Johann, alintat Hans, s-a născut pe 20 iunie 1948 în Berlinul de Est, în plină teroare comunistă, când sovieticii au impus o blocadă terestră și fluvială a Berlinului de Vest, eveniment istoric brutal, cu efect doar pe termen scurt, deoarece a fost contracarat rapid de podul aerian realizat de avioanele sub pavilion american, britanic și francez. El a fost un bebeluș frumos, bălai, surâzător, inocent, care a început, încet-încet, pe măsură ce creștea, să descopere că există două orașe Berlin, două state Germania, două Europe antagoniste.
Hans a mai aflat și multe alte lucruri surprinzătoare, de pildă, că este rudă îndepărtată, cu Johnny Weissmüller, ceea ce a reprezentat un motiv de mândrie pentru el. Primul care i-a vorbit mai pe larg despre această legătură de rudenie a fost bunicul Wendel, discuția desfășurându-se în limba română:
- Noi suntem rude cu Johnny Weissmüller, celebrul înotător american.
- Am auzit ceva.
- Johnny Weissmüller a fost de patru ori campion olimpic la înot.
- La care olimpiadă?
- A primit medalia de aur la 100 metri liber, 400 metri liber și la ștafeta de 4x200 metri liber, în cadrul Olimpiadei de la Paris din 1924, precum și la ștafeta de 4x200 metri liber, în cadrul Olimpiadei de la Amsterdam, care a avut loc patru ani mai târziu. De asemenea, la Paris el a mai obținut o medalie de aur cu echipa de polo. Interesant este că Johnny s-a apucat de înot la recomandarea medicului, deoarece la vârsta de nouă ani s-a îmbolnăvit de poliomelită.
- Johnny a fost și actor de film. Am văzut "Tarzan, omul-maimuță", în care el joacă în rolul lui Tarzan, alături de actrița Maureen O’Sullivan, în rolul frumoasei Jane și de simpatica maimuță Cheeta.
- N-ai văzut tot. Există o serie de 12 filme cu Tarzan, toate fiind ecranizări după seria de aventuri intitulate "Tarzan", scrise de Edgar Rice Burroughs, începând din 1912, în care rolul principal este interpretat de Johnny. El a fost al șaselea actor, care a jucat rolul lui Tarzan, dar s-a remarcat prin strigătul caracteristic, devenit cunoscut în toată lumea. Ca o paranteză, se spune că la începutul revoluției cubaneze, care a dus la căderea dictatorului Fulgencio Batista y Zaldívar pe 1 ianuarie 1959, un grup de revoluționari înarmați, în căutare de inamici americani, l-au surprins pe Johnny cu un grup de conaționali pe un teren de golf. Când i-a văzut pe cubanezi cu armele îndreptate spre ei, Johnny a scos strigătul lui Tarzan.
- Și revoluționarii au înțeles că americanii aceia nu erau inamici.
- Așa este. Dar să închidem paranteza și să revenim la subiect. Primul film este cel pe care l-ai vizionat deja, intitulat în engleză "Tarzan, the Ape Man", care a fost realizat în 1932. Apoi, în 1934, el a jucat în "Tarzan și perechea lui", cu titlul original "Tarzan and His Mate". Doi ani mai târziu a fost lansat "Tarzan Escapes"... Bunicul a făcut o pauză provocatoare.
- Adică "Tarzan scapă".
- În 1939 a jucat în "Tarzan își găsește un fiu"...
- În engleză: "Tarzan Finds a Son".
- Foarte bine! Văd că te descurci și în engleză.
- Voi deveni poliglot, deoarece vorbesc germana, româna și acum mă perfecționez în engleză. Bunicule, mi-ai spus tilurile a patru filme.
- Desigur, să nu divagăm și să pierdem firul discuției. După doi ani a mai apărut "Comoara secretă a lui Tarzan"...
- De ce te-ai oprit?
- Ca să traduci în engleză.
- Ai spus "Comoara secretă a lui Tarzan". Așa este?
- Da, a răspuns bunicul, vădit mulțumit în încercarea lui de a conferi discuției cât mai multe valențe de învățare.
- Traducerea este: "Tarzan’s Secret Treasure".
- Peste un an a apărut al șaselea film: "Aventura din New York a lui Tarzan"...
- "Tarzan’s New York Adventure". Corect?
- Da. Hai să trecem la traducerea din engleză. Ce zici?
- Am înțeles. Tu nu mai vrei ca eu să fac retroversiune, ci traducere.
- În 1943 au fost două producții cinematografice. Primul a fost intitulat "Tarzan’s Triumphs".
- "Triumfurile lui Tarzan".
- Al doilea - "Tarzan’s Desert Mistery".
- "Misterul din deșert al lui Tarzan". Mai ai de menționat patru filme.
- În 1945 s-au terminat filmările la "Tarzan and the Amazons".
- "Tarzan și amazoanele".
- În anul următor pe ecrane a început să ruleze "Tarzan and the Leopard Woman".
- "Tarzan și femeia-leopard".
- ÃŽn 1947 alt film: "Tarzan and the Huntress"
- "Tarzan și femeia-vânător". Ultimei din cele 12 pelicule i s-a dat numele de...
- "Tarzan and the Mermaids", care a avut premiera în 1948.
- "Tarzan și sirenele".
- Primele șase filme au fost realizate la studioul Metro-Goldwyn-Mayer, iar celelalte la Radio-Keith-Orpheum. Johnny a jucat în multe alte filme, printre care în 14 a jucat rolul lui Jungle Jim.
- Foarte multe. Care sunt aceste filme?
- Eu voi spune anul apariției și titlul filmului în engleză, iar tu vei traduce titlul. Ce zici?
- De acord. Să începem!
- 1948 - "Jungle Jim".
- "Junglă Jim", dar, mai bine, "Jungle Jim".
- 1949 - "The Lost Tribe"
- "Tribul pierdut".
- 1950 - "Mark of the Gorilla".
- "Urma gorilei".
- 1950 - "Captive Girl".
- "Fata captivă".
- 1950 - "Jungle Jim in Pygmy Island".
- "Jungle Jim în Insula Pigmeilor".
- 1951 - "Fury of the Congo".
- "Furia lui Congo".
- "1951 – Jungle Manhunt".
- "Vânătoarea de oameni din junglă".
- 1952 - "Jungle Jim in the Forbidden Land".
- "Jungle Jim în teritoriul uitat".
- 1952 - "Voodoo Tiger".
- "Tigrul Voodoo".
- 1953 - "Savage Mutiny".
- "Răscoală sălbatică".
- 1953 - "Valley of Head Hunters".
- "Valea vânătorilor de capete".
- 1953 - "Killer Ape".
- "Maimuța ucigașă".
- 1954 - "Jungle Man-Eaters".
- "Mâncătorii de oameni din junglă".
- 1954 - "Cannibal Attack".
- "Atacul canibalilor".
- Excelent! Să facem o pauză.
- Bunicule, mai bine să schimbăm puțin subiectul și să-mi povestești despre relația noastră de rudenie cu Johnny.
- Johnny s-a născut pe 2 iunie 1904, la Timișoara, care pe atunci aparținea Imperiului Austro-Ungar. În certificatul de naștere funcționarul a maghiarizat prenumele Johann în János. Părinții lui au fost Peter și Elisabeth Weissmüller, născută Kersch. Bunicul lui Peter și cu bunicul meu erau frați. Casa părinților lui Johann și a mea se învecinau la Szabadfalu, în germană - Freidorf, în românește - Satul Nou, un sătuc devenit cartier al Timișoarei, care pe atunci se numea oficial Temesvár, iar noi, șvabii, îi spuneam Temeschwar sau Temeschburg. Ei țineau o berărie, dar afacerea mergea prost. În noiembrie1904, familia lui Johann a emigrat în S.U.A. Noi am rămas în Timișoara, în inima Banatului, până în 1925.
- Banat?
- Banatul este o regiune, căreia românii îi spuneau Temișana, iar în Tratatul de Pace de la Karlowitz de pe 26 ianuarie 1699 apare prima ei atestare documentară, fiind denumită "Banatus Temesvariensis". Se întinde pe o suprafață de circa 28 526 de kilometri pătrați, cuprinsă între Dunăre, Mureș și Munții Carpați, din care o treime are pânza freatică la maxim cinci metri adâncime, motiv pentru care este foarte inundabilă, dar și cu recolte mari. Prin săparea Canalului Bega dintre Timișoara și Titel, lung de 114 kilometri, lucrare începută în 1728, au dispărut mlaștinile din jur, s-a reglat debitul râului Timiș și s-a redus enorm riscul de inundații.
- Când ai învățat limba română?
- În Banat se vorbea românește înainte de Tratatul de la Trianon, din 4 iunie 1920, când două treimi din Banatul istoric au trecut la România. Bogdan Petriceicu Hașdeu, un mare scriitor și enciclopedist român, a făcut următoarea remarcă: "Dintre toate regiunile locuite astăzi de români la nord de Dunăre, Banatul și Oltenia, cu prelungirea lor cea comună în Þara Hațegului, sunt singurele care reprezintă o continuitate neîntreruptă geografico - istorică a neamului românesc - un cuib de unde se româniza treptat țările spre apus, spre crivăț și spre răsărit, ba indirect și cele de peste Dunăre, cuibul mereu descărcându-și prinosul, dar rămânând totdeauna plin". Noi, șvabii, vorbeam în acele vremuri atât limbile oficiale germana și maghiara, cât și româna, limba populației majoritare.
- Vorbește-mi puțin despre șvabi.
- Noi am făcut parte din etnia șvabilor bănățeni, ramură a șvabilor dunăreni, care au venit în Banat în special de pe malul stâng al Rinului: Elveția, Luxemburg, Alsacia, Lorena. De asemenea, emigranții au provenit și de pe celălalt mal al Rinului, din Bavaria, Hessa și Suebia. În plus, au fost și oameni, care au plecat din Știria, în prezent provincie austriacă. Denumirea de șvabi poate avea originea în Suebia, deși ei provin în mică proporție din această regiune. O altă explicație ar fi că o mare parte dintre emigranți s-au îmbarcat în portul orașului șvab Ulm.
- Suebii au format un popor germanic, menționat pentru prima oară de Iulius Cezar în 58 î.Hr., în timpul campaniei duse împotriva armatei conduse de Ariovistus. Așa este?
- Foarte bine! Ariovistus a fost de origine suebă; el a condus a alianță de triburi germanice în timpul bătăliei de la Munții Vosgi, situați pe malul stâng al Rinului. Iulius Cezar, în fruntea a șase legiuni romane, a împins pe suebi spre nord-est, dincolo de acest curs de apă.
- Să revenim la emigrarea șvabilor.
- Au fost mai multe valuri de emigranți. Primul a avut loc între 1718 și 1740, fiind denumit Colonizarea Caroliniană, după numele împăratului Carol VI al Sfântului Imperiu Roman, care a fost tatăl împărătesei Maria Terezia. Coloniștii au avut reduceri fiscale și au primit ajutoare. Numărul lor a ajuns, după unele statistici, la 40000. Ei erau buni meșteșugari, dezvoltând industria și comerțul local. Al doilea val, cunoscut sub numele de Colonizare Tereziană, s-a desfășurat între 1744 și 1772, atingând numărul de 75000 de coloniști. Al treilea val, denumit Colonizarea Iosefină, după numele împăratului Joseph II al Sfântului Imperiu Roman, a început în 1782 și s-a întins numai pe durata a cinci ani. Șvabii bănățeni au caracterizat cele trei valuri în următoarea zicală: "Primilor moartea, următorilor sărăcia, ultimilor pâinea", zicere care în limba germană are farmecul rimei: "Den Ersten der Tod, den Zweiten die Not, den Dritten das Brot".
Lui Hans îi venise în minte o mie de întrebări, dar s-a limitat doar la una:
- Dar, cine sunt sașii din România?
- Sașii sunt coloniști germani proveniți din Franconia.
- Franconia?
- Este vorba de o regiune din sudul Germaniei, cu delimitare controversată, având ca orașe principale Nürnberg și Würzburg. Sașii s-au instalat în Transilvania.
- Am auzit de Transilvania. Acolo a trăit Dracula, vampirul de sânge omenesc.
- Să-l lăsăm pe Dracula acum. Ne pierdem într-o poveste complicată. Să termin răspunsul la întrebarea ta. Denumirea de sas are mai multe explicații. Una ar fi că primii coloniști au fost din Saxonia, fapt atestat documentar în 1224, când regele maghiar András II, care în Diploma Adreană, numită și Hrisovul de Aur al Sașilor din Transilvania, în germană: "Goldener Freibrief der Siebenbürger Sachsen ", a dat unele drepturi importante acestei etnii; citez din memorie: "Am mai poruncit pomeniților noștri credincioși că, dacă se va întâmpla ca să venim noi în expediție la dânșii, ei să fie datori a da numai trei găzduiri pentru noi, iar dacă se va trimite, în treburile regelui, voievodul la dânșii sau prin țara lor, să nu lipsească a da două găzduiri, una când va intra și alta când va ieși. Mai adăugăm la sus numitele drepturi, ca negustorii lor să poată merge și să se poată întoarce liberi și fără vamă oriunde în regatul nostru, folosindu-se cu adevărat de dreptul lor, în fața majestății regale". O altă explicație ar fi că termenul de sas provine de la "szász", o particulă pe care maghiarii o atașau așezărilor din Transilvania locuite de coloniștii germani, în timp ce la așezările similare din Câmpia Panonică se utiliza "németi".
Hans a mai pus o întrebare:
- De ce conducătorii Sfântului Imperiu Roman și cei ai Regatului Ungaria au avut nevoie de coloniști germani, șvabi, respectiv, sași, la granițele statelor lor?
- Poate deoarece ei se simțeau cotropitori în acele teritorii și nu aveau încredere în populația majoritară, formată din vorbitori de limba română.
- Mulțumesc, bunicule! Mi-ai spus niște lucruri pe care o să le țin minte toată viața.

