vrem să știm cât mai multe despre oamenii din jurul lui Alexandru Mihailovici Orlov, fost Leiba Lazarovici Felbing.
- În ce limbă voi preda, în franceză?
- Ai noroc, nu în arabă, ci în limba de comunicare pe care o ai cu Marina.
- Ce trebuie să fac în vederea plecării?
- Să-ți pregătești valiza.
- Doar valiza?
- Atât. Cu uzina rezolvăm noi. Salariul tău va merge în țară, iar în străinătate vei primi o diurnă. De asemenea ți se va plăti chiria. Te vom anunța în timp util, când să te prezinți la aeroport. Să-ți faci vaccinul pentru țările tropicale!
Volfik nu credea că plecarea lui în Maroc ar putea fi atât de simplă, fără interviu de angajare… "Interogatoriul de pe malul lacului a ținut loc și de interviu de angajare", se gândea el, neștiind ce să facă, să se bucure sau să se întristeze.