***

Wendel Weissmüller s-a născut la Becicherecul Mic, localitatea de baștină a cărturarului și militantului pentru emanciparea românilor din Banat, preotul Dimitrie Þichindeal, cel numit "Țichindeal, gură de aur" în "Epigonii" de Mihai Eminescu. În 1900, când bunicul lui Hans a văzut lumina zilei, structura demografică din Becicherecul Mic era următoarea: români – 440, șvabi - 5057, maghiari – 27, sârbi – 301, alții – 7, în timp ce același tip de structură în Banat se prezenta astfel: români - 592049, șvabi – 387545, maghiari – 242152, sârbi – 284329, alții - 1186. Wendel a fost fratele mai mare al lui Wenzel și Werner, veniți pe lume unul după altul, la un an diferență. Școala primară au terminat-o în sat în limba maghiară. Când Wendel a împlinit 14 ani, el l-a luat de mână pe Wenzel și au plecat pe jos la Arad, unde au fost primiți ca ucenici la Fabrica de Masini, Vagoane și Turnatorie de Fier "Johann Weitzer", înființată în 1891, unde au început să învețe meseria de lăcătuș, după care pe aceea de strungar. Fratele mai mic, Werner, a rămas acasă; conform tradiției cel puțin unul dintre copii rămânea la casa părinților, ca să-i ajute la bătrânețe. În 1921, fabrica lui Johann Weitzer devine Fabrica de Vagoane "Astra". În același an cei doi Weissmüller din Arad s-au însurat cu surorile Schwarzmüller, cel mai mare cu Helga, celălalt cu Helma. Imediat după nuntă, Wendel, doritor de călătorii, a plecat la București, unde este angajat imediat la Arsenalul Aeronautic, unitate înființată pe 1 iulie 1920, condusă de la început de Ștefan Protopopescu. El participă la realizarea în 1922 a primului avion autohton - "Proto", proiectat de maiorul-inginer Ștefan Protopopescu. În anul următor se întoarce la Arad, unde secția de reparații de motoare se transformase în Fabrica de Avioane "Astra", directorul fiind Andrei Popovici. Frații Weissmüller se reîntâlnesc și participă la realizarea avioanelor autohtone "Astra-Șeșefschi", "Proto-2" și "Astra-Proto". La sfârșitul anului 1925, Fabrica de Avioane "Astra" a fost desființată, toate echipamentele fiind transferate la Întreprinderea Aeronautică din Brașov, care a început să funcționeze de pe 1 noiembrie 1925, având în fotoliul de director pe Constantin Coandă, tatăl marelui inventator Henri Coandă. Wendel n-a stat mult pe gânduri și iar a părăsit Aradul, ajungând la poalele Tâmpei. Wenzel s-a transferat la primul loc de muncă, la Fabrica de Vagoane "Astra". La sfârșitul anului 1925, Wendel l-a întâlnit pe Lucien Virmoux, inginer la "Blériot Aéronautique" cu sediul la Addlestone, o mică localitate din sudul Angliei. Francezul l-a remarcat pe Wendel pentru priceperea sa, pentru că vobea germana, dar și pentru faptul că era mai bine informat decât colegii lui de muncă. Discuțiile lor au fost ciudată, românul vorbea în germană, francezul – în engleza pe care o învățase la Addlestone, dar amândoi se înțelegeau bine. Una dintre primele lor conversații s-au petrecut chiar în hala de motoare:
- Firma "Blériot Aéronautique" poartă numele lui Louis Blériot, al primului pilot care pe 25 iulie 1909 a traversat Canalul Mânecii, cu un mijloc de transport mai greu decât aerul? a întrebat Wendel.
- Ați intuit bine. Ce mai știți despre Louis Blériot?
- Cam atât, dar aș dori să aflu mai multe?
- Louis Blériot s-a născut pe 1 iulie 1872 la Dehéries, o comună din nordul Franței. A urmat École Centrale din Paris, devenind inginer. În 1900 a construit un ornithopter.
- Ornithopter?
- Un aparat de zbor care imită păsările, bătând din aripi. Dar a eșuat în acest proiect, ornithopterul nedesprinzându-se de la sol. În 1903, având colaborator pe Gabriel Voisin, a înființat compania "Blériot-Voisin", unde a început seria de monoplane Blériot. A ajuns la varianta a patra, dar niciuna nu a fost reușită, motiv pentru care compania "Blériot-Voisin" și-a încetat activitatea în 1906. Totuși Louis Blériot a perseverat, iar pe 5 aprilie 1909 a reușit un mic salt cu monoplanul Blériot 5. Două zile mai târziu el mărește suprafața aripilor portante, avionul devenind Blériot 6. Cu acesta a zburat cinci metri. După alte modificări el a ajuns la varianta Blériot 9, care s-a desprins de la sol pe 19 ianuarie, dar zborul s-a încheiat dezastruos, prin prăbușirea avionului. Pe 23 ianuarie 1909, Louis Blériot a reușit un zbor stabil cu monoplanul Blériot 10, care a fost expus în 1909 la "Grand Palais des Beaux-Arts" din Paris, unde a avut loc "Exposition de la Locomotion Aérienne".
- În anul următor, în cadrul celei de a doua ediții a manifestării "Exposition de la Locomotion Aérienne", Henri Coandă a prezentat prototipul Coandă-1910, primul avion cu reacție din lume, a intervenit Wendel, fericit că a găsit momentul să arate francezului că românii au avut și ei acțiuni de pionierat în domeniul aviației.
- Hmm... da... desigur... dar... se pare că avionul lui Henri Coandă nu s-a desprins de la sol.
- Avionul a fost construit sub supravegherea lui Henri Coandă, în 1910, la Milano, la uzina "Caproni", aparținând lui Giovanni Battista Caproni. Acest avion a avut un zbor de încercare pe 10 decembrie 1910. Au fost martori, care au depus mărturie în acest sens.
- Bine, bine… n-are rost să intrăm în polemică. Mai bine să continuăm cu Louis Blériot. Tot în 1909 acest perseverent constructor și pilot a răspuns provocării lansate de ziarul "Daily Mail", care a oferit un premiu de 1000 de lire sterline, pentru pilotul care va reuși traversarea Canalului Mânecii. De aceea, el a pregătit în mod special monoplanul Blériot 11. Au fost mai mulți concurenți. Primul a încercat Arthur Charles Hubert Latham, care pe 19 iulie 1909 a decolat de la Cap Blanc- Nez, dar după 13 kilometri o pană de motor i-a întrerupt brutal această tentativă. Al doilea concurent a fost Charles de Lambert, care a distrus avionul în timpul unor exerciții de zbor, pe 22 iulie 1909.
- Știu eu continuarea. Așa cum am spus, pe 25 iulie 1909, la ora 4,30 dimineața, Louis Blériot a decolat din Les Baraques, lângă Calais și a parcurs în 37 de minute distanța de 36,6 kilometri până la Dover, pe coasta engleză a Canalului Mânecii.
După mai multe discuții cu Lucien Virmoux, Wendel a început să o "rupă" pe englezește, prilej pentru francez să remarce că bănățeanul vorbea cu accent de yankeu. "Visul meu este să ajung în America", s-a spovedit Wendel. "Uneori visurile devin realitate", a comentat inginerul francez cu un zâmbet enigmatic, gândindu-se la prietenia pe care o avea cu Tubal Claude Ryan, fondatorul companiei "Ryan Airlines" din San Diego. Wendel nu a dat importanță acestor vorbe, dar peste jumătate de an, el a avut o mare surpriză: Lucien Virmoux i-a înmânat o adeverință de angajare la "Ryan Airlines" pe numele Wendel Weissmüller. "Uneori visurile devin realitate", a comentat laconic specialistul francez, însoțind vorbele de un plic cu 2000 de dolari, primă de instalare, sumă enormă în acea vreme. În aceeași zi, a mai aflat o noutate: Helga rămăsese gravidă. Această situație nu l-a făcut să renunțe la gândul de a emigra, din contra, el s-a gândit că astfel va asigura un viitor mai bun urmașilor lui.
Wendel s-a despărțit amiabil de I.A.R. Brașov, cu mii de mulțumiri de Lucien Virmoux și prima lui grijă a fost să ajungă în Banat. Dorea să-și anunțe părinții, frații, cumnatele și socrii că el și Helga vor pleca în America. A organizat o petrecere mare, de adio, cu bucate de porc și răchie de prune adusă din Banatul montan. Simțea că se despărțea pentru totdeauna de rude, de prieteni, de țară, de prima lui tinerețe.
Era sfârșitul primăverii anului 1926. Soții Helga și Wendel au luat din Timișoara trenul spre Budapesta, de unde s-au urcat în trenul de München. Pe drum au realizat cu mare claritate că ei vorbesc un dialect săsesc al limbii germane. La München au schimbat trenul pentru a ajunge la Hamburg. Deoarece au avut jumătate de zi liberă, Wendel a dorit să golească o halbă la Löwenbräukeller, imensa berărie, devenită celebră pentru discursurile ținute de Hitler, instigatoare la schimbarea guvernului, ceea ce s-a și încercat pe 8 noiembrie 1923, dar a dus la arestarea politicianului, care avea să-și serbeze împlinirea a 35 de ani, în închisoarea din Landsberg am Lech. Când au ajuns acolo, bănățenii au fost impresionați de uriașa sală, gălăgioasă, cu orice sunet multiplicat de ecou, unde sute de oameni stăteau pe bănci în jurul unor mese lungi de lemn. Un domn albit de trecerea anilor, cu ținută de tirolez, a ținut să le spună:
- La această masă obișnuia Hitler să stea până a intra în politică. Am discutat de multe ori cu el.
- Ce vă spunea?
- Atunci își cristaliza Hitler ideile pe care apoi le-a dictat în închisoare lui Rudolf Walter Richard Hess, adjunctul său la conducerea Partidului Național Socialist al Muncitorilor Germani ("Nationalsozialistische Deutsche Arbeiterpartei"), idei apărute în cartea "Lupta mea" ("Mein Kampf"). De fapt, cartea s-a numit "Patru ani și jumătate (de lupte) contra minciunilor, stupidității și lașității", dar Max Aman, directorul Editurii "Franz Eher", i-a schimbat titlul.
- Ce idei?
- De exemplu, îmi vorbea despre pericolul evreiesc, care, în opinia lui, formează 75 de procente din totalul militanților comuniști din Europa, inclusiv U.R.S.S. Mi s-a confesat că dacă va ajunge cancelar, el va extermina evreii, țiganii și oamenii de culoare, negri sau galbeni, pentru că numai rasa ariană, adică germană, este capabilă să formeze o societate civilizată.
- Într-adevăr, Hitler avea o deosebită încredere în dumneavoastră ca să vă spună asemenea grozăvii.
- Ooo... el mi-a spus și multe alte lucruri, unele lucruri extrem de intime, a continuat tirolezul, încântat de vorbele lui Wendel.
- De exemplu?
- Vă destăinui un secret, dar vă rog să nu spuneți la nimeni că l-ați aflat de la mine.
- Vă jur.
- Într-o seară, Hitler s-a cherchelit bine și mi s-a destăinuit că suferă de urolagnia.
- Urolagnia?
- Un fetiș, adică plăcerea de a urina pe parteneră sau partener după atingerea orgasmului.
- Am înțeles. Ca să fac o glumă, o fărâmă de adevăr ar fi în acest fetiș sexual în sensul că berea este diuretică, iar un mare băutor de această licoare, cum este Hitler, ar putea ajunge la mari necesități firești imediat după orgasm. Referitor la ultima explicație a dumneavoastră, ați spus partener sau parteneră. Insinuați că Hitler ar avea în palmares și experiențe homosexuale?
- Nu... nu... nu cred, eu am vorbit la modul general. Hitler are numai relații heterosexuale, chiar dacă este holtei cu state vechi de serviciu.
Neplăcut surprins de ceea ce auzise, Wendel a părăsit berăria, preferând o plimbare cu Helga, prin Piața Maria ("Marienplatz"), amenajată încă din 1158 pe Axa Est-Vest, un segment intravilan din vechiul Drum al Sării ("Salzstraße"), care unea orașele Praga și Halle. În centrul pieței s-au oprit în dreptul coloanei Mariei ("Mariensäule") ridicate în 1638, pentru a celebra sfârșitul ocupației suedeze din timpul Războiului de 30 de Ani. Au văzut statuia aurită a Maicii Domnului din vârful coloanei, iar la bază, la fiecare punct cardinal, câte un grup statuar cu un copil, care se luptă cu o fiară.
- Ce reprezintă aceste lupte cu animale? a întrebat Wendel pe un cetățean din apropiere.
- Fiecare fiară simbolizează câte un pericol pentru oraș: leul – războiul, cocoșul cu coadă de reptilă – ciuma, dragonul – foamea, iar șarpele – erezia.
De acolo, interlocutorul și-a schimbat privirea spre fațada neo-gotică a Noii Primării, construită între 1867 și 1908, pe baza planurilor arhitectului Georg von Hauberrisser. Pe la jumătatea înălțimii turnului clădirii ei au observat un balconaș frumos ornamentat, cu două nivele, spre care privea un grup mare de oameni.
- La ce vă uitați?
- La Carilon ("Glockenspiel").
- Carilon?
- Un ansamblu format din 43 de clopote, care cântă fiecare pe un anumit ton. Mecanismul se pune în mișcare la orele 11,00 și 12,00, precum și la 17,00.
- Adică peste câteva minute.
- Atunci se pun în mișcare cele 32 de figurine de mărimea unui om, care pe scena de la nivelul superior vor reprezenta nunta dintre Wilhelm V, duce de Bavaria și Renata de Lorena, nuntă care a avut loc pe 22 februarie 1568, descrisă pe larg de Massimo Troiano în "Dialoghi".
- "Dialoghi"?
- Este titlul original al cărții, scrisă în italiană, deoarece Massimo Troiano nu a știut limba germană. Cei doi miri asistă la un turnir între cavaleri de Bavaria, în albastru și alb, și cavaleri de Lorena, în roșu și alb. Cavalerii mirelui câștigă întotdeauna.
- La nivelul inferior ce se va întâmpla?
- Va fi un dans al dogarilor.
- Dans al dogarilor? De ce?
- În timpul ducelui Wilhelm V, după ce a luat sfârșit o mare epidemie de ciumă, oamenii încă nu ieșeau din case. Primii care au îndrăznit să meargă pe străzi au fost cei din breasla dogarilor, care, pentru a le da curaj concitadinilor lor, au început să danseze, semn că sunt sănătoși, că pericolul a trecut. De bucurie, ducele a hotărât să se serbeze acest eveniment la fiecare șapte ani printr-un carnaval, care include și acest dans, tradiție păstrată și în zilele noastre. În 1928 va avea loc următorul carnaval.
- În partea de sus a carilonului este o ferestruică. La ce folosește?
Companionul n-a apucat să răspundă, deoarece carilonul s-a pus în mișcare în sunetele grave ale clopotelor. După circa un sfert de oră la ferestruică a apărut o păsărică aurită, care a ciripit de trei ori.
- Este semnalul că spectacolul s-a terminat! i-a anunțat același ghid de ocazie, răspunzând, astfel, ultimei întrebări a lui Wendel.
Înainte de a se îndrepta spre gară, soții Weissmüller doreau să se închine la simbolul capitalei bavareze, Domul Iubitei Noastre Doamnei ("Dom zu unserer lieben Frau"), o construcție începută în 1468 și terminată în 1525, realizată din cărămizi, lungă de 109 metri, lată de 40 de metri și înaltă de de 37 de metri, prevăzută cu două clopotnițe, cea de la nord înaltă de 98,57 metri, iar cea de la sud cu 12 centimetri mai scurtă. Când au dat să intre în catedrală, o călugăriță le-a atras atenția să nu calce pe o dală pătrată din gresie galben-maronie, mărginită de dungă alb-cenușie, având în centru o pată neagră, denumită Pasul Diavolului ("Teufelsschritt").
- De ce această denumire terifiantă? a întrebat Helga.
- Deoarece Jörg von Halsbach, arhitectul catedralei, în lipsă de bani, ar fi făcut o înțelegere cu diavolul – Doamne iartă-mă! - ca să nu prevadă ferestre. Or, Halsbach a dispus două rânduri de coloane de susținere ale bolții principale, coloane înalte de 22 de metri, suficient de dese încât să facă vitraliile invizibile pentru cel care privește spre interior, stând în pragul ușii de la intrare. Apoi, el l-a chemat pe... înțelegeți ce vreau să spun, nu vreau să-i mai pronunț numele...
- Spuneți-i Bată-l Toaca!
- Mulțumesc! Cum spuneam, Halsbach l-a pus pe... Bată-l Toaca să privească din dreptul ușii de la intrare, că înăuntru nu avea curaj să pătrundă, știa că va muri pe loc. Convins că Halsbach s-a ținut de cuvânt, acest... Bată-l Toaca a plătit datoria și a plecat în treaba lui, dar, când a aruncat o privire spre catedrală, și-a dat seama că a fost înșelat. Atunci... Bată-l Toaca s-a enervat rău de tot și a lovit cu laba piciorului dala, dar atât de tare, încât gresia s-a sfărâmat, apărând această amprentă. Apoi... Bată-l Toaca a fugit cât a putut de repede, temându-se de pedeapsa Domnului pentru că s-a atins de Sfânta Biserică. Iată că așa a fost păcălit... Bată-l Toaca!
- O poveste cu mult tâlc!
- Dar, scuzați-mi îndrăzneala, de unde v-a venit ideea cu Bată-l Toaca, deoarece am auzit pentru prima oară de această denumire, însă este atât de sugestivă încât am adoptat-o imediat?
- Am făcut o traducere cuvânt cu cuvânt din română în germană.
- Aaa... sunteți din România?
- Da, sunt șvabă din România Mare, unde rege este Ferdinand I, născut pe 24 august 1865 la Sigmaringen. Strămoșii mei au trăit pe teritoriul actualei Germanii.
- Am înțeles, sunteți bilingvă. Apropo! Este limba română atât de bogată în sinonime, chiar mai bogată decît limba germană?
- Uneori, mai ales la termenii malefici și la... scuzați... înjurături.
- Mulțumesc, doamnă, pentru aceste amănunte lingvistice.
- Și eu vă mulțumesc pentru interesanta poveste cu Bată-l-Toaca păcălit de un muritor.
Seara târziu, soții Weissmüller au luat trenul Mitropa spre Hamburg, via Berlin. În compartiment, lume îmbrăcată modest, dar civilizată, liniște de mormânt, nimeni nu dorea să deranjeze persoanele din jur. Pe fereastră lumini de diferite forme, aflate la distanțe mai mari sau mai mici rămâneau rapid în urmă, semn că trenul tăia întunericul cu mare viteză. La Nürenberg a rămas doar o doamnă în vârstă, slabă, cu ochelari, prin care străpungea o privire oțelită, critică. Avea o rochie din stofă groasă, lungă de nu se vedeau pantofii, înfoiată de la brâu în jos. Nu avea somn. În zadar își acoperea ochii cu un fular, după câteva minute îl dădea deoparte și mișcările acestea se repetau la nesfârșit. Helga n-a mai rezistat:
- Doamnă, întindeți-vă pe banchetă, nu vă mai chinuiți!
- Mulțumesc, dar mă simt mai bine așa. Aveți un accent ciudat.
- Venim din România.
- Aaa… am cunoscut un român, mare dramaturg, care a locuit la Berlin. Îmi scapă numele.
- …
- Cu pălărie și mustață.
- …
- Tatăl său s-a născut la Istanbul.
- …
- De origine greacă.
- …
- Caragea… sau așa ceva.
- Aaa… spuneți așa! Vorbiți de Ion Luca Caragiale.
- Da, despre el este vorba. În 1910 a locuit pe strada Innsbrucker la numărul 1. Am fost vecini. N-a stat multă vreme. Într-o zi mi-a spus că s-a autoexilat în Teutonia.
- Teutonia?
- Așa denumea el Germania.
- Ați spus că el s-a autoexilat?
- Da, mi-a spus că a plecat din România în 1904 din două motive. Primul dintre acestea ar fi că a fost dezgustat de o acuzație de plagiat, iar, în al doilea rând, a primit o mare moștenire, care i-a permis să călătorească mult.
- Al doilea motiv este adevărat, îl cunosc și eu, a luat Wendel inițiativa discuției. El a primit o moștenire de 433333 de lei din partea mătușii Ecaterina Cardini, al cărei soț a adunat o mare avere din afaceri imobiliare. Dar acuzația de plagiat?
- Ziaristul Constantin Alexandru Ionescu, sub pseudonimul Caion, a publicat articolul "Domnul Caragiale" în "Revista literară" din 30 noiembrie 1901, în care îl acuză pe Caragiale că ar fi plagiat piesa de teatru "Năpasta", a cărei premieră a avut loc pe 3 februarie 1890.
- Ce îmi aud urechile! Autorul , printre altele, al pieselor de teatru "O scrisoare pierdută", "O noapte furtunoasă", al nuvelei "O făclie de Paști" și al schiței "Domnul Goe" să fie supus unei astfel de acuze?
- Da, ar fi plagiat după piesa de teatru "Nenorocul" a scriitorului maghiar Kemény István și tradusă în românește de Alexandru Bogdan în 1834. În numărul următor al revistei, din 10 decembrie, a apărut articolul "Caragiale n-a plagiat, a copiat" semnat de același Caion. Pe 11 martie 1902, Curtea de Jurați din Ilfov l-a condamnat pe Ionescu, care a recunoscut că a inventat atât pe autorul maghiar, cât și pe traducătorul lui, la un an închisoare corecțională, 500 de lei amendă și 10000 de lei daune-interese. Apoi, Caion a cerut recurs și a fost achitat, spre marele dezgust al lui Caragiale.
- Caragiale mi-a mai spus: " M-am exilat și atâta tot. Pentru nimic în lume n-aș părăsi acest loc de viață străină, pentru a mă reîntoarce în patrie. Să mai văd ceea ce am mai văzut, să mai sufăr ceea ce am suferit, aceleași mutre, aceleași fosile care conduc viața publică, otrăvindu-te numai cu privirile lor stupide și bănuitoare. Aerul de aici îmi priește, sunt mulțumit cu ai mei, și nu am ce căuta într-o țară unde lingușirea și hoția sunt virtuți, iară munca și talentul sunt vicii demne de compătimit".
- În ce limbă ați vorbit cu el?
- Amestecat, când în germană, când în franceză.
Mare nedreptate s-a făcut în privința lui Caragiale. Acuzația de plagiat a fost complet nefondată. Aaa… acum mi-am amintit! Acum vreo opt ani am avut plăcerea să asist la Magdeburg la reprezentația piesei "Năpasta".
- În ce limbă vorbeau actorii?
- În germană, după traducerea Mitei Kremnitz.
- Mite Kremnitz?
- Da, Mite Kremnitz, cu numele de fată Marie von Bardeleben. S-a născut pe 8 ianuarie 1852 la Greifswald și a murit pe 18 iulie 1916, la Berlin. A fost fiica celebrului chirurg Heinrich Adolf von Bardeleben, care a fost și director al Spitalului universitar "Charité" din Berlin.
- Să nu spuneți că ați cunoscut-o și pe Mite Kremnitz.
- Tocmai că trebuie să vă contrazic parțial: Mite a a fost vecină cu o mătușă de a mea. Din 1897, de când i-a murit soțul, Wilhelm Kremnitz, ea s-a întors la Berlin, unde se pare că au venit mulți români germanofili. De la mătușa mea știu că Mite a fost iubită de un mare poet român. Momentan îmi scapă numele lui.
- Vasile Alecsandri?
- Nuu… parcă începe cu Ema… sau… Emi…
- Eminescu? Mihai Eminescu?
- Da, despre el este vorba. Mite i-a povestit mătușii mele că în primăvara anului 1879, Mihai îi dădea lecții de română, iar după un timp s-a îndrăgostit de ea atât de mult, încât i-ar fi dedicat o poezie.
- Nu cumva "Atât de fragedă"?
- Se pare că acesta este titlul poeziei. Însă iubirea dintre ei nu a fost reciprocă, Mite descriindu-l pe Mihai destul de șocant, citez cu aproximație, așa cum mi-a relatat mătușa mea: "Mai mult scund decât înalt, mai mult voinic decât zvelt, cu un cap ceva cam mare pentru statura lui, prea cărnos la față, nebărbierit, cu dinții mari galbeni, murdar pe haine și îmbrăcat fără nicio îngrijire".
- Cu dinți mari galbeni? Și atunci el încă nu împlinise 30 de ani!
- Mite a scris piese de teatru și romane cu regina Elisabeta, numită și Elisabeta de Neuwied sau Carmen Sylva. A fost cumnata lui Titu Liviu Maiorescu. Așchia nu sare departe de trunchi!
- Mai precis!
- În 1862, Titu s-a căsătorit cu Clara Kremnitz, sora lui Wilhelm Kremnitz.
- Cum de s-au cunoscut?
- Coincidență, Titu îi dădea lecții de franceză Mitei, ca, de altfel, și surorii ei, Helene, și fraților ei, Wilhelm și Hermann. Iubirea lor a fost ca o flacără, care a ars intens, dar repede. Într-una dintre scrisori, Titu i-a scris: "Aș vrea să te am mereu în brațele mele și să te țin strâns, fericit, lipsit de orice gând".
- Aaa… acum înțeleg de ce Mite a fost cumnata lui Titu.
- "O tempora, o mores!" După o astfel de declarație de amor, s-a înfiripat o iubire reciprocă și tainică între Mite și Titu, care, cam nestatornic, a avut relații strânse și cu o altă muză a lui Mihai, Cleopatra Lecca.
- Cleopatra Lecca?
- Măritată între 1865 și 1878 cu ofițerul Grigore Poenaru. Se pare că Mihai i-a dedicate o poezie… ceva cu plopi… ăăă…
- "Pe lângă plopii fără soț"?
- Așa! Of, am început să uit titlurile poeziilor. Bătrânețea își spune cuvântul.
- A fost Titu atât de nestatornic în iubire?
- La sfârșitul anului 1886 a început divorțul dintre Titu și Clara, bolnavă de cancer la sân, care a murit în 1887. În același an ,Titu s-a căsătorit cu Ana Rosetti. Într-un fel, se poate spune că Titu s-a orientat bine în ambele căsătorii, în sensul că acestea i-au facilitat intrarea la curtea regală. Wilhelm Kremitz a ajuns medicul regelui Carol I, iar Zoe, sora Anei, a fost doamnă de companie a reginei Elisabeta. El și-a umplut viața cu mai multe femei, deși, în sinea lui, ar trebui să-l calificăm misogin, deoarece într-o conferință din 1882 a declarat, citez cu multă aproximațe: "Cum am putea într-adevăr să încredințăm soarta popoarelor pe mâna unor ființe a căror capacitate craniană este cu zece la sută mai mică? Abia ajung astăzi creierii cei mai dezvoltați pentru a putea conduce o națiune pe calea progresului și prosperității materiale. Din 1000 de căpățâni măsurate a rezultat 1410 grame greutate mijlocie la bărbat și numai 1250 la femei".
- Ciudat este că dumneavoastră știți mai multe amănunte despre România decât noi, care venim de acolo. Care este explicația?
- Sunt verișoară cu Mite. Mama mea și tatăl ei sunt verișori.
- Ooo… ce onoare! Asta explică totul.
- Vă rugăm mai povestiți-ne ceva, orice. Timpul trece foarte repede cu dumneavoastră și până la Berlin mai este cale lungă.
- Să vă spun tot o poveste adevărată de dragoste, dar petrecută la Berlin. Dar, poate doriți să dormiți.
- Excelentă idee! au rostit în cor cei doi români.
- Ați auzit, presupun, de o altă Clara, născută Eissner, devenită Zetkin după căsătorie.
- Ãăă… parcă am auzit, a rostit ușor rușinată Helga. Parcă a militat pentru instituirea Zilei Internaționale a Femeilor.
- Eu nu știu nimic despre această Clara, a intervenit puțin stânjenit Wendel. Aș dori să aud mai multe amănunte din viața ei.
- Clara s-a născut pe 5 iulie 1857, la Wiederau, un sat saxon.
- Începe să devină interesant pentru noi, sașii! a exclamat Wendel, hotărât să pună întrebări ori de câte ori va avea nelămuriri.
- La 21 de ani a intrat în Partidul Socialist al Muncitorilor, care a fost interzis între 1878 și 1890. În această perioadă Clara a emigrat la Zürich și, apoi, în 1882, la Paris. Aici l-a cunoscut pe socialistul rus Ossip Zetkin, având cu acesta doi copii: Maxim, născut pe 1 august 1883, și Kostja, născut pe 14 aprilie 1885. În 1889 Ossip a decedat. În anul următor, Partidul Socialist al Muncitorilor a devenit Partidul Social Democrat al Germaniei, iar Clara s-a întors la Berlin. Atunci a cunoscut-o pe revoluționara Rosa Luxemburg. Să nu spuneți că nu ați auzit de ea.
- Ãăă… s-a născut pe 5 martie 1871, în Polonia… ăăă…
- La ZamoϾ.
- Mai departe spuneți dumneavoastră. Am constatat că știți numeroase detalii, care condimentează povestirea, o fac mai interesantă.
- A fost al cincilea copil al lui Eliasz și Line Luxemburg, cu numele de fată Löwenstein.
- Aaa… a fost evreică!
- Fie cum spuneți dumneavoastră, dacă vă satisface curiozitatea acest amănunt. În 1886, ea s-a înscris în Proletariat.
- Ce mai este și acest Proletariat?
- Este primul partid socialist polonez, denumit și Marele Proletariat - în poloneză "Wielki Proletariat" - care s-a opus mișcării de independență a Poloniei. La sfârșitul anului 1886, acest partid s-a dizolvat. În 1889, pentru a scăpa de persecuțiile guvernamentale, Rosa a emigrat în Elveția, devenind studentă la Universitatea din Zürich. Aici s-a îndrăgostit de revoluționarul de origine lituaniană, Leo Jogiches, cunoscut și sub numele de Leon Tyszka. Chiar dacă nu s-au căsătorit, iubirea dintre ei a continuat toată viața lor. Dar, în 1898, Rosa a devenit soția lui Gustav Lübeck, scopul principal fiind obținerea cetățeniei germane. Noul cuplu s-a mutat la Berlin, unde Rosa și Clara s-au întâlnit în cadrul aripii stângi din Partidul Social Democrat German, devenind prietene nedespărțite, confidente absolute. Aici, printre mulți alții, l-a întâlnit pe Karl Liebknecht.
- Karl Liebknecht?
- Nu ați auzit de Karl Liebknecht? El, împreună cu Rosa, au fost uciși pe 15 ianuarie 1919, în timpul revoltei spartachiste.
- Revolta spartachistă?
- În Germania, pe 8 noiembrie 1918, s-a format Republica Sovietelor, care a dus, o zi mai târziu, la abdicarea kaizerului Wilhelm II. Conducerea țării a fost asigurată de o alianță dintre Partidul Social Democrat și Partidul Social Democrat Independent. Ultimul partid a demisionat la sfârșitul lunii noiembrie 1918 din guvern, deoarece a considerat că reformele impuse de celălalt partid, majoritar, sunt, de fapt, compromisuri cu burghezia. Liga Spartachistă, mai radicală, crezând în modelul insurecției începute pe 7 noiembrie 1917, în Petrograd, a pornit o revoltă armată, care a fost înăbușită în sânge, în special prin asasinarea liderilor Rosa și Karl.
- Scuzați-mi întrebarea, între cei doi a existat o relație de... amor?
- Nu. dar ei au au fost ca soră și frate în cadrul masoneriei. Dacă părinții Rosei nu au avut legătură cu această societate, în schimb ascendenții lui Karl au fost masoni: tatăl - Wilhelm Martin Philipp Christian Ludwig Liebknecht, profesor și participant la revoluția din 1848 din Elveția, Germania și Franța, precum și bunicul - Ludwig Christian Liebknecht, înalt funcționar în landul Hessen.
Trenul a intrat într-o gară mare, cu peron puternic luminat.
- Leipzig, am ajuns la Leipzig! a exclamat bucuros Wendel, de parcă ar fi ajuns la capătul călătoriei, când, de fapt, el urmărea să facă o mică pauză pentru a asimila cele auzite. Ochii întredeschiși ai Helgăi, parcă trezită din somn, exprimau aceeași dispoziție sufletească, dar cu mai puțin entuziasm.
- Este ultima gară importantă până la Berlin. Dacă am merge în linie dreaptă am mai avea de parcurs 329 de kilometri; timp arhisuficient pentru a ajunge la povestea de iubire, pe care am început să v-o povestesc la Nürenberg.
- Atunci, vă rog, mai faceți o paranteză și povestiți-ne despre masonerie. Eu am auzit ceva, dar nu m-am lămurit. Poate mă luminați dumneavoastră.
- Nu știu de unde să încep...
- Cu începutul, doamnă, cu prima organizație masonică. Ce zici Helga?
- Ãăă... doamna are o voce atât de plăcută... melodică, iar legănatul din tren este atât de... ritmic, încât mă tem că... n-o să rezist tentației de a închide ochii, dar vă asigur că eu ascult...
- Foarte bine, Helga! Închipuiește-ți că asculți o poveste de adormit copiii, dar fără personaje de basm. Începeți, doamnă, cu ce doriți dumneavoastră!
- Tocmai aceasta este problema: nu există niciun document, nicio poveste, care să ateste exact nașterea masoneriei, francmasoneriei sau a masoneriei libere, cum vreți să-i spuneți. În jurul anului 1390 a apărut "Regius Poem", subintitulat "Poem al datoriilor morale", cunoscut și sub numele de "Manuscrisul Halliwell", care este considerat cel mai vechi text masonic.
- De ce și denumirea de "Manuscrisul Halliwell"?
- Deoarece el a fost descoperit în 1840 de James Orchard Halliwell, un cercetător și anticar de literatură engleză veche. Manuscrisul cuprinde 64 de pagini, 794 de versuri și începe cam așa: "Hic incipiunt constituciones artis /gemetriae secundum Eucyldem. / Whose wol bothe wel rede and loke, / He may fynde wryte yn olde boke / Of grete lordys and eke ladyysse, / That had mony chyldryn y-fere, y-wisse".
- N-am înțeles nimic!
- Primele două versuri sunt în limba latină, iar restul într-o engleză mai veche decât cea utilizată în traducerea din 1382 a Bibliei de către John Wicliffe. Traducerea textului pe care l-am menționat anterior este următoarea: "Aici încep constituțiile artei / geometrie conform lui Euclid. / Oricine ar citi sau ar privi, / Ele ar găsi scrisă o carte veche / A marilor domni și, de asemenea, doamne, / Care au mulți copii împreună, cu siguranță". Manuscrisul cuprinde, printre altele, 15 recomandări morale și de muncă pentru patron și alte 15 pentru meșteșugar, ca de exemplu: "nu lua mită", "mergi cu regularitate la biserică", "nu lucra noaptea".
- Care a fost prima organizație masonică?
- Se pare că prima lojă masonică ar fi fost "Mama Kilwinning", înființată în secolul al XI – lea lângă șantierul de construcție al Bisericii Kilwinning, din localitatea scoțiană Kilwinning, fapt dovedit de numeroasele basoreliefuri cioplite pe pereți, reprezentând simboluri masonice. În zilele noastre din biserică se mai păstrează clopotnița și o mică parte din ziduri.
- De ce denumirea "Mama Kilwinning"?
- "Mama Kilwinning" înseamnă că Biserica Kilwinning a fost un fel de mamă, fiind prima din zonă dedicată sfântului Kilwinning, după modelul ei construindu-se și alte lăcașe de cult. Se poate spune că masoneria a început ca o frăție anglo-saxonă între constructorii liberi - "free masons", cioplitori în tuf calcaros - "free stone", rocă moale, utilizată la decorarea clădirilor, în special a bisericilor. Emblemele organizațiilor masonice cuprind, obligatoriu, echerul și compasul, care simbolizează materia și pământul. respectiv, spiritul și cerul; ele mai conțin și mistria, utilizată la aplicarea diferiților lianți pe pietre pentru a le consolida între ele, motiv pentru care această unealtă evocă frăția masonică, precum și datoria masonilor de a se apropia de oameni. În lojă masonii își transmiteau secretele meseriei, sub autoritatea unor maeștri. După o anumită perioadă ucenicii deveneau calfe, companioni ai maeștrilor. La rândul lor, calfele, după ce căpătau o experiență suficientă, ajungeau maeștri.
- Auzisem eu că sunt trei trepte ale inițierii masonice: ucenic, companion și maestru.
- Masonii se închină la Sfânta Treime, la Fecioara Maria, dar și la Sfântul Ioan Botezătorul, precum și la așa numiții "quator coronati", adică "patru încoronați". Conform "Legendei Aurite", cei patru încoronați au fost zidari romani, care au refuzat, în anul 304, ordinul împăratului Dioclețian de a construi un templu păgân. În consecință ei au fost executați, nu înainte de a li se bate cu ciocanul câte o coroană metalică strâmtă, plină de cuie ascuțite, care au intrat în craniu.
- Această execuție îmi amintește de crucificarea lui Iisus, când soldații romani I-au pus o coroană cu spini.
- Cei patru încoronați au fost declarați sfinți, martiri ai creștinătății și serbați în fiecare an, pe 9 noiembrie, împreună cu alți cinci zidari – Castor, Claudiu, Nicostrat, Sempronian și Supliciu, care au îndurat același martiriu câțiva ani mai târziu.
- Aaa... ei sunt serbați în aceeași zi cu sfinții Mihail și Gavril!
- Masonii au un număr de percepte denumite "landmarks", adică hotare. Termenul vine din "Cartea pildelor", atribuită regelui iudaic Solomon, în care la paragraful 22: 28 se spune: "Nu muta hotarul străvechi pe care l-au însemnat strămoșii". Numărul acestor hotare poate fi diferit de la o loja la alta; unele loje au chiar 54, iar altele mult mai puține astfel de hotare. Printre aceste hotare eu voi cita următoarele: 1. Credința în Ființa Supremă; 2. Credința în imortalitatea sufletului; 3. Păstrarea secretelor masoneriei: modul de recunoaștere și ritualurile simbolice; 4. Masonul trebuie să fie bărbat, născut liber, precum și de o vârstă și într-o stare de sănătate mintală, care să-l facă răspunzător în fața legilor. Începând din secolul al XVII – lea, în vederea obținerii unei spiritualități superioare, a unor dezbateri mai profunde a ideilor, în loje au început să fie primiți așa-numiții "masoni acceptați", oameni, care nu erau constructori, masoneria transformându-se dintr-una operativă, într-una speculativă.
- Am înțeles. În prezent masoneria este speculativă.
- Pe 24 iunie 1717, de ziua Nașterii Sfântului Ioan Botezătorul, reprezentanții a patru loje londoneze s-au întâlnit la berăria "Goose and Gridiron", adică "Gâsca și grătarul", unde au hotărât să se unească în "Prima Mare Lojă a Londrei", mare maestru fiind ales Anthony Sayer. Atunci se consideră începutul masonerei moderne. Pe 17 iulie 1751, reprezentanții ai altor cinci loje londoneze s-au reunit la taverna "Turk’s Head", care înseamnă "Capul turcului", unde au decis unirea lor în "Marea Lojă a Angliei conform Vechilor Instituții", denumită și "Marea Lojă a Vechilor Masoni", cu Robert Turner ca mare maestru. Dar, pe 27 decembrie 1813, la "Freemasons’ Hall", nu mai traduc din engleză...
- Desigur, doamnă, este prea simplu pentru un vorbitor de limba germană!
- Deci, acolo a avut loc o ceremonie de unificare a celor două instituții masonice, formând Marea Lojă Unită a Angliei, la care mare maestru a fost ales prințul Augustus Frederick, duce de Sussex, al șaselea fiu al regelui George III.
- Am auzit că masonii evocă o legendă a lui Hiram. Despre ce este vorba?
- Hiram din Tir este un personaj biblic, menționat, de exemplu, în "Cartea a doua a cronicelor". Astfel, în capitolul 2, paragraful 13, regele Tirului îi trimite o scrisoare regelui Solomon despre care am mai amintit: "Așadar, îți trimit un om înțelept și înzestrat cu știință, și anume pe meșterul Hiram-Abi". În paragraful următor se spune: "Este fiul unei femei dintre fiicele lui Dan, iar tatăl său este tirian. El știe să facă lucrări de aur și de argint, de ramă și de fier, de piatră și de lemn, de port purpuriu, stacojiu și albastru, de in și de purpură; știe să facă tot felul de sculpturi". Acest Hiram-Abi este considerat de masoni ca fiind arhitectul Templului construit în 960 î.H., la Jerusalim, de regele Solomon, pe Muntele Moria. Particula "Abi" se traduce "tatăl meu", dar și "maestrul meu". Legenda spune că Hiram a fost omorât de trei lucrători, care au dorit să afle de la el, cu forța, tainele meseriei. Regele Solomon a aflat despre această crimă și a căutat locul unde a fost îngropat. O ramură de salcâm a fost semnalul pentru rege să-și închipuie că acolo se află mormântul lui Hiram; și chiar așa a fost. Apoi, Solomon l-a reîngropat pe Hiram la Ierusalim, într-un loc ascuns, rămas necunoscut. Această legendă stă la baza ritualului trecerii de la un grad masonic la altul, iar ramura de salcâm este simbolul incoruptibilității și reînnoirii. Inițierea la gradul de maestru cuprinde și retrăirea morții lui Hiram. Cei trei asasini ai lui Hiram reprezintă trei defecte nedemne de un mason: ambiția, fanatismul și ignoranța.
- Am văzut într-o revistă din România că emblema masonică include și două coloane.
- Ați remarcat bine. Este vorba de replici după coloanele, care au flancat partea superioară a portalului Templului lui Solomon. Pe fiecare capitel se așeza o cupă din ceramică umplută cu seu de oaie, care ardea pentru a lumina intrarea în templu. În "Ieremia" din Biblie se menționează la paragraful 21 din capitolul 52 următoarele: "Fiecare stâlp dintre aceștia era de 18 coți în înălțime și o sfoară de 12 coți îl putea cuprinde împrejur, iar grosimea pereților lor era de patru degete, căci înăuntru nu era plin".
- Un cot măsoară cam 42 de centimetri, iar un deget doar doi centimetri.
- Este exact ce spuneți. La paragraful 22 din același capitol apar noi amănunte: "Capitelul unui stâlp era tot din aramă și înălțimea lui era de cinci coți. Și rodiile dimprejur erau toate din aramă". În paragraful următor se precizează: "De jur împrejur erau 96 de rodii". Coloana din stânga se numea Boaz, iar cea din dreapta Iachin.
- Boaz cel biblic din "Cartea Rut"?
- Da, este bărbatul bogat, care s-a însurat cu văduva Rut.
- Dar Iachin?
- Iachin a fost fiul lui Simeon. În capitolul 46, paragraful 10 din "Facerea" se precizează: "Fiii lui Simeon: Iemuel și Iamin, Ohad și Iachin, Þohar și Saul". Intrarea în lojă se face printre aceste două coloane, care reprezintă puritatea sufletească necesară masonilor. Dar simbolurile în masonerie sunt foarte multe.
- Mai spuneți unul.
- Ar fi scara lui Iacov, despre care în paragraful 12 al capitolului 28 din "Facerea" se spune: "Și a visat că era o scară, sprijinită pe pământ, iar cu vârful atingea cerul; iar îngerii lui Dumnezeu se suiau și pogorau pe ea". În capitolul următor se precizează: "Apoi s-a arătat Dumnezeu în capul scării". Scara este reprezentată, de obicei, numai cu trei fuștei, care reprezintă gradele masonice.
- Știți nume de masoni români?
- Ar trebui să-mi spuneți dumneavoastră.
- Din păcate eu am numai patru clase primare. Cultura mea este modestă, cât am citit și auzit pe apucate. Oricum, îmi închipui că au fost și sunt mulți masoni români. Când eram la București am auzit o vorbă: "Începi student, continui farmazon, devii savant sau ministru și termini călcat în picioare de mulțime, având numele dat unui bulevard".
- Bine cel puțin că sunteți interesat să cunoașteți cât mai multe valori ale umanității. Vă pot da câteva exemple de masoni români: Vasile Alecsandri, Nicolae Bălcescu, Constantin Rosetti, Alexandru Ioan Cuza, Ion Heliade-Rădulescu, Ion Ghica, Mihail Kogalniceanu, Costache Negruzzi, Carol Davila, Spiru Haret, Tudor Vladimirescu.
- Menționați câțiva masoni celebri din alte țări, stimată doamnă!
- Ãăă... sunt mulți, ca de exemplu: Jérôme Bonaparte Napoléon, Mustafa Kemal Atatürk, Abd el Kader, Ismail Pașa-Kediv, Simon Bolivar, Eduard VI, Eduard VII, Giuseppe Garibaldi, Johann Wolfgang von Goethe, Wolfgang Amadeus Mozart, Nathan Meyer Rothschild, Lajos Kossuth, Edvard Beneš, Jan Masaryk, Ian Sibelius, François Marie Aroué, zis Voltaire, Honoré-Gabriel Riquetti conte de Mirabeau, Benjamin Franklin, Theodor Roosevelt, George Washington...
- Washington? Am ajuns în America? a tresărit Helga, frecându-se la ochi, vădit dezorientată.
- Nu doamnă, ne apropiem de Berlin.
- Scuzați-mă, am ațipit. Se făcea că zburam pe covorul fermecat. Eram când la Ierusalim, când la Londra, când la București, iar acum mă apropiam de Washington. Ce vis ciudat! Îmi pare rău că am pierdut povestea de dragoste petrecută la Berlin.
- Aaa... din contra... nu ați ratat... am făcut niște paranteze cu francmasomeria.
- Doamnă, a intervenit Wendel, să clarificăm puțin faptele. Am ajuns la francmasonerie, deoarece Karl Liebknecht a fost francmason. Dumneavoastră ați spus că el și cu Rosa au fost liderii importanți, care au dorit să importe în Germania anului 1918 modelul evenimentelor din Rusia anului 1917. Punctați, vă rog, asemănările.
- Mai întâi țarul Nikolai II a abdicat pe 15 martie 1917, iar kaizerul Wilhelm II pe 9 noiembrie 1918. În Rusia a apărut un guvern provizoriu condus până pe 21 iulie 1917 de prințul Gheorghii Evghenievici Lvov, membru al Partidului Constituțional Democratic, și apoi de Aleksandr Fiodorovici Kerenskii, membru al Grupului Laburist, o facțiune apărută în 1912 din Partidul Socialiștilor-Revoluționari, iar în Germania a apărut un guvern provizoriu, denumit Consiliul Deputaților Poporului, format din trei membri ai Partidului Social Democrat - Friedrich Ebert, Philipp Scheidemann, Otto Landsberg, precum și trei ai Partidului Social Democrat Independent - Hugo Haase, Wilhelm Dittmann, Emil Barth. Pe 9 noiembrie 1918, Friedrich Ebert a devenit cancelar, iar pe 29 noiembrie Partidul Social Democrat Independent a ieșit din coaliția guvernamentală.
- Deci, prima asemănare a fost abdicarea țarului, respectiv, a kaizerului. O altă asemănare?
- A doua asemănare a fost insurecția armată a partidelor de orientare marxistă: în Rusia începută pe 7 noiembrie 1917, condusă de Partidului Bolșevic, o facțiune a Partidului Muncitoresc Social-Democrat Rus, iar în Germania începută pe 5 ianuarie 1919, condusă de Liga Spartachistă. Aici începe diferența: prima insurecție a reușit, a doua a fost înăbușită în sânge pe 12 ianuarie 1919, cei doi lideri Karl și Rosa fiind uciși, așa cum am mai spus, pe 15 ianuarie 1919.
- Acum îmi este mult mai clar în ce măsură a reușit Rosa și Karl să importe în Germania modelul revoluției din Rusia. Vă mulțumesc pentru aceste explicații suplimentare. Acum, dacă nu ați obosit, vă rog să treceți la povestea de dragoste petrecută la Berlin.
- Apropo! Să vă spun o glumă cu revoluția rusă despre care făceam vorbire?
- Să nu fie prea lungă paranteza, a murmurat Helga.
- Este foarte scurtă. La miezul nopții o patrulă revoluționară oprește un cetățean beat pe bulevardul Nevski din Petrograd. "Stai! Documentele!" Cetățeanul caută prin buzunar și scoate o hârtie mototolită. Un soldat, care știa să citească silabisește: "A... naliz... ăde... urin... ă", după care mormăie: "Nume de străin, poate un spion. Să-l împușcăm! Ce ziceți?" Apoi, continuă cu cititul: "Proteine: nu; zahăr: nu; grăsimi: nu". Intervine celălalt soldat: "Aaa... e de-al nostru, proletar sărac. Să-i dăm drumul! Trăiască revoluția proletară mondială!"
- Bună gluma. Să trecem la povestea de dragoste petrecută la Berlin!
- Așa voi face. Cum am mai spus, Rosa a urmărit obținerea cetățeniei germane, pe care a obținut-o pe 19 aprilie 1898, la Basel, ca urmare a căsătoriei cu Gustav Lübeck, cu trei ani mai tânăr decât ea, tipograf și anarhist, fiul gazdei ei, Karl Lübeck. În 1899 prietena ei, Clara Zetkin, s-a măritat cu artistul Georg Friederich Zundel, cu 18 ani mai tânăr decât ea.
- Care dintre ele este povestea de dragoste despre care doreați să ne relatați?
- Nici una, nici alta; una mai fierbinte, care a început în 1905 între Rosa și fiul cel mic al Clarei Zetkin, devenită Zundel.
- Aaa... l-ați menționat în discuția noastră. Este vorba de... ăăă... Kostja Zetkin, născut pe... ăăă... 14 aprilie 1885, la Paris.
- Exact. Ei bine, în 1907, Kostja a venit la Berlin pentru a studia economia politică, după ce terminase Gimnaziul "Karl I" din Stuttgart. Avea 20 de ani și prin intermediul mamei lui, Clara, a găsit găzduire la Rosa.
- A fost chiriașul Rosei, vreți să spuneți, a continuat Wendel.
- Rosa avea 29 de ani, iar între ei s-a aprins o iubire care a durat până pe 5 martie 1915, când Kostja a fost recrutat în armată. Imediat după plecarea lui, Rosa a avut mai mult timp liber și s-a apucat, printre altele, să fondeze Liga Spartachistă cu francmasonul Karl.
- S-ar spune că atât Clarei cât și Rosei le-au plăcut barbații mai tineri decât ele, a remarcat Helga.
- Poate că munca femeilor revoluționare este foarte stresantă, iar amorul cu bărbații mai tineri destresează mai profund, a încercat Wendel o concluzie.
- Mai bine, să încercăm să dormim până vom ajunge la Berlin, a încercat Helga să schimbe subiectul. Și a reușit, ceilalți aprobând prin înclinarea capului, atât erau de obosiți.
Trenul a intrat în Gara Lehrter ("Lehrter Bahnhof") din Berlin în jurul orei prânzului. Deoarece aveau la dispoziție aproape patru ore până la plecarea spre Hamburg, Wendel și-a exprimat dorința de a vedea Parlamentul ("Reichstag"), "simbolul Germaniei", cum a i-a spus el Helgăi. Au ieșit din gară și au luat direcția petei verzi a Grădinii Zoologice. Au trecut podul peste râul Spree, pe malurile căruia erau amenajate plaje betonate și berării. Un vaporaș plin de turiști trecea pe sub ei, semn că încetase hiperinflația apărută imediat după război. Încă o jumătate de kilometru și au intrat în parc. O mireasmă ademenitoare de flori de tei anunța apropierea de bulevardul 17 Iunie, continuat în dreptul Porții Brandemburg de un alt bulevard celebru: Sub Tei. N-au ajuns acolo, s-au oprit în marea piață circulară, cu gazon bine întreținut și o fântână arteziană în centru, din fața clădirii Parlamentului. Un tânăr s-a oferit să le fie ghid pentru cinci dolari, sumă enormă pentru cele câteva cuvinte pe care le-a rostit:
- Clădirea a fost proiectată de Paul Wallot, un hughenot, care a ales un amestec de stiluri: renașterea italiană, gotic și baroc. Construcția ei a început pe 9 iunie 1884 și a fost inaugurată pe 5 decembrie 1894 pentru a adăposti Parlamentul Imperiului German. Cupola înaltă de 75 de metri este din sticlă și metal, o performanță inginerească a acelei vremi. Ea a simbolizat puterea centrală a kaizerului Wilhelm II, iar în prezent a Parlamentului. Cele patru turnuri de 46 de metri înălțime din colțuri reprezintă cele patru regate unite. Pe frontispiciu s-a adăugat în 1916 inscripția: "Poporului german", spre marea nemulțumire a aceluiași kaizer. De pe balconul de la primul etaj al aripii dinspre parc, pe 9 noiembrie 1918, Philipp Scheidemann a proclamat Republica Germană. Două ore mai târziu Karl Liebknech a proclamat Republica Liberă Socialistă de pe un balcon al fostului Palat Regal, în prezent Palatul Orașului Berlin, situat la doi kilometri distanță de aici,. Doriți să vedeți și Palatul Orașului Berlin?
- Ce zici soțioară?
- Mai bine să ne întoarcem la gară.
- Ai dreptate, am văzut simbolul Germaniei, obiectivul turistic principal al Berlinului. Restul îl vom face, poate, cu altă ocazie.
În consecință, soții Weissmüller au făcut cale întoarsă. A avut timp să ia un dejun tradițional, dar frugal, într-un restaurant din interiorul gării. Au ales cârnați prăjiți ("bratwürste") cu garnitură de cartofi fierți în sare ("salzkartoffeln"), iar ca desert o felie de tort denumit "Pădurea Neagră cu vișine" ("Schwarzwälder Kirschtorte"). Ca băutură au preferat berea "Berliner weisse" îndulcită cu sirop de zmeură ("himbeersirup"), servită în pahare tipice, sub formă de cupă.
Călătoria de la Berlin, la Hamburg a fost plictisitoare. Deși au plecat după-amiaza, cei doi au preferat să moțăie, să privească din când în când pe fereastră peisajul plat, monoton, cu insule întunecoase de brazi înalți, aliniați la sfoară, într-o mare verde de parcele de pământ bine lucrate cu diverse culturi. Când s-au apropiat de Hamburg, ei au ieșit pe culoar pentru a vedea mai bine orașul. Au fost uimiți de numărul mare de poduri. Controlorul de bilete s-a simțit obligat să facă o scurtă prezentare a orașului:
- Hamburg se găsește la vărsarea râurilor Alster și Bille în fluviul Elba. Are peste 2000 de poduri, mai multe decât Veneția, Amsterdam și Londra la un loc, motiv pentru care orașul se mai numește "Veneția Nordului". În argoul localnicilor canalele se numesc "fleet". Ca suprafață și populație, Hamburg este al doilea oraș al Germaniei, iar gara lui principală nu este mai prejos, având în vedere cele două turnuri cu ceas înalte de 45 de metri și peroanele acoperite de o construcție semicilindrică din oțel și sticlă, terminată în 1906, impresionantă prin dimensiunile ei: lungimea de 206 metri, lățimea de 135 de metri și înălțimea de 37 de metri.
- Dar portul este departe de gară?
- Destul de departe, spre gura estuarului.
Helga și Wendel au luat o trăsură de la gară, care i-a dus în într-o jumătate de oră în port, la cheiul Societății Americane pe Acțiuni de Transport Naval din Hamburg ("Hamburg Amerikanische Packetfahrt Actien Gesellschaft"), cunoscută cu acronimul H.A.P.A.G. Spre marele lor noroc au găsit bilete la transatlanticul "Deutschland (4)", la care începuse îmbarcarea de câteva ore. Casierul le-a spus că plecarea este prevăzută pentru a doua zi la amiază. Ei n-au stat pe gânduri: au cumpărat bilete la o cabină de clasa a II-a cu două paturi și s-au așezat la coada lungă de pe chei. Nu aveau multe bagaje, doar două valize de piele de vită. Se făcuse miezul nopții, dar încă era lumină de se putea citi ziarul. Au privit cu interes vaporul vopsit în alb, negre fiind doar cele două coșuri de fum. Au remarcat trei rânduri de hublouri și patru catarge fără vele. Când au ajuns pe punte și-au dat seama că vaporul era de lux, chiar dacă majoritatea pasagerilor o formau emigranții, care pentru a plăti un asemenea voiaj, poate și-au vândut casele, pământurile, tot avutul, fără gând de întoarcere. În cabină au găsit pereți lambrisați cu lemn bine lăcuit, două paturi, o măsuță, două scaune, precum și un grup sanitar. Stewardul care le-a deschis ușa le-a spus că transatlanticul a fost lansat la apă în 1923, la șantierul naval "Blohm & Voss", situat la aproximativ cinci kilometri distanță. I-a mai informat că vor face escale la Southampton, Cherbourg, până a ajunge la Ellis Island, iar durata normală a călătoriei va fi de zece zile.
- Este aproape itinerariul transatlanticului "Titanic", care a plecat din Southampton pe 10 aprilie 1912, s-a ciocnit de un aisberg patru zile mai târziu, la orele 23,40 și s-a scufundat în aceeași noapte, la orele 2,20; au rezultat 1517 victime.
- Nu vă temeți, domnule, la noi capacitatea totală a bărcilor de salvare depășește numărul maxim de turiști, nu ca în cazul "Titanicului", care a avut doar 1178 locuri în bărcile de salvare pentru cei 2227 pasageri.
- Solidă încurajare!
- Să vă spun un banc macabru cu "Titanic"?
- Spuneți!
- Un pasager se îndreaptă spre căpitan în timp ce transatlanticul se scufunda: "La ce distanță se află cel mai apropiat pământ?". Căpitanul complet descurajat, depășit de situație, răspunde abulic: "La trei kilometri". Pasagerul continuă: "Eu pot înota această distanță fără probleme, spre deosebire de acești oameni disperați, care din neglijența dumneavoastră nu au suficiente bărci ca să se salveze. În ce direcție este pământul aflat la trei kilometri distanță?" Căpitanul răspunde nervos: "În jos!"
- Ooo... într-adevăr un banc macabru!
- Scuzați-mă, dar mă așteaptă alți pasageri; îmbarcarea încă nu s-a terminat.
Traversarea Atlanticului a fost fără peripeții. Vremea a fost calmă, fără precipitații și fără vânt, iar peisajul același: valuri mărginite de spumă și, din când în când, vapoare singuratice la orizont. Timpul a trecut greu, singurul fapt care a animat pasagerii a fost prezența a patru globe-trotteri, care mărșăluiau pe punte zece ore pe zi, chiar și când transatlanticul a făcut escale; ei spuneau celor care îi întrebau: "Noi încercăm să parcurgem pe jos tot atâția kilometri câți cuprinde distanța dintre Europa și America". Într-o seară Wendel a discutat cu unul dintre aceștia și a aflat că ei sunt din Germania și că doresc "să depășească performanța românului Dumitru Dan, care a plecat pe 14 aprilie 1910, din București și s-a întors pe 12 aprilie 1916, după ce a parcurs pe jos 100000 de kilometri pe cinci continente".
- Din ceea ce știu eu, în acest periplu Dumitru Dan ar fi uzat 497 de perechi de încălțăminte tradițională țărănească.
- Ce înțelegeți prin încălțăminte tradițională țărănească?
- În românește se numește "opincă", un fel de sanda confecționată, de obicei, dintr-o bucată dreptunghiulară de piele de vită, care se coase după forma labei piciorului și se leagă până sub genunchi cu șireturi tot din piele, denumite "nojițe".
- Românul a încasat 100000 de franci aur, câte unul pentru fiecare kilometru parcurs, deoarece a câștigat concursul lansat de "Touring Club de France". Au fost 200 de echipe participante, din cea românească au mai făcut parte George Negreanu, Alexandru Pascu și Paul Pârvu, dar numai Dumitru Dan a terminat înconjurul lumii, ceilalți trei decedând pe parcurs. Pentru a se întreține, românii au ținut conferințe, au dat spectacole cu dansuri și cântece populare.
Marea plictiseală a luat sfârșit după două săptămâni, când "Deutchland (4)" a acostat în zona vestică a portul din Manhattan, la cheiul nr 54, același unde transatlanticului Carpathia a adus primii 705 supraviețuitori de pe "Titanic". Wendel se gândea, prin prisma meseriașului din el, că "traversarea Oceanului Atlantic cu un avion ar fi fost mult mai rapidă și mai ieftină. Dar cine să se încumete la un zbor atât de lung și, mai ales, unde să se depoziteze enorma cantitate de combustibil în fragilele avioane românești sau străine pe care el le reparase sau le construise la Arad, Brașov și București?" Toți pasagerii cu acte în neregulă, inclusiv soții Weissmüller, au fost transbordați într-o jumătate de zi pe un vas mai mic, care a intrat după un parcurs de câțiva kilometri în bazinul portuar dreptunghiular, care împarte insula Ellis ("Ellis Island") în două porțiuni de teren sensibil egale, lărgite mult cu pământ adus de pe țărmul statului New Jersey, situat doar la o aruncătură de băț. Un istm îngust din capătul cheiului asigură caracterul unitar al insulei. Aici au fost inspectați de angajați ai Serviciului Statelor Unite de Sănătate Publică ("United States Public Health Service") și ai Biroului de Imigrație ("Bureau of Immigration"). Soții Weissmüller au răspuns la 31 de întrebări, inclusiv la banii din portmoneu, iar adeverința de angajare "Ryan Airlines" înmânată la Brașov de inginerul Virmoux a fost decisivă pentru înregistrarea lor ca imigranți, deoarece "Emergency Quota Act" denumit și "Immigration Act of 1924" stipula ca numărul imigranților admiși anual dintr-o țară să fie limitat la 2% din totalul cetățenilor americani a căror origine este din țara respectivă.
Când au părăsit Biroul de Imigrație, Helga și Wendel au preferat, mai întâi, să facă un mic ocol, să plece cu un fel de gondolă, dar cu vâsle și vopsită în galben, la insula Bedloe ("Bedloe’s Island") situată la trei kilometri distanță, pentru a vizita statuia Libertății. Turiștii erau puțini și un ghid le-a făcut o scurtă prezenare: "Statuia Libertății a fost inaugurată pe 28 octombrie 1886, în prezența președintelui Stephen Grover Cleveland. Sculptorul francez Frédéric Auguste Bartholdi a gândit statuia fiind a zeiței romane a libertății, Libertas, pe care a îmbrăcat-o într-o togă, i-a pus o torță în mâna dreaptă, o tablă cu legi - «tabula ansata» sub cotul stâng, iar lângă picioare un lanț rupt. Denumirea inițială a statuii a fost «Lumina Asiei» pentru a fi vândută Egiptului, dar khedivul Ismail n-a dorit să o cumpere. Totuși, el a băgat mâna adânc în buzunar pentru o statuie mult mai mică, reprezentându-l pe Ferdinand Marie, viconte de Lesseps, operă a unui alt sculptor francez, Emmanuel Frémiet. După acest refuz, Frédéric Auguste Bartholdi a schimbat numele proiectului în «Libertatea luminând lumea». Banii au fost obținuți prin chetă publică, organizată de statul francez, care a dăruit statuia omologului american, cu ocazia împlinirii unui secol de la obținerea independenței. Caracteristicile principale ale statuii sunt următoarele: înălțimea totală, inclusiv fundația și pedestalul – 93 de metri; înălțimea statuii de bronz – 46 de metri; greutatea bronzului din statuie – 27,22, tone. În interior există două scări metalice în spirală, una pentru urcare, cealaltă pentru coborâre, care permit accesul turiștilor la coroană. Mai există și posibilitatea de a urca pe braț până la făclie, dar din 1906 scara respectivă este rezervată numai angajaților pentru întreținerea și reparația statuii". Wendel a avut o întrebare, care a pus ghidul în încurcătură:
- De ce aceastei insule nu i s-a schimbat numele în insula Libertății, cum ar fi normal?
- Ãăă... nu știu... dar ideea este bună. Denumirea "Bedloe "vine de la unul din numeroșii proprietari, Isaack Bedloo, un negustor olandez, care a cumpărat insula pe 28 octombrie 1667.
De sus, de la înălțimea coroanei statuii, soții Weissmüller au admirat la stânga conglomeratul de zgârie-nori din Manhattan dominat de Woolworth Building, înalt de 241 metri, construit în 1913, pe locul al doilea situându-se Metropolitan Life Tower, cu cei 213 metri, terminat în 1909, urmat îndeaproape de Singer Building, care în 1908 a fost cel mai impunător datorită celor 187 de metri.
Se făcuse noapte. Barcagiul i-a dus la cheiul din Battery Park, din capătul sudic al insulei Manhattan. Un taxi galben i-a lăsat în față la Marele Terminal Central ("Grand Central Terminal"), situat la intersecția dintre Park Avenue și E 42nd Street. Ei au găsit locuri la vagoane de dormit până la San Diego, pe un traseu direct, care, conform casieriței "va trece prin Chicago, St. Louis, Kansas City, El Paso, Phoenix și Yuma, localitate de la frontiera cu Mexicul". Plecarea era prevăzută la miezul nopții, iar ei mai aveau trei ore la dispoziție. Soții Weissmüller au dorit să ajungă la piața Times Square, cunoscută de ei în filme cu Fred Astaire, născut Frederick Austerlitz, și Charlie Chaplin, născut Charles Spencer Chaplin, pentru a vedea reclamele luminoase de pe clădirea de la intersecția dintre Broadway, 7th Avenue, și W 46th Street. Polițiști călare, înarmați cu pistoale și bastoane de cauciuc, vegheau la siguranța trecătorilor. Helga a avut o uimire:
- Ce mulți afro-americani sunt la New York! Așa o fi în toată America?
- La fel de surprins a fost și amicul Virmoux, care mi-a spus într-o zi: "În România sunt tot atât de mulți țigani, câți negri sunt în Franța!" Nostim a fost când el m-a întrebat naiv: "România are colonii în India sau în zonă?"
În drumul de întoarcere, ei s-au rătăcit puțin și au ajuns pe W 44th Street, apoi pe Schubert Alley, unde nu se vedeau polițiști, printre oameni dubioși, agresivi și așezăminte ilegale de prostituție denumite de localnici "brothels" sau "bordellos". Au ieșit repede pe W 44th Street, au revenit pe 7th Avenue, au făcut câțiva pași până la W 42nd Street, au traversat Broadway pentru a intra în E 42nd Street, de unde au văzut, în sfârșit, marea gară frumos luminată.
Toată plimbarea le-a luat o oră și mai aveau timp până la plecare. Au început să viziteze gara. La subsol au descoperit un restaurant cu o firmă la care zeci de becuri colorate înșirau literele: "Oyster Bar & Restaurant" ("Barul Scoica & Restaurant"). Salonul era imens, aproape cât holul de așteptare de deasupra, cu mulți stâlpi de susținere, având tavanul placat cu teracotă, după metoda "Tile Arch System", brevetată în 1885 la United States Patent and Trade Office, de către arhitectul de origine spaniolă Rafael Guastavino Moreno. Clienții, mulți pentru ora târzie, nu păreau neapărat călători, mai degrabă localnici cheflii. În urechi le intra cu o claritate surprinzătoare aproape tot ce discutau cei de la mesele vecine, fenomen datorat tavanului împărțit în minibolte ingenios proiectate. Chelnerul le-a recomandat spaghete cu scoici ("oyster spaghetti"), deoarece: "Scoicile formează o mâncare tradițională în NewYork. Ele intrau în meniul zilnic al băștinașilor Lenni Lenape, care se traduce «poporul adevărat». Þărmul estuarului fluviului Hudson era înțesat de scoici. Chiar și insulele Bedloe, Ellis și Black Tom s-au numit inițial Oyster Islands".
- Noi suntem din România. Ieri am ajuns la New York. Ce băutură americană ne recomandați? a întrebat Wendel.
- În ce continent este România?
- ÃŽn Europa.
- Aaa… da… da… capitala este la Ber… Bra… Bru…Bucu… Buda…
- București! a intervenit Wendel puțin enervat.
- Așa… București… știam. Vă recomand Coca-Cola.
- Coca-Cola?
- Este o băutură inventată de John Stith Pemberton.
- Un ilustru necunoscut.
- Este opinia dumneavoastră și v-o respect, dar în țara noastră el este celebru. De vinul Mariani ați auzit?
- Nu.
- Mă mir, doar veniți din Europa. Este un vin european, de Bordeaux, tratat cu frunze de cola după metoda inventată de Ange-François Mariani. Acest vin a fost foarte apreciat de papii Pius X și Leo XIII, de regina Victoria, ba chiar de Thomas Alva Edison, alt mare inventator.
- Nu văd legătura.
- După modelul vinului Mariani, Pemberton a făcut o băutură alcoolică, denumită Pemberton's French Wine Coca, tratată cu frunze de coca, dar, în plus, cu nuci de cola și frunze de damiana.
- Damiana?
- Un arbust tropical afrodisiac din continentul american. În 1885, la vinul său, Pemberton a inventat o alternativă denumită Coca-Cola, care nu are alcool, dar conține în plus zahăr, ulei de portocale și extract de vanilie. Rețeta exactă nu știu să v-o spun, deoarece este strict secretă.
- Atunci o sticlă de Pemberton's French Wine Coca pentru mine și alta de Coca-Cola pentru doamna. Ce zici Helga?
- Desigur, dacă aceste licori nu dăunează sănătății.
- Ãăă... nu doamnă... nu s-a înregistrat nicio reclamație... până acum... sau nu știu eu...
Cei doi clienți români nu au regretat alegerea făcută, când au văzut scoicile deschise așezate pe un strat de spaghete, mărginit radial de patru jumătăți de felii de lămâie și asortat cu câteva frunzulițe de pătrunjel.
- În scoicile acestea s-ar putea să găsim perle? s-a adresat Wendel chelnerului.
- Domnule, această întrebare dovedește că veți deveni repede un american în adevăratul sens al cuvântului.
- Adică?
- Un om care caută să tragă un profit din orice. După ce Wendel i-a achitat nota de plată adusă pe o farfurioară, chelnerul l-a întrebat:
- Cum vi s-a părut bucătăria americană?
- Cred că voi deveni dependent de Pemberton's French Wine Coca, iar soția nu se va despărți de Coca-Cola.
Imediat după ce au urcat în tren soții, Weissmüller au aflat o veste bună – nu vor schimba vagonul, și una rea – va fi nevoie de o săptămână pentru a parcurge cei 3914 kilometri, până la San Diego. Le-au zgâriat oarecum ciudat urechile termenul feroviar "vestibuled trains": tren cu vestibuluri, care permite trecerea călătorilor din vagon în vagon, dar și "sleeper berth wagon": vagon de dormit, precum și "lounge car": vagon-restaurant. Au mai aflat și o istorie a "Pullman Palace Car Company", așa cum le-au fost prezentată de controlorul de bilete:
- Totul a pornit de la George Mortimer Pullman, care s-a chinuit să doarmă toată noaptea în fotoliu în timpul unei călătorii cu trenul noaptea, între Buffalo și Westfield, o localitate din statul New York.
- Westfield?
- Nu ați auzit de Westfield? Tot americanul vibrează la auzul acestei localități, care face parte din istoria sentimentală a țării noastre.
- …
- Este localitatea din statul New York de unde, pe 15 octombrie 1860, Grace Bedell, o fetiță de 11 ani, i-a trimis o scrisoare lui Abraham Lincoln, pe atunci în campanie electorală pentru președinție, solicitându-i să-și lase mustăți pentru a deveni mai carismatic. "Femeilor le plac mustățile" i-a scris ea. Lincoln i-a răspuns ambiguu, dar și-a lăsat barba să crească. Astfel, pe 4 martie 1861 a devenit președinte, depășindu-i pe ceilalți candidații: John Bell John, Cabell Breckinridge și Stephen Arnold Douglas.
- Ceilalți candidați au avut barbă?
- Nu! Cu siguranță le-au părut rău că nu au avut o sfătuitoare atât de bună ca Grace Bedell.
- Spuneați că Pullman s-a chinuit toată noaptea în tren.
- Da, atunci i-a venit ideea unui vagon de dormit. În 1864 a construit primul vagon de dormit, denumit și "palace car". După ce, pe 15 aprilie 1865, președintele Lincoln a fost împușcat mortal, corpul lui a fost transportat pe 3 mai 1865 de la Washington la Sprinfield într-un astfel de vagon de dormit, dar amenajat special. Ca urmare, au început să crească vertiginos comenzile pentru vagoanele "palace car", deși prețul lor era de cinci ori mai mare decât a celor obișnuite. În 1867 a lansat hotelul pe roți "President", la care a atașat un vagon cu bucătărie și salon de servit masa. Un an mai târziu, el a venit cu o nouă ofertă, un vagon de dormit denumit "Delmonico", care se distingea, pe lângă luxul mobilierului, prin meniul de înaltă clasă garantată de restaurantul "Delmonico’s" din New York. Compania "Pullman Palace Car" a devenit deosebit de prosperă, iar patronul Pullman s-a gândit să ridice pentru angajații săi un complex de locuințe în apropiere de Chicago, care să cuprindă 1300 de case, o piață, o biserică, două școli, un teatru; de asemenea, s-a construit și un hotel, denumit "Florence", inaugurat pe 1 noiembrie 1881, destinat furnizorilor de materiale pentru fabricarea vagoanelor. Așa s-a născut orășelul Pullman. Ați auzit de el?
- Recunoaștem... încă nu.
- A fost proiectat de arhitectul Solon Spencer Beman, care l-a rugat pe Pullman să dea orășelului numele lui. Știți ce răspuns a primit?
- ...
- Magnatul i-a spus: "Bine, prima parte a numelui orășelului va proveni din prima parte a numelui meu, iar ultima parte a numelui orășelului va proveni din ultima parte a numelui tău".
- Pullman avea oarecare haz.
- Nu întotdeauna a fost glumeț, mai ales în timpul grevei Pullman, care a început pe 11 mai 1894, când 3000 de muncitori au încetat lucrul și au demonstrat în fața sediului companiei contra reducerilor salariale.
- De ce Pullman a micșorat salariile?
- Deoarece vânzările de vagoane au scăzut enorm ca urmare a panicii din 1893, când au falimentat mai multe companii de transport feroviar, care au investit în căi ferate mai mult decât cererea pieței. Greva a fost urmată de un boicot al feroviarilor sindicaliști din toată țara, care au refuzat orice fel de manevre cu vagoanele Pullman. Conflictul a degenerat prin distrugerea mai multor bunuri ale companiei Pullman. Pe 6 iulie 1894 au sosit 12000 de militari conduși de generalul Nelson Appleton Miles, la ordinul președintelui Stephen Grover Cleveland. După două zile, greva a fost înăbușită în sânge, înregistrându-se 13 morți și 57 de răniți.
Călătoria până la San Diego a decurs într-o alternanță monotonă, seară - dimineață, când, în "sleeper berth wagon", fotoliile se transformau în paturi și invers. Intimitatea din timpul nopții era asigurată doar de două rânduri de perdele, care coborau din tavan până la podea și delimitau culoarul de trecere prelungit în tot "vestibuled train". O scăriță deservea patul de sus. Masa o serveau "á la carte" în "lounge car".
Un moment memorabil al călătoriei a fost trecerea cumpenei apelor dintre estul și vestul continentului nord-american, în dreptul localității Lordsburg, situată la altitudinea de 1300 de metri, dar la paralela 32, destul de sudică pentru ca riscul de blocare a căii ferate cu zăpadă să fie extrem de mic.
Vegetația rară, dominată de cactuși uriași ("carnegiea gigantea"), ca niște copaci, defila prin fața ferestrelor vagoanelor, anunțând apropierea de frontiera cu Mexico. Soții Weissmüller au ajuns odihniți și bine dispuși la San Diego Union Station, gară cunoscută și sub denumirea de Santa Fe Depot, deoarece a fost dată în funcțiune pe 8 martie 1915, pentru a adăposti vizitatorii expoziției Panama – California, care a fost deschisă cu ocazia inaugurării canalului Panama. Construită în stilul renașterii coloniale spaniole, clădirea văruită în alb se distingea prin arcada porticului flancat de două turnuri identice asemănătoare cu niște clopotnițe joase, robuste, terminate în partea superioară cu un acoperiș pătrat din țiglă, având la fiecare colț câte două statui de centurioni executate cu minuțiozitate de Augustus Saint Gaudens, astfel că îmbrăcămintea era formată dintr-o platoșă de piele terminată cu o fustă scurtă, din fâșii late tot de piele, o mantie la spate agățată de umeri și un coif. Cam atât.
Lui Wendel, care privea de jos în sus, i s-a părut că sculptorul a reprezentat toate formele de sub fustă... Totuși, văzuți din față, centurionii din piatră nu păreau impudici datorită scutului, care acoperea trupul de la tălpi la abdomen.
În ciuda arșiței teribile, coborâte din înaltul cerului, un aer rece venit dinspre curentul subpolar California al Oceanului Pacific, făcea aerul destul de respirabil. Un taxi i-a dus la aeroport, unde "Ryan Airlines Corporation" avea o clădire administrativă și un hangar. Wendel s-a întâlnit cu Benjamin Franklin Mahoney, unicul proprietar al companiei, care l-a condus în hangar, unde se găsea un avion monoplan de patru locuri, necunoscut lui Wendel.
- Este "Ryan M-1". Litera "M" vine de la numele meu, iar "Ryan" de la Tubal Claude Ryan, celălalt fondator al companiei, care anul acesta s-a retras din afacere. Primul zbor a avut loc pe 14 februarie în acest an. Această mașină zburătoare este prototipul avionului "Ryan M-2", superior din multe puncte de vedere, în primul rând pentru că l-am dotat cu un motor "Wright R-790 Whirlwind", de 200 cai-putere, răcit cu aer, cu nouă cilindri radiali. Pe acest "Ryan M-2" îl fabricăm în serie. Acum "Ryan M-1" are probleme la motor.
- Aaa... este un motor "Hispano-Suiza 8" cu opt cilindri răciți cu apă, de 140 de cai-putere. El echipează și avioanele "Spad S.VII", fabricate de "Société Pour L'Aviation et ses Dérivés". În România am reparat multe asemenea avioane.
- Motorul se încălzește nepermis de mult.
- Cu siguranță este vorba de periile colectoare de la statorul motorașului pompei de apă. Cam 80 de procente din penele de motor se datorează defectării a 20 de procente din piesele componente. Știți, este vorba de legea 80-20 a lui Paretto. Dacă doriți, eu încep să mă ocup imediat de motor.
- Nu acum. Întâi șoferul meu vă va duce la hotel. Doamana Helga va rămâne acolo, iar dumneavoastră vă veți întoarce pentru a fi pontat începând de azi. Ce ziceți?
- Este O.K. Așa mă gândisem și eu.
Viața familiei Weissmüller a devenit fericită, mai ales de când a apărut fiul lor, Wolfgang, pe 20 mai, zi în care Congresul American a votat "Air Commerce Act", prin care s-a reglementat licențierea piloților și a firmelor de transport aerian. Ei au închiriat o casă spațioasă în apropiere de gară. O dată și-au permis și luxul de a călători până la Los Angeles cu avionul "Ryan M-1", plătind 22,5 dolari pentru un bilet dus-întors, ca un pasager obișnuit.
Proba de foc a carierei lui Wendel a fost la începutul anului 1927, când "Ryan Airlines" a primit comanda construirii unui avion capabil să traverseze fără oprire Oceanul Atlantic. Pilotul urma să fie Charles Augustus Lindbergh, poreclit Slabul ("Slim"), născut pe 4 februarie 1902, la Detroit, fiul lui Charles August Lindbergh, originar din Suedia, cu numele de botez Carl Månsson. Proiectul avionului a fost realizat numai în 60 de zile de angajatul la "Ryan Airlines", inginerul-È™ef Donald Albert Hall, care a cooperat îndeaproape cu viitorul ocupant al scaunului de pilot. ÃŽn joc era premiul de 25000 de dolari oferit încă din 19 mai 1919, de Raymond Orteig, proprietarul hotelurilor "Lafayette" È™i "Brevoort" din New York. La proiectare s-a plecat de la avionul "Ryan M-2", la care s-au făcut multe modificări, motiv pentru care noul avion s-a numit oficial "Ryan NYP" ("N" È™i "Y" de la New York, iar "P" de la Paris). La dorinÈ›a expresă a lui Lindbergh, pilot experimentat, s-a utilizat un motor "Wright J-5C Wirlwind", de 223 cai-putere, răcit cu aer, cu nouă cilindri radiali. De asemenea, pentru a se mări cantitatea de combustibil la 1700 de litri, s-a micÈ™orat carlinga la doar 81 de centimetri lungime, 94 de centimetri lățime È™i 130 de centimetri înălÈ›ime prin amenajarea unui rezervor în faÈ›a pilotului, care putea privi înainte doar printr-un periscop.
La toată construcția avionului a participat și Wendel, pe care Lindbergh l-a invitat la decolarea de pe aeroportul "Roosevelt Field", din 20 mai 1927, ora 7,52, dimineața. Avionul "Ryan NYP", denumit și "Spirit of St. Louis", a decolat greu, gata-gata să atingă firele de telefon de la capătul pistei. Aterizarea s-a produs după un zbor efectiv de 33,5 ore, pe aeroportul Le Bourget, la ora locală 10,22. În ziua aceea, în loc să se bucure de eveniment, pe Wendel l-a cuprins nostalgia de Europa, care i părea mult mai aproape.
Lindbergh, afectat de uciderea fiului său Charles Augustus, răpit de acasă pe 1 martie 1932 și găsit mort într-o pădurice din apropiere pe 12 mai 1932, "crima secolului", s-a îmbarcat pe 22 decembrie 1935, cu toată familia la bordul transatlanticului "SS America Importer" pentru o cursă New York – Southampton. De acolo, s-a retras în micuța localitate Sevenoaks Weald din comitatul Kent, unde a închiriat domeniul Long Barn. La auzul acestei știri, Wendel, care în sufletul lui a dorit mereu să se întoarcă în țara strămoșilor lui, n-a ezitat prea mult și s-a îmbarcat împreună cu familia pe luxosul transatlantic "SS Manhattan" cu direcția Hamburg. La începutul anului 1936 "Reich"-ul, în ciuda declarațiilor belicoase ale lui Hitler, avea o oarecare atractivitate pentru etnicii germani din diaspora, mai ales că în perioada 1 – 15 august la Berlin era prevăzută desfășurarea Jocurilor Olimpice de Vară. Pe parcursul călătoriei, Wendel a avut destul timp pentru a aprecia la justa valoare cocktailul "Manhattan", specialitatea casei, un amestec de whiskey american, vermout italian și bitter fabricat după licența "Angostura" din Trinidad Tobago.
La Bremen, pe baza certificatului că a participat la realizarea avionului "Spirit of St. Louis", Wendel a găsit imediat de lucru la "Focke-Wulf Flugzeugbau" (fondată pe 23 octombrie 1923 de Henrich Focke, Georg Wulf și Werner Naumann), care, încă din 1931, fuzionase cu "Albatros-Flugzeugwerke" (fondată pe 20 decembrie 1909 de Walter Huth and Otto Wiener) cu sediul la Johannisthal, o micuță localitate dezvoltată în jurul unui aeroport situat la 15 kilometri sud-est de Berlin. La noul loc de muncă a avut onoarea să participe la execuția prototipului monoplanului "Fw 200", cu patru motoare, în varianta de 27 de locuri, care a făcut primul zbor de încercare pe 15 iulie 1937, iar pe 10 august 1938 a făcut un zbor non-stop, în premieră mondială, pe distanța Berlin – New York. Bucuria acestei performanțe a fost dublată de faptul că Lindbergh a vizitat Germania de mai multe ori între anii 1936 și 1938, de fiecare dată făcând elogioase aprecieri tehnice, de mare expert în aviație, după ce a testat ca pilot bombardierul "Junkers Ju 88" și avionul de vânătoare "Messerschmitt Bf 109". De exemplu, despre "Messerschmitt Bf 109" a spus: "Nu știu un alt avion de vânătoare, care să combine atât de bine simplicitatea construcției cu performanțe excelente de zbor". Pentru aceste merite, Lindbergh a fost decorat, în numele lui Hitler, de către Göring cu medalia Crucea Ordinului Vulturul German în grad de comandant.
După Acordul de la München, pentru toată lumea era clar că în Europa va izbucni un război provocat de Germania. Lindbergh s-a întors în America, dar nu a restituit medalia primită cu puțin timp în urmă, motivând că: "această medalie mi-a fost dată în timp de pace și ca un gest de prietenie, iar restituirea ei nu ar avea un efect constructiv, ar fi o insultă inutilă. Dacă va fi un război între noi, eu nu văd nici un câștig în a mă complace într-un concurs de scuipături înainte de a începe acest război". Wendel a dorit să îl urmeze pe Lindbergh, dar i s-a pus în vedere că el nu mai poate părăsi Germania, deoarece cunoștea prea multe secrete militare. Pentru soții Weissmüller a început calvarul, deoarece, după ce au trăit în democrația americană, le-a venit tot mai greu să se adapteze la dictatura nazistă, din ce în ce mai autoritară și mai sângeroasă.
Situația lor s-a înrăutățit în timpul războiului. Alimentele au început să fie raționalizate. Datorită bombardamentelor intense din 1944, angajații de la "Focke-Wulf Flugzeugbau" au fost transferați de la Bremen la Johannisthal. Helga a fost obligată să lucreze, iar Wendel a reușit să o aducă în atelierul unde el își desfășura activitatea. Wolfgang a fost înrolat în armată și tot Wendel a aranjat ca el să fie trimis la apărarea antiaeriană a aeroportului din Johannisthal.
Ziua de 20 mai 1945, când Hitler a împlinit 56 de ani, i-a prins pe toți din familia Weissmüller retrași într-un buncăr al sediului companiei "Albatros-Flugzeugwerke". Wolfgang era rănit la un picior, un glonte îi perforase mușchiul biceps femural, fără a-i atinge osul. Aerul era irespirabil, plin de fum și praf. Deasupra, totul era în ruină. Zilnic se distribuia rația de 250 de grame de pâine neagră și o gamelă de supă de cartofi, dar de o săptămână cei din buncăr nu mai primiseră nimic. Moralul tuturor era la pământ. Speranța lor era că americanii vor veni înaintea rușilor. Dar pe 24 mai, Armata Roșie a înconjurat Berlinul și se pregătea să dea asaltul final. A doua zi, la auzul primei rafale de pistol-mitralieră PPSh M1941, oamenii din buncăr s-au predat. Soldații ruși răcneau comenzi în limba lor ca ieșiți din minți. Wendel a fost făcut prizonier de război și trimis direct în Uniunea Sovietică, în timp ce Wolfgang, fiind rănit, nu a fost considerat apt de muncă. Trei săptămâni au mărșăluit câte 20 de kilometri pe zi, până au ajuns la Breslau (Wroc³av), de unde linia ferată spre est fusese dată în funcțiune. În acest timp prizonierii care cădeau, nu mai puteau merge, erau împușcați pe loc.
Grupul lor de prizonieri era de elită, specialiști în diferite domenii: aviație, fizică, medicină etc. Înainte de a fi îmbarcați în tren, s-a trecut la o spălare, tundere la zero și îmbrăcare în zeghe. Au fost înghesuiți în vagoane de vite, unde dormeau pe saltele de paie. Zilnic primeau un sfert de kilogram de pâine neagră, dimineața - cașă, la prânz – ciorbă de cartofi plus terci de fasole, seara – cașă. Nu știau în ce direcție merg, dar ei bănuiau că în Siberia. După alte patru săptămâni de mers, de staționări interminabile în gări, trenul a ajuns la o haltă în munții Ural. De acolo au fost încolonați pentru un marș până la un lagăr imens, cu sute de barăci. Deținuții, în marea lor majoritate lucrau la mine de minereu de fier sau de uraniu. Grupul în care se găsea Wendel se ocupa de întreținerea lagărului. Se lucra epuizant, de dimineața până seara. Mâncarea era la limita existenței, carnea lipsea cu desăvârșire. Era vară și prindeau uneori mici rozătoare, popândăi, șoareci de câmp, pe care îi frigeau pe țepușe. În jurul cantinei mai găseau coji de cartofi, delicatese, pe care le mâncau goale.
Marea surpriză a lui Wendel a fost să se întâlnească nas în nas cu Wenzel, adus de sovietici ca specialist în aviație, chiar dacă nu l-au folosit în acest scop, dar să fie la îndemână în caz de nevoie. Cei doi frați erau atât de slăbiți, niște epave umane, încât abia s-au recunoscut. Atunci au început să plângă în hohote lungi, gemând, ca și cum ar fi asistat la întroducerea în mormânt a celuilalt. Știau că cine ajunge în Siberia este cu un picior în groapă. Nu reaușeau să-și spună nimic. Într-un târziu s-au oprit din plâns. De atunci, în fiecare seară se întâlneau ca să-și povestească firele vieților lor, de la despărțirea din urmă cu 19 ani. Aceste întâlniri le dădeau sentimentul că au un sprijin în îndepărtata Siberie, le întărea cât de cât moralul.
Iarna a început brusc, la mijlocul lunii octombrie, cu zăpadă de un metru. Prizonierii mureau nu numai de foame, dar și din cauza degerăturilor. Pentru a-și astâmpăra foamea ei mestecau frunze uscate și scoarță de mesteacăn. Începuse să dispară și bucăți de carne de la morții, care erau aruncați zilnic în fața bărăcilor, de unde erau luați dimineața, pentru a fi îngropați. Noaptea se practica un canibalism aproape generalizat, iar de cadavre calde nu se ducea lipsă. Mușchii fesieri și ficații erau cei mai căutați; erau necesare doar o lamă de cuțit bine ascuțită și puțină îndemânare. Paznicii lagărului și șefii lor se făcea cu nu știu nimic; în cinismul lor le convenea situația, deoarece "mâna de lucru" era mai bine hrănită fără cheltuială suplimentară, iar planul de producție din mină avea șanse mai mari să fie îndeplinit.
Un alt flagel care lovea crunt în deținuți era tifosul exantematic. Pentru a scăpa de păduchi, hainele se fierbeau îndelung în cazane, iar ele ajunseseră numai zdrențe. Wenzel a fost una dintre victimele tifosului exantematic. Wendel a vegheat la căpătâiul fratelui, dar nu a putut face nimic. Organismul slăbit al lui Wenzel s-a stins în prima noapte de la apariția temperaturii febrile. Grija lui Wendel a fost să vegheze ca trupul fratelui să nu fie ținta pornirilor canibalice, l-a urmărit până a fost coborât în groapa comună, împreună cu ceilalți decedați din noaptea respectivă.
Pe 8 octombrie 1949, a doua zi după ce "Zona de Ocupație Estică a Germaniei" s-a declarat statul independent, Republica Democrată Germană ("Deutsche Demokratische Republik"), Wendel și alți deținuți germani veniți din partea estică a fostului "Reich" au fost anunțați că se vor întoarce în țara lor. Republica Democrată Germană trebuia să aibă din partea lui Stalin un tratament preferențial, în multe privințe, față de Republica Federală Germană, înființată tot pe 8 octombrie 1949. Ei s-au alăturat celor șapte milioane, respectiv, trei milioane de etnici germani, care au ajuns în Germania controlată de sovietici, după ce au fost expulzați din Polonia, respectiv Cehoslovacia.

***

Când Wolfgang și-a revăzut tatăl, el era căsătorit cu Herta și îl avea pe micuțul Hans, care abia învățase să meargă. Locuiau central, pe strada Clara Zetkin, în apropierea Porții Brandenburg. Wolfgang s-a angajat într-unul din sutele de șantiere de construcții din Berlinul în curs de refacere după bombardament, care duceau lipsă acută de forță de muncă, iar Herta ca soră medicală la o clinică. Viața lor era grea, salariile mici, alimentele se găsea la cozi interminabile, curentul electric era tăiat în fiecare seară în timpul vârfului de consum. Pentru a câștiga mai bine, Wolfgang lucra uneori 12 ore pe zi. Cu toate acestea viața familiei lui era la limita subzistenței. În plus, cetățenii est-germani știau că nivelul de trai al vest-germanilor era mult mai ridicat; dacă în R.D.G. o tabletă de ciocolată costa opt mărci, în R.F.G. ajungea doar la jumătate de marcă.
Între 9 și 12 iulie 1952 a avut loc a doua Conferință a Partidului Socialist Unit din Germania ("Sozialistische Einheitspartei Deutschlands"), care, prin vocea secretarului general Walter Ulbricht, a decis intensificarea sovietizării. Dar la mijlocul anului următor s-a constatat că economia națională era la pământ. De aceea, la începutul lunii iunie Comitetul Central a hotărât mărirea cu zece procente a normelor de muncă, începând cu 30 iunie, ziua când Ulbricht împlinea 60 de ani. A fost picătura, care a făcut ca să se umple paharul răbdării populației.
Prima oară s-au revoltat circa 600 de muncitorii berlinezi din construcții, care lucrau la blocurile de locuințe de pe aleea Karl Marx, care pe 16 iunie 1953 au încetat lucrul și au făcut apel la declanșarea unei greve generale, pentru a doua zi. Wolfgang a participat cu tot sufletul la această acțiune revendicativă. Postul de radio din sectorul american ("Rundfunk im amerikanischen Sektor") a difuzat știrea, ceea ce a dus la declanșarea grevei și în alte orașe din R.D.G.
Pe 17 iunie, la ora 9,00, circa 25000 de manifestanți se îndreptau spre sediul STASI, care se afla la numărul 103 din strada Rusche ("Ruschestraße"). Pentru a înăbuși revolta au fost mobilizați 25000 de soldați sovietici și 8000 de militari germani ai Ministerului de Interne. În timpul ciocnirilor au fost împușcați 125 de demonstranți, 1838 au fost răniți și 5100 au ajuns în beciurile poliției, din care 106 au fost condamnați la moarte, iar ceilalți la pedepse care au totalizat 6000 de ani de închisoare.
Wolfgang a plecat de acasă la ora 8,00. A făcut câțiva pași, până la intersecția cu strada Universitäts, a făcut la stânga și a ajuns la magistrala înverzită Unter den Linden. O mulțime de oameni, cum el nu a văzut niciodată, se adunase pe bulevard, mai ales în porțiunea dinspre Brandemburg Tor, ca să fie văzuți de cei din Berlinul de Vest. Și-a găsit cu greu tovarășii de serviciu. Încă nu veniseră tancurile sovietice. La ora 10 fix, protestanții au început să se deplaseze pe Unter den Linden spre strada Karl Liebknecht, au ajuns la piața Alexander, pe care au traversat-o în linie dreaptă. După câteva zeci de metri au luat-o la dreapta, pe strada Karl Marx, continuată cu aleea Frankfurt. La intersecția cu strada Rusche, demonstranții au cotit la stânga și nu s-au oprit decât în fața sediului STASI. Acolo ei au forțat intrarea în clădire. Au început să se audă focuri de armă. Au murit 116 angajați și 16 soldați sovietici. Printre cei arestați a fost și Wolfgang, care era departe de clădirea asediată. Un soldat sovietic l-a lovit cu patul puștii chiar în tâmplă, gest care i-a fost fatal, el murind pe loc.

***

Hans a urmat pas cu pas tot învățământul est-german. Întâi - creșa ("Kinderkrippe") contra cost (20 de mărci pe lună), apoi - grădinița ("Kindergarten").
În acea perioadă, familia Weissmüller a aflat pe căi neoficiale că Werder, unchiul lui Wolfgang, a fost deportat în Bărăgan. Hans era prea mic, nu a înțeles bine sensul acestei știri, dar a simțit că în jurul lui se întâmplau lucruri de speriat. Pentru el comunismul devenea tot mai mult asociat cu teroarea tocmai în perioada celor "șapte ani de acasă", când se formează strategia pentru toată viață; oroarea de comunism a devenit o permanență în subconștientul lui. Mult mai târziu a aflat de dimensiunea uriașă a tragediei, că, pe 15 martie 1951, în Republica Populară Română, s-a dat un decret prin care 40320 de bănățeni au fost nevoiți să-și lase tot avutul și să fie transportați în vagoane de vite până în Bărăgan, unde au avut domiciliu forțat până în 1956, numai pentru că așa a venit de la Moscova ordinul lui Stalin, ca urmare a scandalului cu Tito.
Hans a crescut, a început să-și roadă coatele pe băncile Școlii secundare generale politehnice de 10 clase ("Zehnklassige allgemeinbildende polytechnische Oberschule") numărul 23 "Artur Becker" de pe strada Leopold.
Atunci a învățat poezii de Johannes Robert Becher, ministrul Culturii între 1954 și 1958, emigrant în U.R.S.S. între 1935 și 1944. Una dintre ele "Recunoștință" ("Danksagung"), de 27 strofe, aduce elogii lui Stalin: "Te închini înaintea lui într-un memento etern / Oh, de asemenea, spune tu, Germania mea, un mulțumesc lui Stalin. / El a venit să-ți dea o viață nouă, / când țara ta se scufunda în zăpadă sângerie / (…) Toată Germania îi mulțumește lui Stalin. / În fiecare oraș este un monument al lui Stalin" ("Neigt euch vor ihm in ewigem Gedenken! / O sag auch du, mein Deutschland, Stalin Dank. / Er kam, ein neues Leben dir zu schenken, / Als schon dein Land in blutgem Schnee versank / (…) Es wird ganz Deutschland einstmals Stalin danken. / In jeder Stadt steht Stalins Monument").
În schimb, Hans era bombardat de bancuri referitoare la comunism, care se transmiteau de la om la om. Despre penuria de alimente circulau așa-numitele bancuri "banana": "Un ascultător din Berlinul de Est întreabă: «Cum poți utiliza banana ca o busolă?» Radio Erevan răspunde: "Se pune o banană pe zidul Berlinului și locul unde apare o mușcătură reprezintă estul>>". Sau altul pe aceeași temă: "Doi copii discutau peste zidul Berlinului. Vest-berlineza se laudă: «Eu mănânc o banană». Est-berlinezul nu se lasă mai prejos: «Noi avem socialism». Fata: «Dacă o să dorim, o să avem și noi socialism, încă foarte repede». Băiatul: «Înseamnă că în curând n-o să mai mănânci banane»".
Despre fuga est-germanilor în R.F.G., pe Hans l-a impresionat plăcut bancul: "Într-o dimineață, Ulbricht deschide fereastra și spune: «Bună dimineața, Soare!» Soarele răspunde: «Bună dimineața!» La prânz Ulbricht iar deschide fereastra și spune: «Bună dimineața, Soare!» Soarele: «Bună ziua!» Înainte de înserare Ulbricht deschide fereastra și spune: «Bună seara, Soare!» Soarele: «Să mă pupi în... fund, eu am trecut în vest!»"
Un banc referitor la "performanțele" autoturismului "Trabant" făcea furori: "Un ascultător întreabă: «Cum se poate dubla valoarea unui autoturism "Trabant"»?" Radio Erevan răspunde: "Este suficient să i se umple rezevorul". Ori un alt banc: "Un ascultător întreabă: «Cum se numește cazul când un autoturism "Trabant" se vede tocmai în vârful dealului?» Radio Erevan răspunde: «Este un miracol». Un alt ascultător întreabă: «Cum se numește cazul când două autoturisme "Trabant" sunt văzute tocmai în vârful dealului?» Radio Erevan răspunde: «Este un miraj». Un al treilea ascultător întreabă: «Cum se numește cazul când zece autoturisme "Trabant" sunt văzute tocmai în vârful dealului?» Radio Erevan răspunde: «Înseamnă că uzina s-a mutat acolo». Seria bancurilor "Trabant" părea nesfârșită: "Un turist din R.F.G. ajunge în R.D.G. pe o vreme ploioasă cu un autoturism «Mercedes-Benz» și are ghinionul să i se blocheze ștergătorul de parbriz. Ajunge la un atelier de reparații. Mecanicul constată că s-a ars motorașul electric al ștergătorului de parbriz și îl anunță pe turist că un astfel de motoraș nu se găsește în R.D.G. Vest-germanul devine disperat. Mecanicul îi oferă un ziar și îl asigură că va găsi repede o soluție improvizată. După un scurt timp, ștergătorul de parbriz funcționa. «Cum ați făcut?» întreabă vest-germanul curios. Mecanicul răspunde mândru de ispravă: «În locașul respectiv am pus un motor de "Trabant" și un rezervor. O să aveți o cheltuială în plus cu benzina…»"
Þinta bancurilor a fost și STASI: "Doi agenți STASI aflați în misiune se plictiseau. Primul întreabă: «La ce te gândești?» Al doilea răspunde: «La același lucru la care te gândești tu.» Primul reacționează violent: «Atunci sunt obligat să te arestez»."
Cât despre construirea regimului de inspirație sovietică din țara lor, est-germanii aveau următoarea părere: "Profesoara întreabă: «Care credeți voi că este lucrul cel mai important în socialism?» Micul Fritz, denumit cordial Fritzen, răspunde: «Omul.» Profesoara: «Este un răspun bun. Îți dau calificativul B.» Fritzen: «Dacă vă spun și numele omului respectiv îmi dați calificativul A?»"
Având rezultate foarte bune la învățătură, Hans a fost admis să continue încă doi ani la Școala extinsă ("Erweiterte Oberscule"), când selecția era foarte severă, ajungea la un maxim de zece procente din totalul absolvenților.
În 1967, tânărul Weissmüller a fost atras de Universitatea Tehnică din Berlin ("Technische Universität Berlin zu Berlin"), înființată în 1879, celebră în lume prin numeroșii laureați ai Pemiului Nobel. A dat examen de admitere la specializarea Electrotehnică și, în ciuda dosarului necorespunzător, cu tatăl ucis în timpul revoltei anticomuniste din 1953, Hans a fost trecut pe lista admișilor datorită notelor excepțional de ridicate. Printre puținele lucruri interesante descoperite de el în cei cinci ani petrecuți acolo, a fost faptul că între anii 1904 și 1908, printre absolvenții acestei instituții de învățământ superior a fost și românul Henri Marie Coandă, despre care până atuncă auzise că îl cheamă doar Henri Coandă.

***

În 1972, Hans a fost repartizat la "Kombinat VEB Zeiss" din Jena, ceea ce pentru el reprezenta un inconvenient, el dorind să rămână în Berlin, nu să stea în chirie. În ciuda fațadei de relativă bunăstare comparativ cu celelalte țări din "blocul comunist", tânărul inginer considera că în R.D.G. totul era excrement ("alles scheisse"), comunismul era o mare teroare ("Kommunismus – der grosse Terror"), cu o istorie sângeroasă ("mit eine blutige Geschichte"). El era din ce în ce mai apatic și adesea îngâna primele versuri din "Lorelei" de Heinrich Heine: "Eu nu știu ce poate să fie / că eu sunt atât de trist" ("Ich weiß nicht, was soll es bedeuten, / Daß ich so traurig bin").
De aceea, în vara anului 1972, când a venit delegația marocană pentru a recruta profesori, Hans n-a stat mult pe gânduri și s-a înscris la interviul de angajare. A fost admis printre primii, cunoașterea limbii române l-a favorizat, urmând să părăsească Berlinul de Est, mărginit de varianta din beton și sârmă ghimpată a Cortinei de Fier, pentru a ajunge în Casablanca însorită, cu salba de baruri întinsă pe 40 de kilometri de litoral al Oceanului Atlantic.